Viața și pătimirea Cuviosului Părintelui nostru Ștefan cel Nou, făcătorul de minuni
(28 noiembrie)
Este un lucru drept și tuturor creștinilor bine primit - după dumnezeiescul glas al lui Pavel, marele propovăduitor -, a ne împărtăși de pomenirea sfinților, precum zice și acel vers al lui David: Pomenirea drepților cu laude și celor drepți li se cuvine laudă. Nu numai atît, dar este cuvios lucru și dorit a avea pururea întru pomenire nevoințele și isprăvile sfinților, cele cu vitejie făcute. Tot așa este cuvios și drept lucru a scrie în cărți faptele lor, pentru că prin vedere și prin auzire ne suim către fapta bună și către dumnezeiasca rîvnă, în care se împlinește acea Scriptură ce zice: Arată-mi fața Ta și fă-mă pe mine să aud glasul Tău. Căci amîndouă se văd ca prin icoană și prin cuvîntul cel scris se fac auzite. Vederea icoanei se pricinuiește de la cei ce au cu meșteșug acea știință. Iar cuvîntul auzirii vine de la cei ce prin duh dumnezeiesc și prin învățătura cunoștinței, cu taină au învățat cele dumnezeiești.
Deci eu, fiind neîmpărtășit de acestea amîndouă, mă tem și sînt fără îndrăzneală ca să deschid gura și să întind mîna, ca nu cumva să pătimesc chipul cel nesuferit al mîndriei cînd voi grăi. Căci cursă mare sînt bărbatului chiar buzele lui, precum este scris, și se prinde cu graiurile gurii lui fiecare și răsplătire pentru cuvintele lui i se va da. Căci mare și iubit este Cuviosul Mucenic Ștefan, care întîi începe această prăznuire și multă este nimicnicia săracei mele minți și puțina-mi iscusință. Și de unde voi începe cununa laudelor vieții lui și cum voi povesti strălucirea și osteneala petrecerii lui? Nu mă pricep, iubiților. Sau cum voi pune buna îndrăzneală a muceniciei celei pătimitoare, pentru că minunile săvîrșite de dînsul prin darul cel de sus, avînd minunată povestire, îmi tulbură gîndul, îl înspăimîntă și îl silesc a se depărta din hotarele sale. Însă cît va ajunge puterea minții mele, nu voi înceta a grăi, căci nu este osîndă a nu lăuda după vrednicie, ci aceea este osîndă a nu grăi după putere.
De aceea, avînd deopotrivă cuvîntul și înțelegerea, pe care niciodată nu le-am uneltit la ceva de acest fel, cu toată puterea mea îndemnîndu-mă, am început a scrie, avînd în minte neascultarea cea strămoșească a Evei și pe robul cel leneș care a îngropat în pămînt talantul; ca nu cumva prin zăbavnica trecere de vreme să vină în uitare o viață ca aceasta a cinstitului nostru părinte Ștefan.
Pentru că, precum norul ascunde soarele, așa și vremea acoperă cele ce nu se grăiesc. Și măcar că patruzeci și doi de ani sînt de cînd a suferit sfințitul sfîrșit prin mucenicie, prea fericitul părintele nostru Ștefan; însă, fiind îndemnat, am adunat de la bărbați iubitori de adevăr, de la ucenicii lui, alergînd ici și colo, și adunînd din tinerețe și pînă la bătrînețe, povestirile nașterii și ale morții, preaveselitoare și minunate; adunînd ca dintr-un adînc, din vremea cea lungă și din uitare culegîndu-le, ca și albina cea iubitoare de osteneală, care din multe flori adună cele de folos la pregătirea mierei.
Astfel am fost povățuit de Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Cel ce luminează pe tot omul ce vine în lume, Cela ce este mintea celor ce cu dreaptă credință înțeleg, și cuvînt al celor ce se zic și tuturor toate este și se face; Cela ce dă lumină de învățătură spre a cunoaște cînd se cade a spune cuvînt căci arătarea cuvintelor Lui luminează și înțelepțește pe prunci. Dar ca să nu întindem cuvîntul prin lungi cuvîntări, ținîndu-mă de începutul ce este înainte, voi face început acestei vieți plăcute lui Dumnezeu.
Și voiesc cu rugăciunile voastre să-mi ajutați, făcînd milostiv pe Dumnezeu pentru viața mea înrăutățită și cerînd cuvînt pentru deschiderea gurii mele, ca nu cumva să mă osîndesc, ca unul ce m-am apucat de cele mai presus de vrednicie, nimic cinstit și vrednic de cuvînt aducînd, care, nici după neputința mea s-a făcut, nici a urmat vreun chip din nebăgare de seamă. Ci, pe lîngă darul cel de sus, care împarte fiecăruia toate cele potrivite, de la care toată darea cea bună și toată dăruirea cea desăvîrșită de sus este, pogorîndu-se întru cei vrednici ai Duhului, spre același început al vieții, precum am zis, voi veni, aflînd bun și degrab împreună ajutător rugăciunile voastre.
Dar tu, o, sfințită prăznuire a creștinilor și cîți ați gustat din filosofia cea după Hristos cu vîrful degetului, sîrguiți-vă cu fierbințeală în adevărată credință, să puneți urechile minții. Pentru că povestirea este de duhovnicească sănătate și cu trupească sporire și slăvire, ca la elini.
Deci, acest bogat hrănitor și aducător de bucurie al sfintei ospătări și al vostru al tuturor celor împreună chemați la ascultare, cel cu numele întîiului mucenic și cu lucrul de un nume și de un chip -, nu era străin de bizantini, nici înstrăinat de cei ce locuiesc în cetatea cea împărătească. Pentru că al nostru este acesta cu nașterea, creșterea, jertfa cunoscută părinților noștri și ardere de tot văzută. Pentru că în anii lui Artemie și Anastasie Augustul (nu acela care a fost mai înainte de Zinon, care era eretic, ci alt Anastasie, în anii cei mai de pe urmă, care era dreptcredincios), zic în primul an al împărăției lui, iar de la zidirea lumii, șase mii două sute douăzeci și doi (714), era în Constantinopol un bărbat cunoscut, nu din cei slăviți în vrednicii, nici din cei îmbelșugați cu bogăție din păgînătate, ci din cei ce viețuiesc în îndestulare, apostolește zic, și din lucrul mîinilor sale se hrănea; din care și pe cei lipsiți îi împărtășea cu îndestulare.
Acesta locuia în partea uliței împărătești cea de obște, care se zice Locul Crucii, spre partea cea din vale, unde sînt case mari ce se numesc ale lui Consta. Acolo locuind bărbatul cel iubitor de Dumnezeu, cu femeia cea de un chip și amîndoi hrănindu-se cu dreapta credință, li s-au născut două fiice. Deci, născîndu-se ele și la vîrstă venind, hrăneau părinții pe fiicele lor din Scriptură și în dreapta credință, asemenea lor.
Și dreptcredincioasa lor mamă, văzînd vremea curgînd și că nu avea copil de parte bărbătească, cu greu suferea aceasta. Dar, fiind purtată de credință neîndoită, și gîndind la Sara, Ana și Elisabeta, și Scriptura aceea în mintea ei luînd-o, că cel ce caută află și celui ce bate i se va deschide, i-au urmat Anei celei de un nume, pentru că Ana îi era numele.
Și precum aceea în cortul Legii, așa și aceasta nu contenea înconjurînd cinstitele locașuri ale Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, dar mai ales în preacinstita ei biserică din Vlaherna, în fiecare zi mergînd și fiind nelipsită de la privegherea cea de toată noaptea spre vineri, aducînd cereri rugătoare și stînd aproape înaintea sfîntului chip al Sfintei Fecioare, care era închipuită purtînd în brațe pe Fiul și Dumnezeul nostru, mîntuirea cea de obște a neamului nostru, vărsa lacrimi și grăia unele ca acestea:
"Acoperămîntul celor ce aleargă la tine, de Dumnezeu Născătoare, ancora și părtinitoarea celor ce în întristare te caută pe tine; limanul cel mîntuitor al celor afundați în mîhnire în noianul vieții și al celor ce în deznădejde pe tine te cer în ajutor, grabnică ajutătoare; slava maicilor și podoaba fecioarelor, ceea ce ai prefăcut la toată partea femeiască osînda strămoașei Eva în îndrăzneală veselitoare prin nașterea ta cea dumnezeiască; miluiește-mă și pe mine și mă auzi, și rupe legătura ce este în mine, precum a maicii tale - adică a Anei cînd te-a născut pe tine -, și arată-mă cu solirea ta cea de maică, a naște și eu copil de parte bărbătească, pentru ca să-l aduc Fiului Tău și Dumnezeu!"
Această rugăciune îndoind-o și întreind-o femeia, punînd obișnuita plecare de genunchi, a adormit. Iar cea grabnică spre ajutorul neamului nostru, ca o maică plecînd mila Fiului său, pe femeia ce se mîhnea a prefăcut-o în veselie de maică cu un chip ca acesta: Stînd lîngă femeie în același ceas Preacurata Fecioara Maria, cu asemenea chip ca și a icoanei celei zugrăvite, și coastele acesteia lovindu-le, a sculat-o, zicîndu-i: "Du-te, femeie, bucurîndu-te, că vei avea fiu!" Iar ea sculîndu-se și tulburîndu-se în sine, a aflat către sfîrșit privegherea; și întorcîndu-se acasă cu cîntări de laudă, a zămislit în pîntece.
Atunci, în vremea zămislirii ei, îndreptătorului dogmelor Bisericii, lui Gherman, părintele nostru cel de obște, prin hotărîrea lui Dumnezeu, i s-a încredințat cîrma cetății împărătești. Și de la Cizic fiind adus, ca o făclie prealuminoasă s-a așezat, nu sub obroc, ci în sfeșnicul patriei, ca să strălucească la toată lumea, ca într-o casă. Iar la așezarea în scaun a acestuia, toată adunarea cea de sub soare alergînd într-una, și toată vîrsta, de la bătrîn pînă la prunc, parte bărbătească și femeiască. Și îngerii coborîndu-se către acea veselitoare așezare în scaun, împreună cu toți s-au adunat cum și aceste două stîlpări bine roditoare ale dreptei credințe.
Dar cinstita Ana, văzînd mulțime de popor, voia a se întoarce acasă, pentru înghesuirea poporului și pentru îmbulzeală, ca nu cumva dintr-o înghesuială ca aceasta fără de vreme să lepede pruncul și să-l omoare. Dar nu s-a plecat la aceasta cinstitul ei bărbat, ci ca un viteaz care putea cu virtutea trupului mai mult decît alții, poruncind să se țină bine de el, a putut să treacă în pridvoarele bisericii celei mari. De acolo a intrat în foișorul bisericii, în care suindu-se, aștepta intrarea lui Gherman, arătătorul de cele sfințite. Pentru că multe cu adevărat făcîndu-se de către dînsul, atrăgea pe toți ca să-l vadă cu ochii.
Apoi arhiereul, făcînd intrarea cea pornită de la Dumnezeu, o femeie l-a văzut pe acesta ca pe o văpaie de foc și îndată a strigat: "Binecuvintează, preasfinte, pe fiul meu cel din pîntece". Iar luminătorul întorcînd ochii cu liniște și pe femeie privind-o cu focul cel dinlăuntru al dumnezeiescului Duh fiind mișcat, cel plin de taine a zis: "Rodul pîntecelui tău, după credința ta, femeie, să-l binecuvinteze Domnul, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu și ale lui Ștefan, întîiul mucenic".
Cu adevărat, credința cea bună, are și mai bună răsplătire; că precum femeia cananeancă a auzit odată pe Mîntuitorul Hristos: O, femeie, mare este credința ta! Fie ție precum voiești, așa și aceasta a luat de la dumnezeiescul părinte, care purta în sine tot pe Hristos și încă mai mult, primind și numele pruncului ce avea a se naște.
Sfîrșindu-se obișnuita învățătură de taine, cuminecîndu-se toți cu dumnezeieștile și Preacuratele Taine ale lui Hristos și cu mergerea în pace acasă, toți depărtîndu-se, după cîteva zile, iubitoarea de Dumnezeu Ana, împlinindu-se vremea, a născut pe noul Samuil. Iar după ce s-a născut acesta, îndată l-a numit cu numele întîiului mucenic Ștefan, după mai înainte vestirea cinstitului părintelui nostru Gherman.
Trecînd cele opt zile și ducînd pruncul la biserica Născătoarei de Dumnezeu, a luat numele cel mai înainte hotărît. Asemenea și în Postul Mare, ducîndu-l în brațele sale maica sa, precum a adus Ana cea vestită pe sfințitul Samuil, au ajuns la Vlaherna, la cinstita biserică a Născătoarei de Dumnezeu, împreună cu bărbatul său, în care făcîndu-și rugăciunea, și-au luat cererea și înaintea acelei dumnezeiești icoane iarăși stînd, cu lacrimi mulțumind, zicea:
"Bucură-te, întru tot curată, care mi-ai dezlegat sterpiciunea nașterii de copii, de parte bărbătească. Bucură-te preacurată care ai întors mîhnirea mea în bucurie. Bucură-te grabnică, mîntuire a celor ce te caută pe tine, pentru că eu ticăloasa căutîndu-te, te-am aflat pe tine și mai mult am luat, nu numai fiu, ci și numele lui l-am primit de la slujitorul tău și păstorul nostru".
Apoi ridicînd mîinile și la picioarele acelei sfinte icoane pe prunc cu închinăciune lipindu-l, iarăși striga: "Primește, o, Stăpînă, odrasla mijlocirii tale celei de maică, primește pe fiul care s-a rînduit mie mai înainte de zămislire; primește împrumutătoare, datoria datornicilor".
Iar bărbatul ei cel iubitor de Dumnezeu, pentru întîrzierea rugăciunii și pentru vărsarea lacrimilor femeii, făcîndu-se fără glas și de spaimă uimindu-se, arătînd către dumnezeiasca icoană, a zis: "Aceasta îmi este, preadulce femeie, chezășuitoare, părtinitoare și ajutătoarea nașterii lui Ștefan". Apoi plecîndu-și amîndoi capetele și închinîndu-se acelui sfînt pămînt și mulțumind ajutătoarei tuturor creștinilor, s-au dus acasă. Cu adevărat, mai înainte a arătat viteaza maică, cu proorocie, pe cel care mai pe urmă avea să mărturisească pentru icoana lui Hristos și a Maicii Sale, precum mai pe urmă se va face cunoscut.
Ajungînd sfînta și purtătoarea de viață Învierea Mîntuitorului, pe cel sfințit din pruncie luîndu-l părinții, au ajuns la luminătorul preasfintei Biserici celei mari, a lui Dumnezeu, în seara Sfintei Sîmbete și pe sfințitul prunc îl aduc la baia nașterii celei de a doua, și se botează în numele Sfintei Treimi, Celei începătoare de viață, de însuși preafericitul luminător Gherman. Iar după ungerea cu dumnezeiescul Mir, căzînd la picioarele purtătorului de Dumnezeu, începătorul păstorilor, mama lui striga: "Binecuvintează, cinstite părinte, pe cel ce din pîntece numele i-ai cunoscut".
Iar cinstitul Gherman, socotind că nu este de trebuință să facă altă rugăciune, după ungerea mirului, apucînd capul tatălui cu o mînă și cu cealaltă arătînd pe prunc cu degetul, a zis: "Dumnezeu, Care luminează pe tot omul care vine în lume, să arate pe copilul acesta, la fel cu cel al cărui nume a luat". Astfel, după binecuvîntare, au mers acasă.
Acestea s-au petrecut în pruncie cu purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Ștefan. Acestea pentru zămislirea, nașterea, numirea și luminarea lui, sînt preaveselitoare și adevărate povestiri. Să începem dar și cuvîntul isprăvilor lui, celor mai de pe urmă de Dumnezeu dăruite; căci dacă cele dinaintea ușilor sînt unele ca acestea, cu mult mai vîrtos cele mai dinlăuntru. Pentru că acel cuvios, prin duhovniceasca naștere de a doua, născîndu-l cinstita maica noastră a tuturor, ca dintr-un sîn l-a alăptat cu lapte tainic și, ca o hrană tare, i-a pus înainte cunoștința dumnezeieștilor gînduri.
Aceasta, precum am zis, l-a odrăslit și ca o maică l-a hrănit și din dumnezeieștile cugetări l-a învățat. Viața acestuia strălucind, sufletul lui l-a înfrumusețat și la înălțime s-a suit. Maica Biserică pe acesta l-a făcut iubit lui Dumnezeu, și l-a primit pe acesta, care venise din neființă, și cînd s-a mutat din cele de aici, iarăși l-a primit ca pe un străin, Care și martor al vitejiei lui are să i se facă, cînd Judecătorul tuturor va da după vrednicie răsplătirile.
Dar am greșit în aceste cuvinte, căci, lăsînd cele ce trebuia să grăiesc mai întîi, am făcut ca cei care încep întîi acoperămîntul casei să-l săvîrșească. Deci, de aici ținta cuvîntului meu va fi iarăși către cele dinainte. Părinții acestui preasfințit copil, văzînd că vîrsta copilului trece și ajunge vîrsta de șase ani, l-a dat la învățătura cărții și a Sfintelor Scripturi. Iar în fiecare zi necontenit desfătîndu-se în științe, a covîrșit pe toți, nu numai în acestea, ci și de toată fapta bună îngrijindu-se. Pentru că nu lipsea împreună cu sfințita sa maică, mergînd noaptea la obișnuitele privegheri ce se făceau și la pomenirile sfinților. Și un dar ca acesta a luat acest cinstit copil, încît în vremea catismelor, citirea săvîrșindu-se, stătea înaintea sfintei uși și luînd aminte la citeț, din ascultare el a învățat cele ce se citeau și în gură le avea, ori mucenicie, ori viață, ori învățătură a vreunui părinte, dar mai ales ale părintelui celui cu gură de aur și curgătoare de miere; căci zicea că mai mult dorește de dumnezeieștile lui învățături.
Astfel, cel din pruncie sfințit și al prea vestitului Timotei împreună locuitor, învățătorului celui de obște urmînd în toate, pe cele din urmă uitîndu-le și la cele dinainte în toate zilele tinzînd, nu contenea ca David să zică: Cugetînd ziua și noaptea la legea Domnului, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor. Căci știa, că nu după multă vreme, vor da roade ostenelile sale. Acest cinstit Ștefan învățînd, pe mulți din cei de o vîrstă cu el i-a întrecut în puțină vreme, prin iubirea de Dumnezeu și prin iubirea de învățătură, pentru că era osîrdia lui mai presus de vîrstă; încît se minunau de dînsul cei ce l-au născut, zicînd că, cu adevărat fiu al rugăciunii este acesta.
Deci, într-acestea sfințitul tînăr se învăța, făcîndu-și mintea curată, luminată și cuvîntătoare de Dumnezeu. Apoi, învățînd dumnezeieștile Scripturi, dorea să se facă rîvnitor al sfinților bărbați, care pomeneau de dînsele. Și acestora urmînd, nicidecum nu făcea pomenire de desfătare, nici nu dorea slavă deșartă, nici gura sa nu înceta a lăuda pe Dumnezeu.
În vremea învățăturii lui, Leon cel de neam sir, idumeul, din părțile Răsăritului, s-a sculat asupra împăratului Teodosie, care, judecînd că nu este un lucru bun a face război creștinii între ei, l-a făcut pe păgîn a se liniști. Dar îndată tiranul a venit la împărăție; cîinele la cele sfinte și porcul spre mărgăritar. Și ca o vulpe cu vicleșug, pentru sfiala cea către marele Gherman, întîiul șezător, s-a prefăcut că este dreptcredincios.
Dar după al zecelea an al stăpînirii lui, acest nou Baltazar a adus eresul maniheic în Biserică. Și pe poporul cel de sub dînsul adunîndu-l în mijlocul tuturor, ca un leu răcnind fiara cea neîmblînzită, din inima lui a izbucnit un glas ticălos, ca din muntele Etnei foc și pucioasă, zicînd: "Idolească meșteșugire este închipuirea icoanelor și nu se cade a se închina acestora". Iar iubitorul de Hristos și dreptcredinciosul popor tulburîndu-se și suspinînd, de aici înainte pierzătorul îndată a tăcut, și către altă socoteală a întors cuvîntul. Cu adevărat mormînt deschis era gîtlejul lui și perete văruit inima sa.
Cunoscînd aceasta Gherman, propovăduitorul buneicredințe, și stînd împotriva tiranului, îi zise: "Împărate, Stăpînul Hristos și Mîntuitorul nostru Dumnezeu, întrupîndu-Se din preacuratul sînge al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și desăvîrșit arătîndu-Se ca noi și scris împrejur, toată slujirea idolească a pierit și tot chipul idolesc s-a trimis focului și întunericului. Iar de la petrecerea Lui împreună cu noi și de la învățătura de lume mîntuitoare a Apostolilor Lui, pînă acum sînt șapte sute treizeci și șase de ani.
Iar părinții cei drepți care au petrecut în acești ani n-au cugetat pentru sfintele icoane ceva de acest fel. Pentru că din început, după înălțarea lui Hristos la cer, s-a închipuit vederea icoanelor. Căci chiar de către femeia ce-i curgea sînge, pentru minunea ce s-a făcut, s-a zugrăvit icoana Mîntuitorului pe stîlp; precum și cea nefăcută de mînă în cetatea Edesa.
Apoi și icoana zugrăvită de Luca Evanghelistul a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, care din Ierusalim s-a trimis lui Teofil. Încă și sfintele șase soboare aflîndu-le pe acestea, au rînduit a ne închina și a nu le depărta pe dînsele. Și să știi, împărate, că dacă aceasta vei ține, pentru sfintele și cinstitele icoane sînt gata să mor. Pentru că icoana lui Hristos poartă numele aceluiași sfînt cu care în trup S-a arătat și cu oamenii împreună a petrecut. Drept și sfînt lucru este a muri pentru numele Lui. Că cel ce necinstește icoana Lui, împotriva lui Hristos trimite necinstea".
Acestea auzindu-le împăratul cel fără de lege și răcnind ca un leu, a trimis slujitori și purtători de săbii în casa patriarhală, poruncind a coborî pe sfîntul de acolo în pumni și cu ocări. Coborîndu-se Sfîntul Gherman și vieții celei singuratice părtaș făcîndu-se, era jale a vedea toată cetatea înălțînd plîngere pentru el, căci se păgubea de învățătura părintelui cea curgătoare de miere. Ziua aceea nu a fost lumină, ci întuneric, tînguire, vaiete peste vaiete, după cum zice proorocul.
În aceste zile triste, păgînul Anastasie, cu mînă de păgînătate, i-a luat arhieria cu ostași, iar nu cu hotărîrea buneicredințe a lui Dumnezeu, Care toate ale Bisericii le-a dat împăraților.
Deci în aceste vremi, tiranul cuprins de eres, s-a ispitit să coboare sfînta și stăpîneasca icoană a lui Hristos Dumnezeul nostru, cea pusă deasupra ușii împărătești, care se zice sfînta Halchi (adică de aramă) și să o dea focului; care lucru l-a și făcut. Iar în vremea coborîrii, cu rîvnă dumnezeiască întărindu-se femeile cinstite și cu vitejie sărind înlăuntru și apucîndu-se de scară, iar pe surpătorul spătar aruncîndu-l și tîrîndu-l la pămînt, l-au dat morții.
Și îndată alergînd, au ajuns la casa patriarhală, lovind cu pietre pe răul credincios Anastasie și zicînd: "Prea necuratule și vrăjmașule al adevărului, pentru aceasta ai rîvnit preoția, ca să răstorni sfintele podoabe?"
Deci aceasta nesuferind-o nelegiuitul, a fugit de la fața dreptcredincioaselor femei și la tiran alergînd, l-au făcut, ca prin sabie să omoare pe femeile cele sfinte; care lucru cu adevărat s-a și făcut. Și pentru icoana lui Hristos pătimind, au luat răsplătire de la Hristos în împărăția cerurilor, împreună veselindu-se cu toate sfintele purtătoare de nevoințe.
În acea vreme Constantinopolul era în eres. Și mîhnindu-se nu puțin cei ce locuiau într-însul cu bună credință, plecînd nu puțini din patrie, s-au mutat în locurile cele dreptcredincioase. Deci într-aceste lucruri întristătoare căzînd și părinții fericitului Ștefan, căutau mîntuirea. Însă erau ținuți vrînd să împlinească făgăduința copilului lor; și socotind că nu este cu putință ca el să petreacă în mînăstirile Bizanțului pentru tulburarea tiranului, fiind mișcați de Dumnezeu și de înger povățuindu-se - precum odinioară dumnezeiescul părinte Iosif împreună cu Născătoarea de Dumnezeu au fugit în Egipt de la fața lui Irod, ucigașul de prunci -, tot așa și aceștia împreună cu Ștefan, copilul cel de Dumnezeu cugetător, pornind din patrie și intrînd în corabie la Calcedon, au călătorit spre calea ce duce la muntele Cuviosului purtătorul de Dumnezeu, părintele nostru Axentie. Pentru că în muntele acesta mai înainte locuind marele și purtătorul de semne părintele nostru Axentie, a trimis razele minunilor sale în toată lumea, și credința a luminat-o, arătînd multă vitejie împotriva celor necredincioși Dioscor și Evtihie, la al patrulea Sinod ecumenic, ce a fost adunat în Calcedon.
Acest munte este în sînul Nicomidiei, în preajma eparhiei Bitiniei, și este foarte veselitor celor ce voiesc a se mîntui; înalt mai mult decît toate vîrfurile, rece, uscat și, ca să zic așa, atingînd de cer. Pe acest munte, dacă cineva l-ar fi numit munte al lui Dumnezeu, muntele Horeb, muntele Carmel sau muntele Sinai, ori Taborul, ori Livanul sau cetate sfîntă, ca un munte din cei ce se aflau în Ierusalim, nu ar greși deloc; căci unde este loc de mîntuire, acolo, pe drept cuvînt, este Ierusalimul cel adevărat.
Deci, în acest sfînt munte, de la Sfîntul Axentie pînă acum, părinții se închideau în peșteră și după moarte aflau raiul. Astfel, după sfîrșitul vieții dumnezeiescului părintelui nostru Axentie, Serghie, ucenicul lui, a locuit în peșteră; după acesta, al treilea purtător de semne și care în tot chipul în fapte bune a strălucit, Vendimian; apoi al patrulea, Grigorie cel înfrînat și plin de sfintele cărunteți, iar după dînsul, al cincilea, cinstitul Ioan, noul Avraam, și părtașul darului înainte vederii.
Deci, către Cuviosul Ioan aducînd Grigorie și Ana, doimea cea de Dumnezeu cugetătoare, pe cinstitul fiu Ștefan, ca pe o jertfă, l-au rugat, cerînd să-l primească și să-l învrednicească sfințitului și îngerescului chip, zicînd că este fiu al rugăciunii și că, mai înainte de naștere, încă în pîntece fiind, l-a făgăduit vieții monahicești. Iar cinstitul bătrîn, plin fiind de darul cel înainte văzător, precum mai sus am zis, și cunoscînd obiceiul bine statornicit al copilului, adică mișcările, liniștea feței și așezarea ochilor, și mai în scurt, tot sfîntul dar care era într-însul, a zis: "Să te binecuvinteze pe tine Dumnezeu, fiule, și să te facă vas de alegere". Iar părinților lui le-a zis: "Într-adevăr s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste copilul acesta".
Făcîndu-se obișnuita slujire și priveghere, sosind dimineața, după obișnuita împlinire a canonului, luîndu-l pe dînsul purtătorul de Dumnezeu părintele nostru Ioan, înaintea sfintei peșteri și, învățîndu-l multe, i-a zis:
"Fericit ești, fiule Ștefan, că astăzi a doua baie o ai, cu lumina îmbrăcîndu-te și cu a doua străjuire; fericit ești, fiule, că glasul lui Hristos îl împlinești astăzi evanghelicește, lăsînd tată, mamă, surori și toate cele ce sînt astăzi și mîine, și porți crucea Lui pe umeri, pentru ca să moștenești împărăția cerurilor. Fericit ești, fiule, că proorocește ai ales a fi în casa lui Dumnezeu, mai vîrtos decît a locui în locașurile și în cetățile ereticilor celor defăimători de creștini.
Vezi, fiule, chemarea vredniciei celei monahicești, căci nu este lupta împotriva sîngelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, a stăpîniilor lumii și întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății pentru cele cerești, precum zice vasul alegerii Pavel. Vezi, fiule, împreună cu cine te rînduiești, să nu ai iarăși dor de părinți, ci pentru Dumnezeu, căci Acesta te-a zidit și te-a mîntuit; iar aceia care i-au iubit, i-au pierdut și i-au dat muncii, precum zice dascălul scării luminătoare. Vezi, fiule, să nu te întorci la cele ce ai lăsat, căci și aceasta s-a scris: Nimeni, punînd mîna sa pe plug și întorcîndu-se înapoi, este îndreptat în împărăția cerurilor".
Deci acestea învățîndu-l pe dînsul și mai multe decît acestea, apoi cerînd și luînd din mîinile lui foarfecele, l-a tuns la vîrsta de șaisprezece ani și l-a îmbrăcat în îngerescul chip. După aceasta părinții cuviosului, depărtîndu-se de munte, au ajuns acasă, lăudînd și mărind pe Dumnezeu.
Cinstitul Ștefan începu astfel nevoințele, purtînd grijă de merindele pentru fapta bună, dînd lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi. Iar împotriva lăcomiei pîntecelui rodul îi era înfrînarea și cînd îi veneau gînduri de dezmierdare trupească, iarăși înțelepciunea îl odrăslea. Iar mînia și iuțimea atît de mult le-a stăpînit, încît proorocește putem zice: "Era ca un surd, neauzind, și ca un mut, nedeschizînd gura sa, rodind dragoste și răbdare".
Și așa pe toate le-a biruit și întreitele învăluiri nălucitoare ale gîndurilor le-a surpat, pentru că postul lui era mare și rugăciunea nu înceta, fiind cu obiceiul blînd, cu gura tăcut, cu inima smerit, cu duhul umilit, cu trupul și cu sufletul curat, cu fecioria fără prihană, sărăcia cea adevărată și neagoniseala cea apostolească.
Apoi ascultarea lui era fără cîrtire și supunerea cu sîrguință, lucrarea cu răbdare și ostenelile osîrduitoare, încît se minuna de fapta lui bună în toate, purtătorul de Dumnezeu Ioan și zicea: "Fiule, încetează cu multa ajunare, pentru asprimea muntelui și pentru cumplita suflare a vînturilor ca nu cumva să ostenești la slujire". Pentru că el slujea cuviosului la cele trebuincioase și îi aducea apa de la mare depărtare de loc.
În partea dinspre miazăzi a muntelui, în loc șes și neted, unde este și cimitirul cuviosului părintelui nostru Axentie, care însuși l-a lucrat încă trăind, cînd era în munte, a făcut mînăstire de femei sfinte, numind-o Trihinaria. Fericitul Ștefan pentru asprimea și greutatea locului sau pentru îmbrăcămintea cea vîrtoasă și aspră a hainelor, prin rugăciunile cuvioșilor părinți, în acest loc greu de umblat, precum s-a zis, cărînd apa și făcînd toată trebuința în vreme de arșiță și de iarnă, n-a îngenuncheat de oboseală niciodată, nici nu a lăsat obișnuita sa pravilă. Ci în toate zilele era bun, osîrduitor și neispitit de patimi și de diavoli. Apoi, urmînd cinstitului său învățător Ioan, nu lipsea de la dînsul, învățînd să se îngrijească de cele spre mîntuire.
Cuviosul Ioan era povățuitorul său, bărbat desăvîrșit în toate faptele cele bune și plin de darul lui Dumnezeu și de darul proorociei. Odată, ajungînd la munte preacinstitul Ștefan, a aflat pe purtătorul de Dumnezeu Ioan lîngă fereastra peșterii cu capul plecat și plîngînd amar. Cum a intrat, a făcut obișnuita metanie, dar binecuvîntare n-a luat, pentru că se tînguia părintele cu amar. Iar el gîndea, pentru ce oare va fi plîngerea părintelui?
Iar acel blînd părinte, de la Dumnezeu cunoscînd gîndurile sfîntului, ridicîndu-l pe dînsul, a zis: "Pentru tine este tînguirea mea, o, preacinstite fiule, pentru că am cunsocut că în vremea ta va crește și se va răsturna locul acesta de eresul arzătorilor de icoane, ce acum fierbe". Iar cinstitul Ștefan suspinînd din inimă, a zis cu durere: "O, părinte, poate voi pieri și eu cu păgînătatea lor, nemîntuindu-mă!" Iar Cuviosul Ioan a zis: "Ba nu, fiule, vezi că scris este: Cela ce va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui". Și mai înainte i-a spus lui toate cele ce erau să i se întîmple.
În anul acela, tatăl cinstitului Ștefan și-a sfîrșit viața și venind în cetate era de față la îngroparea părintelui său și după îngroparea lui, vînzînd toate averile în Constantinopol, le-a împărțit la săraci, apoi împreună cu mama sa și cu o soră - fiindcă cealaltă se tunsese în călugărie mai înainte în altă mînăstire a Bizanțului -, pornind din patrie a ajuns la sfîntul munte. Iar cinstitul Ștefan făcînd a se binecuvînta mama și sora sa de sfîntul bătrîn Ioan și a se învăța cuvîntul adevărului, le-a coborît pe dînsele în mînăstirea femeiască și numărîndu-le împreună cu sfîntă obște, el s-a făcut părinte duhovnicesc mamei sale celei trupești și surorii sale. Și după împlinirea sfîntului chip, suindu-se la munte, s-a dus la cea dintîi nevoință.
În toate lucrurile plăcute lui Dumnezeu, binepetrecînd purtătorul de Dumnezeu Ioan, a adormit în pace și de la cele de aici bine s-a mutat, după ce mult a învățat pe Sfîntul Ștefan. Iar la sfîrșit i-a zis: "Mîntuiește-te, fiule, și vezi sfîrșitul primejdiei ce vine asupra ta". Deci pentru aceasta cugetătorul de Dumnezeu Ștefan neîntristîndu-se, ci mai vîrtos veselindu-se, a bătut în toacă și a arătat adormirea părintelui.
Și era veselie de pustnici din munții cei dimprejur, din dealuri și din văi, ca niște cerbi însetați, alergînd la muntele izvorului purtătorului de Dumnezeu Axentie, ca să-l sărute pe Ioan la sfîrșit și să-l îngroape. Și astfel trupul lui cel cinstit și sfînt l-a așezat în cimitirul părinților, iar cinstitul lui suflet a fost dus în ceruri de îngerii lui Dumnezeu, spre veșnică bucurie.
Dar a merge din slavă în slavă și de la sfînt la sfînt este lucru potrivit, căci nu lipsește numărul robilor lui Dumnezeu. Căci Moisi, săvîrșindu-se, era de față Iisus al lui Navi; iar Ilie, înălțîndu-se, Elisei s-a făcut moștenitor al cojocului și al darului îndoit. În acest fel și purtătorul de Dumnezeu Ioan, de la cele de aici mutîndu-se, cinstitul Ștefan a moștenit locul și darul îndoit. Pentru că se cădea aceasta, ca cel ce a moștenit cele dintîi învățături ale lui și puțin lipsea Cuviosului Ștefan a se potrivi cu faptele cele iubitoare de Dumnezeu ale fericitului Ioan. Precum copilul moștenește cele ale tatălui său, în acest chip s-a întipărit și caracterul faptei bune a învățătorului său.
Deci acesta, locuitor al cereștii mitropolii, Sfîntul Ștefan cel desăvîrșit între monahi, care după urmare a fost al șaselea cu numărul locuitor al dumnezeieștii peșteri și de suflete mîntuitor, noul Israel, al șaselea fiind de la Adam și tată al lui Enoh, cunoscîndu-se prin asemenea bună plăcere. Pentru că și el s-a cunoscut al șaselea de prea fericitul Axentie, care, ca pe un fiu zămislind frica de Dumnezeu, după proorocul, ca pe un nou Enoh l-a născut. Iar de mutarea dascălului mîhnindu-se, gîndea ca un bun următor să împlinească nevoința învățătorului.
Și precum cei ce obișnuiesc a trece pe mare și fac îndelungată călătorie - fiindcă firea apelor nu are căi rînduite -, ci la stele luînd aminte, își fac calea lor; și precum, iarăși, cei ce umblă pe uscat, cînd voiesc a merge undeva, nu se încredințează drumurilor necunoscute, temîndu-se de rătăcire și îngrozindu-se de pîndirile tîlharilor, ci caută drumurile cele împărătești și cu multă întemeiere săvîrșesc calea; în asemenea chip a fost și prea fericitul părinte Ștefan, fiindcă voia a trece noian de viață grea și se sîrguia a călători la Ierusalim, cetatea cea de sus, ca la niște stele ce-l povățuiau de sus, căuta la învățătorii vieții celei plăcute lui Dumnezeu și la cuvioșii cinci părinți dinaintea lui, locuitori ai acelei sfinte peșteri, de la Axentie pînă la Ioan.
Și ca pe o cale împărătească și ca pe un drum mare urmînd calea cea călcată de aceștia, sîrguindu-se a se sui deasupra, s-a apropiat de o căsuță strîmtă și s-a încuiat într-o stîncă de sub pămînt la treizeci și unu de ani ai vieții sale. Apoi învățînd iubirea de liniște, a ajuns desăvîrșit, nimic cîștigînd din cele ale acestui veac. Pentru că în chipul albinei ca și într-un stup, în peștera muntelui închizîndu-se Cuviosul Ștefan, lucra mierea cea dulce a faptelor bune cu sîrguință, aducînd-o lui Dumnezeu, Împăratul tuturor.
Astfel, iscusindu-și simțirile ca să se deprindă a cunoaște pe cel bun din cel rău, a învățat a lucra apostoleasca împletire a mrejelor, adică meșteșugul pescăresc, precum și al bunei scrieri, pentru ca să nu îngreuieze pe cineva, ci mai vîrtos prin ostenelile sale să dea și celui ce are de trebuință. De toată grija pămîntească lepădîndu-se, o singură grijă avea, adică cum să placă lui Dumnezeu în rugăciuni și în posturi. Nu numai atît, ci și de toată fapta bună purtînd grijă, ca un lucrător de pămînt ales, tăia din rădăcină mărăcinii patimilor, curățind gîndurile ce se ridică la cunoștința lui Dumnezeu, împlinind acel proorocesc glas ce zice: Înnoiți-vă vouă înnoiri și să nu semănați peste spini.
În aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu iscusindu-se prea fericitul Ștefan, tuturor din aceasta se făcea arătat; căci adevărată este aceea ce s-a zis că nu poate cetatea să se ascundă, deasupra muntelui stînd. Și ce se întîmpla din petrecerea lui cea bună? Mulți aprinzîndu-se de dumnezeiasca rîvnă pentru Hristos, au alergat acolo și împreună cu dînsul se rugau ca să dobîndească sălășluirea și l-au rugat să li se facă povățuitor al vieții lor celei după Dumnezeu.
Deci deabia s-a plecat, căci îl sileau, făcîndu-se tuturor toate și învățînd a căuta fiecare, nu numai pe ale sale ci și pe ale aproapelui, ca să se mîntuiască. Acolo au mers către dînsul pînă la doisprezece frați deodată, cărora evanghelicește poruncindu-le, după cuvintele Domnului că Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară, îi primește pe aceștia cu bucurie, ca un învățător bun de copii, îndemnîndu-i către nevoințele pustniciei. Întîi a primit pe un oarecare Marin, bărbat bun și blînd cu chipul, apoi pe un oarecare Ioan și după dînsul pe Zaharia, om iscusit în calea cea duhovnicească, între care și pe Cristofor și pe perechea satanei mușcătoare pe ascuns, pe Serghie și pe Ștefan, cel ce de la Dumnezeu s-a robit de tiranul.
Pentru care, după aceasta voi povesti și despre alți șase, ale căror nume sînt în cartea vieții. Și așa muntele s-a făcut cetate, viață de obște minunată, și a primit sfințenie, pregătindu-se cele de trebuință prin dăruirea lui Dumnezeu și prin rugăciunile cuviosului, precum și alte case trebuincioase și cele de nevoie în ele. Apoi s-a alcătuit viață de obște dreptcredincioasă, purtînd numirea Sfîntului Axentie, strămoșul Cuviosului. Iar tiranul, pornindu-se cu vrăjmășie către sfîntul, surpînd locașul acesta de tot, l-a numit dealul lui Axentie. Așa se zice de cei împreună următori ai lui pînă în ziua de astăzi.
Deci starea vieții de obște întemeindu-se cu bună cuviință, părintele nostru Ștefan lua aminte la ancora cuvîntului. Și din peștera cea de Dumnezeu zidită luminînd soborul, îi sfătuia, zicînd: "Fiilor, luați aminte de voi și de sufletele voastre și, lepădînd frica ce vine de la diavolii cei stricători de suflete sau trîndăvia, să iubiți mult pe Dumnezeu. Că dragostea către El, nu osebirea de materie sau frica cea rea, ci mărimea de suflet a așezămîntului, o face să stea, arătîndu-se îndestularea în darurile cele mici ale pustniciei voastre.
De asemenea, mîhnirea și întristarea lăsîndu-le departe, cu veselie să vă apropiați de Dumnezeu, proorocescul vers ținîndu-l în minte de-a pururea, că a mă lipi de Dumnezeu bine îmi este, a pune în Domnul nădejdea mea. Pentru că hrănește nădejdea precum și adevărul nu mai puțin.
Deci de vreme ce a sîrguitorilor este împărăția cerurilor, după glasul Domului, și silitorii pe dînsa o dobîndesc, așa și noi, fraților, după marele propovăduitor și dumnezeiescul Pavel, fiind lipsiți, necăjiți, rău pătimind, goi fiind, flămînzind și însetînd, în pustietăți rătăcind, în munți, în peșteri, în prăpăstiile pămîntului, să trecem scurta nemernicie a vieții noastre cea mult chinuită cu dreaptă credință, și pe aceea moștenind-o, să zicem către judecătorul cel nemitarnic: Vezi smerenia și osteneala mea și-mi iartă toate păcatele mele.
Cu acestea și cu multe alte cuvinte mîngîietoare luminînd prea fericitul părintele nostru Ștefan pe fiii pe care în Domnul i-a născut, în fiecare zi nu se odihnea, crescîndu-i pe dînșii în rînduiala mîntuirii.
Ajungînd pînă la douăzeci de ucenici cu numărul, pe Marin, bărbatul cel de Dumnezeu întărit, la ale economiei și la toate ale locașului l-a așezat prea fericitul întîi. Iar el punea mai aspre nevoințe pe sine, avînd dorință ca mai cu strîmtorare să se închidă, decît în strîmtoarea peșterii. Pentru că capul muntelui cu o piatră mare terminîndu-se, avea o rîpă adîncită spre partea de miazăzi în care se afla și mînăstirea și peștera cea de Dumnezeu zidită, ce este acoperită și neînviforată de vînturile cele iernatice ale Crivățului și ale Liviei.
Pe acest vîrf înconjurîndu-l preafericitul nostru părinte Ștefan, a zidit într-însul o chilie foarte mică în lungime și lățime, înălțime și adîncime, ca de un cot și jumătate înălțimea, ca de doi lungimea și spre partea de răsărit fiind o cămăruță de rugăciune, avînd înălțimea numai cît putea să stea. Iar cealaltă toată voind a se acoperi de acoperămîntul cerului, a lăsat-o descoperită. Pe această mică chilie a făcut-o strîmtă și înfricoșată, încît cei ce o vedeau ziceau că este ca un mormînt, iar nu locuință de odihnă.
Și să nu socotească cineva din cei prihănitori că aceasta o făcea mai mult decît părinții cei mai dinainte, pentru că învăța nevoințele cele plăcute lui Dumnezeu ale Cuviosului Axentie, iar el era ca un nou Elisei care a primit cojocul lui Ilie în muntele Carmelului; de aceea a voit a face întocmai ca purtătorul de Dumnezeu Axentie. Și era mai presus de ceilalți părinți, căci avea mai tînără vîrstă, fiind de patruzeci și doi de ani atunci cînd s-a mutat în vîrful muntelui.
Ucenicii lui necunoscînd pentru ce s-a făcut o asemenea zidire, Cuviosul Ștefan a chemat la miezul nopții pe Marin, cel de Dumnezeu întărit și acestuia povestindu-i scopul, ca unui fiu iubit, împreună cu dînsul, ieșind din peșteră, au intrat în acea înfricoșată locuință cu chip de mormînt. Iar dimineață, după cîntarea de psalmi, toți frații, după obicei, punînd metanie înaintea ușii peșterii ca să-i binecuvinteze sfîntul, glasul părintelui celui milostiv ce se auzea în fiecare zi, nu mai răsuna în urechile lor cele ascultătoare. Nedumerindu-se ei, după multă vreme sculîndu-se și în peșteră sărind, nu era acolo cel căutat. Și părîndu-li-se că au pierdut pe părintele lor, apoi mîinile la gură punîndu-le și, arătînd cu degetul, ziceau: "Oile toate fiind de față, păstorul cum lipsește?"
Pornind pe calea cea de la vale, se duceau vărsînd lacrimi și cu pumnii în piept se băteau, ca unii ce au pierdut pe părintele lor. Iar părintele, simțind întristarea lor cea dureroasă, cu glas blînd și dulce îi chema cu grăbire la vale. Și ei, ca niște pești ce aleargă după rîmă din aruncarea undiței, auzind glas, deodată s-au întors și către dînsul alergînd și încă purtînd pe obraz rămășițele plînsului, cu tînguire și cu suspinare ziceau către dînsul: "De ce te-ai dat la aspre și aducătoare de moarte nevoințe, cinstite părinte?" Iar Cuviosul a răspuns către dînșii, zicînd: Fiilor, strîmtă și cu necazuri este calea ce duce la viață și puțini sînt cei ce o află pe dînsa.
Și îndată, acest cuvînt auzindu-l, s-au liniștit, rugîndu-l ca măcar să acopere chilia lui. Iar el a zis că se îndestulează a se acoperi cu acoperămîntul porților cerului. Acolo petrecea, vara arzîndu-se și iarna înghețînd; iar sub îmbrăcăminte avea trupul încins cu fiare și de la umeri pînă la mijloc era înconjurat cu altă cingătoare de fier pironit de amîndouă părțile și pe sub brațe cu altă cingătoare de fier. Îmbrăcămintea o avea din piele și chiar sfîntul culion și analavul cel purtător de cruci, asemenea și sfințita mantie a chipului monahicesc. Iar pentru odihnă avea numai o rogojină, după chipul purtătorului de Dumnezeu Ioan, care a fost învățătorul lui.
Deci în aceste sporiri petrecînd neprihănitul părinte, nu era cu putință a se ascunde, precum mai înainte s-a zis, fiind el cetate pusă pe muntele cel mare și dreptcredincios. Pentru aceea s-a arătat vestit luminător al tuturor, mai ales al dreptcredincioșilor care locuiau în împărăteasca cetate. Și mulți către dînsul venind în munte pentru folosul lor, numai din vederea cea cuviincioasă folosindu-se, iarăși se întorceau acasă, lăudînd și preamărind pe Dumnezeu; între care era și o femeie din cele dreptcredincioase cu duhul și bogată, suferind văduvia.
Aceea, auzind în fiecare zi de la toți despre dumnezeiasca nevoință a cinstitului părintelui nostru Ștefan, și uitînd de slăbiciunea femeilor, a pornit întrebînd și a ajuns la dealul sfințitului păstor. Apoi aproape de chilia cuviosului fiind, se ruga să dobîndească binecuvîntare. Iar părintele săvîrșind rugăciunea, ea s-a sculat plîngînd și a spus sfîntului toate ale sale și văduvia și nerodirea de fii și că, dorind să dobîndească monahicească viață, caută a se mîntui. Dar iubitorul de Dumnezeu părinte învățînd-o pe dînsa cu cuvinte duhovnicești și cele pentru mîntuire rînduindu-i, a eliberat-o, zicînd: "Vezi, femeie, cui te făgăduiești, ca nu cumva să te ajungă moartea, mai înainte de a împlini făgăduința".
Cinstita femeie, punînd în suflet cuvintele purtătorului de Dumnezeu părinte, precum ceara primește închipuirea peceții, așa neclintit îl păstra. Și ajungînd la limanul corăbiilor Calcedonului, a înotat către patrie înapoi și toate averile sale vînzîndu-le în Constantinopol și împărțindu-le săracilor cele mai multe, temîndu-se de moartea sufletului, după cuvîntul cinstitului părinte, se sîrguia să împlinească făgăduința.
La urmă, pornind de la a sa cetate, a lăsat, după Evanghelie, părinți, cunoscuți, prieteni, rudenii și vecini și crucea lui Hristos ridicînd, s-a suit în minunatul munte, aducînd aur la Cuviosul, ca să se împartă de dînsul mai bine. Iar în preajma chiliei punînd obișnuita metanie, a zis: "Binecuvintează, părinte". Sfîntul cu asprime i-a răspuns: "Mîntuitorul, prin Evanghelie luminat spune, că cine nu se va lepăda de toate avuțiile sale, nu poate să fie ucenic al Meu. Pentru ce tu porți încă rămășițele lumii împrejur?"
Iar femeia, spăimîntată pentru darul cel înainte-văzător al părintelui și de mustrarea cea cu asprime, cu rușinea cea cuviincioasă femeilor, a zis către dînsul: "Nu fiind ținută de dorul cel stricăcios am adus aici acest aur, cinstite părinte, ci ca prin mîinile tale cele cuvioase, să se împartă mai bine pentru sufletul meu cel înfocat".
Dar iubitorul de Dumnezeu părinte a zis: "Scînteile greșelilor celor străine nu voiesc a le face cenușă cu mîinile mele, ca nu cumva din nebăgare de seamă, vreuna arzîndu-se pe ascuns dintr-însele, mare văpaie sufletului meu să fie, precum au pătimit unii pentru aceasta; ci cei ce seamănă, să și secere!" Iar femeia zise: "Și ce îmi poruncești, părinte?"
Preamilostivul părinte, dacă a auzit, precum s-a zis mai înainte, că ea a lăsat ale sale desăvîrșit și n-a voit a se întoarce în patrie, i-a poruncit să împartă aurul cu ale sale mîini. Și așa, spălînd-o pe dînsa de întinăciunea acestei vieți, i-a dat sfîntul chip monahicesc, schimbîndu-i numele în Ana. Și s-a făcut părintele ei în Domnul. Apoi îndată a trimis-o pe ea la mînăstirea cea de jos, dînd-o sfintei și cuvioasei maici proiestoase a acelui locaș, mult rugînd pe acea cinstită femeie a o sfătui pentru mîntuirea sufletului.
Dar cred că a ajuns acum vremea ce mă îndeamnă a povesti și despre pătimitoarele lui lupte. Însă eu, fiind împins de știința mea, mă ispitesc a tăcea, ca cel ce nu ajung să povestesc mărimea faptei, fiindcă sînt sărac de cuvînt și de fapte. Pentru că cu neputința acestora obișnuiesc a judeca lucrurile, cei ce nu caută la adevăr, ci la iscusința cuvintelor voiesc a lua aminte, precum fac cei ce alcătuiesc basme. Însă îndrăznesc în urma celor ce mă îndeamnă, bizuindu-mă dumnezeiescului mucenic.
Și cu rugăciunile celor ce mă îndeamnă la aceasta, cu putință este a mi se dărui lesne călătoria. Și să-mi fie mie în minte versuirea aceea a lui David împotriva eresului celor de noi lucruri, de creștini defăimători și de icoane arzători; de multe ori s-a luptat cu mine vrăjmașul din tinerețele mele. Și iarăși zice mai pe urmă: Să zică dar Israil, de multe ori s-a luptat cu mine din tinerețele mele și nu m-a biruit.
Aceasta însă la Israil cel trupesc pe care egiptenii l-au robit, nu se va potrivi niciodată, că cei de alt neam de multe ori l-au biruit și babilonienii robindu-l l-au dus departe. Apoi i-au supus macedonenii cu cruzime și cu amar, iar romanii mai pe urmă i-au dat pierzării. Apoi risipiți și strămutați prin toată lumea i-au arătat, "curtea lor făcînd-o pustie" iar spinarea lor totdeauna, după cuvîntul proorocului, gîrbovind-o.
Dar Israelul lui Dumnezeu cel nou ales, care cu adevărat vede pe Dumnezeu și cu față descoperită Domnului strălucește, cu alte vorbe zic, turma cea numită cu numele lui Hristos, al cărui chip este Iacob, care s-a numit pe urmă Israil; care pe cel mai bătrîn, ca pe un neiscusit dîndu-l în lături și întîia binecuvîntare părintească a luat-o, cu cuviință ar fi putut zice: De multe ori s-a luptat cu mine vrăjmașul din tinerețele mele și nu m-a biruit. Pentru că îndată s-au ridicat asupra lui nenumărate cete de vrăjmași, dar nu l-au biruit și a lor neputință a mustrat-o.
Întîi iudeii au dat război turmei Mîntuitorului nostru și cu a lor armă s-au rănit, căci prin crucea cea de dînșii înfiptă, Păstorul cel bun i-a izgonit ca pe niște lupi de la oi. Iar după aceștia slujitorii idolilor care s-au rușinat de apărătorii adevărului, și după aceștia Simon și ucenicii cei de sub dînsul, Menandros și Kedron, apoi Marchion și Valentin. Și după dînșii Cherint și Satornic, Vasilid și Carpocrat, Marcu și Tatian, Montan și Vardisan, Artemon și Navat, Sabelie și Nepon; Pavel și Maniheu, Fotinos și Marcel și cei după aceia, Arie, Aetie, Evnomie, Macedonie, Maxim, Nestorie - vidra cea cu multe capete -, Evtihie și Dioscor, Zosim, Apolinarie, Origen, Petru ticălosul, Teodosie, Iacov, Iulian, Zinon, Serghie, Pir, Chir, Macaris, Onorie și răucredinciosul Mohamed și oricare altul pe care, omenește, l-am uitat.
Pentru că mă va lăsa pe mine ziua, numărînd pe apărătorii și începătorii păgînătății, a căror pomenire vremea a prăpădit-o. Și aceștia toți deodată, apostoleștilor propovăduiri dînd război, Sfinții Părinți i-au izgonit după cuviință din Biserică. Și a petrecut în pașnică stare Biserica, care totdeauna a fost în război și de cele mai multe ori a biruit.
Deci, tatăl vicleniei și aflătorul răutății, diavolul, care niciodată nu încetează a da război omului celui zidit după chipul lui Dumnezeu, văzînd turma Domnului că biruiește cu înlesnire pe vrăjmașii cei arătați, a socotit să aprindă văpaia războiului. Și aflînd unealtă vrednică de a sa lucrare, pe un bărbat care se socotea că va face multe minuni cu descîntece vrăjitorești și va putea amăgi pe oamenii care se înspăimîntă de unele ca acestea, avînd neamul din pămîntul sirienesc; această fiară cu numele de leu, precum mai înainte s-a scris, întîi se aprinde împotriva închinării sfintelor icoane.
Acest eretic arătîndu-se de patriarhul Gherman, apărătorul adevărului, precum și mai înainte s-a zis, nici atunci dușmanul de obște al oamenilor n-a încetat. Dar el, lăsîndu-și viața și făcîndu-se cheltuială viermelui celui fără de sfîrșit și focului celui veșnic, s-a ridicat în locul lui necurata odraslă a lui, zic de Constantin, cum s-ar fi putut zice din Ahaz pe Ahav și din Arhelau pe Irod cel prea rău, robul desfrînării și ucigașul Mergătorului Înainte.
Deci, copacul acelei rele rădăcini mai amare roduri odrăslind, și adunînd otrăvi de multe feluri vătămătoare sufletului său, a pierdut și a ars toate chipurile sfintelor icoane. Iar după ce s-au dat înapoi de către tăinuitorii dreptcredincioși ai chipului monahicesc, s-a dat împotriva lor războiul. Și chip al întunericului fiind acest împărat, cu suflet întunecat, pe cei dreptcredincioși i-a numit închinători de idoli, pentru închinăciunea cea către cinstitele icoane.
Și pe tot poporul cel de sub dînsul adunîndu-l tiranul, l-a făcut a se jura - punîndu-se înainte de viață făcătorul Trup și Sînge al lui Hristos și Sfînta Cruce pe care Hristos Dumnezeu Și-a întins mîinile pentru noi, precum și Sfintele și prea curatele Evanghelii, prin care Hristos ne poruncește să nu ne jurăm nicidecum -, apoi să zică că nu se vor închina la sfînta icoană, ci pe aceasta o vor chema idol și nici nu se vor împărtăși de la Patriarh și nicidecum bună ziua nu-i vor da lui. Iar dacă ar afla pe vreun călugăr cu haine smerite îmbrăcat, pe acesta ocărîndu-l, să-l lovească cu pietre.
O, ce batjocură! Aflînd unealtă de un nărav și de un glas, și nu numai atît, ci și de un nume și de un cuget, ca și cum după Scriptură s-ar zice Valac, a chemat pe Valaam, pe Ianis și pe Iamvris. Apoi nu cu hotărîrea lui Dumnezeu și a preoților, ci cu vicleșug amîndoi în amvon suindu-se, se îmbracă de mîinile împăratului Constantin cel nesfințit, cu mantie și cu omofor, omul cel nevrednic de patriarh al Bisericii, însuși tiranul împărat grăind Axios, adică vrednic este.
O, ce nevrednicie! Purtătorul de pavăză împărat, fiind călcător de cele sfințite, cel ce a avut trei femei cu nelegiuire, se așează în fruntea Bisericii! Cine a auzit una ca aceasta cîndva din veac, sau a văzut sau a povestit? Cu adevărat nimeni. Nici chiar în slujbele elinilor și la păgîni nu s-a arătat una ca aceasta. Acum s-a împlinit cuvîntul proorocului: Poporul ca un preot și nimeni nu era care sfințea și care se sfințea.
Deci, această necurată pereche, împăratul și patriarhul pus de el, fiind eretici, trimiteau scrisori în fiecare eparhie către începătorii de satrapi, ca împreună cu episcopii să vină la împărăteasca cetate Constantinopol, pentru ca să se facă sinod împotriva sfintelor și cinstitelor icoane. Atunci se vedea în fiecare latură și cetate tînguire peste tînguire din partea celor dreptcredincioși. Iar din partea celor păgîni icoanele cele sfințite fiind călcate, vasele prefăcîndu-se, bisericile săpîndu-se și cu cenușă însemnîndu-se, ca unele care aveau sfințite icoane.
Și unde se aflau cinstitele icoane ale lui Hristos sau ale Născătoarei de Dumnezeu sau ale sfinților, li se dădeau foc, sau se îngropau, sau se văruiau. Unele erau aruncate prin locuri noroioase, altele în mare, altele în foc, iar altele erau tăiate și sfărîmate cu topoarele de răucredincioșii luptători împotriva sfintelor icoane. Iar unde se aflau copaci, păsări sau dobitoace necuvîntătoare și mai ales hățuri de cai satanicești și vînători, priveliști ori alergări de cai rău zugrăvite, acestea cu cinste le lăsau.
Atunci era drept a se zice: "Vai mie! că a pierit cel cucernic de pe pămînt și nu este cel ce face bine între oameni; căci cu secure și cu bardă a surpat ușile Bisericii lui Dumnezeu și cu foc a ars sfințitorul lui. Iar ușă se zice icoana, căci deschide mintea noastră cea zidită după Dumnezeu, către asemănarea cea dinăuntru a chipului celui dintîi. Precum oarecare uși, purtînd încuietori și peceți, din cele de afară cele se asemuiesc dinlăuntru, prin întemeierea peceților, așa și închipuirea icoanelor, ca pe niște peceți arătînd prescrierile și pe arătări ca pe niște încuietori, prin cele materialnice însemnează tainic cele gîndite.
Căci nu materiei slujim, închinîndu-ne acesteia - să nu fie -, ci gînditor prin cele simțite, de însăși pricinile ne apropiem, precum la Cruce și la sfințita Evanghelie, la moaște de sfînt și la tot ce este în Biserică închinat, în aceasta împlinind acest glas părintesc al lui Vasile, arătătorul de cele cerești, căci cinstea icoanei trece la chipul cel dintîi". Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte.
În aceste dureroase lucruri fiind împărțită Biserica lui Hristos, cei mai aleși dintre monahi care se țineau de dreapta credință, din părțile Europei, ale Bizanțului, ale Tiniei și ai eparhiei Bitiniei și cei ce petreceau în peșteri și cei ce aveau locașuri în munți în părțile Prusiei, toți împreună mergînd la muntele purtătorului de Dumnezeu Axentie, s-au apropiat ca de un povățuitor și doritor de mîntuire, la prea fericitul Ștefan, rugîndu-l pe dînsul să li se facă sfeșnic de mîntuire.
Deci, l-au aflat pe dînsul cuprins de mîhnire și de lacrimi, pentru eresul cel făcător de lucruri noi și au zis către dînsul: "Spune, părinte, cele cuviincioase, pentru că plînge gîndul nostru și ne-am cufundat în nedumerire, ca nu cumva frica cea omenească să vîndă dreapta credință a sufletului, că partea lui este a se teme de moarte".
Iar fericitul Ștefan, auzind mulțimea părinților și acea îngerească căruntețe, a zis:
"O, părinți cinstiți și frați, nimic nu este mai tare decît socoteala cea dreaptă și nimic mai puternic decît sufletul ce nu voiește a sluji răutății; care lucru sînt încredințat că se păzește de către frăția voastră și pentru aceasta vă veți face ai mei sfetnici și veți lua binecuvîntare. Căci văd înconjurată cu cruzime și cu amărăciune mireasa Domnului, Biserica, de vicleanul, ucigașul și iubitorul de război satana, care a lucrat ceea ce s-a întîmplat asupra Bisericii lui Dumnezeu pentru icoana Lui cea cu chip de trup și care, de la începutul zidirii a dat război firii noastre și zavistuind petrecerea noastră cea din rai, ne-a făcut să lepădăm dumnezeiasca lege.
Iar acum iarăși cinstitul trup al Bisericii se ispitește a-l strica și face a se dezbina mădularele, unele împotriva altora și război neîmpăcat s-a ridicat pentru că a pornit pe unul împotriva altuia prin eresul ce a tulburat mulțimea. Astfel de luptă a aprins vicleanul diavol între oameni, sîrguindu-se a porni pe unii împotriva altora și a-i abate din calea cea dreaptă.
Astfel vrăjmașul Bisericii care a semănat neghinele se bucură și joacă văzînd reaua meșteșugire printr-acest tiran împărat. El se desfătează în primejdiile noastre, aduce din toate părțile materie la văpaia războiului și pe ale sale cete împreună ridicîndu-le - pe elini, pe iudei, pe sirieni și adunările ereticilor -, ca să facă priveliște mare din toate părțile, făcîndu-și veselie și plăcere din greutățile noastre. Și se poate vedea grăind împotriva noastră cei ce beau vin. Pentru că în ospețele lor, prin porunca puiului de leu, Constantin Copronim, ereticul împărat, cugetă împotriva noastră și ne batjocoresc.
Pentru aceasta fiii Sionului cei cinstiți, fiind mai presus decît aurul, s-au socotit ca niște vase de lut, lucururi de mîini de olari. Ne-am făcut de rîs la tot poporul, sîntem cîntare lor toate ziua. Pentru că a întunecat în iuțimea Sa Domnul pe fiica Sionului și a surpat din cer slava lui Israil și nu și-a adus aminte de așternutul picioarelor Sale, din ziua iuțimii Sale. Căci a păcătuit Ierusalimul (creștinătatea).
Pentru aceasta ochii mei varsă lacrimi, căci s-a depărtat de la mine cel ce mă mîngîie pe mine și strig către cel ce bate și vindecă: Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că prea mult ne-am umplut de defăimare, prea mult s-a umplut sufeltul nostru de ocară și o dă pe dînsa dușmanilor celor ce sînt îndestulați în vremea cea de acum și celor mîndri, prihănitori de creștini. Pentru că au ocărît turma Ta cea de un neam cu tine, numindu-ne pe noi închinători de idoli și pe Biserica Ta au numit-o idolatrie. Ci înnoiește-ne pe noi ca pe o mîncare de dimineață. Înmulțească-se credința Ta în dimineți, căci multe sînt suspinele noastre și inima noastră a slăbit, căci ai surpat gardul nostru și ne culeg pe noi toți cei ce trec pe cale, ne-a vătămat pe noi porcul din pădure.
Acest pui de leu ne-a mușcat și ca un porc sălbatic ne-a păscut pe noi. Doamne, Dumnezeul puterilor, întoarce-Te și cercetează această vie și o desăvîrșește pe ea, pe care a sădit-o dreapta Ta și pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit. Însă, plîngînd, tînguindu-mă și jelindu-mă pentru negura care zace peste păstori și peste turmă și Dumnezeului meu rugîndu-mă să risipeasă negura, iar raza cea mai dinainte a dreptei credințe și închinăciunea sfintelor și cinstitelor icoane să o așeze la starea cea dintîi, am uitat făgăduința.
Am întins și tînguirea și de-abia acum mi-am adus aminte, aflînd în rugăciune pe Fiul Omului pe Care L-ai întărit și mîntuirea noastră ai lucrat-o printr-Însul, Atotfăcătorul, pe a Cărui dumnezeiească închipuire acești grăitori de tulburare au dat-o focului. Dar cu foc îi va mistui pe dînșii Domnul și va pieri pomenirea lor împreună cu toți cei ce nădăjduiesc spre dînșii, că Dumnezeu este Dumnezeul răsplătirilor și nu va tăcea pentru hulirea Bisericii Sale".
Acestea vorbind prea fericitul părintele nostru Ștefan sfințitei adunări a monahilor, și toți vărsînd lacrimi, bătîndu-se în piept și din adînc suspinînd, părintele a zis: "Trei fiind ținuturile noastre care nu s-au împărtășit cu acest eres, la acestea vă sfătuiesc a alerga". Pentru că nu a rămas alt loc care este sub stăpînirea balaurului, nesupus glasului său celui deșert. Iar ei au zis: "Unde sînt oare aceste părți, părinte?" El le-a răspuns: "Cele de cealaltă parte a Pontului Euxinului (Marea Neagră), care sînt părțile Sciției, ale Goției și părțile Romei și ale Liviei.
Și ce se cuvine a zice, pentru întîi șezătorii Romei, ai Antiohiei, ai Ierusalimului și ai Alexandriei, care, nu numai au urît și au blestemat necurata dogmă a arzătorilor de icoane, ci și prin scrisori n-au încetat a ocărî pe păgînul împărat, care s-a plecat către aceasta, numindu-l depărtat și începător de eres; între aceștia este preacinstitul și preaînțeleptul Ioan Damaschin preotul, care s-a numit de tiranul acesta cîine, iar noi îl numim cuvios și purtător de Dumnezeu.
Acesta n-a încetat a-i scrie și a-l numi făcător de rele, arzător de icoane și urîtor de sfinți; iar pe episcopii cei de sub dînsul i-a numit întunecați și robi ai pîntecelui. Mai ales pe iubitorii de lupte, alergătorii de cai și pe iubitorii de priveliști, pe Pastila, pe Tricacav, pe Nicolait și pe Atzipie, iubitorul de diavoli, ca pe niște noi Oriv, Ziv, Zivie, Salmana și Datan, și pe cei de sub dînșii, ca pe adunarea lui Aviron i-a numit.
Acestea grăind Cuviosul Ștefan și alte multe cuvinte de suflet folositoare, părinții, făcînd rugăciune tînguitoare și mai pe urmă pregătindu-se de plecare și pe sfîntul sărutîndu-l, s-au dus către locurile cele mîntuitoare, nu de mucenicie temîndu-se, ci de vicleșugul tiranului, avînd frică de neiscusința lor, căci nu este lucru puțin neiscusința. Iar cel cernut în lucruri este mai lămurit, precum se lămurește aurul în cuptor. Și se putea vedea Bizanțul dezbrăcîndu-se de cinul monahicesc și de chipul nazarienesc. Unul mergea către Marea Neagră, iar altul la Cipru; altul gîndea a se duce către Roma și așa înstrăinîndu-se de ale lor mînăstiri, erau străini și fugari.
Iar tiranul împărat, săpînd cinstita biserică a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu cea din Vlaherna, care mai înainte era împodobită pe pereți cu tot felul de icoane, de la întruparea lui Hristos, Dumnezeu, pînă la tot felul de minuni și pînă la înălțarea Lui, precum și Pogorîrea Sfîntului Duh. Și așa răzuind toate icoanele tainice ale lui Hristos, a zugrăvit pe pereți copaci și păsări de tot felul, animale și alte închipuiri cu frunze de iederă, cocori, corbi și păuni.
Și dacă cineva dintre cei de un cuget cu împăratul socotesc că eu îl necinstesc, să meargă la această biserică și, încredințîndu-se că sînt adevărate, împreună cu sfințitul prooroc David să zică: "Dumnezeule, venit-au neamurile în moștenirea Ta, defăimat-au Biserica Ta cea sfîntă; pus-au Ierusalimul cel gîndit. Biserica Ta ca o păzitoare de poame, trupurile cuvioșilor Tăi mucenici și monahi, cinstitele moaște le-au dat fiarelor, focului și fundului mării".
Deci, în această prea cinstită biserică, pierzătorul împărat șezînd împreună cu cel de un nume vînzător al turmei lui Hristos și cu cei de sub dînsul robi ai pîntecelui, episcopi eretici au ținut sinodul cel necurat și vrăjmaș al lui Dumnezeu. Și a fost adunat acest sinod de luptătorii împotriva sfintelor icoane, în anul 754, după nașterea lui Hristos, în al paisprezecelea an al împărăției lui Copronim; și era numărul episcopilor Răsăritului, celor ce se adunaseră, 338, iar patriarh nici unul nu era, fără numai Constantin mincinosul patriarh al Constantinopolului, ereticul și cel de un gînd cu împăratul, numind cinstitele icoane idoli de chipuri cioplite.
După multe vorbe și pricini, împăratul a silit pe toți episcopii ca să se supună voii lui, la acea hulă împotriva lui Dumnezeu. Pentru că mulți dintre dînșii, deși vedeau luminos rătăcirea împăratului și a patriarhului și năpăstuirea Bisericii, însă nu îndrăzneau a zice nimic împotrivă, temîndu-se de mînia împăratului și a patriarhului și de nevoia care se făcea celor dreptcredincioși.
Deci, se plecau la credința cea rea, de care mai pe urmă, la sinodul cel adevărat al șaptelea, ce s-a făcut în împărăția lui Constantin cel tînăr și a maicii sale Irina, s-au lepădat și cu pocăință mărturisindu-se, s-au întors către buna credință; dar atunci, la acel sinod eretic au urmat împăratului și patriarhului.
Aceste dogme rău credincioase și urîte de Dumnezeu, au fost așezate atunci acolo astfel: Întîi, ca sfintele icoane să fie de toți numite idoli; al doilea, toți cei ce se închină icoanelor să fie anatema. Mai întîi pe Gherman, care fusese patriarh, l-a anatemizat, slujitor de lemne numindu-l. Ereticii cei fărădelege, singuri ei fiind anatemizați, au afurisit pe omul cel sfînt și drept. Dar Dumnezeu l-a binecuvîntat pe dînsul, încît s-a împlinit Scriptura care zice: Aceia vor blestema iar Tu vei binecuvînta.
Al treilea, au hotărît ereticii ca fiecare să mărturisească că, nu numai sfinții după moartea lor, ci nici Maica lui Dumnezeu nu poate să ne ajute nimic cu mijlocirea sa; al patrulea, ca nimeni să nu îndrăznească a numi sfinți pe Apostoli sau pe mărturisitori, pe fecioare și pe toți cei care au plăcut lui Dumnezeu. La sfîrșit s-a zis ca să fie sinodul acela numărat cu cele șase sinoade care fuseseră mai înainte și să se numească sinodul al șaptelea a toată lumea, iar cel care nu va primi sinodul acela, să fie anatema ca Arie, ca Nestorie, ca Evtihie, ca Sever, și ca Dioscor. Se înfiorează oasele mele și rărunchii inimii mele simt durere, precum zice Elifaz, o! pricepuți și credincioși ascultători, cînd numai le-aș cugeta în pomenire pe cele făcute atunci. O, ce orbire a vrăjmașului. O, ce hulă! O, ce schimbare în cel mai rău! Cum voi înțelege, Hristoase, nemărginita Ta răbdare!
Cea mai de pe urmă faptă și cît toate mai rea, necurații aceia și nesfințiți babilonieni, care au stricat via lui Hristos, pentru care s-a scris: Ieșit-a fărădelege de la preoții Babilonului și păstori mulți au stricat via Mea; cei ce au rătăcit cărările pe pămînt, după cum zice paremia, și au adunat cu mîinile nerodire; cei ce între sfînt și între necurat nu au deosebit, ci în mijlocul jertfelnicului de tînguire au lucrat. Aceștia sculîndu-se împreună cu tot poporul și mîinile la înălțime ridicîndu-le, au strigat ticăloșii într-un glas și au zis: "Astăzi este mîntuirea lumii, căci tu, împărate, ne-ai izbăvit pe noi de idoli". O, glas dureros!
Atunci cerul s-a întunecat și pămîntul împreună s-a clătit, văzduhul s-a făcut necurat și toți cei de acolo s-au înstrăinat de Dumnezeu. Pentru că, dacă acest întîi începător al păgînătății este pricinuitor al surpării idolilor, apoi deșartă s-a făcut întruparea lui Hristos și zadarnică învățătura Apostolilor.
Și dacă, precum voi ziceți, acesta este izbăvitorul de închinarea făpturilor și de blestemul idolilor, care de voi se numește al treisprezecelea apostol; și dacă nu în Hristos, după glasul lui Pavel, propovăduitorul de Dumnezeu, nici în Treime nu vă botezați, ci, ca să zic ceva de rîs, pentru obraznica voastră nebunie, vă botezați în Pastila, în Tricacav și în Cavalon, în învățătorii lui și ai voștri, care au lăsat Treimea cea mai presus de lumină și prea cinstita dogmă din Biserica Sa. Aceste bîrfeli lăsîndu-le, vremea cerînd, acum mergem către ceea ce ne stă înainte, întorcîndu-ne să vorbim despre fericitul Ștefan.
Acestea astfel săvîrșindu-se și toată gura mărturisind cele despre Sfîntul părintele nostru Ștefan, iar tiranul înștiințîndu-se, a chemat un cuvîntător dintre cei slăviți, Meghistani ai lui și iscusit în a grăi și a auzi, cu numele Calist, iar cu vrednicia de patriciu. dar și la eresul lui desăvîrșit fiind învățat, l-a trimis pe dînsul, zicînd: "Mergi la dealul lui Axentie și pe unul cu numele Ștefan, care este sălășluit acolo, fiind de un chip cu ceata nepomeniților, pe acesta să-l pleci a iscăli la sinod, zicîndu-i: "Fiind mișcați de prietenia către tine, pentru cucernicia vieții tale, dreptcredincioșii și preamăriții noștri împărați, Constantin și Leon, poruncesc să te iscălești în hotărîrea preamăritului nostru sinod". Dîndu-i finice, smochine și altele care sînt îndemînatice pentru hrana pustnicului; pentru că știa și însuși tiranul împărat despre petrecerea Cuviosului cea înfrînată și plăcută lui Dumnezeu.
Calist îndată mergînd la munte, i-a adus sfîntului părinte vestea aceea, sfătuindu-l preaînrăutățitul să iscălească și să laude hotărîrea împăraților. Iar cinstitul Ștefan, cel asemenea celui dintîi dintre mucenici, ca unul ce mai înainte vedea de-a dreapta sa de-a pururea pe Dumnezeu și nu se clintea în orice fel de socoteală ereticească, a zis către patriciu:
"Ia aminte, domnule patriciu, fiindcă este judecată eretică hotărîrea acestui sinod de mincinoasă adunare, eu, Ștefan nu iscălesc, nici amarul dulce nu-l numesc, ca să nu trag asupră-mi vaietul proorocului. Și pe lîngă aceasta, voiesc a muri pentru închinăciunea sfintelor icoane, neavînd nici o grijă de împăratul cel începător de eres, care a îndrăznit să se lepede".
Apoi a zis: "Înțelege dar, că-mi voi vărsa sîngele pentru icoana lui Hristos. Iar mîncările cele trimise de dînsul întoarce-i-le înapoi, căci untdelemnul păcătosului nu trebuie să ungă capul meu și din mîncările ereticului să nu se îndulcească gîtlejul meu".
Acestea auzindu-le boierul acela și întorcîndu-se iarăși, a ajuns la palat și arătate le-a făcut pe toate împăratului care l-a trimis. Iar el, răcnind de mînie ca un leu, și mare strigare ieșind din sufletul său cel aprins, îndată a trimis slujitori și ostași purtători de paveze, împreună cu Calist patriciul, pe care îl trimisese mai înainte să meargă la munte și îndată să ridice pe sfîntul din chilie.
Apoi a poruncit să-l păzească în mînăstirea cea de jos, pînă ce îl va judeca. Iar el mergînd la munte și ajungînd la mînăstire, ca niște fiare săltînd, cu lovituri de picioare băteau în uși și sărind în sfînta peșteră au scos afară pe sfîntul, ca dintr-o cămară duhovnicească, tîrîndu-l afară. Căci din multă înfrînare și din prea strîmta locuință, pulpele picioarelor lui fiind slăbite, nu putea a se mișca.
Acei bărbați purtători de paveze, văzînd lucrul minunat al părintelui și multă milostivire arătînd spre sfîntul pentru vederea cea de spaimă, înjugîndu-se doi și pe umerele lor punînd mîinile cuviosului, iar cu mîinile lor genunchii odihnindu-i, l-au dus în cimitirul Sfîntului Axentie, în care închizînd pe sfîntul împreună cu obștea monahilor cea de Dumnezeu întărită, care era împreună cu dînsul, așteptau hotărîrea împăratului. Iar Sfîntul Ștefan n-a încetat cîntînd înăuntru cu obștea sa: "Preacuratului Tău chip ne închinăm, Bunule..." și celelalte.
După aceasta a cîntat și slava: "În tîlharii gîndurilor mele căzînd, m-am prădat eu ticălosul, de minte...", și celelalte ale stihului. Iar păzitorii cei dinaintea ușilor, auzind acestea cîntîndu-se de dînșii, mișcîndu-și capetele, unii către alții, ziceau: "Vai nouă, că pe drept sîntem socotiți ca niște tîlhari de către niște monahi, care cu nimic nu ne-au nedreptățit, dar ei rău pătimesc".
Trecînd șase zile, fără de hrană au petrecut cei ce erau închiși, împreună cu sfîntul. Și în ziua a șaptea a venit de la tiranul împărat un alt boier ca să așeze pe sfîntul în mînăstirea sa, fiindcă avea război împotriva sciților. Iar oastea aceea, cerînd binecuvîntare de la sfîntul, a mers în cetatea cea împărătească, și împreună cu împăratul s-au luptat împotriva sciților.
Prea răul Calist, luînd pe unul din ucenicii Cuviosului, deosebit dîndu-i aur și făgăduindu-i încă și mai mult, a înduplecat pe ticălosul acela ca să se facă al doilea Iuda, și împotriva învățătorului său să se într-armeze. Iar Serghie, căci acesta era numele ucenicului aceluia, fiul fărădelegii, al doilea Iscariotean și moștenitor al spînzurării, prin aurul cel viclean îmbrăcîndu-se în satană, de atunci n-a încetat pe ascuns sfătuindu-se împotriva cinstitului părinte. Deci, despărțindu-se de sfințitul staul și alergînd către începătorul de vameși și strîngătorul de bir al Nicomidiei, Avlicalam cu numele, se face de o socoteală cu el și părtaș al pierzării sale.
Apoi, scriind o carte cu ocări plăsmuite împotriva Cuviosului Ștefan, a zis într-însa așa: "Serghie anatematisește pomenirea ta, ca pe a unui eretic, apoi te numește sirian de neam și sapă gropi împotriva ta, șezînd în munte". Și cu multe alte ocărîndu-l pe dînsul, de care nu se cade a pomeni sau scrisului a le da. Apoi spun că înșelînd pe o femeie de bun neam, a tuns-o în călugărie și o are în mînăstirea cea de jos; iar noaptea ea se suie la dînsul în deal, pentru amestecare păcătoasă.
Dar acea femeie cu numele Ana, pe toate ale sale bine economisindu-le și lepădînd toată grija lumească, fiică duhovnicească a sfîntului s-a făcut, luînd îngerescul chip.
Amăgind ei o slujnică a acelei femei, făgăduindu-i că o vor elibera și o vor însoți pe dînsa cu oarecare din cei ai palatului, au învățat-o să grăiască împotriva stăpînei sale și a sfîntului. Și făcînd ei o scrisoare vicleană ca aceasta, scrisă cu minciuni, au trimis-o în mîinile împăratului, care citind-o și gîndind fărădelege, ca unul ce îmbrățișase vreme potrivită, cu tărie trimițînd cîțiva slujitori credincioși către cel ce stăpînea cetatea locului, cu numele Antim, i-a poruncit prin scrisori acestea:
"Ca unul care împlinești poruncile noastre cu mulțumire, fiind ca un prieten iubit și slugă mulțumitoare, adeverindu-ne prin fapte, pentru care ți-am și încredințat vrednicia cea dinaintea feței noastre, poruncim degrab să mergi la mînăstirea cea de sub dealul lui Axentie, unde locuiesc femei desfrînate, care se fățărnicesc că sînt drept-credincioase. Și răpind pe una dintr-însele cu numele Ana, și prin acești slujitori credincioși trimițînd-o la noi degrab, cu oaste să mi-o pui de față; fii sănătos". Iar sluga cea fărădelege a împăratului cel fărădelege, necitind desăvîrșit cele scrise, îndată a mers ca un barbar la mînăstire cu mulțime de ostași.
Acolo au aflat pe sfințitele femei săvîrșind citirea ceasului al treilea. Apoi sărind spre femei în biserică ca niște cai îndrăciți, au înfricoșat pe fecioarele lui Hristos, scoțînd săbiile tîlhărește și în văzduh cu strălucire întorcîndu-le. Deci, făcîndu-se tulburare și cîntarea de laudă tăcînd, femeile se tînguiau lui Dumnezeu. Și una fugea în altar înăuntrul sfintei catapetesme; alta ridicînd sfințitul acoperămînt al prestolului, se ascundea sub sfînta masă; alta fugea către munte, de mîinile păgînilor.
Această năpădire cunoscînd-o cinstita bătrînă și proiestoasa mînăstirii, care se liniștea în chilie, a ieșit la dînșii cu suflet netulburat și a zis: "O, creștini, dacă aveți nădejde către Dumnezeu, de ce faceți semnele de biruință ca împotriva barbarilor celor fără de Dumnezeu?"
Iar ei spăimîntîndu-se de îndrăzneala sfințitei bătrîne și înștiințîndu-se că aceasta este proiestoasa, schimbînd chipul cel de fiară cu blîndețe, au răspuns: "Pe Ana dă-ne-o, pe iubita lui Ștefan, căci împăratul are trebuință de dînsa în oaste". Iar ea, chemînd pe nume pe aceasta și împreună cu dînsa pe alta, anume Teofana, a zis către dînsele: "Mergeți, cinstite fiice, la împăratul, și cu înțelepciune să-i dați răspunsurile, ca nu cumva să vă înșele pe voi. Mergeți în pace, mergeți și Domnul să fie cu voi".
Iar acele cinstite femei, luîndu-și mantiile, punînd metania cea obișnuită și luînd binecuvîntare de la acea cinstită egumenă, s-au dus la împăratul. O, voire de bine ascultătoare a ascultătoarelor! Și o, rugăciune prea curată a credincioasei maici!
Fiind aduse ele în oaste și făcîndu-se împăratului arătate cele despre dînsele, a poruncit să le despartă una de alta. Apoi chemînd pe duhovniceasca fiică a Sfîntului Ștefan, cea căutată, a zis către dînsa: "Mă plec să cred că adevărate sînt cele grăite către noi despre tine, pentru că știu grabnica robire a cugetului femeiesc. Spune-mi, cum te-a înduplecat vrăjitorul Ștefan, să părăsești strălucirea părinților și de acest chip întunecat să te apropii? Negreșit, precum am auzit, el a vrut numai a păcătui cu tine. Și ce frumusețe are acesta care te-a amăgit pe tine?"
Iar cinstita femeie, auzind aceste urîte graiuri, cu adevărat ca o a doua Suzană înțeleaptă, uitîndu-și neputința femeiască, a răspuns cu minte către dînsul: "Împărate, mă aflu cu trupul înaintea ta, muncește-mă, înjunghie-mă, fă cu mine ce vrei și ce îți place, căci de la Ana nu vei auzi altceva decît numai adevărul; căci nu știu pe omul acesta așa cum zici tu, ci precum îl știu eu voi grăi: sfînt și drept îl știu pe dînsul, învățător de folosul sufletului și povățuitor al mîntuirii mele".
Iar tiranul făcîndu-se fără glas pentru îndrăzneala femeii, mușcîndu-și degetul cel mic al mîinii și cealaltă mînă întorcînd-o în văzduh, șezînd cu fruntea împilat, a rămas uimit. Apoi a poruncit să o păzească pe dînsa, iar sora ce era împreună cu dînsa să fie dusă, chiar nevrînd, la a sa mînăstire.
Aceea ajungînd la mînăstire, pe toate le-a povestit sfințitei egumene și surorilor și nu numai atît, ci, suindu-se în deal la dumnezeiescul părinte Ștefan, îl ruga să se roage pentru dînsa, mai ales că pentru dînsul era luptată. Împăratul făcînd adunarea oastei și mergînd la cetatea cea împărătească, a poruncit ca pe fiica cea duhovnicească a sfîntului s-o țină în temnița cea mai întunecată în obezi, vrînd în ziua următoare să-i facă întrebare.
Iar printr-un famen care avea rînduială împărătească la palat i-a zis acestea: "Cruță-te, femeie, și tu vei trăi bine cu împăratul, lepădînd această îmbrăcăminte întunecată și să spui mîine înaintea a tot poporul adevărul împotriva lui Ștefan, căci iată și slujnica ta a spus adevărul; iar de nu vei vrea să faci aceasta și vei rămîne în nesupunerea ta cea împietrită, voi pune înaintea ta bucăți de carne din trupul tău, despărțite de mădulare. Iar dacă cele dorite de mine vei arăta și vei mărturisi păcatul, te vei învrednici de la mine de multă cinste și de daruri".
Dar cinstita femeie, auzind acestea și plîngînd în adîncul inimii cu durere și plecînd capul, a zis către dînsul: "Du-te de la mine, omule, du-te și voia Domnului să se facă!"
Împăratul, adunînd de dimineață mulțime de popor înaintea tîrgului, ca unul ce socotea că o va îndupleca pe dînsa, a poruncit să o aducă goală în mijlocul tuturor. Apoi, mulțime de vine de bou punînd înaintea ochilor ei, a zis: "Toate acestea le voi aduce pe spatele tău și pe pîntece, de nu vei scoate la arătare desfrînările tale făcute cu Ștefan". Iar cinstita femeie nimic nu răspunse. Tiranul înfricoșînd-o și numind-o desfrînată, a poruncit s-o bată. Îndată opt bărbați tari, luînd-o de amîndouă mînile, o băteau pe pîntece și pe spate fără cruțare, iar ea zicea: "Nu știu pe omul acela precum tu spui". Apoi striga: "Doamne miluiește".
Și a pus tiranul pe slujnica cea vicleană să stea înaintea ei să o mustre în mijlocul tuturor, precum el a învățat-o, ridicîndu-și mîinile asupra stăpînei sale și scuipînd-o în față. Deci, cei trei împreună tăinuitori ai păgînătății, plecîndu-se la urechile ei, o învățau să zică cele plăcute împăratului și să trăiască; iar ea cu glasul cel mai dinainte răspundea. Și dacă a văzut-o tiranul acum fără glas din bătaia cea fără de milă și părîndu-i-se că a murit, a intrat rușinat în palat și a poruncit ca s-o arunce într-una din mînăstirile Constantinopolului, fără purtare de grijă. Ea după cîtăva vreme a murit în pace și s-a dus către Domnul. Iar tiranul nu înceta măiestrind cum ar ucide pe sfîntul.
În ziua aceea, chemînd împăratul pe unul din tinerii cei supuși ai lui, cu numele Gheorghe, se jura că foarte îl iubește și i-a zis: "Mare este, Gheorghe, dragostea ta către mine?" Iar el a zis: "Nemărginită, stăpîne". Iar împăratul a zis către dînsul: "Cu înlesnire îți va fi a muri pentru dragostea mea?" Iar el plecîndu-se la pămînt și punînd mîinile la piept, se jura cu osîrdie, că pentru dînsul își dă și viața.
Împăratul, pe acesta sărutîndu-l, a zis: "Iată dar noul Isaac; nu te rog pe tine să mori pentru mine, nici un singur mădular să-ți lipsească, ci numai aceasta, ca un părinte cer de la tine, să mergi la dealul lui Axentie, să îndupleci pe nepomenitul cel aflat acolo, ca să te facă și pe tine numărat cu cei de sub dînsul și de un chip. Și dacă aceasta o vei dobîndi, degrab să te întorci la noi".
Iar fiul și slujitorul cel fărădelege, primind cu bucurie cuvîntul, învățînd multe vicleșuguri, s-a suit în munte și în loc cu tufișuri dese ascunzîndu-se, a ieșit la miezul nopții din acea pădure, a mers la mînăstire și înaintea ușilor stînd, cu glas jalnic zicea: "Miluiți-mă, o, creștinilor care locuiți în locașul acesta, ca să nu mă mănînce fiarele sau să cad în prăpastie, pentru că am rătăcit calea".
Și alte cuvinte zicea și diavolește se tînguia. Iar Cuviosul părintele nostru Ștefan, auzind tînguirea și plîngerea, strigînd pe Marin cel mai înainte pomenit, i-a poruncit să aducă înăuntru pe cel ce se tînguia.
Intrînd el, a pus metanie bătrînului, zicînd: "Binecuvintează, părinte". Pe acesta sfîntul binecuvîntîndu-l, l-a ridicat și cunoscîndu-l pe dînsul că este de la palat, după îmbrăcăminte, după față precum și după barbă, pentru că era rasă după porunca tiranului împărat, l-a întrebat: "Cu adevărat tu, frate, nu ești din palatul împărătesc?"
Iar el răspunse: "Așa este, părinte, dar prin fărădelegea împăratului, care cu rea credință stăpînește, am rătăcit toți, și către primejdie sufletească ne-am plecat. Și abia trezindu-mă dintr-un chip rău ca acesta, iată, fiind povățuit de Dumnezeu, la aceste de aici am venit. Și acum, cinstite părinte, să nu fiu izgonit din obștea ta cea de suflet mîntuitoare și să dobîndesc chipul cel îngeresc".
Iar cinstitul Ștefan i-a zis: "Nu pot s-o fac aceasta pentru primejdia care este din partea tiranului, ca nu cumva înștiințîndu-se, să-ți robească sufletul tău de la mîntuire și cu cursele cele vechi te va împletici pe tine". Iar el iarăși căzînd, zicea: "Cuvînt vei da lui Dumnezeu pentru mine, dacă vei zăbovi a mă tunde".
Dar sfîntul i-a zis: "De ar fi fost fără primejdie aș fi împlinit glasul cel evanghelicesc, că "pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară". Dar, de vreme ce, cum ai zis, din tot sufletul te apropii, aceasta o voi împlini, însă vezi numai să nu te ajungă ispita". Zicînd aceasta și învățîndu-l cu cuvinte folositoare, l-a dezbrăcat de portul cel lumesc și l-a îmbrăcat cu îmbrăcămintea supunerii. Și astfel au trecut trei zile.
Iar tiranul împărat, adunînd poporul în priveliștea alergării de cai, stînd deasupra, a strigat acestea: "Să n-am parte de viață cu ceata nepomeniților celor de Dumnezeu urîți". Iar poporul, plîngînd și încercînd a face tulburare, a zis: "Nici urmă a chipului lor nu s-a arătat în cetatea ta, stăpîne". Apoi cu iuțime a strigat: "Nu voi mai putea suferi bîntuirile lor, pentru că pe toți cei de sub mine pe ascuns i-a atras și întunericului i-a dat. După aceea, neîndestulîndu-se, iată și pe iubitul sufletului meu, Gheorghe singlitul, din brațele mele răpindu-l, l-a făcut avă. Dar să aruncăm către Domnul grija noastră și El îl va arăta pe dînsul degrab, numai rugăciune să facem". Și toți au zis: "Cu adevărat inima ta este în mîna lui Dumnezeu și rugîndu- te, negreșit o va auzi Domnul".
După a treia zi, Cuviosul Ștefan, învățînd multe pe vicleanul în răutate Gheorghe, l-a tuns și l-a îmbrăcat pe dînsul cu sfîntul chip. Iar slujitorul fărădelegii, nepăzind ale lui Dumnezeu, după alte trei zile, fugind din deal, s-a dus la palatul împărătesc, unde împăratul l-a primit cu dragoste, ca pe unul ce a împlinit izvodirea relei lui sfătuiri. L-a sărutat pe acesta nu pentru chip, ci pentru aflarea pricinuirii ca să ucidă pe sfîntul. Și apucînd vreme cu prilej, a poruncit ca de dimineață, toate vîrstele, de la bătrîn pînă la prunc, bărbați și femei, în tăcere a se aduna la priveliștea alergării de cai; și toți s-au adunat, nenumărată mulțime îngrămădindu-se.
Iar tiranul, stînd pe trepte înalte, a strigat mai întîi aceasta: "A biruit poporul meu și Dumnezeu a auzit rugăciunile mele". Iar poporul striga: "Oare cînd Dumnezeu nu te ascultă pe tine?". Și împăratul, veselindu-se și rîzînd, a zis: "Mi-a descoperit mie Dumnezeu pe cel căutat și, de voiți, vi-l voi arăta". Iar mulțimea cu urlete grăia: "Muncește-l pe acesta, înjunghie-l, arde-l cu foc, ca pe unul ce a călcat porunca ta". Împăratul l-a adus pe Gheorghe spre arătare tuturor. Iar mulțimea s-a tulburat, văzîndu-l pe el îmbrăcat în chipul monahicesc și a strigat cu glas ticălos, precum de demult strigau iudeii: "Ia-L, ia-L răstignește-L pe Fiul lui Dumnezeu!", așa și aceștia, ziceau. Apoi cu porunca tiranului l-a dezbrăcat de sfînta mantie și a aruncat-o la popor, asemenea și sfințitul culion și s-au călcat în picioare.
Apoi, după ce a scos și analavul cel în chipul crucii, ca să-l arunce, împăratul, luîndu-l în mîinile lui, se întorcea în toate părțile întrebînd: "Ce să fie oare?" Iar unul din boierii, cei de un chip cu satana, a strigat: "Aruncă-l și pe acesta, împărate, să se calce funia spînzurării satanicești". Asemenea a aruncat și cureaua. Apoi patru bărbați, plecîndu-se la pămînt și apucîndu-se de hainele călcătorului de poruncă, îl plecară jos și ca în chip de jupuire l-au pus în mijlocul tuturor.
Apoi, aducînd o vadră plină cu apă au turnat-o peste dînsul spre lepădarea botezului. Atunci punîndu-i coif pe cap și îmbrăcăminte ostășească, tiranul împărat i-a dat sabia cu ale sale mîini, l-a rînduit în vrednicia de comis. Apoi a poruncit să meargă mulțime nenumărată de ostași, la dealul Sfîntului Axentie. Alergînd toată mulțimea și risipind pe ucenicii Sfîntului Ștefan, le-a ars mînăstirea și biserica pînă la temelii, făcîndu-le cenușă. Iar pe sfîntul, luîndu-l din peșteră au plecat către pogorîșul mării.
Ce cuvînt de tînguire va povesti necazurile cele pătimitoare ale Sfîntului, în aceea călătorie? Unii îl băteau peste spate cu vergi, alții îl împingeau către pogorîșul rîpii, alții cu buruieni ghimpoase băteau pulpele lui, alții umpleau cu scuipat fața sfîntului, iar alții frîngînd bețele cele mai putrede ca să facă sunet îl băteau peste cap în batjocură. Unii cu stîlpări de dafin jucînd înaintea lui cu batjocură, n-au încetat a-l lovi. Îmbrăcat rău fiind și cuvinte urîte zicîndu-i și chinuindu-l în tot felul, au ajuns la malul mării. Apoi, punîndu-l în luntre, pentru că nu putea umbla din pricina înfrînării, au ajuns la mînăstirea cea sfîntă a lui Filipisc, care se afla la marea cetății Hrisopoli și acolo, închizînd pe sfîntul, au făcut arătate împăratului toate cele despre dînsul.
Înștiințîndu-se împăratul despre ocara și stricarea desăvîrșită a mînăstirii, a dat poruncă că, dacă va fi prins cineva la dealul lui Axentie să primească pedeapsă prin moarte de sabie. Apoi chemîndu-i la bîrfirea lui Ștefan, pe cei de un chip cu el, pe începătorii de eres, adică pe Teodosie cel cu nume mincinos, episcop al Efesului, pe Constantin al Nicomidiei, isvoditorul de lucruri noi și pe cel cu același nume, al Nacoliei împreună cu Sisinie Pastila, și cu Vasile Tricacavul, precum și pe cei ce covîrșeau în cuvînt ai palatului, pe Calist cel mai înainte zis, pe Comvoconom scriitorul, pe Masara cel cugetător ca saracinii.
Pe aceștia i-a trimis către cel de un nume și un obicei cu dînsul, începător al păstorilor, ca să facă împreună cu dînșii călătorie, către mînăstirea cea mai înainte zisă, în Hrisopoli. Iar năimitul păstor și vînzător, știind cunoștința și dreapta credință a sfîntului și prea fericitului părintelui nostru Ștefan, s-a lepădat a merge împreună cu dînșii, zicînd: "Duceți-vă în pace. Pentru că a vorbi Constantin împreună cu Ștefan, este multă depărtare. Căci la mine este cuvînt numai, iar la dînsul împreună cu cuvîntul este și puterea dumnezeiescului Duh; vedeți ce veți auzi de la dînsul".
Iar ei, luînd hotărîrea sinodului celui de adunare mincinoasă, pornind de la patriarhul, au ajuns la mînăstirea cea mai înainte zisă. Apoi intrînd în sfînta biserică au făcut rugăciune și către scăldătoare întorcîndu-se, au șezut pe treptele ce erau acolo și au poruncit să aducă îndată pe sfîntul. Și s-a adus sfîntul, fiind ținut de doi, pentru că nu putea umbla, avînd picioarele închise în obezi de fier.
Văzîndu-l, urîtorii de Dumnezeu au lăcrimat. Apoi Teodosie al Efesului a zis către dînsul: "Cu ce chip, omule al lui Dumnezeu, ai voit a ne socoti eretici și a cugeta mai presus decît împărații, arhipăstorii și episcopii și decît toți creștinii? Au dar noi toți neguțătorim paguba sufletelor noastre?" Iar sfîntul cu glas lin a zis către dînșii: "Luați aminte ce a scris Ilie proorocul către Ahav: Nu răzvrătesc eu, ci tu și casa tatălui tău. Pentru că nu sînt eu acela ce tulbur, ci voi ce ați călcat învățătura cea de demult a părinților și ați învățat nouă glăsuire deșartă în Biserică. Pentru că ceea ce covîrșește cu vechimea este lucru vrednic de cucernicie, după cum un înțelept a zis: "Cele nou glăsuite de voi toate sînt deșarte și de la Dumnezeu înstrăinate, și nu numai atît, ci și minciuni stricătoare de Biserică. Învățații pămîntului și boierii împreună cu păstorii și cu vînzătorii turmei, s-au adunat asupra Bisericii lui Hristos cugetînd cele rele și zadarnice".
Deci grăindu-se acestea de sfîntul, Constantin al Nicomidiei, care a scornit lucruri noi, fiind zburdalnic cu trupul și cu mintea, pentru că avea treizeci de ani, sărind a lovit cu piciorul peste obraz pe sfîntul, care ședea jos, precum odată în vremea lui Antioh pe Sfîntul Eliazar. Și unii din cruzii purtători de săbii și lănci, sărind l-au lovit cu picioarele și a căzut fericitul, iar ei au început a-l călca cu picioarele pe piept. Dar cinstitul Ștefan, după evangheliceasca poruncă, s-a dat pe sine nu numai peste un obraz să fie lovit, ci și pe celălalt.
Iar Calist și Convoconom fiind sinclitici, pe nesfințitul Constantin făcîndu-l să tacă, au zis sfîntului: "Două pricini sînt: sau te pleci și iscălești, ori dacă nu morții să te dai ca unul ce grăiește împotriva părinților și a împăraților care de la Dumnezeu au învățat legea". Iar sfîntul a zis: "Ia aminte domnule patriciu, eu am pe Hristos și a muri pentru sfînta lui icoană îmi este dobîndă și slavă. Că o dată și de două ori ți-am zis, arătînd palma, că oricît sînge viețuitor ar fi în mine, să se verse pentru scopul acesta. Dar să se citească hotărîrea sinodului vostru, și voi vedea ce dreptate are, spre răsturnarea cinstitelor icoane.
Constantin al Nicoliei, deschizînd îndată cartea, a citit acestea: "Hotărîrea sfîntului și a toată lumea al șaptelea sinod". Iar sfîntul amenințînd pe acesta să tacă, a zis:
"O, ce minune! De la minciună începînd și prin toată deșarta voastră glăsuire cea isvoditoare de lucruri noi, pe aceasta spre apărare luînd-o, întru minciună ați încetat voi defăimătorii de creștini! Cum este sfînt și a necinstit pe cele sfinte? Oare nu de voi s-au călcat cele sfinte? Au nu la soborul vostru s-a adus vină asupra unui episcop, de niște bărbați iubitori de Hristos că a călcat un sfînt Disc al Preacuratelor Taine ale lui Dumnezeu, pentru că avea închipuite: cinstita icoană a lui Hristos, a Maicii Domnului, si a Mergătorului-înainte?
Iar voi, lăsînd vina călcării, pe acesta l-ați primit a lucra cele sfinte, iar pe iubitorii de Hristos i-ați afurisit, răzbunători ai idolilor numindu-i. Ce lucru este mai urît decît acesta? Au nu ați adus sfintele acoperăminte și le-ați rupt? Deci cum se va numi sinodul vostru sfînt? Au nu ați înstrăinat sfințenia de la toți sfinții, drepții, apostolii și mucenicii, și ați dogmatisit, zicînd: "Unde mergi? La apostoli. De unde vii? De la patruzeci de mucenici. Unde și la care? La mucenicul Teodor și la mucenicul Acachie și la cei ca aceștia. Nu sînt acestea învățături ale voastre?
Și cum ați alcătuit sfînt sinod, voi care ați necinstit cele sfinte? O, ce nebunie! Apoi cum l-ați numit a toată lumea cînd nu a fost nici un episcop al Alexandriei, nici al Antiohiei sau al Ierusalimului? Unde sînt cărțile lor, ca sinodul vostru de-a toată lumea să se propovăduiască, fiind de adunare mincinoasă? Și cum se zice al șaptelea cel ce n-a urmat pe cele șase mai înainte de el? Iar voi călcînd predaniile celor șase, cu ce chip l-ați numit al șaptelea sinod, nu mă dumiresc".
Iar Tricacavul zicea: "Și ce am călcat noi din sfintele șase sinoade a toată lumea?" Sfîntul a zis: "Nu s-au adunat în sfințitele biserici, sfintele șase sinoade? Cel dintîi în Niceea, în biserica Sfintei Sofii; al doilea în Constantinopol, în biserica Sfintei Irina; al treilea în Efes, în biserica Cuvîntătorului de Dumnezeu Ioan; al patrulea în mitropolia Calcedonienilor, în biserica prealăudatei Sico; al cincilea iar în Constantinopol; al șaselea în biserica Sfintei Sofii, iar acesta în sfințitul palat, unde se numește trula, pe care noi îl numim Trulan. Au nu în toate bisericile acelea se zugrăveau icoane? Spune, o, episcope!"
Iar el zicînd că așa este, atunci ochiul drept spre cer ridicîndu-l și din inimă tare suspinînd, mîinile întinzînd, a zis: "Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos în icoană, după omenire, să fie anatema și să se numere cu aceia care au strigat: "Ia-L, ia-L! Răstignește-L pe El!" Aceștia înspăimîntîndu-se de îndrăzneala Sfîntului și el mai vrînd să grăiască, ei s-au sculat, poruncind să-l închidă numai pe el, fiind rușinați, și s-au întors la împărăție. Împăratul, întrebîndu-i ce au făcut, episcopii vrînd a ascunde biruirea, a răspuns Calist: "Ne-a biruit, împărate, pentru că bărbatul acela este înalt cu puterea, cu cuvîntul și cu îndrăzneala morții". Iar el, fierbînd de mînie, a scris îndată izgonirea lui în laturile Elespontului, la insula ce se cheamă Proconis.
Sfîntul a stat nemîncat șaptesprezece zile în locașul Hrisopoliei. Măcar că împăratul îi trimitea hrană, dar el iarăși o întorcea către dînsul. În zilele acelea, egumenul mînăstirii înbolnăvindu-se rău de tifos, s-a deznădăjduit de doctori. Văzîndu-se cu totul lipsit, trimițînd soli la Cuviosul pe cei dintîi al locașului unde el era închis, îl ruga să vină la dînsul, sau măcar să se roage pentru dînsul, zicînd: "Cu trupul ne despărțim unul de altul. Deci vino, cinstite părinte, măcar să săruți a mea neputincioasă smerenie; căci doar pînă la al nouălea ceas vor sluji puterile mele, ca să țină sufletul meu".
Sfîntul, auzind acestea, a poftit să meargă. Și vorbind cu cel ce bolea și apucînd pulsul, a zis: "Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre cel ce a ridicat neputințele noastre și bolile le-a purtat, cu puterea Lui cea vindecătoare cercetîndu-te, să te scoale pe tine". Și îndată s-a ușurat egumenul de boală. Și i-a zis Sfîntul: "Nu voiești să bei vin neamestecat?" Iar el a zis: "Da, părinte". Cinstitul Ștefan, umplînd un pahar cu vin neamestecat, i-a dat egumenului să bea. Cînd a băut îndată asudînd foarte, spre sănătate s-a întors. Iar sfîntul, luîndu-și ziua bună, i-a zis: "Roagă-te pentru mine și fă pomenire de smerenia mea; dacă vei avea trebuință vreodată de ceva, să te apropii la deal".
Apoi de acolo pornind și suindu-se în corabie, a ajuns la insula cea de mai înainte pomenită, și prin locurile lui pustii trecînd, a venit la un loc prăpăstios și înfricoșat dinspre mare. Apoi înconjurînd prăpăstiile ce se aflau mai sus de marginea mării, pentru iubirea de liniște, fiind povățuit de Dumnezeu, a aflat o locuință cu chip de peșteră foarte veselă și minunată, în prăpastia cea spre miazăzi a insulei, care se numea Chisuda, întru care era zidită o biserică în cinstea Sfintei Ana. Și bucurîndu-se fericitul, ca și cum de Dumnezeu era locul pregătit, a locuit într-însul, hrănindu-se cu ierburile care se găseau.
Ucenicii Sfîntului cei izgoniți din munte, auzind de izgonirea învățătorului, au venit la Proconis și au mers la sfîntul ca niște oi ce sînt adunate de fluierul păstorului. Numai doi au fost robiți din sfințita obște, care au luat chip lumesc: Serghie, cel mai înainte spus, care, scriind hîrtia cea ocărîtoare asupra sfîntului, a trimis-o împăratului în oaste, și Ștefan cel rău credincios, care, fiind sluga lui Calist cel de multe ori pomenit, a fost îmbrăcat de Cuviosul în sfîntul chip, adică monah și preot în locașul muntelui.
Acest ticălos Ștefan, depărtîndu-se împreună cu Serghie de la Dumnezeu și de chipul îngeresc, s-au dus la corbi; și de împărat fiind îmbrăcat cu haină mirenească, întorcîndu-se ca un cîine la stîrv a zis: "Astăzi, stăpîne, din gîtlejul satanei prin tine fiind răpit, cu lumină m-am îmbrăcat". Pe acesta tiranul, fiind atras de ticălosul său glas, l-a îndrăgit. Și luîndu-l pentru lăcomia gîtlejului său și pentru călcarea de poruncă a lui Dumnezeu, în palatul lui, unde îi făcea necuratele lui alaiuri, slujitor al zeiței Sofia pe dînsul l-a așezat, și popă al bucuriei l-a numit, pe cel vrednic de multe lacrimi.
Aceștia doi singuri au lipsit, precum odinoară din cei doisprezece apostoli, Iuda, și din patruzecimea mucenicilor, cel ce s-a topit ca un căzut; toți ceilalți frați, însă, păstorindu-se de Cuviosul, au alcătuit mînăstire în Proconis. Dar încă și mama sfîntului, din mînăstirea Trihinareilor pornind, împreună cu sora lui la insulă au ajuns și către sfîntul au mers. Iar sfîntul zidind o mică închidere în chip de stîlp, loc care și pînă acum se află, a intrat într-însa la vîrsta de patruzeci și nouă de ani, ținîndu-se de viața petrecerii celei mai dinainte.
Deci acum este vreme să vorbesc și pentru grădina minunilor celor din insula Proconis, după cît îmi este cu putință; ca întru aceasta cu iubitorii de Dumnezeu și iubitorii de sărbătoare împreună prăznuind, să zicem într-adevăr: Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi și nimeni să nu fie necredincios, fraților. Mai ales că și Domnul zice: "Cel ce crede întru Mine, lucrurile pe care le fac Eu și acela le va face, și mai mari decît acestea va face; nu cu puterea lui izvorînd facerea de bine, ci cu numele Meu și cu chemarea Mea, pentru că Eu sînt cel ce toate întru toți le lucrez, cu stăpînirea Mea.
Deci acestea a urmat marele părintele nostru Ștefan, cel cu adevărat om al lui Dumnezeu, cel cinstit cu sufletul și cu trupul, cel ce viața cea necîștigătoare a dorit și icoana lui Hristos și a Maicii Sale, spre străjuire a ținut-o; cel ce întru Dumnezeu s-a îmbogățit și darului celui de mult preț s-a învrednicit. Acesta luînd stăpînire, a călca asupra șerpilor și a scorpiilor, peste toată puterea vrăjmașului celui rău, și a vindeca toată neputința și toată vătămarea, ne-a arătat nouă minunile lui Dumnezeu Cel făcător de minuni, darul cel cu îndestulare, izvorul ce izvorăște curgerile cele curgătoare de miere.
Odată a venit în insulă la acest fericit Ștefan un orb oarecare, asemenea cu orbul din naștere, strigînd: "Robule al lui Dumnezeu cel înalt, Ștefane, vindecă-mi ochii, deschide-mi orbirea și luminează-mă pe mine cel întunecat, ca prin tine văzînd alcătuirea celor ce se văd și minunîndu-mă de bunătatea lor, să laud prin făpturi pe Cel ce le-a zidit". Pe acesta văzîndu-l fericitul Ștefan, fiind orb la vedere, dar avînd în el credința care mută munții, a răspuns către dînsul:
"De ce ceri de la mine, tinere, să-ți dau cele ce sînt mai presus de mine? Ce ai văzut în mine din faptele bune, ca să ceri și să ai această vindecare pe care singur Ziditorul și Dumnezeul tuturor acolo unde voiește o împarte? De ce nu ai alergat către Hristos? De ce, lăsînd pe Ziditorul, ai venit la făpturi? De ce, părăsind pe Stăpînul, la rob ai ajuns? Nu știi că toți de obște avem trebuință de ajutorul Lui? Nu știi că eu însumi sînt om ca tine? Deci, de ce cauți cele ce nu pot a le avea? De ce voiești să mă fac tămăduitor al unei asemenea boli, căreia numai singur Domnul are putere a-i dărui vindecare, Care mai înainte pe orbul l-a vindecat?"
Cu aceste graiuri Cuviosul depărta pe tînăr cu cuvinte blînde, iar acela se împotrivea, și pe orbul cel din Evanghelie urmînd, striga tare și pe Sfîntul îl ruga, zicînd: "Miluiește-mă o, adevărată slugă a lui Dumnezeu, Ștefane! Pentru că ție acest dar ți-a dăruit, și prin tine îmi va dărui lumina cea adevărată și strălucirea ochilor. Dar să nu lepezi îndrăzneala mea, Părinte, nici cu zăbovirea să întîrzii darul, nici cu norii să acoperi soarele, ci văzînd necazul meu, dă-mi vindecare, măsurîndu-mi credința; dă-mi darul, cumpănindu-mi dorul meu și vindecă-mi durerea!"
Cuviosul Ștefan a zis: "Ai credință? Te închini icoanei lui Hristos, a Maicii Sale și a sfinților? Crezi lui Dumnezeu Cel ce și prin icoane vindecă, precum mai înainte acea cinstită Maria Egipteanca crezînd, luînd chezășuire de la icoană, către pocăință s-a apropiat și s-a mîntuit?" Iar el a zis: "Cred, Doamne, și crezînd mă apropii și mă închin".
Iar Ștefan a zis către el: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Care pe cel orb l-a vindecat, întru Care, crezînd, ai venit aici și ai mărturisit că te vei închina la icoană, fie ție ca să vezi soarele!" Deci îndată i s-au deschis ochii și s-a făcut sănătos tînărul, ca și cînd niciodată nu a fost orbit de lumina ochilor.
Această preaslăvită vindecare făcîndu-se, s-a dus veselindu-se și bucurîndu-se, lăudînd pe Dumnezeu și slăvind pe Cel ce dă niște daruri ca acestea sfinților Săi asupra bolilor. Această minune s-a făcut în insulă, rodul ostenelilor lui, pentru care noi, pe Hristos slăvindu-l și pe Cuviosul Ștefan, după vrednicie, lăudîndu-l, la altă facere de minune să ne mutăm.
O femeie de neam bun, petrecînd în Cizic, avea un copil ca de nouă ani, care era îndrăcit. Auzind ea de Sfîntul, a mers la el împreună cu copilul. Cum l-a văzut de departe, copilul cel ce era chinuit de duh necurat, se scutura tare și de năpraznă jos s-a aruncat către Sfîntul, dînd nedeslușite glasuri. Mama copilului, mai cu durere decît cel ce pătimea, vărsînd lacrimi și pe fiul său ținîndu-l de mînă, zicea:
"Miluiește-mă pe mine ticăloasa, Sfinte! Singurul meu fiu este acesta pe care acum îl vezi îndrăcit; și mă rog lui Dumnezeu să moară, pentru că noaptea și ziua îmi chinuiește sufletul. Două suflete miluiește și tămăduiește, sfinte, pe copil de duhul cel rău și pe mine de chinuire, căci mari supărări se întîmplă mamelor cînd copilul cel iubit pătimește ceva!" Apoi, văzînd pe mama sfîntului, a căzut la picioarele ei și plîngînd, zicea: "Tu singură știi durerea mea, ca una ce, asemenea, ai avut fii. Tu îmi măsoară chinuirea și pe fiul tău roagă-l să se roage Domnului pentru bietul meu copil, pentru că mama păcătuind prea cumplit, pruncul se pedepsește".
Cu aceste graiuri jalnice nu numai pe mama sfîntului, ci și pe toți cei ce erau împreună mișcîndu-i femeia spre tînguire, Cuviosul Ștefan a poruncit unui monah să facă semnul Crucii pe tot trupul copilului. Apoi el, rugîndu-se cu lacrimi, a chemat pe nume copilul și făcîndu-l să se închine icoanei lui Hristos împreună cu maica sa, l-a slobozit pe dînsul sănătos. Și astfel luminat s-a împlinit cuvîntul lui David: "Mama veselindu-se de fiu, s-a dus".
O altă femeie preacinstită, ce-i curgea sînge de șapte ani, fiind slăbită, se rușina și nu se pricepea ce să facă. Deznădăjduindu-se de vindecare și, locuind în Iraclia Traciei, aproape de malul mării, auzind de la cei ce primeau facerile de minuni ale Cuviosului, a început a întreba, rugîndu-se: "Unde petrece prietenul lui Dumnezeu și doctorul meu?"
Iar oamenii aceia arătîndu-i insula de cealaltă parte, fără să pregete intrînd în caic, a plutit spre ea și la Cuviosul Ștefan a alergat, arătîndu-i suferința și cu lacrimi rugîndu-se să o vindece. Pe aceasta părintele, rugîndu-se, a vindecat-o prin ungerea întru Hristos și prin închinarea la icoana Sa. Făcîndu-se bine cu trupul, a treia zi femeia a cunoscut desăvîrșit că s-a vindecat nemaifiind supărată cu boala. Și multe alte minuni a făcut Cuviosul pe mare și pe uscat.
În vremea acestor minuni ale cinstitului părintelui nostru Ștefan, în al doilea an al izgonirii în acea insulă, dreptcredincioasa mamă a Cuviosului Ștefan, s-a dus către Domnul, zicînd fiicei sale: "Nu plînge Teodota, căci vei merge cu mine". După șapte zile a adormit în pace și sora sfîntului.
În zilele acelea, un oarecare Ștefan, ostaș din ceata armenilor, fiind slab cu trupul se gîrbovea. Acesta venind în insulă, a căzut la Sfîntul și rugîndu-l, s-a închinat la icoana lui Hristos și a Maicii Lui cu credință și s-a întors drept și cu totul sănătos, prin rugăciunile Cuviosului. Iar ostașii întrebînd, cum, în ce chip, și de cine s-a vindecat, el le-a răspuns: "În Proconis este un monah închis, numit Ștefan. Acesta rugîndu-se și făcîndu-mă pe mine să mă închin la două icoane, una a lui Hristos și alta a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, sărutîndu-le, îndată am dobîndit vindecare".
Iar cei fărădelege, luîndu-l în batjocură, au zis către dînsul: "Vai de tine, Ștefane, te-ai închinat idolilor". Și l-au clevetit pe dînsul către stăpînitorul Traciei; iar acesta, cunoscînd cele pentru dînsul, degrab l-a trimis la împărat. Iar tiranul împărat, primindu-l, a zis: "Cum te-a învățat nepomenitul acela să te închini la niște năluciri ca acestea?" Iar el mai vîrtos lepădîndu-se și iertare cerînd, ca unul ce acum se rătăcise, îndată pierzătorul l-a cinstit cu vrednicia de sutaș, ca pe unul ce a necinstit icoana lui Hristos.
Dar Dumnezeu cel ce judecă drept, și care prin proorocul strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine îi voi slăvi, iar cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti, n-a trecut cu vederea izbînda nedreptei judecăți. Căci călcătorul acela de lege, luînd vrednicia, cînd se întorcea de la împărăție acasă, fiind trîntit de cal și de picioarele acestuia fiind zdrobit, a fost omorît și sufletul său rău și-a lepădat. În acest chip, sfîntul a pornit de la Proconis, iar vicleanul balaur zicea: "Că și izgonit fiind, nu încetează învățînd pe popor a se închina idolilor".
Întorcîndu-l din Proconis, a poruncit să-l ducă în temniță întunecată și în obezi să se păzească, iar picioarele lui în legături să le pună. După cîteva zile șezînd în palatul cel de lîngă mare, care se numea Faros, între doi boieri ai lui, și, făcînd întrebare, au poruncit să aducă pe Sfîntul. Iar Sfîntul, cînd era să intre la împăratul, luînd un ban de la un iubitor de Hristos, îl ținea înăuntrul culionului său. Cînd a intrat, abia l-a văzut nelegiuitul împărat și, de mînie biruindu-se, a strigat, zicînd: "O, ticăloșie! O, ce rabd! Oare și nevrednicul acesta de pomenire să defăimeze împărăția mea? Și acesta vrea să mă ocărască și stăpînirea mea întru nimic să o socotească?" Iar sfîntul, nerăspunzînd, și jos la pămînt plecîndu-se, tiranul la dînsul se uita, căutînd cu ochii sîngerați și ridicînd prin văzduh mîna ca un balaur, șuierînd tare, a zis: "Mie nu-mi răspunzi, necuratule chip?"
Iar sfîntul a zis către dînsul: "Împărate, de voiești să mă chinuiești, chinuiește-mă, iar dacă voiești a mă întreba, vorbește cu blîndețe, căci așa poruncesc legile". Iar împăratul a zis: "Spune, căror hotărîri și porunci părintești nu ne-am supus, de zici că avem socoteală eretică?" Sfîntul a zis: "Zugrăvirea pe pereți a icoanelor care de mult, de toți Părinții a fost primită și închinată, pe aceasta ați lepădat-o din Biserică".
Iar împăratul a zis: "Nu le numi pe acestea o, necuvioase cap, zugrăviri de icoane, ci zugrăveli de idoli. Și ce împărtășire au cu sfinții? Sau ce împărtășire are lumina cu întunericul?" Sfîntul a răspuns: "Împărate, creștinii au hotărît a sluji nu materiei în icoane, ci numirii chipului ne închinăm gînditor, suindu-ne prin aceasta la pricinile chipurilor celor dintîi și prin vedere ne înălțăm la dogmele și scopul dreptei credințe, la locurile cerului cele înalte. Aceasta este dorirea sufletului, de a se înălța ca o pasăre mult rătăcitoare, spre a se odihni acolo".
Împăratul a zis: "Cu dreptate este oare, ca cele de oameni propovăduite, care sînt nemărginite cu anevoie văzute și nici de minte ajunse, a le închipui în chip simțit și prin materie a ne închina lor, nefiind acestea cunoscute, fără numai nemărginirea, precum zice Grigore cuvîntătorul de Dumnezeu? Și este oare cu cuviință, în materie a ne închina acelora, a cărora fire nimănui nu-i este adeverită?"
Cuviosul a răspuns: "Care din oameni, avînd înțelegere, zice că este cu putință a se zugrăvi cu vopselele cele făcute din materie firea dumnezeiască cea nematerialnică, care covîrșește toată mintea, al cărei chip nici cu mintea nu se poate închipui, și cum este cu putință a o închipui cu vopsele? Iar noi, cînd închipuim în icoană pe Hristos, atunci nu închipuim firea Dumnezeirii Lui, ci însemnăm chipul acela al dumnezeieștii Lui omeniri, cel arătat întru asemănarea noastră și de mîinile apostolilor pipăit, precum grăiește Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu: Care L-am văzut cu ochii noștri, care L-am privit și mîinile nostre L-au pipăit.
Iar de-mi vei pune înainte cuvîntul lui Moise, care zice: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici orice asemănare din cîte sînt în cer sus, și cîte sînt pe pămînt jos, chiar pe Moise însuși îl voi arăta ție că a făcut închipuire a doi Heruvimi de aur, de care dumnezeiescul Apostol zice așa: Heruvimii slavei, care umbreau altarul. Încă și altarul, cortul și sfînta sfintelor, închipuiau asemănare cerească, precum același apostol grăiește: Care slujesc chipului și umbrei celor cerești.
Deci, ce fărădelege facem cînd închipuim pe icoană chipul lui Hristos cel în vedere de om, și ne închinăm Lui? Oare închinîndu-ne și Crucii aceleia făcute din orice fel de materie, vi se pare că ne închinăm materiei? Încă și vasele cele sfințite care se cinstesc de noi, nici un fel de sminteală nu fac științei noastre, deoarece sîntem adeveriți că se sfințesc prin chemarea numelui lui Hristos.
Oare vei lepăda din Biserică și Sfintele Taine, care au aceeași închipuire, sub vederea pîinii și a vinului cuprind în taină Trupul și Sîngele lui Hristos, prin care se închipuiește același trup al lui Hristos, care a pătimit pe cruce și acum este fără pătimire în cer? Acestora ne închinăm și le sărutăm, împărtășindu-ne cu dînsele, ca să moștenim sfințenia; iar voi, nefăcînd deosebire între sfînt și necurat, icoana lui Hristos o socotiți ca pe idolul lui Apolo; iar pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, ca pe idolul Artemidei și nu v-ați înfricoșat a le numi pe dînsele idoli și le-ați călcat cu picioarele și le-ați ars".
Iar împăratul a zis: "O, tu, orbitule cu mintea și decît nepomeniții mai nepomenit, călcînd icoanele oare pe Hristos l-am călcat? Să nu fie". Dar purtătorul de semne Ștefan, de-a pururea purtînd întru sine pe Hristos și de dînsul învățîndu-se, punînd mîna în sfințitul culion, și scoțînd banul îl arăta, precum Hristos a arătat adunării celei mai dinainte a iudeilor, purtînd chipul și numele pierzătorului împărat, și a zis: "Al cui este chipul acesta, împărate și scrisul de pe el?" Iar tiranul înspăimîntîndu-se, a zis: "Al celui ce împărățește".
Sfîntul a zis: "Oare dacă pe acesta, aruncîndu-l la pămînt și de bunăvoie îl voi călca, voi suferi muncă?" Iar cei ce stăteau de față, au zis: "Aspru va fi pedepsit, cel ce îndrăznește să calce banul ce poartă semnul și numele nebiruiților împărați". Iar sfîntul, oftînd, a zis: "Dacă voi ziceți așa, ce muncă va suferi cel ce a călcat și a ars chipul lui Hristos și al Maicii Sale din icoană? Negreșit se va da focului celui fără de sfîrșit și veșnic cum și viermelui celui neadormit!" Și aruncînd banul, l-a călcat.
Atunci cei ce stăteau lîngă împărat, ca niște fiare sălbatice, sărind asupra sfîntului, au vrut să-l arunce jos în mare din palat. Dar împăratul, cu vicleșug oarecum, pentru că se schimba ca un șarpe, i-a oprit; și îndată, legîndu-l pe sfînt de gît cu mîinile înapoi, l-au trimis la temnița cea de obște a Bizanțului, unde se numește sfințitul divan, ca după lege să se judece, că a călcat chip de împărat.
O, nebunie! Căci cei ce au defăimat legea lui Dumnezeu, și icoana Lui au călcat-o, aceștia fac legi care îi îndreptățesc. Și cine oare nu va rîde de nebunia acestora?
Deci Sfîntul părintele nostru Ștefan, fiind trimis la temnița numită Pretoriu, numai cît a intrat în pridvoare, s-a înfierbîntat inima lui, ca să zic așa după proorocul, aprinzînd înăuntrul lui focul cugetării și a grăit cu limba sa sfîrșitul zilelor vieții sale, zicînd: "Aceasta este odihna vieții mele și aici voi lăuda pe Dumnezeu pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a vieții mele, căci pentru icoana lui Hristos am ales-o pe dînsa".
Și a aflat închiși acolo ca 342 de monahi, din toate laturile. Unii cu nasurile tăiate, alții cu ochii scoși, alții avînd mîinile tăiate, ca unii ce nu au iscălit împotriva sfintelor icoane, ci încă au scris pentru ele, iar alții neavînd urechi. Iar unii arătau urmele bătăilor celor neasemănate pe care le luaseră de la chinuitori, răni care nu se tămăduiseră încă, iar alții se arătau că nu au păr, fiind tunși de păgînii arzători de icoane, și cei mai mulți aveau cinstita barbă unsă cu smoală și arsă.
Aceste grele munci de multe feluri, ale tăinuitorilor bunei credințe, văzîndu-le sfîntul, mulțumea lui Dumnezeu, Care le-a dăruit răbdare, iar pe sine se socotea a fi vrednic de plîngere. Ba încă se supăra și cu greu suferea că nu s-a învrednicit a purta și el asemenea răni pentru icoana lui Hristos în felul cum s-au învrednicit aceia.
Toți acei părinți l-au primit pe Cuviosul Ștefan ca pe un păstor și începător de mîntuire și de la dînsul se învățau, se spovedeau și-i spuneau lui gîndurile. Deci s-a făcut pretoriu ca o mînăstire, fiindcă toată pravila monahicescă se săvîrșea într-însul. Iar cei ce păzeau temnițele, văzîndu-l pe acesta cu adevărat înger pămîntesc fără prihană, s-au înspăimîntat, încît un temnicer a spus către femeia sa în taină, precum Manoe: "O, femeie! pierim întru această nebunie a tiranului; căci ca pe un Dumnezeu l-am văzut pe Ștefan Axenteanul, cel închis acum în temniță".
Iar femeia aceea cinstită - noua Samarineancă, cu adevărat -, prin întrebare către bărbat, fură de la dînsul prin auz toată petre-cerea fericitului și pe ascuns de soțul său intrînd în temniță, la picioarele cuviosului aruncîndu-se, ruga pe sfîntul, zicînd: "Nu te feri, părinte, de mine, preaticăloasa, că voiesc a-ți aduce mîngîiere și a-ți sluji la cele de trebuință, pentru că, în chipul acesta nădăjduiesc să iau și eu plată de la Dumnezeu. Pentru aceea nu mă respinge pe mine nevrednica".
Pe cînd cinstitul părinte făcea rugăciune pentru dînsa, și nu s-a plecat ca să ia ceva, femeia a zis către dînsul: "Cinstite părinte, de ce te lepezi de credința mea cea către tine? Că deși nevrednicia mea mă respinge pe mine, fă milă cu mine; căci, precum văduva de la Sarepta odinioară a adus lui Ilie făină, iar Sumaniteanca i-a dat lui Elisei foișorul pentru iubirea de străini, iar văduva care se fericește în Evanghelie a pus cei doi bani în vistieria bisericii, așa și eu, prin nădejdea credinței, ceva asemenea săvîrșind către tine, să nu mă întorci smerită și rușinată".
Iar sfîntul a zis către dînsa: "Du-te femeie, du-te căci nu pot să primesc ceva de la tine. Că nu de fire sau de nevrednicie fug, să nu fie aceasta, ci fiindcă sînt cu totul nevrednic eu ticălosul. Căci sînt oprit de Dumnezeu a nu ne împărtăși cu ereticii. Nu mă știu să mă fi împărtășit cîndva cu ereticii cei prigonitori de creștini și arzători de icoane, sau din mîinile lor să fi luat ceva".
Iar femeia aceea iubitoare de Hristos, cea în adevăr păzitoare de cei chinuiți, auzind acestea de la sfîntul și aruncîndu-se jos, zicea: "Să nu-mi fie mie, Cuvioase părinte Ștefane, a ocărî icoana lui Hristos, a Maicii Lui, sau a sfinților; căci știu ce fel de răspuns vor da înaintea Domnului, cei ce au îndrăznit să facă aceasta. Căci cel întru sfinți, părintele nostru Gherman, a rînduit pe surpătorii sfintelor icoane împreună cu aceia care au strigat: Ia-L, Ia-L, răstignește-L pe Fiul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, cinstite părinte, cer numai să se ascundă lucrul acesta de bărbatul meu și de păzitorii cei împreună cu el. Și eu cu lucrul deplin te voi încredința pe cuvioșia ta".
Și zicînd acestea s-a întors către casă, unde deschizînd o lădiță a scos trei icoane ascunse, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care purta în brațe pe Fiul lui Dumnezeu, și a Sfîntului Pavel, și închinîndu-li-se lor cu credință le-a dat sfîntului Ștefan, zicînd: "Să fie acestea, sfinte, înaintea feței tale, ca atunci cînd te rogi, să mă pomenești și pe mine păcătoasa".
Astfel, iubitorul de Dumnezeu Ștefan, plecîndu-se către cererea sa, o pomenea la rugăciune. Femeia, în ascuns, de atunci îi aducea sîmbăta și Duminica cîte o bucățică de pîine și trei pahare de apă. Aceasta a fost mîncarea și băutura fericitului în vreme de un an și unsprezece luni, cît a fost în temniță.
Într-una din zile, șezînd Cuviosul cu ceilalți părinți, care erau împreună legați, a venit cuvîntul despre chinurile cele de multe feluri, care se aduceau celor credincioși, de la antipații și ighemonii cei fărădelege ai împăratului. Și a venit în mijloc Antonie, care era din insula Critenilor, vestind jertfa adusă lui Dumnezeu, zicînd:
"Cum fără de lacrimi voi aduce în mijloc, părinți cinstiți, vitejiile lui ava Pavel? Căci acest viteaz s-a prins de către Teofan, eparhul Ciprului și a fost dus spre cercetare în divanul ce se zice a lui Heracle". Și stătea la pămînt icoana lui Hristos și unealta caznelor, care la elini se zice catapeltis. Și a zis voievodul: "O, Pavele, una din două îți stă înainte: sau icoana lui Hristos s-o calci în picioare ca să trăiești, sau de nu, cu aceste unelte cumplit vei fi muncit ca să mori".
Dar Sfîntul Pavel cel cu bărbăție, cu glas mare a strigat: "Să nu-mi fie mie aceasta, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, să calc dumnezeiasca Ta icoană, ce este asemenea cu chipul trupului Tău, fiind lăcaș al numelui Tău cel înfricoșat". Și la pămînt plecîndu-se, a adus sfintei icoane închinarea cea cuviincioasă, sărutînd cu dragoste chipul răstignirii lui Hristos, arătînd cu lucrul că nu se teme de îngrozirea chinurilor și este gata să moară pentru icoana lui Hristos.
Iar voievodul, mîniindu-se, a poruncit să-l dezbrace și așa să-l întindă pe catapelte. Și din toate părțile, strîngîndu-l slujitorii pe sfîntul între cele două scînduri, de la gît pînă la glezne, și cu fiare pătrunzînd mădularele acestuia, să-l spînzure cu capul în jos și de jur împrejur să aprindă un foc mare; și așa l-a făcut ardere de tot, prin foc, boierul cel care era în fărădelegi mai mult decît împăratul".
Pe cînd acesta grăia și toți părinții vărsau lacrimi, un preot bătrîn, Teostirict din sfînta mînăstire a Nelechitului care avea nasul tăiat, iar barba dată cu smoală și cu catran îi fusese arsă de luptătorii contra sfintelor icoane, cei fără Dumnezeu, acela venind în mijloc a zis: "Nu este cu putință, cu adevărat, cinstite Ștefane, a suferi fără plîns sau a trece cu vederea sălbăticia de atunci a boierului din pămîntul Asiei, pe care îl numesc Lahonodracon". Iar cinstitul Ștefan i-a zis: "Spune părinte spune pentru Domnul, și să nu ascunzi, căci mai rîvnitori ne faci, dacă va voi Dumnezeu să pătimim și noi".
Iar Teostirict a zis: "Sfîntul Marele Post trecînd și sfintele Paști ajungînd, în seara sfintei Joi celei mari, în care Hristos Dumnezeul nostru se dădea în mîinile Iudeilor, dumnezeiasca jertfă săvîrșindu-se, acest eparh cu nume de balaur, după porunca împăratului împreună cu mulțime de ostași, năvălind fără veste și intrînd cu îndrăzneală în biserică și în Sfîntul Altar, au poruncit să înceteze cîntarea și au răsturnat la pămînt sfintele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. Apoi, luînd pe cei mai aleși din monahi, vreo treizeci și opt, le-a pus mîinile și gîturile în cătușe, iar din ceilalți pe unul l-au bătut fără cruțare, iar pe altul l-au ars de tot. Altora, smolindu-le barba și fețele, i-au izgonit după ce le-au tăiat nasul, dintre care unul sînt și eu.
După toate acestea, neîndestulîndu-se, acel rău credincios, toată mînăstirea a ars-o, de la grajd pînă la biserică, și le-a prefăcut în praf aruncat pe pămînt. Apoi, împreună cu dînsul, luînd pe cei treizeci și opt de părinți, i-a surghiunit în părțile cele mai îndepărtate ale Efesului și i-a încuiat în cămara unei băi vechi, astupînd intrarea; apoi săpînd poalele muntelui, i-a îngropat de vii. Și așa cu silă nesuferită s-au săvîrșit în Domnul.
Deci, aceste lucruri pline de întristare și altele mai multe și mai dureroase grăindu-le, nu era cu putință a suferi plîngerea. De aceea ruga pe Sfîntul Ștefan, precum mai înainte în munte, așa și acum să le spună cuvînt de mîngîiere. Iar prea fericitul, cu durere sufletească, suspinînd, a zis: "Să mulțumim, părinți și frați, să mulțumim pentru toate acestea ce s-au întîmplat, căci răbdarea cea pînă în sfîrșit aduce cununa; căci foc, sabie și la sfîrșit moarte de la păgîni ne stau înainte. Să răbdăm și să-i urmăm pe Cuvioșii Părinți, care și-au săvîrșit viața în vremea noastră mucenicește, pe Cuviosul Petru, cel încuiat în Vlaherna, care fiind bătut cu vine de bou înaintea împăratului pentru icoana lui Hristos, atîta răbdare a arătat, încît nici n-a suspinat, nici n-a strigat, ca și cum n-ar fi simțit nici un fel de durere din acele bătăi".
Dar mai vîrtos pe împăratul îl rănea cu cuvintele sale ca și cu niște arme ascuțite, pe acest nou Datian și Iulian Paravatul, cu îndrăzneală propovăduindu-l și către Dumnezeu ochii ridicînd a zis: "Mulțumesc Ție, Doamne". Așa a răposat în bătăi.
După dînsul pe Ioan, dumnezeiescul egumen al mînăstirii celei vestite a Monagriei, pe care tiranul împărat, pierzîndu-l cu tiranie, pentru că nu a călcat icoana lui Hristos și a Maicii Lui, l-a cusut într-un sac și legîndu-i o piatră mare, l-au înecat în adîncul mării. Ce moarte poate fi mai cumplită decît aceasta? Dar aceasta aduce cununa. Cine ar fi îndestulat să afle cercetările în fiecare eparhie, de la cumpliții boieri ai tiranului și vrăjmașii adevărului, cum și cumplitele chinuri? Pentru că noi, lepădînd multe semne de biruință ale păgînătății acelora, rîvnim moartea Stăpînului. Că nu-s vrednice pătimirile vremii de acum, pe lîngă slava ce are să ni se arate nouă, precum zice vasul alegerii, Pavel.
Însă vremea îmi spune o, credincioși, ca să aduc la arătare și moartea pentru dreapta credință a cinstitului părintelui nostru Ștefan. Deci, precum în multe chipuri mai înainte m-am îndreptat, mă trage înapoi nevrednicia mea și necunoștința meșteșugului vorbirii spre a grăi. Dar de vreme ce sfîntul este milostiv și bun către a mea smerenie, nu voi înceta grăind după putere, neieșind întru nimic afară din adevăr. Dumnezeu, Care descoperă robilor Săi tainele Sale, și pe cele mai înainte de facere la arătare le aduce, n-a ascuns vremea mutării cinstitului părintelui nostru Ștefan de la cele de aici.
Căci, precum s-a zis mai sus, Sfîntul Ștefan era împărtășit și de darul înainte vederii. Deci, acest cinstit și sfînt bărbat, mai înainte cu patruzeci de zile de pătimirea sa, chemînd pe preafericita și iubitoarea de străini femeie, pe slujitoarea sfinților, care erau în temniță, i-a zis ei: "Plata slujirii tale către mine o, femeie, îți va da-o ție Domnul. Dar voiesc întru această patruzecime să săvîrșesc rugăciune în liniște și înfrînare. Deci nu-mi mai aduce pîine și apă".
Iar cinstita femeie a răspuns: "De ce vrei această asprime, părinte? Au nu toată vremea vieții tale este o postire, o rugăciune și o asprime?" Și sfîntul a zis: "Am cunoscut că după puține zile are să fie sfîrșitul vieții mele". Și cu aceasta umilind pe femeia cea iubitoare de străini a slobozit-o în pace.
Și așa, nu a încetat sfîntul în acele patruzeci de zile, vorbind și învățînd pe părinții cei împreună legați, de a nu se întrista întru necazuri, săvîrșind cîntări de laudă de toată noaptea, încît și unii din cei care țineau în taină credința cea dreaptă, veneau la dînsul schimbîndu-și hainele, îmbrăcîndu-se în zdrențe proaste și îndulcindu-se de la dînsul cu învățăturile cele folositoare pentru credința cea dreaptă, luînd binecuvîntare de la dînsul.
Trecînd zilele și ziua a treizeci și opta ajungînd, de dimineață după slavoslovia Utreniei și după sfîrșitul ceasului întîi, chemînd iarăși pe acea femeie milostivă, în auzul părinților, a zis: "Vino, cinstită și binecuvîntată femeie să vadă Dumnezeu și să-ți măsoare nelipsit osteneala ce ai făcut-o cu mine, răsplătind rodul ostenelilor însutit, precum este scris în Sfînta Evanghelie. Căci ești uceniță cu adevărat a Celui ce a zis: Întrucît ați făcut unuia dintre acești mai mici ai Mei, Mie Mi-ați făcut. Și Cel ce primește pe drept în nume de drept, plată de drept va lua. Pentru aceasta Domnul să-ți dea însutit și să te rînduiască împreună cu credincioasele Marii și înțeleptele femei, cu a lui Cleopa, cu a lui Iosif, cu a lui Ioachim și cu Marta". Deci și mai multe decît acestea a zis, binecuvîntînd-o.
Apoi, luînd dumnezeiasca icoană cu chipul Mîntuitorului și a ucenicilor Lui, adică a lui Petru și Pavel, i le-a dat ei, zicîndu-i: "Să-ți fie ție acestea strajă în viață și amanet al dreptei credințe". Apoi, oftînd, a spus că peste două zile, pornind de la cele de aici, se va duce în altă viață și la Dreptul Judecător. Iar ea, nu puțin tînguindu-se, luînd sfintele icoane de la sfîntul, le-a învelit într-o basma de frica prigonitorilor celor fără de Dumnezeu și, primind binecuvîntarea de pe urmă, a pornit spre casă, plîngînd pentru despărțirea de un părinte și învățător ca acesta. Iar Cuviosul Ștefan, împreună cu cei legați, a petrecut cealaltă vreme a zilei aceleia și toată noaptea în rugăciune, binecuvîntînd pe Dumnezeu.
Tiranul împărat săvîrșea atunci jertfa cea păgînească, adică sărbătoare diavolească, pe Dionis și pe Vrum, lăudîndu-i la acea prăznuire ca pe niște făcători ai semințelor și ai vinului. Și în acea zi de dimineață, stătea în foișoarele școlilor, împreună cu lăutarii cei de un cuget cu dînsul, avea îndeletnicire urîtă și lui Dumnezeu vrăjmașă, prin jertfa cea de față, în cinstea preadesfrînatei lui femei, cea de a treia cu numele Evdochia.
Căci lepădatul de Dumnezeu eretic, pe lîngă multe alte fapte rele și urîte, nu lăsa nici praznicile cele păgînești. Și i s-a spus lui de către niște urîtori de Hristos, că Ștefan Axenteanul, exarhul nepomeniților, acea temniță a făcut-o mînăstire, săvîrșind cîntare de laudă de toată noaptea în dînsa, și toți cei din cetate alergînd la dînsul, se învățau a sluji idolilor - căci așa numeau ei sfintele icoane.
Iar tiranul, auzind aceasta și fierbînd de mînie, a chemat un bărbat, purtător de sabie, cu vrednicia de proxim, și i-a poruncit să ducă pe Cuviosul Ștefan în cealaltă parte de tîrg, unde era cinstita biserică a Sfintei Marii Mucenițe Mavra, pe care urîtorul de sfinți, dărîmînd-o pînă la temelie, a făcut-o loc de ucidere, și Mavra a numit locul acela unde făcea și tocmelile cu dracii. Aceasta o mărturisește copilul jertfitorului, care s-a dat spre jertfă, pentru care nu este vreme a povesti.
Apoi, îndată a rînduit să se cerceteze, întrebînd prin cetate, ca oricine va fi aflat avînd rudenie, prieteni, sau neam apropiat pe cineva, din catalogul monahicesc, sau măcar cu haină neagră, să-l trimită, după bătăi nesuferite, în surghiun. Și atunci era bucurie vrăjmașilor, căci dădea pe care voiau, încă și robi pe stăpîni cleveteau. Plîngerea și tînguirea Bizanțului, nu era mică, ci mai mult decît în zilele cele de demult ale lui Iulian și Valens, cei fără de Dumnezeu.
Trimisul acela, luînd pe Sfîntul Ștefan din temniță și încătușîndu-i gîtul și mîinile, îl ducea la locul cel rînduit. Iar tiranul împărat, ieșind din palat, s-a dus spre ulița cea de obște, care se numea Milion, unde, în anii cei de demult, cei ce au împărățit cu dreaptă credință, au zugrăvit cele șase sinoade a toată lumea, care arătau mărturisind dreapta credință țăranilor, străinilor și celor dimprejur, pe care, babiloneanul tiran, în zilele acelea, văruindu-le, a zugrăvit sataniceasca alergare de cai și pe vizitiul cel iubit de draci și nevrednic cerului și pămîntului, cinstindu-l pe acesta mai mult decît pe Sfinții Părinți. Cine oare nu se va înfricoșa și nu se va înspăimînta, sau nu va rîde, ori nu va plînge, de o asemenea îndrăzneală? O! Mîntuitorul meu, cît de nemărginită și îndelungată răbdare ai!
Stînd tiranul în acel loc, lăudîndu-l și slăvindu-l toți, el a zis: "Nici o mîngîiere nu este sufletului meu pentru nepomeniții cei răi". Iar unul din cei împreună tăinuitori ai lui, a strigat: "Și unde s-a arătat oare, stăpîne, urma acestora, sau pomenirea lor în cetatea ta, ori în altă parte, fiindcă toți s-au pierdut? Căci iată și pe vrăjmașul adevărului, pe Ștefan Axenteanul, întîlnindu-l astăzi, am văzut dreapta judecată, fiind dus pentru a se da sabiei".
Iar balaurul cel cu multe chipuri, a zis către dînsul: "Și ce este oare mai dulce lui Ștefan, decît să primească tăierea capului? Căci mă plec să cred că, de cînd s-a închis, aceasta o dorea. Dar nu se cade ca el să sufere o moarte ca aceasta, ci mult mai grea și cu anevoie. De vreme ce și împărăteasa nu puțin se va supăra pe noi, căci ziua sărbătorii vrumaliului, cu ucidere am săvîrșit-o".
Și îndată a poruncit acest nou Irod, robul femeilor, să-l întoarcă pe sfîntul și în temniță să-l închidă. Iar părintele iarăși cînta în temniță împreună cu cei legați, acestea: Cel ce locuiești întru ajutorul celui Preaînalt, întru acoperămîntul aripilor se va sălășlui... și celelalte stihuri ale psalmului.
Tiranul împărat a făcut în ziua aceea ospăț mare boierilor săi și celor de un gînd cu dînsul și, săvîrșind prăznuirea cea vrăjmașă lui Dumnezeu, în seara aceea cu strigăte și alăute s-au plecat spre băutură. Apoi chemînd doi frați de-o mamă, neîntrecuți în vrednicie, frumoși la chip și la suflet, și foarte minunați, pe care, zavistuindu-i mai pe urmă cu rîvnă, i-a ucis după ce le-a zis lor:
"Mergeți în temniță, ziceți acestea lui Ștefan Axenteanul: Știi cît mă îngrijesc de tine, viața ți-am dăruit, ca doar plecîndu-te, măcar mai pe urmă să faci cele plăcute mie. Deși eu știu gîndul lui cel neplecat și cu împietrire de inimă, negreșit vă va ocărî. Totuși dacă prin cuvinte bune îl veți pleca pe dînsul, bine va fi. Iar dacă nu, atîta să-l răniți cu bătăi peste gură și peste spate, încît, ieșind voi de acolo, el în chinuri să moară".
Acei frați, mergînd la temniță și la sfîntul ajungînd, i-au vestit acestuia graiurile împăratului, întru nimic pe sfîntul vătămîndu-l, fiindcă au văzut fața lui ca o față de înger, ci mai vîrtos întărindu-l în dreapta credință. Apoi sărutîndu-l, au luat binecuvîntare și, întorcîndu-se înapoi, au venit la cel ce i-a trimis, și i-au zis:
"Împărate, am aflat pe călugărul acela neplecat, încă stăruind în cele dinainte ale sale și anatematisind. Și atît de tare l-am rănit pe dînsul cu bătăi, încît fără glas zăcea și nu ne mai așteptăm să fie viu pînă mîine". Apoi, veselidu-se trufașii și rîzînd tare, se țineau de lăcomia gîtului, adică a băuturii celei irodienești, fiind robul pîntecelui.
Cuviosul Ștefan, toată noaptea aceea a stat la rugăciune, gătindu-se de moarte. Cînd a fost la răsăritul luceafărului, a chemat pe toți Cuvioșii Părinți, împreună cu cei legați, și a zis către dînșii: "Mîntuiți-vă, părinți și frați, mîntuiți-vă! Și vă rugați pentru mine, ca nu cumva să se afle vreun înger rău în întîmpinarea duhului meu, pentru mulțimea greșelilor mele. Pacea și sărutarea cea mai de pe urmă vă dau, că iată acum s-a apropiat ceasul sfîrșitului meu, și cununa cea mucenicească este lîngă ușă. Iar voi petreceți întru dreapta credință pînă în sfîrșit".
Acestea auzindu-le de la dînsul, Cuvioșii Părinți își spălau fețele cu lacrimi fierbinți. Iar el a început a dezbrăca de pe sine hainele, însă Sfinții Părinți au zis: "Mai bine este, părinte, ca în această sfîntă îmbrăcăminte să vezi sfîrșitul zilelor tale". Iar Sfîntul Ștefan, de Dumnezeu însuflețitul, a zis: "Părinți și frați, cel ce se luptă, gol se luptă, și socotesc că nu este drept, ca acest sfînt chip, să se necinstească și să se calce de un norod ce latră ca niște cîini". Cu acestea înduplecînd pe părinți, șezînd numai într-o haină de pînză împreună cu dînșii, grăia cele despre mîntuire.
Iar în noaptea aceea, după banchet, trufașul împărat odihnindu-se pe patul său, i s-a spus de către dracul cel ca un corb de noapte, care totdeauna petrecea împreună cu el, că cei doi trimiși de dînsul n-au făcut nici un rău lui Ștefan în temniță, ci mai vîrtos i s-au închinat lui și s-au binecuvîntat de dînsul.
Deșteptîndu-se împăratul din somn în al doilea ceas din zi, a ieșit cu sîrguință într-un foișor al palatului și a început a răcni ca un leu, zicînd: "O, ce nevoie! O, ce mare defăimare pentru mine, nimeni nu este ca să-mi ajute mie! Ce este mie și nepomeniților? Nu este nici unul care să-mi slujească cu credință, toți mă socotesc pe mine întru nimic; și nu știu ce voi face cu acei nepomeniți".
Auzind strigarea împăratului toți cei ce erau în curțile împărătești, s-au mîhnit, s-au tulburat foarte, și au alergat degrabă la dînsul. Iar el, cu aceștia întîlnindu-se, a zis: "Unde mergeți și pe cine căutați?" Iar ei au răspuns: "La tine preabunul nostru stăpîn, venim să ne veselim împreună cu tine, marele împărat, la ziua cea de sărbătoare care acum se săvîrșeste, adică a Augustei". Dar el iarăși a strigat: "Nu sînt eu stăpînul vostru, nu sînt împăratul vostru, altul este stăpînul vostru, la ale cărui picioare tăvălindu-vă și la ale căror urme închinîndu-vă faceți rugăciuni. Nimeni nu este de un suflet cu mine, ca să-l omoare pe acela, că doar ar afla odihnă viața mea și s-ar fi mîngîiat duhul meu".
Iar ei nedumerindu-se și cu durere în inimă sîrguindu-se, au întrebat: "Cine este oare alt împărat pe pămînt, mai presus decît tine, împărate și stăpîne? Și cine este vrăjmaș al împăratului pe care l-am fi cinstit mai mult decît pe tine împărate? Nu te iuți asupra noastră?" iar Copronim a răspuns: "Ștefan Axenteanul, exarhul nepomeniților este împăratul vostru, iar nu eu".
Și numai cît a pomenit numele acesta, și îndată se putea vedea pornire și tulburare de mulțime, ca un tunet, alergînd la temniță, la care ajungînd, ca niște fiare sălbatice, sărind în temniță, strigau la temniceri: "Dați-ne aici pe Ștefan Axenteanul!" Iar cel ales întru sfințenie, fără tulburare ieșind la dînșii, a zis: "Ca o oaie ce vine la cei ce voiesc a o junghia, iată eu sînt cel pe care îl căutați".
Și îndată la pămînt aruncîndu-l ca niște fiare sălbatice, și legînd funii de fiarele în care picioarele lui erau închise, l-au tras la ulița cea de obște, călcîndu-l peste cap și peste tot trupul, cu pietre lovindu-l și cu bețe bătîndu-l. Și cum a ieșit, fiind tîrît pe prima ușă a temniței, ajungînd la pridvoarele casei celei de rugăciune ce era acolo, adică a Sfîntului Mare Mucenic Teodor, mîinile și capul puțin ridicîndu-și și ochii spre cer înălțîndu-i, pe cît îi era cu putință, a făcut închinăciunea cea mai de pe urmă, înaintea bisericii sfîntului mucenic.
Fiind întru atîtea munci cumplite și bătăi, a săvîrșit lucrul cel cuviincios dreptei credințe; apoi văzîndu-l unul din acei băutori de sînge și fără de Dumnezeu, fiind îmbrăcat cu satana, scrîșnind, a zis: "Vezi că nepomenitul ca un mucenic voiește a muri". Și alergînd către tulumbele de stins focurile ce sînt în acel loc, pe care le numesc sorburi, și luînd un lemn mare numit antion, repede întorcîndu-se și ajungîndu-l pe sfîntul, fiind tîrît de mulțime și peste creștet lovindu-l, ca pe un cîine, îndată l-a omorît.
Filomatie era numele acelui gealat, care, fiind trîntit îndată la pămînt și îndrăcindu-se, striga groaznic, scuturîndu-se, curgîndu-i spume și scrîșnind din dinți. Apoi pînă la moartea lui, așa a fost pedepsit de diavolul.
Dar ce cuvînt va istorisi, sau ce auz va primi mucenicia sfîntului, întru acele cumplite dureri? Căci care mădular al lui s-a văzut nemărturisit de cunună, dintre nenumăratele împroșcări cu pietre? Că fiind tîrît pe pămînt și lovit din lespede în lespede, mîinile i se tăiau, degetele împreună cu unghiile cădeau, iar coastele lui se rupeau, vinele rozîndu-se înroșeau pămîntul cu mulțimea sîngelui, oasele rupîndu-se din încheieturi, se făceau bucăți.
Iar unul din cei fărădelege, lovind cu o piatră în pîntecele lui, l-a despicat în două. Și se vedeau toate măruntaiele lui pe pămînt tîrîndu-se cumplit. Cu adevărat nici o moarte nu s-a văzut mai cumplită ca aceasta, nici la elini nu s-a văzut cîndva, căci și după ce a răposat îl băteau cu bețe și cu pietre pe trupul mort; nu numai bărbații, ci și femeile și copiii din școli, după porunca tiranului, alergau cu pietre.
Dar dacă cineva ar fi întîmpinat pe cale această ardere de tot, jertfită lui Dumnezeu, fără să o lovească cu pietre, se pedepsea ca un iubit al sfîntului și vrăjmaș al împăraților. Și cum cei ce-l tîrau au ajuns la locul boului, un om care prăjiea niște pește în tigaie l-a văzut pe sfîntul, fiind tîrît pe uliță; și părîndu-i-se că el încă trăiește, apucînd un tăciune din foc și lovind tare capul sfîntului în partea dinapoi, despărțindu-se, a sărit și s-au vărsat pe pămînt creierii cei moi.
Atunci un bărbat dreptcredincios, cu numele Teodor, rămînînd înapoi cu socoteală ascunsă, făcîndu-se că a alunecat, plecîndu-se la pămînt, a ridicat acele sfinte moaște și cu basma învelindu-le, le-a ascuns înăuntrul hainelor sale și se sîrguia să vadă unde îl vor arunca pe Sfîntul Ștefan, spre mîncarea cîinilor. Iar răul tiran, a mers tîrînd pe Sfîntul spre mînăstirea unde era sora lui, ca s-o scoată și pe dînsa și s-o împroaște cu pietre cu mîinile lui, ca și pe fratele ei, Sfîntul Mucenic Ștefan.
Dar cinstita și cu adevărat sora Sfîntului, cu firea și cu socoteala, cunoscînd mai înainte năpădirea tiranilor eretici, într-un mormînt întunecat închizîndu-se, a scăpat. Și venind păgînii și neaflînd-o, de acolo tîrînd pe Sfîntul, l-au aruncat în groapa păgînilor și a osîndiților, unde era biserica Sfîntului Palaghie. Pe aceasta, tiranul urîtor de sfinți, aflînd-o căzută, a făcut-o mormînt de osîndiți și a numit-o "a lui Palaghie". Și s-a arătat graiul cel proorocesc luminat grăind, și cu cel fărădelege s-a socotit dreptul.
De aici tîlharii, întorcîndu-se la împărat, ca de la un război cu vitejie făcînd izbînzi, s-au primit de dînsul cu bucurie. Și așa tiranul, șezînd cu dînșii la o masă cu multe cărnuri, auzind de moartea Sfîntului Ștefan cea în multe chipuri, rîzînd tare se rușina. După aceia și pe ceilalți cuvioși părinți, care erau în temniță împreună cu Sfîntul Ștefan, cu felurite chinuri i-au omorît.
Așa s-a sfîrșit Sfîntul lui Dumnezeu și Cuviosul Mucenic Ștefan, la cincizeci și trei de ani ai vîrstei sale, în luna noiembrie, în douăzeci și opt de zile, în care se prăznuia o sărbătoare păgînească de iubitorii de dezmierdări. Pentru aceea, iubiților, nu se cade să dăm tăcerii lucrurile cele minunate ale Cuviosului, care s-au făcut după moarte și pe care Dumnezeul tuturor, le-a făcut întru lauda și slava slugii Sale. Că Însuși prin Scriptură strigă: Numai pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, îi voi slăvi; și cei ce Mă defaimă pe Mine, se vor necinsti.
Căci pe cînd tîra pe Sfîntul și l-au dat morții celei amare și fără de milă, de dimineață văzduhul, liniște avînd, și razele soarelui strălucind pînă la ceasul al treilea, de năprasnă s-a ridicat un nor înfocat spre partea de răsărit a Constantinopolului, peste vîrful muntelui, de unde a venit sfîntul. Apoi, ajungînd lîngă marginile cetății, a înnegrit tot văzduhul. La vedere părea ziuă, dar era întuneric ca de noapte. Și vifor groaznic suflînd, s-a vărsat grindină peste cetate, încît mulți s-au primejduit și pe unii i-a ucis, și nu puțin s-au vătămat arăturile care erau verzi în cetate.
Iar poporul cel drept credincios, care rămăsese, a plîns pe ascuns, împreună cu femeile cele credincioase și au milostivit pe Dumnezeu, ca să li se dea odihnă în primejdia cea nesuferită. Ceea ce a și făcut Dumnezeu, Care a ascultat rugăciunile celor ce se tem de El, spre mai mare rușine și ocară a păgînului împărat, cel nevrednic de cinste.
Iar Teodor, bărbatul cel iubitor de Dumnezeu pomenit mai sus, luînd moaștele care au căzut din căpățînă, cum și creierii, le-a ascuns în sîn. Iar după ce a fost aruncat sfîntul, a mers la sfînta mînăstire a cuviosului părintelui nostru Dia și, luînd în ascuns pe egumenul mînăstirii, i-au dat lui moaștele și i-a spus ce s-a întîmplat în acea zi.
Acesta tînguindu-se și suspinînd tare, luînd pe Teodor iubitorul de Dumnezeu, l-a dus în paraclisul din dreapta mînăstirii a Sfîntului Întîiului Mucenic Ștefan, și scoțînd o cutie, a închis într-însa sfintele moaște ale Sfîntului, împreună cu ei fiind de față și un oarecare Ștefanid, copil mic al acelei mînăstiri; și după ce s-au închinat, le-au pus înăuntrul jertfelnicului și a catapetesmei, tăinuind lucrul.
Trecînd puțină vreme, a fost clevetit Teodor de niște urîtori de Hristos la împăratul, zicînd că bărbatul cel iubitor de Dumnezeu este închinător de icoane, și a poruncit balaurul cel din adînc, ca bărbatul acela să fie dus în surghiun, împreună cu femeia și cu copiii, în insula Siciliei, lucru ce s-a și făcut. Iar trecînd vreme multă și bărbatul cel iubitor de Dumnezeu fiind uitat în surghiun, Dumnezeu, Cel ce judecă drept, l-a așezat și pe acesta la ale sale, prin Cuviosul Mucenic Ștefan.
Pentru că Ștefanid, copilul cel mai înainte pomenit, ajungînd întru măsura vîrstei, ruga pe egumenul său să-l hirotonească în diacon. Iar acela zăbovind, pentru că încă era tînăr, și cum el cunoștea cele despre dînsul, căci a crescut din tînără vîrstă pe mîinile lui, nedobîndind cererea și pe egumen îngrozindu-l, a furat cutia în care erau moaștele Sfîntului Ștefan și a alergat la palatul împăratului, vestind tiranului lucrul.
Căci a zis: "Egumenul meu, închinîndu-se oaselor vrăjmașilor, celor de tine uciși, îi numește sfinți, iar pe tine tiran și nou Iulian te propovăduiește, împreună cu Teodor cel surghiunit în Sicilia Dalmației". Iar tiranul, fierbînd de mînie, a poruncit îndată ca egumenul să fie închis în cătușe, iar pe Teodor degrabă să-l întoarcă din Sicilia, ca să-și ia pedeapsa pentru îndrăzneală. Și a poruncit celui ce i-a clevetit pe dînșii să păzească cutia pînă la mustrarea amîndurora.
Întorcîndu-se Ștefanid la cetatea împărătească, luîndu-l singur împăratul, l-a învățat cele ce avea să zică împotriva bărbaților celor drepți, aducînd de față și cutia, apoi l-a slobozit pe dînsul. A doua zi, înaintea tiranului stînd, vînzătorul mustra înaintea tuturor pe egumen și pe Teodor, iubitorul de Dumnezeu, zicînd că va arăta ceasul, ziua și basmaua cea sîngerată, împreună cu moaștele, de nu se vor pleca. Iar bărbații cei iubitori de Dumnezeu se prefăceau că nimic din cele zise nu este adevărat.
Împăratul striga către vînzător, să scoată cutia pe care o ascunsese, și s-o arate spre mustrare. Atunci s-a văzut preaslăvită minune, că într-o clipă s-a făcut cutia nevăzută și nu s-a mai aflat pînă astăzi. Prin aceasta mai mult s-a rușinat tiranul cel mult împietrit și, socotind ca nu cumva să se cunoască de bizantini o minune ca aceasta, că de cei mai mulți se numea sfînt, a trimis pe vrăjmașul acela și vînzătorul, după multe bătăi nesuferite, în surghiun, într-un ținut străin. Iar pe bărbații cei cinstiți i-a trimis înapoi, care slăveau pe Dumnezeu pentru toate, căci prin Sfîntul Ștefan a făcut minune, ca ei să se păzească fără de primejdie.
Dar să nu tăcem nici despre acea vicleană slujnică de care s-a scris mai sus, care pe doamna sa - Sfînta muceniță Ana -, și pe Sfîntul Ștefan i-a clevetit și i-a prihănit, învățată fiind de păgîni, cu care se tocmise să o slobozească și cu cineva din palat să o însoțească. Să spunem în ce fel a avut sfîrșitul vieții, prin ce fel de moarte urîtă și rea. Căci după moartea cea purtătoare de nevoință a Sfintei Ana, după bătaia aceea nesuferită și după săvîrșirea Sfîntului Ștefan prin mucenicie, nimic din cele făgăduite ei dobîndind, s-a ridicat împotriva lui Calist, celui mai înainte zis și împotriva lui Avlicalam, strîngătorul de biruri, zicînd: "De nu veți împlini cele făgăduite, în mijlocul cetății voi spune vicleșugurile voastre și ocările cele către Sfîntul".
Acestea făcîndu-se în nepricepere, după ce au făcut sfat, au însoțit-o pe dînsa cu un notar al aceluiași strîngător de biruri al Nicomidiei. Rămînînd însărcinată și ajungînd în vremea nașterii, această nouă viperă a născut doi copii. După o vreme, rămînînd văduvă, singură ea împreună cu copiii, în mijloc dormind, pe la miezul nopții, întru uimire făcîndu-se pruncii și luînd oarecare putere minunată, sculîndu-se și apucînd-o de amîndoi sînii, au început a-i suge, nu ca niște copii, ci ca niște pui de leu sau de urs, încît nu a fost cu putință să-i mai scoată, ca de la niște fiare înfuriate și mîncătoare. Și astfel, dimineața i-a aflat morți, pe mama lor și pe prunci, încă ținînd cu dinții sîngerați cărnurile sînilor.
Această ticăloasă pedeapsă suferind vicleana slujnică și prihănitoarea Cuviosului, și-a lepădat rău viața, fiind trimisă în munca cea fară de sfîrșit. Pentru aceasta nu este nedrept Dumnezeu, Cel ce degrabă pierde buzele cele viclene și limba cea rău grăitoare, iar pe cei ce-L slăvesc pe El, îi slăvește și după moarte.
Acestea sînt ostenelile mele, culese de la rudeniile Cuviosului, de la cunoscuți, de la cei împreună locuitori, de la cei ce au fost sub un acoperămînt și de la ucenici; și nu numai atît, ci și de la tăinuitorii tiranului, care încă trăiesc în această viață, fiind povestiri adevărate. Dar o, cinstite părinte, și moștenitorule al muntelui, al peșterii și al chipului, prea cuvioase Epifanie, cel ce mi-ai poruncit și ai îndemnat smerenia mea, trecîndu-mi cu vederea prostia și lenevirea, primește acestea, căci, din cele multe, puține adunînd, ți le aduc, împreună lucrătoare avînd rugăciunile tale cele bine primite de Dumnezeu.
Dar ce voi zice și către tine o, Părinte Cuvioase, Mucenice și purtătorule de nevoințe, cel cu numele Ștefan? Că mai presus de om este mucenicia ta, al cărui lucru este preabun și lauda mai presus de om. De aceea, prin solirile tale alungînd întristarea, ale tale ție aducîndu-le ca niște flori din grădini, capul tău cel dumnezeiesc încununat îl laud. Și pe acestea aducîndu-le ție în dar, cer slobozenie de relele ce țin sufletul meu, cel ce în multe ocări se ticăloșește. Dar o, mucenice a lui Dumnezeu, cel ce ai urmat Stăpînului Hristos prin patima pentru icoana Lui și prin vărsarea sîngelui.
"O! noule păzitor și rugător al neamului nostru. O! pierzătorul dracilor și surpătorule de rătăciri idolești și al sfintelor icoane închinătorule. O! doctor al celor ce bolesc, izgonitorule al bolilor de tot felul. O! arătătorule al celor obosiți și al celor ce se înviforează, liman neînvăluit. O! dăruitorule al celor săraci și al celor înstrăinați mîngîiere nelipsită. O! povățuitorule al celor rătăciți și întărire a drept-credicioșilor care au căzut acum.
O! luminătorule a toată lumea, care luminezi sufletele cele întunecate de eres. O! împreună vorbitorule al îngerilor, și al arhanghelilor împreună dănțuitorule. O! slujitorule al Sfintei Treimi și sfințitorule al sufletelor omenești. O! rugăciune bine primită lui Dumnezeu pentru cei ce cu credință adevărată primesc și slăvesc mucenicia ta. O! izgonitorule de la Dumnezeu al celor ce petrec încă în eresul prihănitorilor de creștini, și ca o aspidă surdă își astupă urechile, nevrînd să audă sau să creadă luptele tale cele purtătoare de nevoințe".
Și mai pe scurt să zic: "O! dreptule, cel ce mai presus te-ai ridicat decît tot numele bun și decît toată fapta cea bună; podoaba pustnicilor, alegerea cuvioșilor, alcătuirea monahilor, luminătorul învățătorilor, întrecerea supușilor și părtaș al mucenicilor, Sfinte Ștefane"!
Primește acum cuvîntul de la mine, ca o adevărată slugă a lui Dumnezeu. Cuvîntul urmează și într-acesta pe Hristos, Care pe cei doi bani ai văduvei i-a lăudat mai mult decît prinoasele celorlalți cele de mult preț. Să nu-mi întorci înapoi alabastrul cuvintelor, precum nici Stăpînul Hristos pe al păcătoasei, deși nu aduc eu mirul cel bine mirositor prin lucrurile cele bune. Fă lăcaș în smeritul meu suflet, precum și Hristos a făcut în casa lui Zaheu!
Vămuiește prin cercetare pe diavolul cel ce m-a vămuit pe mine! Scoate-mă din adînc, pe mine cel cufundat în patimi; fă-mă viu cu rugăciunile tale pe mine cel mort prin greșeli! Apropie-mă de Hristos, pe mine cel ce m-am îndepărtat de El, prin păcatele mele! Amestecă-mi vin împreună cu untdelemn, ca un doctor milostiv și neputințele trupului meu celui păcătos vindecă-le!
Ca astfel și eu nevrednicul de tămăduirea cea sufletească și trupească, prin tine să mă fac vrednic, precum în această viață de un nume cu tine m-am învrednicit Ștefan, și stării celei de-a dreapta să mă arăți vrednic, împreună cu această drept-credincioasa adunare, care cu credință te laudă pe tine, împreună cu mucenicii, prin rugăciunile cele de maică, ale Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților și prin smeritele tale rugăciuni, cele bineprimite lui Dumnezeu.
Slavă înălțăm pentru toate lui Hristos, Împăratul tuturor și Dumnezeul nostru, Care te-a încununat pe tine cu asemenea fapte, Căruia I se cuvine cinstea și închinăciunea, împreună și Celui fără de început al Lui Părinte și Preasfîntului și de viață făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
