Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea Sfinților Mucenici Carp, Papil, Agatodor și Agatonica, sora lui Papil
(13 octombrie)

Viețile Sfinților pe luna octombrie


Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăși aducerea aminte a chinurilor lor poate deștepta gîndul nostru spre dumnezeiasca dragoste și să-i dea aripi pentru săvîrșirea faptelor bune, ca și noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici și-au săvîrșit muceniceștile nevoințe sînt Carp și Papil, stîlpii cei mari și temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinți drept credincioși și prin viața lor îmbunătățită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfîntă crește din rădăcină sfîntă, iar pomul cel bun face poame bune și rîul cel curat pe izvor îl preamărește. Căci amîndoi, și Carp și Papil, numai cu cele de nevoie își îndestulau trupul, lepădînd toate cele ce erau de prisos în multe feluri și chiar cu cele de nevoie atît de puțin se îndestulau, încît numai cu trupul se deosebeau de îngeri și prin înfrînarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viață ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredințeze cîrmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credințe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treapta diaconiei de către Carp și cu chemarea sa asemănîndu-se întru ostenelile cele deopotrivă, își arăta sîrguința.

Vestea despre dînșii s-a dus în toate țările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru aceasta mulțime de oameni alergau la dînșii și ascultau învățăturile lor cu osîrdie și se apropiau de dreapta credință. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început și, văzîndu-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, cînd și-a aflat slujitori aleși ai răutății sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinți la păgînul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă și urmează credința creștinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mîniat foarte tare și a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli și om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; și, spunîndu-i ce aflase în legătură cu sfinții, i-a dat stăpînire peste dînșii. Iar Valerie, luînd această poruncă, a plecat de grabă și, sosind la locul unde erau sfinții, a poruncit ca aceștia să aducă jertfă deșerților lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată pînă la marginile țării Tiatiriei.

Valerie poruncea ca toți cei ce erau în acea țară să vină fără întîrziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfa și închinăciunea la zei. Așa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci și pe alții voia să-i vatăme cu aceeași boală. Și, adunîndu-se toți la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunați mucenici, Carp și Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceștia, neaflîndu-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute și, aflîndu-i, au fost aduși de față înaintea lui și cu mîndrie i-a întrebat: "Pentru ce nu v-ați aflat aici ca să jertfiți zeilor împreună cu poporul?" Apoi a adăugat: "Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptați bine greșala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulțească cinstea mai mult ca înainte". Dar sfinții, ca cei ce nu aveau teamă și frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: "Nu se cade nouă, judecătorule, să mîniem pe Dumnezeul nostru și să ne arătăm nemulțumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar și dobitoacele ne-ar mustra de nemulțumirea noastră, pentru că și ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători față de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoși, lăsînd pe adevăratul nostru Dumnezeu".

Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu niște semne ca acestea: s-a cutremurat pămîntul de năprasnă și s-au sfărîmat toți idolii care erau cinstiți de acei păgîni și s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare și a rămas neschimbată, căci atunci cînd trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și să rîdă de neputința deșerților zei, atunci el s-a arătat mai înverșunat și mai necunoscător; dar s-a înfrînat să pornească asupra lor chinurile cele grele, rușinîndu-se de bunul neam și de blîndețea acestor bărbați și a poruncit să fie puse lanțuri de fier pe grumazul lor și să-i poarte goi prin mijlocul cetății.

Astfel nevoitorii cei cinstiți erau purtați pe ulițe. Ei, care erau foarte cinstiți, au fost făcuți de rîs și de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duși cu ocară și cu necinste pentru Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste își vor schimba hotărîrea lor cea tare. Apoi s-a gîndit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicîndu-le: "De nu v-aș fi văzut pe voi că sînteți cu bună pricepere, nu v-aș fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrînd voi, v-aș fi înduplecat la credința noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos și bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu știți voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă și cinste; și aceasta se petrece pînă în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce știm limba grecească și romană, ci și la barbari. Că prin acea osîrdie către zei cetățile se ocîrmuiesc cu legi bune și se cîștigă războaiele contra vrăjmașului, iar pacea se întărește. Și de unde împărații și nobilii romani cei de mai înainte și de acum au ajuns întru atîta slavă, încît au răsturnat popoare și cetăți și au supus sub stăpînirea lor pe toți potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei și li s-au închinat lor? Deci, și voi să-i cinstiți pe aceștia. Și de sînteți amăgiți cu cuvintele unor neînvățați spre nepriceputa și de curînd arătata credință creștinească, acum deveniți înțelepți și vă întoarceți la această credință care este mai bună, ca și zeii să vă miluiască pe voi și să vă îndestulați de bunătățile cele mari care sînt la noi; și apoi să vă cîștigați vouă mari daruri de la împărat. Iar de veți petrece în cea dintîi nesupunere, veți pierde atîtea bunătăți și pe noi ne veți sili să fim mai aspri cu voi".

Sfinții, după ce au auzit acestea, și-au ridicat ochii spre cer, și-au făcut semnul crucii și au răspuns lui Valerie: "Nădăjduiești tu oare să ne întorci pe noi ca pe niște proști la păgînătatea ta? Să știi că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credința voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este și cinstit, că și răutatea, deși este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credința voastră, ci aceasta ne întrebăm: se cade oare a primi această credință rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem și din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregătește înfricoșatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voiești să cunoști adevărul? Socotește și îl vei afla, că zeii voștri nu sînt nimic altceva decît numai lucru de mîini omenești, muți și surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-și aducă vreun folos.

Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins și mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început și nici sfîrșit ființa Sa; și pe toate cele văzute și pe cele ce sînt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din neființă, El l-a zidit pe om și l-a pus în Rai și i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare și s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sîrguit ca seminția lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci și cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu și depărtîndu-și ochii de la lumina dreptății, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat și milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pămînt și, luînd chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce și a murit vrînd să ne izbăvească din robia diavolului și de căderea în păcat. Și biruind cu moarte Sa pe vrăjmașul nostru diavol, S-a urcat la ceruri și pe noi ne cheamă acolo, făcîndu-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poți să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ți este chiar rușine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogățiile voastre și cinstea împăratului, pe care voi le numiți bunătățile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărît cu gînd neclintit ca să pătimim și să murim".

Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mîniat și, aprinzîndu-se cu focul mîniei, și-a lăsat blîndețea cea dinafară și și-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întîi a dat averea sfinților spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legîndu-i pe ei de niște cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; și caii alergau foarte tare cu sfinții care erau legați de dînșii, neodihnindu-se deloc, încît într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputînd să alerge așa de repede caii, erau tîrîți cu de-a sila și multe dureri au îndurat.

În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinților mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpînii săi. Ajungînd în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopții în rugăciuni și în cîntări dumnezeiești. Iar după ce au adormit puțin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mîngîiau pe ei și îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deșteptîndu-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn și s-au veselit foarte mult, mulțumind lui Dumnezeu pentru că-i mîngîia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorința pătimirii pentru Hristos.

A venit și Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergați și tîrîți, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu știa că sfinții mai mult s-au călit spre nevoință cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Și cînd i-a văzut pe ei mai luminoși la față de cum erau, cu duhul mai tari și cu inima mai curajoși, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile și s-a întors spre vicleșug, vrînd să amăgească și să vîneze nerăutatea sfinților cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blînde și cu tot felul de momeli. Și puteai să vezi pe vulpe luptîndu-se cu leii, căci nimic nu sporea înșelăciunea lui și nu putea să-i biruiască pe sfinți, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.

Văzînd că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gîndit să procedeze altfel cu dînșii: i-a dat pe Carp și pe Papil în paza unor bărbați tari și aleși, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor și s-a făcut și el mucenic desăvîrșit, cu dragostea sa fiind legat de dînșii ca un prieten și părtaș la aceleași chinuri, întinzîndu-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amîndoi, și judecătorul, și mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulțimea bătăilor, iar mucenicul cu atîta bunăvoință primea bătăile, încît se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Și fiind bătut mult, curgeau din el pîraie de sînge ca dintr-un izvor și cădea carnea de pe trupul lui, încît i se vedeau măruntaiele din lăuntru și mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfînt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta așa de viteaz, ca și cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea și răbda bătăile cele grele și pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie și cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulțeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoința și răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată și l-a chemat și pe el la Sine, să se odihnească după atît de multe osteneli. Iar el îndată și-a dat duhul în mîinile Domnului, lăsînd judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănînce fiarele și păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioși l-au luat și l-au îngropat.

După aceasta, Valerie a chemat la dînsul pe sfinții mucenici Carp și Papil și le-a zis lor: "Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, și-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înțelepți, de ce nu vă alegeți ceea ce vă este de folos? Să nu voiți a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viață și de bucurie și-a ales cu nebunie moartea cea cumplită". Sfinții, auzind acestea, l-au ocărît și l-au numit nebun, iar moartea sfîntului Agatodor fericind-o, au zis că aceeași moarte pentru Hristos o doresc și dînșii cu osîrdie. Atunci judecătorul, mîniindu-se, a poruncit să-i lege iarăși de cai și să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinții, fiind goniți pe cale și tîrîți, răbdau mare osteneală și durere și fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strînse și erau păziți cu strășnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducînd toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Și iarăși Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile și a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoința cea mare.

A doua zi, judecătorul, socotind că sfinții după chinurile și osteneala de ieri nu vor mai putea să pășească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.

Văzîndu-i pe ei sănătoși și tari, nedurîndu-i picioarele și mergînd repede, cu fețele nu posomorîte, ci luminoase și vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor și pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legînd trupurile lor cu grele lanțuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.

Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a așezat la judecată și, chemînd pe Carp, a început a grăi prietenește cu dînsul, ca și cum împreună ar fi suferit: "Iată, zeii, miluindu-ți bătrînețea, te-au făcut să alergi atîta cale fără osteneală; deci, de ce te arăți nemulțumitor făcătorilor tăi de bine, călcînd cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, și închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îți cinstesc bătrînețele și sufăr împreună cu tine și plîng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Știu că sînt foarte urît de tine, acum nu pot ca să-ți mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun".

La aceste cuvinte Sfîntul Carp a răspuns: "Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric și de la viață la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înșelăciune și vînătoare vicleană. Iar dacă cinstești bătrînețele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părintește te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decît ție de pătimirile mele și mă mîhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ți-ai pus nădejdea întru deșertăciune și cinstești niște idoli care nu te vor izbăvi din muncile veșnice, pentru că acești idoli sînt neînsuflețiți și făcuți de mînă omenească și după dreptate nu pot fi numiți Dumnezei, fiind idoli deșerți și netrebnici".

Valerie, nerăbdînd să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfîntul Carp, să-l dezbrace, să-l spînzure și să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătîndu-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfîntului, rupîndu-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină și alți schingiuitori. Iar aceștia, unii îi ardeau coastele sfîntului cu lumînări, iar alții îi presărau rănile cu sare. Și se uda pămîntul cu sîngele sfîntului, iar venele rupîndu-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cît i se înmulțeau chinurile, cu atît mai mult se întărea în răbdare și întru dragoste pentru Dumnezeu și, fiind spînzurat, a zîmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: "De ce rîzi, Carpe?" El a răspuns: "Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat". Căci sfîntul a văzut cerurile deschise și pe Domnul șezînd pe scaun cu heruvimii și serafimii împrejurul Lui. Așa a mîngîiat Domnul în chinuri pe robul său și darul Domnului i-a potolit toate durerile, încît sfîntul a uitat rănile sale cele dureroase și chinurile cele grele și faptul că era spînzurat. Și a fost chinuit pînă ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncîndu-l în temniță, el mulțumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dînsul.

Apoi, aducîndu-l în față pe Sfîntul Papil, ca și cum l-ar fi văzut acum pentru întîia oară, judecătorul a început a-l întreba: "De ce neam ești și din ce patrie și care este meseria ta?" A răspuns sfîntul: "Ai fi putut de mult să știi toate cele despre mine, că sînt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, și am meșteșugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pămînt, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduiește numai trupul, ci și durerile sufletești le vindecă". Atunci judecătorul a zis: "Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învățătura celor scrise de Galen și de Hipocrat, cărora meșteșugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu". Iar Papil a răspuns: "Galen, Hipocrat și ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, cînd Hristos al meu binevoiește din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voiește El, apoi piere meșteșugul lor, neavînd nici un folos din învățătura lor întru iscusința doctoricească. Iar cei pe care tu îi numești dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, cînd nici lor nu pot să-și ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoști adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care șade lîngă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot și eu după aceasta nimic nu voi mai zice". Iar Valerie a zis: "Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?" A răspuns sfîntul: "Nu numai aceasta, ci și alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor". Iar Valerie a zis: "Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poți". A răspuns Papil: "Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întîi, pentru că mă tem să nu socotești că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întîi doctorii voștri să cheme pe oricare dintre zeii lor și abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu".

Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi și le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor și să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemînd fiecare dintr-înșii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Și s-a făcut un lucru vrednic de rîs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsuflețiți și nu dobîndeau cererea lor și nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiți cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfîntul Papil, a ridicat ochii cei trupești și cei sufletești spre ceruri și a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mîna sa s-a atins de ochiul celui orb și a făcut semnul crucii pe dînsul și îndată omul a văzut bine. Și nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci și cu ochii cei sufletești s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui și, deșteptîndu-se ca din somn, a cunoscut neputința deșerților zei și a înțeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume și a crezut într-Însul. Și nu numai omul acela, ci și altă mulțime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoștința dreptății, căci pe cine n-a adus întru mirare și încredințare acea preaslăvită minune? Și fiecare, văzînd și auzind aceasta, zicea: "Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos și Acela este Dumnezeu adevărat".

Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască și cu mai mare mînie s-a aprins împotriva Sfîntului Papil și în loc de mulțumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfîntul Papil să fie spînzurat pe un lemn și să fie bătut fără cruțare.

Fiind bătut acel frumos trup al Sfîntului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mîhnea că nu primește chinuri mai grele. Iar Valerie, văzîndu-și chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mîniat și mai tare și a adus asupra sfîntului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui și a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător și pietrele cădeau în alt loc, ca și cum și pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfîntul Papil.

După ce s-a ostenit Valerie și nu știa ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfîntului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuți o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) și aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinții, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri și dureri, nu numai de dureri, ci și de vînătăi și de răni s-au tămăduit, încît nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cît li se ușurau durerile, cu atît mai mult inima lui Valerie bolea și ca de foc se învăpăia de mînie.

După puțină vreme a stat Valerie iarăși la judecată, suflînd cu turbare și căutînd cu ochi mînioși. Iar sfinții mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă și cu față veselă, de parcă erau chemați la un ospăț. Și nelegiuitul, vrînd cu mînie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneață niște cuvinte ca acestea: "Pentru ce, o! judecătorule, faci atîta osteneală ție și slujitorilor tăi, adeseori aducîndu-ne, purtîndu-ne și chinuindu-ne pe noi și nu pronunți asupra noastră hotărîrea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduiești că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru și de la adevăr? Mai bine morți ne vei vedea pe noi, decît să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu". După ce sfinții au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au așternut pe pămînt hîrburi și piroane de fier și pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu fața în jos și i-au tîrît, bătîndu-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflînd în fața lor și scoțîndu-i din acel necaz, căci îndată cioburile și piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinții au rămas nevătămați.

După aceasta judecătorul cu și mai mare mînie împotriva lor s-a pornit și a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinții le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

Apoi au adunat fiare cumplite și, fiind aduși mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică și toți au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor și că îi va rupe îndată și va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca și cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lîngă ei și le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecît l-au îmblînzit, ca și pe ursoaică, dar și mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărînd pe chinuitori și sălbăticia lor. Iar ei, astupîndu-și urechile, socoteau că toate acestea sînt farmece ale sfinților mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceștia să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămați, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieșit întregi și sănătoși de acolo.

Valerie, cu cît îi vedea mai mult pe sfinți de nebiruit, cu atît mai mult se mînia împotriva lor și încălțîndu-i cu încălțăminte de fier, plină de piroane ascuțite, i-a silit să alerge, dar nici așa n-a putut să-i biruiască pe ostașii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcînd foc și înroșind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinți și împreună cu sfinții a intrat și Fericita Agatonica, sora Sfîntului Papil, în mijlocul văpăii, vrînd ca și ea să fie părtașă acelorași nevoințe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorîndu-se o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul s-a răcorit. După ce sfinții au ieșit din cuptor nevătămați, iarăși au fost duși în temniță unde cîntau lui Dumnezeu ca într-o biserică.

Judecătorul, neștiind ce să mai facă, se rușina, fiind biruit. Apoi a pronunțat asupra lor hotărîrea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau și, ridicînd ochii și mîinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dînșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfîrșit nevoința lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate și nebăgate în seamă, le-au luat credincioșii în taină și cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna octombrie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site