Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Pătimirea Sfinților Mucenici Trofim,
Savvatie și Dorimedont († 276)
(19 septembrie)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



Rău-credinciosul Probus (276-282) avea sceptrul împărăției Romei, iar în Antiohia stăpînea Attic, care se numea și Eliodor. Atunci se săvîrșea praznicul pierzător de suflet al lui Apolo și locuitorii cetății, precum le era obiceiul, toată ziua aceea se îndeletniceau cu aduceri de jertfe, beții, dănțuiri și toate lucrurile cele de desmierdare. Atunci au venit acolo din părțile din afară doi necunoscuți, Trofim și Savvatie, bărbați dreptcredincioși și închinători ai adevăratului Dumnezeu. Aceștia văzînd orbirea și pierderea marii mulțimi de suflete, au suspinat cu greu și, amestecîndu-și cuvintele cu lacrimi, au zis către Dumnezeu: "Dumnezeule! Cel ce cu cuvîntul din neființă toate Le-ai alcătuit și pe om după chipul Tău l-ai zidit, Tu caută din cer și scoate pe acești oameni din mîinile vrăjmașului". Grăind ei acestea, închinătorii la idoli, cei ce i-au văzut pe dînșii, au cunoscut că nu fac parte din păgînătatea idolească, și, prinzîndu-i, i-au dus la stăpînitorul și judecătorul lor cel mai dinainte pomenit, Attic Eliodor, care văzîndu-i, îndată a poruncit să-i despartă pe unul de altul. Aducînd de față întîi pe Sfîntul Trofim îl întrebă de nume, de viață și de credință. Iar el a răspuns: "Numele meu este Trofim și m-am născut din părinți slobozi și de neam bun; însă am fost robit păcatului fără de necinstire; pînă ce, prin botezul lui Hristos, am luat cea mai bună libertate și neamul cel mai bun". Iar judecătorul a zis: "De care credință ești?" Răspuns-a Trofim: "Iată, ți-am spus, dar ascultă mai lămurit: Sînt creștin, rob al lui Hristos și lui Hristos jertfă vreau să fiu". Judecătorul a zis: "Dar ești străin sau cetățean?" Iar sfîntul, cel ce cu adevărat era străin de lume, a zis că este străin. Iar judecătorul l-a întrebat: "Oare ai citit poruncile împărătești?" Răspuns-a sfîntul: "Le-am citit, însă ce este nouă că între dreapta credință și între înșelăciunea diavolească este atîta deosebire pe cît între zi și între noapte".

După aceste cuvinte, mîniindu-se prigonitorul, a poruncit ca pe Sfîntul Trofim, dezbrăcîndu-l, să-l întindă în patru părți și să-l bată fără milă. Și l-au bătut mult pe mucenic, pînă s-a roșit pămîntul de sîngele lui. Apoi, judecătorul a poruncit ca să înceteze a-l bate și i-a zis: "Jertfește zeilor, Trofime, că de nu vei jertfi, apoi te voi trimite în Frigia, la Dionisie prigonitorul". Acel Dionisie era foarte cumplit. Prin tirania sa cea fără de omenie era vestit în toată lumea. Răspuns-a Sfîntul Trofim: "Nu mi se cade mie nici a mă gîndi la aceasta, chiar dacă voi fi ucis de tine ori de altul, că de voi fi chinuit ori de Eliodor, ori de voi fi chinuit de Dionisie, tot o moarte îmi este înainte, pentru că amîndoi au același gînd: să ucidă pe aceia care au hotărît să slujească cu dreaptă credință lui Dumnezeu".

La aceste cuvinte judecătorul mai tare s-a mîniat și a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt și să-i rupă trupul. Și îndată veniră de față speculatorii (Cei care taie capetele) cu unelte ascuțite, cu care tăind trupul mucenicului și strujindu-l pînă la oase ajunseră la cele dinlăuntrul lui. Iar el, răbdînd, grăia încet și lin: "Doamne, ajută robului Tău". Iar judecătorul a zis către dînsul: "Unde este Hristos al tău, Trofime?" Iar el a răspuns: "Hristos al meu este cu toți cei ce-L chiamă pe El în adevăr și de mine nu se desparte. Semnul adevărat al venirii lui Hristos la mine este acesta: că rabd cu înlesnire chinurile pe care nu le poate răbda firea omenească, de nu ar fi lîngă dînsa ajutorul lui Dumnezeu".

După aceste chinuri îl aruncară pe Sfîntul Trofim în temniță, apoi aduseră la judecată pe fericitul Savvatie. Și îndată a zis către dînsul judecătorul: "Nu te întreb pe tine de ești creștin, ci spune mai întîi de ce rînduială ești", pentru că singur cuvîntul creștin era așa de urît acelui necurat, încît nici nu voia să-l audă; precum cel bolnav de ochi nu suferă să vadă lumina cea bineprimită la toți, fiindu-i ochii sufletești așa de întunecați nu suferea să caute cu dînșii la lumina numelui lui Hristos. Pentru aceea i-a zis: "Nu te întreb pe tine de ești creștin". Iar Sfîntul Savvatie a răspuns: "Mie, o, judecătorule, dregătoria, vrednicia, moștenirea, mărirea și bogăția îmi este Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel pururea viu, cu a Cărui purtare de grijă toată lumea durează și se cîrmuiește".Iar judecătorul, socotind răspunsul cel îndrăzneț al muce-nicului ca o jignire, s-a mîniat și l-a lovit peste obraz, zicîndu-i: "Na, să răspunzi precum te întreb eu! Și mai înainte, pînă nu te voi pierde pe tine cu chinurile, apropie-te de zei și le jertfește lor". Sfîntul a ocărît pe zeii lor și a rîs de nebunia lor și a dat pe față păgînătatea lor. Atunci, după porunca prigonitorului l-au spînzurat și cu unghii de fier l-au strujit atît de mult, pînă ce au rămas oasele goale, căzînd carnea și cele dinlăuntrul lui se vedeau rupte, încît chinuitorii nu aveau ce să mai rupă de pe dînsul, că toată carnea căzuse. Rămînînd numai oasele spînzurate, îl dezlegară de pe lemn și îndată Sfîntul Savvatie, în acele chinuri și-a dat sufletul în mîinile Domnului.

Mutîndu-se Sfîntul Savvatie către Domnul, a rămas singur în chin fericitul Trofim. Judecătorul, pierzînd speranța că-l va întoarce spre păgînătate, a gîndit să-l trimită în Frigia la prigonitorul Dionisie, de care am pomenit mai înainte. Drept aceea, a scris către dînsul o scrisoare, înștiințîndu-l despre Trofim, despre cîte chinuri a răbdat, și că s-a arătat mai tare decît cei care l-au chinuit și că pe Hristos Unul îl cinstește și pe ei ca pe nimic îi socotește.

Trimișii, luînd scrisoarea, au scos pe sfînt din temniță și, după porunca prigonitorului, l-au încălțat cu încălțăminte de fier care avea în ea mulțime de piroane ascuțite, cu care să-l ducă încălțat pe cale. Și luînd ostașii pe sfînt îl duceau și îl sileau să meargă deopotrivă cu dînșii; ei pe cai, iar sfîntul pe jos, în încălțămintea cea de fier, înțepîndu-i-se picioarele de piroane, mergea întrecînd pe cei pedeștri și călări și se uda calea cu sfîntul lui sînge. Acolo cu adevărat chinuitoare a fost calea ce a dus la viața veșnică, unde cu cîți pași a măsurat, atîtea răni noi a luat în picioare și cîte răni noi erau, atîtea dureri și necazuri a răbdat. Însă Domnul fiind calea, îl întărea pe robul său pe cale și pentru fiecare pas îi gătea lui răsplătire.

Mergînd trei zile a ajuns la cetatea Frigiei, care se numea Sinad. Și acolo ostașii au dat lui Dionisie scrisoarea de la Eliodor. Acesta, citind-o, a poruncit să-l aducă înaintea sa pe Sfîntul Trofim, și, văzîndu-l, l-a întrebat: "Oare tu ești Trofim?" Iar mucenicul a răspuns: "Trofim mă numesc și sînt rob al lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, în care cei ce cred nu se rușinează niciodată". Iar Dionisie a zis: "Și încă te afli tot în nesupunere și pe Acel Hristos zadarnic și în deșert Îl mai chemi; El la mulți a fost pricinuitor al morții. Dacă n-ai vrut mai întîi să te lepezi de El, apoi acum lasă nădejdea pe care ai avut-o spre Dînsul și jertfește idolilor ca, scăpînd de muncile cele cumplite și de moarte, să-ți petreci zilele tale în pace". Viteazul Trofim a răspuns: "De moarte și dacă aș vrea să scap, nu este cu putință, că de nu mă vei ucide tu, apoi însăși firea cu adevărat este datoare să moară. Iar prin moarte se cade a dobîndi viața aceea care fără de măsură este mai bună și mai mare decît aceasta care este plină de răutăți și scurtă. Bunătățile vieții ce va să fie, ochiul cel de tină nu poate să le vadă și urechea să le audă, nici nu se suie la inima omului. Deci, cu mare dorință sînt robit de viața aceea și mă bucur auzind de la tine de moartea cu care mă îngrozești".

Atunci Dionisie, oftînd de mînie, a poruncit ca să-l bată pe sfîntul Trofim cu vine crude. Iar cînd îl bătea îi zicea prigonitorul: "Să zici numai cu buzele, Trofime: "voi jertfi zeilor" și îndată te vei izbăvi din chinuri". Iar el, nesocotind bătăile și cuvintele prigonitorului, tăcea. Apoi, slujitorii au turnat oțet cu muștar amestecat în nările lui, după porunca prigonitorului. După aceasta, spînzurîndu-l pe un lemn, îi spintecau coastele, făcîndu-i răni lungi și adînci, încît ieșeau rîuri de sînge din ele. Iar el, răbdînd, zicea în sine: "Multe-s necazurile drepților și din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul". Aceasta auzind-o Dionisie, i-a zis: "Deșartă este nădejdea ta, Trofime, și zadarnice gîndurile tale, pentru că cine va veni la tine din Cer ca să te izbăvească de răutățile cele de aici? Deci, te sfătuiesc pe tine, jertfește zeilor, și îți vei ajuta ție". Iar sfîntul, rîzînd de nebunia prigonitorului, a zis: "De Dumnezeul meu cel adevărat și viu nu mă voi lepăda niciodată".

Dionisie a zis cu mînie către slujitori: "Mai groaznic să-l chi-nuiți pe el". Și se silea chinuindu-l foarte cumplit, iar sfîntul se ruga: "Caută din Cer, Dumnezeul meu, și mă izbăvește de cursa vînătorilor, că Tu ești așteptarea mea Doamne". Prigonitorul a poruncit ca să toarne pe rănile lui oțet cu sare adăugîndu-i mai multă durere. Iar fericitul a zis către judecător: "Mai tare acum ai făcut trupul meu, ca să nu se strice de bătăile ce mi-ai dat tu". Apoi, cu lumînări aprinse îi arse coastele, dar nici așa nu s-a slăbit ostașul lui Hristos cel nebiruit. După aceasta, îl aruncară în temniță.

Era acolo un bărbat, anume Dorimedont, singlitic, întîi între sfetnici, creștin binecredincios, dar tăinuit pentru frica muncitorului. Acela, mergînd adeseori în temniță în taină la Sfîntul Mucenic Trofim, îi spăla sîngele, îi ștergea ranele cu pînze curate, și-i lega umflăturile, avînd și în toate grijă de dînsul.

Dar nu s-a tăinuit multă vreme această faptă bună a lui înaintea muncitorului, pentru că îndată a sosit praznicul cel urît de Dumnezeu care se numea "Dioscoria", adică ziua lui Castor și a lui Polux, și se sărbătorea de către întregul popor acel praznic păgînesc în cetatea Sinad. Dionisie, cu toți mai marii și sfetnicii săi, se închinau idolilor în acea vreme; dar văzînd că nu este cu dînșii și Dorimedont, au trimis după dînsul ca să se veselească cu dînșii. Iar fericitul Dorimedont a răspuns celor ce veniseră la dînsul: "Sînt creștin, și nu mi se cade a veni la ospețe păgînești!" Auzind aceasta Dionisie, a poruncit ca să-l aducă cu sila pe acela la sine. Întrebîndu-l pentru ce n-a venit cu dînșii la ospăț, s-a înștiințat că într-ade-văr este creștin; însă, nevrînd în acea zi să-l judece pe el, a poruncit să-l ia sub pază.

Deci, trimitea la dînsul pe oarecare din prietenii săi, îndem-nîndu-l să se pocăiască și să se întoarcă la zeii lor. Iar el, privind cu iuțime la dînșii, le-a zis: "Depărtați-vă de la mine toți lucrătorii fărădelegii". Apoi iar tăcea și s-a făcut ca un om ce nu aude și nu avea în gura lui mustrări. Iar a doua zi a șezut prigonitorul la jude-cată, și aducînd de față pe Dorimedont, a zis către dînsul: "Omule înșelat, ce ți-a fost ție ieri că te-ai depărtat de zei și n-ai împlinit poruncile împărătești? Oare nu erai tu îndestulat ca să te cinstești de toți și să ai între noi locul cel mai de pe urmă?" Răspuns-a sfîn-tul: "Cel ce iubește pe adevăratul Dumnezeu, întru nimic socotește toată cinstea și slava. Pentru că ce folos este ca mai mult decît alții a se mîndri, în haine de mult preț a se îmbrăca, și celor fără de suflet idoli a se închina? Toate acestea sînt vremelnice și deșarte, despart pe om de Dumnezeu, și mijlocesc gheena focului".

Chinuitorul se sîrguia mult, cu îmbunări și cu îngroziri, ca pe sfîntul Dorimedont să-l despartă de Hristos; dar după ce n-a sporit nimic, a poruncit să-l dezbrace și să-l spînzure și cu țepi de fier înfocate să-i ardă coastele lui. Și zicea nelegiuitul: "Voi vedea de va veni Hristos ca să-i ajute lui". Iar sfîntul fiind chinuit, chema nu-mele Domnului Dumnezeului său, și batjocorea pe idolii păgînești și cu cuvintele sale rănea inima prigonitorului, mai mult decît acela cu țepile rănea trupul lui. Iar Dionisie se repezea la slujitorii cei ce munceau pe sfîntul, și îi mustra pe ei că nu pot să biruiască limba unuia ce hulește pe zeii lor, ca să tacă. Iar ei, umplîndu-se de mînie, cu unghii de fier au rupt fața sfîntului și i-au dezrădăcinat dinții lui; însă nici așa n-au putut să încuie cu tăcerea gura cea gră-itoare de Dumnezeu care mărturisea pe Hristos, și ocăra pe idolii cei fără de suflet. Apoi, au aprins foc sub dînsul și l-au pus pe cărbuni aprinși. Iar el, ca pe niște flori roșii umblînd, se bucura în pătimirile sale, arătîndu-se gata să rabde mai multe și mai cumplite munci pentru Hristos. După aceasta prigonitorul a poruncit să-l aducă pe el în temniță, iar pe Sfîntul Trofim să-l scoată din nou la chinuri, pe care, spînzurîndu-l, cu unghii de fier îi rupea carnea de pe trupul lui, îndoind ranele cele dintîi. După aceasta cu țepuși înfocate i-au scos ochii, iar sfîntul, pătimind, mulțumea lui Hristos, apoi îl aruncară iar în temniță.

Deci se sfătui Dionisie cu sfetnicii săi cum să piardă pe Trofim și pe Dorimedont, că de toate muncile nu băgau seamă. Astfel, se hotărî să-i dea pe ei la mîncarea fiarelor. Apoi, a poruncit chinuitorul ca să pregătească niște fiare flămînde și să hotărască ziua priveliștii. Sosind ziua aceea în care sfinții erau să fie mîncați de fiare, a ieșit Dionisie cu toți sfetnicii și cu slugile sale la priveliște, și s-a adunat popor mult. Apoi, scoaseră pe sfinții mu-cenici Trofim și Dorimedont, goi și răniți, fiindu-le tot trupul ca o rană.

Punîndu-i pe ei în priveliște, au dat drumul din cușcă la o ursoaică; iar ea, cu mînie repezindu-se, alerga spre dînșii. Cînd s-a apropiat de ei, îndată mînia fiarei a schimbat-o în blîndețe. Iar Sfîntul Dorimedont, dorind ca mai degrab să se dezlege din trup și cu Hristos să viețuiască, a luat pe ursoaică de ureche și o întărîta pe ea, ca doar mai degrab ar fi sfîșiat de dînsa; iar ea, ca și cum se rușina de el, își pleca și-și întorcea capul ei. Iar muncitorul se mînia mai mult decît fiara, și singur întru sine se mînca, văzînd pe sfinți, nevătămați de acea ursoaică.

Apoi, a dat drumul din cușcă asupra lor unui pardos, dar și acela, ca un cîine bucurîndu-se, lingea picioarele lor. După aceea a dat drumul unui leu, însă și acela a făcut tot ca și cei dintîi, ară-tîndu-se ca un mielușel blînd. Apoi, s-a mîniat chinuitorul asupra celui ce avea grijă de fiare, și-l îngrozea pe el cu moarte de nu va întărîta pe fiară, ca pe acei doi creștini să-i mănînce. Și cînd acela vrea să întărîte leul, îndată s-a repezit leul la dînsul și a rupt pe stăpînul său. Deci, tot poporul văzînd o minune ca aceea, se mira și cunoștea puterea Marelui Dumnezeu și Mîntuitorului nostru. Numai singur muncitorul cel fărădelege nu voia să cunoască, și cu mai mult întuneric de nebunie se acoperea, hulind pe Hristos, și pe robii lui numindu-i fermecători. Apoi a poruncit să le taie lor capetele cu sabia. Și așa sfinții mucenici Trofim și Dorimedont, după multe și amare munci, au murit cu ucidere de sabie, iar acum, în viața cea fără de moarte, adăugîndu-se Sfîntului Savvatie, dănțuiesc cu îngerii, slăvind pe Sfînta Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe sfîntul Duh, pe Unul Dumnezeu cel de toți slăvit în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.