Viața Cuviosului Părintelui nostru Teofil Mărturisitorul
(10 octombrie)
Fericitul Teofil s-a născut din părinți creștini, aproape de cetatea Tiberia, și la vîrsta de trei ani s-a luminat cu sfîntul botez. Odată, părinții săi au mers cu dînsul la muntele Selonului, la sfîntul părinte Ștefan, pentru binecuvîntare. Sfîntul Ștefan i-a binecuvîntat pe ei și pe fericitul Teofil, fiul lor și, folosindu-i mult cu vorba și învățătura sa, i-a liberat în pace. Din acea vreme copilul Teofil, fiind bun și blînd, sporea în învățătură cu binecuvîntarea părintelui, învățînd cu tot dinadinsul dumnezeieștile cărți. Ajungînd el l-a vîrsta de treisprezece ani, a mers iarăși l-a cuviosul părinte Ștefan, care, văzîndu-l, l-a întrebat: "Fiule, din care pricină ai venit la noi?". Iar tînărul a răspuns: "Tu m-ai chemat, cinstite părinte, și eu, lăsîndu-mi părinții, am venit la tine". Cuviosul a zis: "Cînd te-am chemat, fiule, și ce ți-am zis?" Copilul a răspuns: "Pe cînd umblam prin cetate, tu, părinte, mi te-ai arătat mie și căutînd la mine, mi-ai zis: Fiule Teofile, te-ai depărtat de la Domnul Care a zis: "Ia-ți crucea ta și urmează Mie". Și pentru aceste cuvinte eu am rămas cu inima rănită și ți-am urmat ție pînă la poarta ogrăzii tale, la care, ajungînd, tu te-ai făcut nevăzut, iar eu am găsit poarta închisă, și acum, sfinte părinte, să nu-ți întorci fața ta de la mine, căci voiesc să mă mîntuiesc".
Cuviosul s-a minunat auzind aceste cuvinte, pentru că știa că nu ieșise nicăieri din chilia sa, și a mulțumit lui Dumnezeu de această chemare minunată a copilului cel fără de răutate pe care, primindu-l, îl învăța frica de Dumnezeu și-l povățuia la viața călugărească, la slujbă și la post. Iar după trei ani, copilul, deprinzîndu-se bine de la bunul său povățuitor spre toate nevoințele călugărești, cuviosul Ștefan a chemat pe egumenul din lavră și i l-a încredințat lui pe copilul cel ascultător și smerit ca să-l facă călugăr, iar egumenul, luîndu-l cu dînsul, l-a dus în lavră și l-a călugărit. Și a devenit Teofil călugăr iscusit, împodobit cu toate bunătățile și, viețuind ca un înger între frați, le era tuturor de folos.
Părinții, neștiind unde se află iubitul lor fiu, s-au întristat foarte tare pentru dînsul și îl căutau neîncetat pretutindeni, ca să-l afle pe dînsul; iar el pentru dragostea lui Dumnezeu, ascunzîndu-se de toți cunoscuții, slujea în taină Dumnezeului său, în mijlocul bunilor nevoitori. Și trecînd cîțiva ani, părinții au aflat unde era fiul lor și, ducîndu-se la lavră, l-au rugat cu lacrimi în ochi pe egumen să le arate pe fiul lor. Iar egumenul, neînduplecat, nu voia să le arate pe Teofil, dar văzînd întristarea lor și amarele lor lacrimi, i s-a făcut milă de dînșii și l-a chemat pe Teofil și i-a dat voie ca să se vadă cu părinții săi; și cînd au văzut părinții că este în chip monahicesc, în loc să se bucure, mai mult s-au întristat. Și au petrecut cîteva zile în lavră, privind viața sfinților părinți, și au luat aminte la cuvintele lor folositoare. Apoi au plănuit ca din averea lor să zidească o mănăstire și să-l așeze în ea pe fiul lor Teofil, și l-au rugat stăruitor pe egumenul lavrei să-l lase pe Teofil la casa lor împreună cu alți frați, făgăduind să săvîrșească degrabă lucrul pe care și-l puseseră în gînd. Dar egumenul nu a încuviințat aceasta, zicîndu-le: "Nu este bine ca un călugăr tînăr să se apropire de părinții și de cunoscuții săi. Iar Dumnezeu, Cel ce rînduiește toate cele de folos și-a descoperit voia Sa pentru Teofil, căci avea să minuneze voile Sale întru dînsul".
Pe cînd părinții supărau cu cererea lor pe egumen, acesta, chemînd pe frați, le-a poruncit să petreacă în post și rugăciuni toată noaptea, pînă ce va adeveri Dumnezeu dacă se cuvine ca să-l lase pe Teofil după cum cereau părinții lui sau nu. Și făcînd rugăciuni cu stăruință, a treia zi s-a auzit în biserică un glas care poruncea ca Teofil să fie lăsat. Atunci au cunoscut toți că însuși Dumnezeu are trebuință de el și, făcînd rugăciuni pentru dînsul, l-au liberat cu binecuvîntare, dîndu-i cîțiva frați în ajutor pentru preamărirea lui Dumnezeu.
Părinții, luîndu-l, s-au dus întru ale lor, bucurîndu-se și au zidit degrabă mănăstire, apoi au adunat în ea călugări, îndestulîndu-i cu de toate, dînd odihnă robilor lui Dumnezeu. Iar Teofil, petrecînd în acea mănăstire, strălucea ca o lumină cu bunătățile sale, ale cărui fapte bune văzîndu-le cu toții și folosindu-se de ele, Îl preamăreau pe Tatăl cel ceresc.
Viețuind el pustnicește ani îndelungați, a ridicat vrăjmașul hulă asupra cinstitelor și sfintelor icoane și a pornit prigoană asupra celor care se închinau la icoane, prin nelegiuitul împărat Leon, luptător împotriva icoanelor, care ura podoaba cea frumoasă a Casei lui Dumnezeu și a răpit înfrumusețarea Bisericilor lui Dumnezeu căci, aruncînd sfintele icoane în noroi, le-a călcat în picioare și le-a dat foc și pe mulți oameni binecredincioși i-a schingiuit pentru că se închinau la icoane. Iar Sfîntul Teofil din toate puterile s-a împotrivit la aceasta și cu buna sa pricepere îi învăța pe toți să păzească cu cinstea cea cuviincioasă sfintele icoane și să se închine sfîntului celui închipuit pe dînsele.
Aflînd despre aceasta, împăratul Leon Isaurul a trimis pe ostașii săi și l-au prins pe Teofil și, aducîndu-l înaintea lui, el i-a poruncit să se lepede de închinarea la sfintele icoane; dar Teofil nu s-a supus. Atunci împăratul a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie bătut cu vine de bou și legîndu-i mîinile la spate, l-au purtat prin cetatea Niceei ca pe un tîlhar, făcîndu-l de rîs și de batjocură. Apoi unul dintre ostași, pe nume Longhin, s-a alăturat Sfîntului Teofil și a ocărît nebunia împăratului și îi învăța pe ceilalți să cinstească sfintele icoane; iar prigonitorul, întinzîndu-l pe ostaș pe pămînt, a ars multe icoane pe capul lui. Sfîntul Teofil, fiind purtat prin toată cetatea Niceei, iarăși a stat înaintea judecății nelegiuitului împărat și, vorbind cu îndrăzneală înaintea lui, apăra sfintele icoane și mustra rătăcirea lui. Iar răucredinciosul împărat, nesuferind mustrarea, a poruncit ca Sfîntul Teofil să fie dezbrăcat și să-l răstignească în chipul crucii la doi stîlpi și cu vine uscate să fie bătut și pe la spate și în față. Fiind astfel bătut sfîntul, curgea sînge din trupul lui cel rănit, încît se înroșea pămîntul. Văzînd acest lucru, împăratul s-a făcut mai cumplit decît o fiară, căci întocmai ca fiarele cele sălbatice care, cînd văd sînge atunci se fac și mai cumplite, așa și înrăutățitul muncitor, la vederea sîngelui mucenicesc s-a pornit cu o și mai mare mînie împotriva lui Teofil și, sculîndu-se de pe scaunul său, a început să-l lovească peste obraz pe sfînt. După aceasta, arzînd în foc niște cizme de fier, a poruncit ca să-l încalțe pe sfînt cu ele și să-l alerge pe drum. Toate aceste cazne erau răbdate cu vitejie de bunul pătimitor.
Văzînd aceste lucruri un nobil, pe nume Ipatie, minunîndu-se de bărbăteasca răbdare a lui Teofil, l-a luat pe acesta din mîinile slugilor care-l chinuiau și, aducîndu-l la sine, i-a zis: "Ori tu, Teofile, ești nebun închinîndu-te la icoane, sau noi toți care nu ne închinăm? Au doară nu are împăratul și toată suita lui atîta pricepere să judece dacă se cade a se închina asemănării lui Dumnezeu celei zugrăvite, ori nu? Căci dacă s-ar fi cuvenit să ne închinăm icoanelor, apoi nu ar fi poruncit Dumnezeu în Lege: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici altă asemănare". Iar sfîntul a zis: "Te văd pe tine, nobilule, că știi carte; deci, să vorbești cu mine". Și a început a-i grăi despre cinstirea sfintelor icoane, din dumnezeiasca Scriptură, arătîndu-i că în Vechiul Testament cinstirea icoanelor se închipuia în șarpele cel de aramă, înălțat de Moise în pustie, și în heruvimii cei de aur care erau puși pe Chivotul Legii, iar în Noul Testament, însuși Domnul a dat chipul Său pe mahrama lui Avgar, împăratul Edesei.
Grăindu-i multe despre aceasta, Sfîntul Teofil a învins pe nobilul Ipatie, care i-a zis: "Adevărate sînt cuvintele tale, bătrînule cinstit. O! de ar veni împăratul nostru întru această înțelegere! Eu mă voi strădui să-l sfătuiesc de voi putea. Iar tu, luînd libertate de la mine, du-te la chilia ta". Și sfîntul s-a mîhnit că nu și-a săvîrșit calea muceniciei, însă avînd rănile, se bucura grăind ca și Apostolul: "Mă bucur întru pătimirile mele că împlinesc lipsa patimilor lui Hristos în trupul meu, pentru Trupul Lui care este Biserica". Apoi, întorcîndu-se la mănăstirea sa, i-a umplut de bucurie și de fericire pe frații săi. Și după puțină vreme s-a înștiințat că se apropia mutarea lui către Dumnezeu. Și, alcătuind cuvinte înțelepte de păstor, a învățat pe frați și, binecuvîntîndu-i, s-a dus către Domnul.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna octombrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
