Pomenirea Sfîntului Mucenic Artemie
(20 octombrie)
Artemie, mucenicul lui Hristos, fiind de neam din Egipt, a fost ostaș pe vremea marelui împărat Constantin și a lui Constantie, fiul lui. Iar în vremea lui Iulian Paravatul, Sfîntul Mucenic Artemie a pătimit pentru Hristos. Dar ca să înțelegem mai bine viața și pătimirea lui se cade mai întîi să știm de ce neam era Iulian și în ce chip a venit la împărăteasca dregătorie. Cînd Dioclețian și Maximilian Gherculie, împărații păgîni, și-au lăsat împărăteștile lor coroane, sceptrele și porfirele, așa voind Dumnezeu - ca biserica Lui cea sfîntă să primească ușurare într-o vreme de cumplită prigoană - au venit după dînșii alți doi împărați: în părțile răsăritului după Dioclețian a venit Maximilian Galerie, iar la apus, după Maximilian Gherculie a venit Mexentie, fiul lui și Constans Cloru în Britania. Acest Constans a născut pe Constantin cel Mare din Elena, și pe alți fii din Teodora, care era fiica femeii lui Maximilian Gherculie. Iar fiii cei născuți din Teodora erau aceștia: cel dintîi era Constantie, tatăl lui Gal și Iulian. Și murind Constans Cloru, a lăsat pe scaun pe fiul său Constantin, născut din Elena. Acesta s-a ridicat cu oștire împotriva lui Maxentie, fratele Teodorei, a doua femeie a tatălui său. Artemie era atunci voievod în oastea lui Constantin, preaviteaz în războaie.
Cînd s-a arătat lui Constantin cel Mare semnul Sfintei Cruci pe cer, Artemie a văzut acel semn cu ochii săi și s-a întărit cu credință în Domnul nostru Iisus Hristos și cu puterea cea tare a Crucii biruia pe vrăjmași, războindu-se pentru împăratul Constantin. Apoi, murind marele Constantin în Nicomidia, pizmuit de frații săi, care în taină l-au otrăvit de moarte, și a cărui moarte a fost vestită de o stea care se numește cometă, au rămas după dînsul trei fii, dintre care cel dintîi s-a numit Constantin, cel de-al doilea Constantie, iar al treilea purta numele bunicului său Constans. Deci, acești trei fii, fiind moștenitorii scaunului părintesc, au împărțit împărăția în trei părți; cel mai mare frate, Constantin, a luat Galia de sus și ținuturile care sînt după munții Alpi și ostroavele Britaniei, Germania, Spania, Anglia și celelalte, iar cel mic, Constans, a luat Galia cea de jos, sau Italia; apoi cel mijlociu, Constantie, la care era Sfîntul Artemie, a luat părțile răsăritului, Constantinopolului și Egiptului și stăpînea pînă în Persida.
Nu după multă vreme a luat în stăpînire și părțile fraților săi, căci cel mai mare frate, Constantin, a fost ucis în război, iar pe Constans, cel mai mic, l-a ucis Magnentie, voievodul oștilor lui, cu învrăjbitorii săi, pe cînd stăpînul lor era la vînătoare. Dar și Magnentie, mai pe urmă, a fost ucis de Constantie. Atunci stăpînea răsăritul și apusul Constantie, fratele cel mijlociu, în a cărui împărăție s-a arătat în Ierusalim, pe cer, preaminunatul și prealuminatul semn al Sfintei Cruci, care cu strălucirea sa covîrșea lumina soarelui. Acest semn s-a arătat la praznicul a cincizeci de zile după Paști, în ceasul al treilea din zi. Iar Crucea era întinsă de la locul căpățînii pînă la muntele Eleonului, pentru care lucru Chiril, Patriarhul Ierusalimului, a înștiințat prin scrisoare de acest lucru pe împăratul Constantie.
La începutul împărăției sale, Constantie a ucis pe vrăjmașii tatălui său, a ucis pe Constantie, tatăl lui Gal și al lui Iulian, fratele marelui Constantin. A ucis și pe celălalt frate al tatălui său, Navalian, și pe Dalmatian cel tînăr, frate, de asemenea, al marelui Constantin. Apoi, șezînd ani îndelungați pe scaunul tatălui său și văzînd că nu are moștenitor după sine, căci nu avea fii și nici nu rămăsese vreunul din frați, de aceea, s-a sfătuit ca să aibă ajutor și părtaș la împărăție pe cineva din rudeniile sale. Și l-a chemat pe Gal, care atunci avea douăzeci și cinci de ani, adică pe fratele cel bun al lui Iulian și vărul său, care era fecior al fratelui său, și pe acesta l-a rînduit ca să împărățească cu sine. Iar pentru credință și adeverire i-a dat lui de soție pe sora sa Constanția și l-a trimis pe el în răsărit ca să-i apere împărăția de perși, pentru că era viteaz și foarte norocos în războaie. Iar el s-a dus la război împotriva lui Magnentie și a lui Veterian, pe care i-a și biruit.
Atunci Iulian, zavistuind pe fratele său, Gal, pentru vrednicia împărătească, s-a apucat de farmece și de toată învățătura diavolească, pentru că se lepădase de Hristos în taină, și jertfea zeilor. Însă își tăinuia călcarea sa de lege, temîndu-se de împăratul Constantie și de fratele său, Gal, ca ei să nu afle păgînitatea lui și să fie pedepsit de dînșii. Și se chema numai cu numele că este creștin, iar de fapt era al păgînilor, cărora se dăduse, ca prin ajutorul lor să poată ajunge împărat.
Gal, fratele lui, luînd stăpînirea la Răsărit, s-a înălțat cu inima și a poftit să se înalțe la treapta cea mai înaltă a împărăției. Și acum nu se mai supunea făcătorului său de bine, Constantie, ci gîndea rău despre dînsul. Pe oarecare din boierii care nu se învoiau cu dînsul, legîndu-i la niște cai de picioare, a poruncit să-i tîrască și așa cumplit i-a pierdut pe ei. Auzind acestea Constantie, a trimis la dînsul pe prietenii lui cei credincioși ca să-i ia împărăția. Iar el, aflîndu-se la Istria, cetatea cîmpului, l-au găsit acolo și l-au ucis. Auzind Constantie de moartea lui Gal, foarte mult l-a jelit, căci el nu poruncise să-l ucidă, ci numai să-i ia puterea împărătească. Apoi, chemînd de la Ionia în Mediolan pe Iulian, fratele lui, care avea atunci douăzeci și nouă de ani, l-a făcut părtaș împărăției sale în locul lui Gal, dîndu-i în căsătorie pe sora sa, Elena, și, încredințîndu-i părțile apusului în paza lui, s-a întors singur la răsărit.
Auzind de la un episcop că trupurile Apostolilor lui Hristos, Andrei și Luca, sînt îngropate în Ahaia, al lui Andrei în Patara, iar al lui Luca în cetățile Beoției, a chemat pe vrednicul de laudă Artemie și l-a trimis să ia aceste sfinte moaște și să le aducă în Constantinopol. Ducîndu-se Artemie, după porunca împăratului, a adus cu mare cinste moaștele sfinților în împărăteasca cetate și s-a învrednicit de la împărat de multe daruri, ca un vrednic, pentru că i-a luat lui stăpînirea Egiptului. El viețuia cu plăcere de Dumnezeu, stăpînind părțile acelea și întinzînd cinstea și slava numelui lui Hristos, încît pe mulți idoli i-a surpat și i-a sfărîmat.
Însă nu după multă vreme, murind împăratul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toată stăpînirea împărăției de la apus la răsărit Iulian Paravatul, călcătorul de lege, care, după luarea împărăției, pe față s-a lepădat de Domnul nostru Iisus Hristos și s-a închinat idolilor înaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate părțile stăpînirii sale, ale răsăritului și ale apusului, ca să ia înapoi capiștile pe care în vremea marelui împărat Constantin le luaseră creștinii de la elini și le sfințiseră ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarăși să le facă capiști idolești și să pună în ele jertfelnice, ca să se săvîrșească necurate jertfe. Acest spurcat împărat a ridicat iarăși marea păgînătate elinească, care căzuse în vremea Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, iar pe creștini îi chinuia foarte rău, prigonind mult Biserica lui Hristos, chinuind și ucigînd pe credincioși, jefuindu-le averile și hulind cu cuvintele și cu scrisorile sale numele lui Iisus Hristos.
Acel împărat fărădelege, scoțînd din raclă oasele Sfîntului Prooroc Elisei și moaștele Sfîntului Ioan Botezătorul, afară de cinstitul lui cap și de mîna cea dreaptă, care se aflau în Sevastia, care demult se numea Samaria și, amestecîndu-le cu oasele oamenilor necredincioși, le-a ars iar cenușa lor a fost vînturată în văzduh. Însă creștinii au adunat cenușa aceea si oasele care rămăseseră din foc și cu cinste le-au păzit. Iar sfîntul cap al Mergătorului-Inainte în alt loc era acoperit de Dumnezeu, precum și mîna lui cea dreaptă, care mai înainte fusese dusă de Sfîntul Apostol Luca în Antiohia și de care se pomenește în a șaptea zi a lunii ianuarie.
Acest preanelegiuit împărat Iulian, luînd chipul cel săpat al Mîntuitorului care era făcut în Paneada de femeia căreia îi curgea sînge și prin atingerea de hainele lui Hristos se tămăduise și care, fiind pus într-un cinstit loc al cetății sub care ierburile ce creșteau, tămăduiau neputințele, pe acel chip al lui Hristos l-a surpat Iulian cel fărădelege și, legîndu-l de picioare cu o funie, a poruncit să-l tîrască prin cetate pînă ce, zdrobindu-se cîte puțin, s-a sfărîmat cu totul și numai capul, apucîndu-l unul dintre credincioși, cu evlavie l-a păstrat. În același loc păgînul împărat a poruncit să fie pus chipul său, dar pe care l-au lovit fulgerele și l-a sfărîmat de sus un trăsnet. Apoi, nelegiuitul a adunat oaste mare și a vrut să meargă împotriva perșilor. Ducîndu-se în Antiohia, prigonea după obiceiul său Biserica lui Hristos, ucigîndu-i pe credincioși. Și i-au adus doi preoți din Antiohia și anume: pe Evghenie și pe Macarie, iscusiți în toate Scripturile. Cu aceia se întreba mult Iulian pentru zeii săi, din scripturi elenești, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu grăitori, cărora le era dată înțelepciunea, căreia nu a putut să i se împotrivească, nici să răspundă cel ce li se împotrivea, ci mai ales biruindu-se de dînșii, s-a rușinat și de păgînătate s-a mustrat. Apoi, nesuferind rușinea, a poruncit ca sfinții să fie dezbrăcați și să fie bătuți fără cruțare. Și i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie și mai multe.
Fiind sfinții chinuiți fără de milă, s-a întîmplat atunci că acolo era marele Artemie, ostașul cel vechi și cinstitul stăpîn, precum și Augustalie, cel rînduit peste părțile Egiptului de împăratul Constantie, care auzind că împărățește Iulian și merge la război contra perșilor, luase scrisori prin care se poruncea la toată oastea să meargă în Antiohia, a venit după porunca lui cu oștenii săi și i-a adus cuviincioasa cinste cu daruri. Și stătea de față înaintea împăratului în vremea cînd sfinții mărturisitori Evghenie și Macarie erau chinuiți.
Privind la chinurile sfinților și auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura împăratului urîtor de Dumnezeu, s-a umplut de mînie și, apropiindu-se de împărat, i-a zis: "Pentru ce, o, împărate, chinuiești fără omenie pe bărbații cei nevinovați și sfinții lui Dumnezeu și îi silești să se depărteze de la dreapta credință? Să știi că și tu de aceeași fire ești, pentru că, deși Dumnezeu te-a rînduit împărat, însă de asemenea ești om pătimaș și socotesc că începătorul răutății, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu să-i aducă ispite, așa și pe tine te-a ales și te-a adus pe capul nostru, ca prin tine să piară grîul lui Hristos și să semene neghinele sale. Dar deșarte îi sînt izvodirile și neputincioasă este tăria lui, pentru că de cînd a venit Hristos și s-a înfipt crucea și S-a înălțat pe dînsa Domnul, a căzut mîndria diavolilor și s-a călcat tăria lor. Deci, nu te înșela, împărate, nici te da de bunăvoie diavolilor, prigonind neamul creștinesc cel de Dumnezeu păzit, căci să știi că tăria și puterea lui Hristos sînt nebiruite și de nesurpat".
Iulian, auzind acestea, s-a aprins ca focul de mînie și cu mare glas a strigat: "Cine și de unde este acest necredincios care a grăit asupra noastră cu îndrăzneală și a venit chiar de față să ne vorbească pe noi de rău?" Iar cei ce stăteau de față au răspuns: "Ducele Alexandriei este, stăpîne!" Atunci împăratul a zis: "Oare urîtul Artemie este acesta, care a dat morții pe fratele meu Gal?" Au răspuns cei ce stăteau de față: "Așa puternice împărat, acela este". Iar împăratul a zis: "Sînt dator a da mulțumită nemuritorilor zei și mai ales lui Apolon celui din Dafne, că mi l-a dat în mîini pe acest vrăjmaș, care a venit și s-a arătat singur. Deci, preanecuratul să fie dezbrăcat de boierie, să i se ia brîul și să primească pedeapsă chiar acum pentru îndrăzneala sa cea fără de rușine, iar dimineață, vrînd zeii, voi aduce asupra lui judecată pentru uciderea fratelui meu și voi răzbuna asupra lui sîngele cel nevinovat; și nu cu un chin îl voi pierde pe dînsul, ci cu nenumărate, pentru că a vărsat nu sînge de om prost, ci împărătesc".
Zicînd acestea împăratul către poporul elinesc ce stătea de față, îndată au luat cei înarmați pe Artemie și, luîndu-i brîul cel de boierie și dezbrăcîndu-l de haine, l-au lăsat să stea gol. Apoi l-au dat pe sfînt în mîinile chinuitorilor care i-au legat mîinile și picioarele, l-au întins pe pămînt și l-au bătut cu vîne de bou pe spate și pe pîntece. S-au schimbat pentru dînsul patru rînduri de chinuitori, doi cîte doi, și puteai să vezi răbdare străină la dînsul, nu omenească, căci s-a arătat atît de viteaz, încît nu a scos nici un glas, nici nu a gemut, nici nu s-a mișcat cu trupul, nici altceva nu a arătat, cum fac alți oameni cînd sînt bătuți. Pămîntul se adăpa cu sîngele lui, iar el răbda neschimbat, încît toți, chiar și necredinciosul Iulian, se mirau. Apoi a poruncit ca să înceteze bătaia și să fie dus la temniță. Deci, l-au dus pe Sfîntul Artemie împreună cu Sfinții Mucenici Evghenie și Macarie; și, mergînd, purtătorii de chinuri cîntau: "Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul, băgatu-ne-ai pe noi în curse, pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Deci ne-a rămas nouă să trecem prin foc și prin apă, ca întru răcorire să ne scoți pe noi". Sfîrșind cîntarea, zicea către sine Artemie: "Artemie, iată rănile lui Hristos pe trupul tău sînt însemnate, deci a rămas numai sufletul tău să-l dai pentru Hristos, împreună cu celălalt sînge al tău". Aducîndu-și aminte de cuvîntul cel proorocesc ce zice: "Spatele Mele le-am dat spre răni și fălcile Mele sub pălmuiri". Dar cu cît mai mult am răbdat decît stăpînul meu, eu, nevrednicul? El peste tot trupul a fost zdrobit de bătăi și de la picioare și pînă la cap nu era nimic întreg în El. Capul înțepat cu spini, mîinile și picioarele pe cruce, pentru păcatul meu, dar El nu a cunoscut păcat, nici nu a făcut vicleșug cu gura Lui. O! cît de multe și de mari sînt pătimirile Stăpînului meu! Și cît de departe de răbdarea și de nerăutatea Lui sînt eu, ticălosul! Însă mă bucur și mă veselesc, luminîndu-mă cu patimile Stăpînului meu, Care îmi ușurează durerile mele. Mulțumescu-ți Ție, Stăpîne, pentru că m-ai încununat cu ale Tale patimi. Deci săvîrșește, rogu-mă, alergarea mea întru mărturisirea Ta, să nu mă arăți pe mine nevrednic de această începere mucenicească, că eu m-am aruncat spre ale Tale îndurări, Preabunule Doamne, iubitorule de oameni".
Astfel vorbind sfîntul către sine, a ajuns la temniță și în ea a petrecut toată noaptea, lăudînd pe Dumnezeu împreună cu Sfinții Evghenie și Macarie.
Făcîndu-se ziuă, călcătorii de lege au poruncit ca mucenicii iarăși să stea la judecată. Și, neîntrebîndu-i nimic, i-au despărțit pe ei: pe Artemie l-au lăsat acolo, iar pe Evghenie și pe Macarie i-au trimis în surghiun în Oasim, în Arabia. Ținutul acela era vătămător, cu vînturi aducătoare de stricăciuni, încît nimeni din cei ce mergeau acolo nu puteau să petreacă un an, pentru că îndată cădeau în boală foarte cumplită și mureau. Acolo fiind trimiși Sfinții Evghenie și Macarie, după cîtva vreme au dobîndit fericitul sfîrșit. Iar Sfîntul Artemie mai multe pătimiri a răbdat. Căci mai întîi călcătorul de lege, ca un lup, a luat îmbrăcăminte de oaie și cu blîndețe a început a grăi către Artemie, și ca și cum durîndu-l și fiindu-i jale de el, i-a zis: "Prin îndrăzneala ta fără de socoteală m-ai silit pe mine, Artemie, ca să-ți necinstesc bătrînețile tale și să-ți vatăm sănătatea, de care lucru și mie îmi este jale. Deci, rogu-mă ție, apropie-te și jertfește zeilor și mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului și minunatului meu zeu, care lucru dacă îl vei face, vărsarea sîngelui fratelui meu o voi ierta ție și cu dregătorie mare și mai slăvită te voi cinsti pe tine, pentru că te voi pune arhiereu marilor zei și patriarhul preoților din toată lumea. Tată al meu te voi numi și vei fi al doilea după mine, în toată împărăția mea. Apoi știi și singur, o, Artemie, că fratele meu, Gal, fără de vină a fost ucis de Constantie, din zavistie, pentru că neamul nostru mai mult se cădea să împărățească decît al lui Constantin, că tatăl meu, Constantie, s-a născut moșului meu, Constans, din fiica lui Maximiliam, iar Constantin îi era lui fiu din Elena, care era o femeie de neam prost. Moșul meu atunci încă nu era Cezar, cînd a născut din Elena pe Constantin, iar pe tatăl meu l-a născut fiind la împărăție. Dar Constantin, cu furia năravului, a răpit împărăția și sîngele casei sale l-a vărsat. A rîvnit și Constantie, fiul lui Constantin, tatălui său și a ucis pe tatăl meu și pe frații lui și pe fratele meu Gal nu de mult l-a ucis și pe mine era să mă ucidă, de nu m-ar fi mîntuit din mîinile lui zeii, spre care eu nădăjduind, m-am lepădat de creștinătate și la viața elinească m-am întors, știind bine că credința romană și elinească este mai veche; iar credința creștinească de curînd s-a arătat, pe care Constantin ca un prost și neînțelept a primit-o, lepădînd legile romane cele vechi și bune. Pentru aceea și zeii l-au urît ca pe un necurat și nevrednic de credința lor și plin de sînge, căci pe fiul său, Crisp, bunul bărbat, l-a ucis în zadar, și nici pe Fausta, femeia sa, n-a cruțat-o, care întru nimic nu era vinovată. Deci pentru aceste necuvincioase lucruri, zeii, urîndu-l, l-au gonit pe el, seminția lui cea necurată și neamul său cel spurcat dintre oameni l-a pierdut. Oare nu grăiesc eu adevărul, Artemie? Tu ești om bătrîn și înțelept, oare nu sînt toate acestea așa? Deci, să cunoști adevărul și să fii al nostru, căci voi să te am pe tine prieten și părtaș al împărăției".
Aceste toate auzindu-le Sfîntul Artemie, tăcînd puțin, a început a grăi: "Mai întîi pentru fratele tău îți răspund, împărate, precum că eu nevinovat sînt de moartea lui, nici n-am greșit cîndva către dînsul cu ceva, nici cu lucrul, nici cu cuvîntul; chiar și de mii de ori de te-ai osteni cercetînd aceasta, nu mă vei afla vinovat de moartea sa, pentru că îl știam pe el că este adevărat creștin și dreptcredincios și supus Legii lui Hristos. Deci să știe cerul și pămîntul, toată ceata sfinților îngeri și Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, căruia Îi slujesc, că sînt nevinovat de înjunghierea și de moartea fratelui tău, nici nu m-am învoit cu ucigașii, nici nu am fost cu împăratul Constantie întru acea vreme cînd a făcut sfat despre fratele tău, ci am petrecut în Egipt pînă în acest an. Iar dacă îmi poruncești să mă lepăd de Hristos, Mîntuitorul meu, la aceasta îți răspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor.
Spre știrea ta să fie, împărate, că idolilor tăi nu voi sluji și chipului celui de aur al iubitorului tău Apolon niciodată nu mă voi închina. Pe fericitul Constantin și neamul lui l-ai defăimat numindu-l vrăjmaș al idolilor, nebun și plin de sîngele lui. Aceasta îți răspund pentru dînsul: tatăl tău și frații tăi au început înainte asupra lui cu nedreptatea, dîndu-i otravă aducătoare de moarte, pentru care lucru au fost uciși de fiul lui. Apoi îl acuzi cum că a ucis pe fiul său, Crisp, și pe femeia sa, Fausta; dar el a ucis pe Crisp din neștiință, căci ca un om a crezut nedreptatea, iar cum că a ucis pe Fausta, femeia sa, acest lucru bine și cu dreptate l-a făcut. Dacă nu știi pricina uciderii aceleia, să-ți spun eu: Fausta, femeia lui, văzînd pe Crisp, fiul lui cel născut din Minerva, femeia lui cea dintîi, că era foarte frumos, s-a rănit cu patimă spre el și ca altădată femeia lui Tezeu, care rănindu-se de frumusețea lui Ipolit, fiul bărbatului său, îl îndemnă la păcat; iar după ce frumosul tînăr nu a voit a săvîrși aceasta fărădelege, Fedra, mîniindu-se, l-a clevetit pe el la tatăl său și la bărbatul ei, cum că i-ar fi făcut ei silă. Astfel și Fausta, poftind pe Crisp cel preafrumos, îl silea pe el spre o asemenea fărădelege. Iar el, fiind înțelept, nu a voit să întineze patul tatălui său, nici să o pîrască înaintea tatălui, ci tăinuia aceasta, tăcînd și temîndu-se de înșelăciunea ei. Iar ea, necurata, nedobîndindu-și dorința, și-a ridicat glasul ca Fedra cea desfrînată asupra lui Ipolit sau ca femeia cea desfrînată a lui Pentefri asupra lui Iosif din Egipt; așa și aceasta asupra lui Crisp a strigat, ca și cum acest fiu al împăratului ar fi silit-o la păcat.
Deci împăratul, tată fiind, a pedepsit pe fiul său precum a voit, pentru că a crezut pe Fausta mincinoasa și pătimașa. Iar mai pe urmă, arătînd Dumnezeu nevinovăția lui Crisp și văzînd nedreptatea Faustei, după ce s-a înștiințat împăratul de toate, atunci cu dreptate a judecat și a condamnat pe Fausta la moarte, ca fiind vrednică de o asemenea pedeapsă. Iar pentru credința lui Constantin, în ce chip a trecut de la idolii voștri cei mincinoși la adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind chemat de Cel de sus, ascultă-mă pe mine, cel singur văzător al lucrului aceluia: cînd mergeam la război împotriva lui Maxentie, cumplitul judecător și nesățiosul de sînge omenesc, într-o zi de amiază s-a arătat pe cer o cruce, strălucind mai mult decît razele soarelui și o scrisoare cu stele în limba latină, care îi făgăduia lui biruința întru acel semn. Crucea aceea care se arătase pe cer am văzut-o noi toți și scrisoarea aceea am citit-o și sînt pînă și acum în oaste mulți din ostașii tăi bătrîni care țin bine minte despre aceasta, spre care cu ochi luminați au privit. Încearcă, de vei voi, și vei afla așa precum îți spun eu. Dar ce grăiesc? Pe Hristos L-au văzut proorocii mai înainte cu sute de ani, precum tu singur știi bine. Și multe sînt mărturiile pentru venirea Lui și de la zeii voștri multe proorociri sînt pentru Hristos și mai înainte grăirile și scrierile sibilelor și stihurile lui Virgiliu". Sfîntul spunea că de multe ori diavolii cei ce locuiesc în idoli, fiind siliți de puterea lui Dumnezeu, au mărturisit chiar adevărul, că Hristos este adevăratul Dumnezeu. Iar Iulian, nesuferind să asculte cuvintele cele adevărate ale lui Artemie, a poruncit ca să-l dezbrace pe mucenic și cu țepușe înroșite în foc să-i strujească coastele, iar spatele să i-l strujească cu fier ascuțit. Artemie, ca și cum nu ar fi simțit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, arătîndu-se nebiruit în răbdare.
După acele munci împăratul l-a trimis în temniță, poruncind ca sfîntul să fie chinuit cu foamea și cu setea. Apoi, Iulian s-a dus la locul Dafnelor ca să aducă jertfă zeului său Apolon, întrebîndu-l despre biruința asupra perșilor. Și a zăbovit acolo mai multe zile, sacrificînd necuratului Apolon multe dobitoace, în toate zilele, dar nu și-a aflat dorința, pentru că diavolul care ședea în idolul Apolon și dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, a tăcut în acea vreme, de cînd în acel loc, la Dafne, fusese aduse moaștele Sfîntului Vavila și ale celor trei tineri care au pătimit împreună cu dînsul. Deci zeul nu a răspuns lui Iulian nimic. Cercetînd cu tot dinadinsul Iulian pentru care pricină a amuțit Apolon, zeul său și înștiințîndu-se că din cauza moaștelor lui Vavila, care zac nu departe de acolo, a poruncit îndată creștinilor să fie luate moaștele de acolo. După luarea acelor moaște a căzut foc din cer asupra capiștei lui Apolon și a ars-o pe ea cu idol cu tot.
Artemie, șezînd în temniță, a fost cercetat de Domnul și de sfinții lui îngeri. Pentru că, rugîndu-se, i s-a arătat Hristos, zicîndu-i: "Artemie, îmbărbătează-te, căci Eu sînt cu tine, scoțîndu-te din toate chinurile și gătindu-ți ție cununa slavei. Precum tu M-ai mărturisit pe Mine înaintea oamenilor pe pămînt, așa și Eu te voi mărturisi înaintea Tatălui meu Cel din ceruri. Îndrăznește și te bucură, căci cu Mine vei fi în împărăția Mea". Mucenicul, auzind aceasta de la Domnul, îndată s-a tămăduit de răni, încît nici un semn nu se mai vedea pe sfîntul lui trup, iar sufletul lui s-a umplut de dumnezeiască mîngîiere și petrecea, cîntînd și binecuvîndînd pe Dumnezeu.
De cînd a fost aruncat în temniță nu a gustat nimic din mîncărurile cele pămîntești și nici din băuturi, pînă la sfîrșitul său, căci era hrănit de sus, pentru că prin mimă îngerească i se trimetea hrană cerească, pîinea vieții întărindu-l pe el. Și întorcîndu-se Iulian de la jertfe cu rușine a pus pricina arderii lui Apolon asupra creștinilor, zicînd că noaptea l-au ars creștinii. Deci, luînd de la creștini sfintele biserici, le-a făcut capiști idolești și multe răutăți făcea creștinilor.
Scoțînd pe Artemie din temniță a zis către dînsul: "Știu că ai auzit ce s-a făcut în Dafne, că necurații creștini au ars capiștea marelui zeu Apolon și au pierdut pe idolul lui cel minunat. Dar nu se vor bucura de aceasta nelegiuiții, nici nu vor rîde de noi, căci eu le voi răsplăti lor pentru această izbîndă de șaptezeci de ori cîte șapte, precum zic cuvintele voastre". Iar Sfîntul Artemie a răspuns: "Am auzit că mînie de Dumnezeu slobozită și foc din cer pogorîndu-se a mistuit pe zeul tău și capiștea lui a ars-o. Deci, dacă Apolon al tău ar fi fost Dumnezeu, de ce nu s-a izbăvit pe sine din foc?" Iar împăratul a zis: "Și tu rîzi, ticălosule, și te bucuri de arderea lui Apolon?" A răspuns Artemie: "Eu rîd de nebunia voastră, că voi slujiți unui zeu ca acesta, care n-a putut singur pe sine să se izbăvească din foc, deci cum vă va izbăvi pe voi din focul cel veșnic? Mă mîngîi de căderea lui și mă bucur de toate aceste, pe care Hristos al meu cu minuni le lucrează. Iar cu ceea ce tu te lauzi asupra creștinilor celor nevinovați, care nici un rău nu ți-au făcut, ca adică să le răsplătești de șaptezeci de ori cîte șapte, acea răsplată asupra ta o vei vedea, cînd focul cel nestins te va apuca pe tine și veșnica muncă, care degrabă îți va veni ție. Pentru că, iată, pierzarea ta este aproape și nu după multă vreme pomenirea ta cu sunet va pieri".
Iar chinuitorul, mîniindu-se, a poruncit tăietorilor de piatră ca să despice o piatră foarte mare și, despicată fiind piatra, a poruncit ca sfîntul să fie pus pe o parte de piatră în mijloc, iar partea cea de deasupra, ridicînd-o sus, s-o lase peste sfînt. Făcîndu-se aceasta, tot trupul sfîntului mucenic a fost acoperit de piatra cea căzută peste dînsul și așa l-a tescuit încît toate oasele lui au fost zdrobite, iar și măruntaiele lui au fost sfărîmate și toate încheieturile lui și luminile ochilor au sărit din locurile lor. Puteai să vezi o minune mare că în atîta tescuire sufletul a rămas viu, între acele două pietre, și chema pe Dumnezeu, ajutătorul său, grăind cuvintele lui David: "Pe piatră m-ai înălțat, povățuitu-m-ai, că te-ai făcut nădejdea mea, turn de tărie de către fața vrăjmașului; ai pus pe piatră picioarele mele și ai îndreptat pașii mei, deci primește, Unule născut, duhul meu, știind strîmtoarea mea, și să nu mă lași în mîinile vrăjmașilor". O zi și o noapte a petrecut sfîntul între acele două pietre. După aceea, Iulian a poruncit ca să fie ridicată piatra, socotind că sfîntul a murit: și, iată, sfîntul mai presus de fire s-a aflat viu și, sculîndu-se, umbla. Și le era tuturor groază a-l vedea, pentru că era strîns ca o scîndură, avînd oasele zdrobite și toate măruntaiele dinlăuntru căzute, fața îi era turtită și ochii căzuți, însă sufletul se ținea încă într-însul și cu picioarele putea să umble și cu limba bine grăia.
Judecătorul, văzînd o minune ca aceasta, s-a înspăimîntat și a zis către cei care erau acolo: "Oare om este acesta sau nălucire? Oare nu ne-a fermecat ochii noștri vrăjitorul acesta? Că această vedere este înfricoșată și covîrșește firea omenească. Cine se aștepta ca să rămînă el viu cînd și cele dinlăuntrul lui fiind căzute și toate alcătuirile sfărîmate și slăbănogite, se mișcă, umblă și grăiește? Dar zeii noștri, spre înțelepțirea multor oameni, l-a păzit pe el viu, ca pe cel ce nu voia ca să se închine stăpînirii lor și aceasta să fie nălucire de spaimă celor ce privesc la dînsul". Și a zis către mucenic: "Iată acum, ticălosule, te-ai lipsit de ochi și cu toate mădularele ești netrebnic, deci ce nădejde îți mai rămîne ție către Acela spre Care în deșert ai nădăjduit? De aceea, cere milă de la zeii cei milostivi, ca să te miluiască pe tine și măcar muncilor celor din iad să nu te dea pe tine". Iar mucenicul lui Hristos, auzind de munci, a rîs și a zis către împărat: "Oare zeii tăi mă vor scăpa pe mine de munci? Ei singuri nu pot să scape de muncile lor cu care și tu, dîndu-te focului celui nesfîrșit, în veci te vei munci, că te-ai lepădat de Fiul lui Dumnezeu și sîngele Lui cel sfînt ce s-a vărsat pentru noi l-ai călcat și darul Duhului Sfînt l-ai batjocorit supunîndu-te idolilor celor pierzători. Iar eu, pentru această puțină durere care s-a adus de către tine asupra mea, nădăjduiesc de la Domnul meu, pentru Care pătimesc, să am odihnă veșnică în cămara Lui cea cerească".
Iulian, auzind acestea, i-a răspuns lui așa: "Pe Artemie cel ce a hulit pe zei și a călcat legile romane și ale noastre și s-a mărturisit pe sine creștin, în loc de roman și în loc de voievod s-a numit Augustalie, l-am dat judecății celei desăvîrșite a morții și poruncim să se taie spurcatul lui cap cu sabia". Un răspuns ca acesta auzind sfîntul, a fost dus la locul de ucidere, dorind să se dezlege de trup și cu Hristos să viețuiască. Mergînd la locul unde avea să fie tăiat, a cerut vreme de rugăciune și întorcîndu-se spre răsărit și-a plecat genunchii de trei ori și, rugîndu-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicîndu-i: "Intră cu sfinții, ca să-ți iei răsplătirea cea gătită ție". Apoi îndată și-a plecat sub sabie capul pe care l-a tăiat unul din ostași, în ziua douăzecea a lunii octombrie. Ziua în care s-a săvîrșit muceniceasca sfîntului nevoință a fost într-o vineri, iar cinstitul și sfîntul lui trup a fost cerut de la judecători de o femeie, pe nume Arista, diaconiță a bisericii Antiohiei. Aceasta, ungîndu-l cu arome de mare preț, l-a pus într-o raclă și l-a trimis la Constantinopol, unde l-a îngropat cu cinste. Multe și negrăite minuni se făceau la moaștele lui și mulți neputincioși se vindecau, vindecări pe care și acum le dă Sfîntul Artemie tuturor celor ce cu credință aleargă la dînsul.
După sfîrșitul lui s-a împlinit degrabă proorocia pe care a făcut-o pentru moartea lui Iulian, zicîndu-i în față: "Pierzarea ta aproape este și nu după multă vreme va pieri pomenirea ta cu sunet".
Iulian, ucigînd pe Sfîntul Artemie, a plecat cu ostașii săi din Antiohia și a mers în pămîntul Persiei. Cînd a ajuns la cetatea Ctesifont, s-a întîlnit cu dînsul un pers, bărbat bătrîn și cinstit și cu foarte bună înțelegere; acela s-a făgăduit lui Iulian ca să-i dea fără de osteneală împărăția persană. Și s-a făcut nelegiuitul împărat și la toată oastea lui călăuză în părțile Persiei, dar nu spre binele răului băutor de sînge, căci persul acela l-a amăgit pe el și, păcălindu-i că îi duce pe căi drepte și bune, a băgat pe călcătorul de lege în pustiul Carmaniului, în locuri neumblate și în prăpăstii fără de apă și pustii, unde pe toți ostașii cu foamea și cu setea chinuindu-i și caii și cămilele lor omorîndu-le, a spus că de voie a făcut aceasta și intenționat l-a dus pe el în niște locuri ca acestea, pustii și înfricoșătoare, ca să slăbească puterea lor. "Pentru aceasta, zicea, am făcut-o, ca să nu văd patria mea prădată de vrăjmași, că mai bine îmi este mie aici în mîinile voastre, decît patria mea să piară prin voi". Și îndată ostașii l-au tăiat în bucăți pe persul acela. Apoi, rătăcind mult prin pustie, grecii și romanii au căzut în oastea persană și, făcînd război, mulți din partea lui Iulian au căzut răniți. Atunci a sosit și asupra lui Iulian dumnezeiasca izbăvire, căci de sus, cu nevăzută mînă și cu nevăzută armă a fost rănit în coaste, pînă în cele dinlăuntrul ale lui. Apoi a suspinat greu și a răcnit și, luînd cu mîna din sîngele lui, l-a aruncat în sus, în văzduh și a zis: "Ai biruit, Hristoase! Satură-te, Galileene!". Și cu o moarte cumplită ca aceasta sufletul său cel vrăjmaș și necurat l-a părăsit și a pierit cu sunet, după proorocia Sfîntului Artemie. Iar oastea, după sfîrșitul lui Iulian, a pus împărat pe Iovian care, fiind creștin și făcînd pace cu perșii, s-a întors înapoi. Și acum Iulian se muncește în iad cu Iuda, iar Artemie se veselește cu sfinții în ceruri, stînd înaintea lui Dumnezeu, Unul în Treime, Tatăl și Fiul și Sfîntul Duh, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna octombrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
