Sfîntul Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei
(24 noiembrie)
Cel dintre sfinți, părintele nostru Petru, arhiepiscopul Alexandriei, din copilăria sa a fost crescut de Fericitul Toma, arhiepiscop al aceleeași cetăți. Și după dînsul a fost ridicat la scaunul arhiepiscopal, în vremurile acelea cînd erau prigoniri cumplite și cu anevoie de răbdat, de la păgînii împărați Dioclețian și Maximilian, cînd mucenicilor lui Hristos le erau strîmte temnițele și legăturile, iar sîngele lor uda cetățile, ulițele și cîmpurile.
În niște vremuri ca acelea, pline de groază, de nevoi grele și de supărare, ocîrmuia acest Sfînt Petru Biserica lui Dumnezeu, întru mare răbdare și întru nespuse osteneli. Iar cu învățătura și cu chipul bărbăției sale, cel nebiruit în credință, a întărit pe mulți din cei ce erau slabi cu sufletul și fricoși, i-a scăpat de cădere și mulțime mare a adus către cununa mucenicească. În cele din urmă a fost izgonit și el pentru Hristos. Și, umblînd prin Tir, prin Fenicia și prin Palestina, își întărea oile cuvîntătoare prin scrisori și le împuternicea cu darul Sfîntului Duh.
Temîndu-se ca nu cumva, înfricoșîndu-se cineva de chinuri, să se lepede de Hristos, ziua și noaptea își ridica mîinile sale cu rugăciuni către Dumnezeu, pentru dînșii. Apoi, întorcîndu-se iarăși în Alexandria, slujea celor ce erau închiși prin temnițe pentru sfînta credință, al căror număr era de șase sute șaizeci. Dintre aceștia era o mulțime de preoți și de clerici, care au fost omorîți toți cu diferite chinuri; de a căror pătimire - în care au răbdat pînă la sfîrșit -, Sfîntul Petru se bucura cu duhul.
Păscînd el bine turma lui Hristos, s-a ivit în Alexandria un lup răpitor îmbrăcat în piele de oaie, Arie ereticul, care a început a semăna neghinele blestematei lui învățături, prin mijlocul grîului, hulind dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos și vătămînd cu acea hulă Biserica lui Dumnezeu. Iar păstorul cel bun, adeseori astupa gura acelui lup viclean, disputînd cu dînsul, certîndu-l și înfricoșîndu-l, ca să nu strice mărturisirea cea bună a Sfintei Treimi, care s-a dat Bisericii lui Hristos, fără prihană. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, sluga și înșelătorul, și din răutatea lui cea potrivnică lui Dumnezeu, n-a vrut să se plece la dreptate. Atunci Sfîntul Petru a blestemat pe acel hulitor și, despărțindu-l de Biserică, l-a scos ca pe un netrebnic.
Fiind izgonit acel lup din turma lui Hristos, se ascundea ca întunericul înaintea luminii. Pentru că, precum zice Scriptura, cel ce face rele urăște lumina și nu vine către ea, ca să nu se vădească lucrurile lui că sînt rele, și nu mai îndrăznea acel fărădelege a se apropia de un asemenea păstor, pe care, cu nici un fel de vicleșug sau cu cuvinte cu meșteșug împletite, n-a putut să-l înșele. Iar Sfînta Biserică creștea și se înmulțea în Alexandria, deși erau cumplite acele vremuri, căci nu mai putea tirania aceea a împiedica și a opri calea cea către Hristos, a oamenilor ce doreau mîntuirea, care-și puneau în primejdie nu numai avuția, ci și viața, alergînd la învățătura Sfîntului Petru și la Sfîntul Botez, lepădîndu-se de slujba idolească.
Înștiințîndu-se despre aceasta păgînul împărat Maximin, care stăpînea atunci părțile de răsărit și petrecea în Nicomidia, că mulți prin învățătura Sfîntului Petru se întorc de la idoli la Hristos, a trimis patru tribuni ai săi, cu ostași, ca să-l prindă pe Sfîntul și să-l aducă legat la dînsul. Ajungînd trimișii în cetatea Alexandriei au aflat pe Sfîntul Petru în biserică, cu mulțime de popor credincios, săvîrșind pomenirea tuturor sfinților. Și luîndu-l pe el, au pus asupra lui legături grele și s-a făcut în popor mare tulburare și gîlceavă, căci unii se tînguiau pentru dînsul, iar alții strigau, zicînd: "Pentru ce ne răpiți pe păstorul nostru?" Și s-a adunat toată Alexandria, vrînd să-și pună sufletul pentru păstorul lor și striga poporul asupra împăratului și asupra trimișilor lui.
Văzînd tribunii tulburarea și gîlceava cea mare a poporului, au poruncit să-l păzească pe sfînt în temnița ce era aproape de biserică și au scris împăratului, vestindu-i toate cele ce se făcuseră. Iar împăratul, citind scrisoarea, s-a mîniat foarte și a scris înapoi către dînșii, poruncindu-le ca îndată să taie capul lui Petru, învățătorul creștinesc și pe toți cei ce se împotriveau să-i piardă cu moarte. Luînd tribunii scrisoarea împăratului, se sîrguiau a împlini porunca lui, adică să-l scoată pe Sfîntul Petru ca să-l taie. Dar poporul, care ședea la ușa temniței ziua și noaptea, nu-i lăsa să-l scoată la moarte pe părintele său, căci era mulțime fără număr adunată, bărbați și femei, bătrîni și tineri, călugări și călugărițe, care nu se depărtau de temniță, fiind legați cu dragoste de arhiereul lui Dumnezeu.
Cînd au văzut ostași înarmați venind către temniță ca să-l scoată pe Sfîntul Petru și să-l taie, au strigat toți cu un glas, zicînd: "Mai întîi ucideți-ne pe noi toți, dacă aveți poruncă de la împăratul vostru, și după aceea veți lua pe părintele nostru. Nu ne vom depărta nicidecum de păstorul nostru, nici nu vom lăsa să pătimească ceva rău învățătorul și doctorul sufletelor noastre".
Acestea auzind tribunii și văzînd mulțime de popor, nu voiau să facă multă și mare vărsare de sînge, ci se sîrguiau, ca în taină, să taie capul Sfîntului și să împlinească voia împăratului.
Acestea astfel făcîndu-se, s-a înștiințat Arie că arhiepiscopul care îl despărțise pe el de Biserica apostolică, șade în legături și în temniță și are să fie omorît pentru Hristos; a venit cu vicleșug și cu pocăință fățarnică, pentru că nădăjduia ca după dînsul să se suie el pe scaun și să fie arhiepiscop al Alexandriei. Deci a venit ca și cum și-ar cere iertare, căindu-se de eresul său cel hulitor. Apoi a rugat pe niște preoți, mai cu seamă pe Ahila și pe Alexandru, să roage pe Sfîntul Petru pentru dînsul, ca să-i ierte greșeala și să-l primească în sînul Bisericii.
Dar Dumnezeu, Care ia aminte spre toate sfaturile inimii și de departe citește gîndurile omenești, văzînd inima cea vicleană a lui Arie, i s-a arătat noaptea Fericitului Petru și i-a descoperit tot vicleșugul acelui blestemat eretic, și a poruncit ca să nu-l primească în Sfînta Biserică. A doua zi, mulți din cetățenii cei binecredincioși și cinstiți, împreună cu preoții Ahila și Alexandru, intrînd în temniță, l-au rugat pe sfîntul arhiepiscop, căzînd la picioarele lui, ca să-l ierte și să-l dezlege de afurisenie pe Arie.
Fericitul Petru, plîngînd și suspinînd, a răspuns lor: "Nu știți, iubiților, pentru cine mă rugați pe mine! Mă rugați pentru acela care voiește să dărîme Biserica lui Hristos! Știți că eu iubesc toate oile mele, și n-aș fi vrut să piară vreuna dintr-însele. Ci pentru toți rog bunătatea lui Dumnezeu, ca tuturor să le dea iertare de păcate și mîntuire. Însă pe Arie îl lepăd, de vreme ce este lepădat de Însuși Dumnezeu și de Sfînta Biserică.
Nu atîta după judecata mea, ci după a lui Dumnezeu, pentru că nu omului a greșit, ci lui Dumnezeu, hulind taina Sfintei Treimi, spre care nu îndrăznesc a căuta Heruvimii și Serafimii, care cu neîncetate glasuri strigă: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; iar puterile cerești zic: Plin este cerul și pămîntul de slava Ta! Dar ereticul cel fără de rușine, cu hula sa, îndrăznește a face despărțire între Tatăl și între Fiul și între Duhul Sfînt. Deci, cum îl voi ierta pe acela asupra căruia se mînie toată făptura pentru Făcătorul său? Anatema va fi Arie și în veacul acesta și în cel ce va să fie, de nu se va pocăi!"
Zicînd acestea Fericitul Petru, au căzut la picioarele lui toți cei ce îl rugau pentru Arie și nu au îndrăznit mai mult a-l supăra. Iar el, luînd la o parte pe preoți, pe Ahila și pe Alexandru, a zis către dînșii: "Eu sînt om păcătos, însă știu că Domnul Dumnezeu meu m-a chemat să primesc cununa mucenicească mai înainte de a mă săvîrși. Vă spun vouă, care sînteți stîlpii Bisericii, taina lui Dumnezeu, pe care mi-a descoperit-o Domnul meu în această noapte.
Deci, tu, cinstite Ahila, te vei sui după mine pe scaunul arhiepiscopiei, iar după tine acest preot vrednic Alexandru. Iar cît pentru Arie, să nu mă socotiți a fi nemilostiv și aspru asupra celor ce greșesc, pentru că păcatul făcut din neputință omenească, de ar fi fost atît de mare, este însă mai mic față de răutatea lui Arie. Pe cei ce greșesc din neputință, mai lesne este a-i ierta; iar pe blestematul acela pentru care mă rugați, cum îl pot ierta? Căci cele dinlăuntru îi sînt pline de vicleșug și de hulă, iar din inima lui curge un rîu tulbure de hulă asupra atotputernicului Fiu al lui Dumnezeu. Pentru că numește zidire pe Acela care este Ziditor al tuturor celor văzute și nevăzute, pe Care L-au propovăduit proorocii, apostolii și evangheliștii.
Cum îmi ziceți să mă înduplec la rugăciunile voastre și să iert pe Arie care nu a vrut să asculte învățătura mea și să-și vie în simțire? Iar dacă l-am afurisit, aceasta n-am făcut-o singur de la mine, ci prin voia lui Hristos Dumnezeul meu, Care mi S-a arătat în această noapte. Căci, rugîndu-mă după obiceiul meu, fără de veste a strălucit în temniță o lumină mare și am văzut pe Domnul meu Iisus Hristos în chip de tînăr ca de doisprezece ani, iar fața strălucea mai mult decît soarele, încît nu-mi era cu putință a căuta spre slava cea negrăită a feței Lui. Și era îmbrăcat cu o cămașă albă de in, însă ruptă de sus pînă jos, pe care o strîngea la piept cu amîndouă mîinile, acoperindu-și goliciunea Sa".
Văzînd eu acestea, a căzut asupra mea frică și spaimă și cu multă temere rugîndu-mă Lui, am zis: "Mîntuitorule, cine Ți-a rupt haina?" Iar Domnul a răspuns: "Arie cel fără de rușine mi-a rupt-o, căci a despărțit de Mine pe poporul pe care l-am cîștigat cu sîngele Meu! Păzește-te ca să nu-l primești în sînul Bisericii, pentru că are viclene și rele gînduri asupra Mea și asupra poporului Meu. Și iată că vor să te roage pentru el ca să-l ierți. Dar tu să nu-l asculți și să nu primești în turmă un lup în loc de oaie. Poruncește lui Ahila și lui Alexandru, care vor fi episcopi după tine, să nu-l primească".
Deci, iată că v-am spus vouă cele ce mi-a poruncit, iar dacă nu veți asculta și nu veți face cele poruncite, eu de aceasta voi fi curat".
Zicînd aceasta, și-a plecat genunchii și s-a rugat, și toți s-au rugat împreună cu dînsul. Săvîrșind rugăciunea, a zis: "Rugați-vă pentru mine, fraților". Iar cei ce stăteau împrejur, rugîndu-se, au zis: "Amin". Iar Ahila și Alexandru, sărutînd mîinile lui, plîngeau, căci le spunea că nu-l vor mai vedea pe el mult. Și acei preoți au spus poporului toate cuvintele pe care le-a zis Fericitul Petru despre Arie, și ceea ce le-a poruncit lor, ca să nu-l primească în Sfînta Biserică, fiind lup și vrăjmaș al Fiului lui Dumnezeu.
După aceasta, Sfîntul Petru, văzînd că poporul creștinesc fiind aprins cu rîvnă, nu lăsa pe trimisul împărătesc ca să-l scoată din temniță la moarte, și temîndu-se să nu se ridice război între creștini și ostașii trimiși de împărat, și să fie el pricina unui război sîngeros dorea a se dezlega de trup și a merge către Domnul. Deci a voit pe ascuns a se da pe sine chinuitorilor, ca să păzească poporul fără vătămare și să ajungă mai repede la doritul sfîrșit. El a trimis o slugă a sa credincioasă, care ședea lîngă dînsul, la unul din tribuni, pe ascuns de popor, să-i spună astfel: "De voiești să faci ce este plăcut lui Maximin, vino în noaptea aceasta în taină la temniță și, săpînd peretele pe unde voi bate eu pe dinăuntru, ia-mă pe mine și săvîrșește porunca împăratului tău". Și s-a făcut așa.
Căci, sosind noaptea, a venit tribunul cu ostașii și au săpat în taină temnița pe din dos, cît să încapă un om, pentru că nu era cu putință să meargă la ușile temniței și să le deschidă, căci mulțimea poporului creștinesc stătea de strajă. Și era în noaptea aceea vînt și frig și nimeni din credincioși n-a auzit zgomotul ce se făcea prin săparea peretelui. Iar Sfîntul Petru, făcîndu-și semnul Crucii, a zis: "Mai bine îmi este mie a muri, decît să piară poporul". Și a ieșit din temniță prin peretele săpat, neștiind nimeni din credincioși. Iar tribunul s-a mirat împreună cu ostașii de o voință ca aceea a sfîntului, de a veni la moarte. Și, luîndu-l, l-au dus la locul acela.
Cînd au ajuns la locul osîndirii, ce se numea Vucolul, în care și-a săvîrșit mai înainte mucenicia și Marcu evanghelistul, a cerut voie de la ostași să-l lase să se coboare înăuntrul mormîntului apostolului, să-și ia iertăciune. Iar ostașii i-au zis: "Du-te, dar să te întorci devreme, mai înainte de a se face ziuă și a cunoaște creștinii pricina".
Ducîndu-se acolo, îi săruta mormîntul și, ca și cum ar fi fost viu și l-ar fi auzit, zicea către apostol, cu lacrimi și cu umilință: "Părinte cinstite, evanghelist al Stăpînului Hristos, mărturisitorule al pătimirilor Lui, pe tine te-a trimis Hristos întîiul arhiereu și păstor al acestei cetăți în care ai propovăduit cuvîntul credinței și apostolește ți-ai împlinit slujba și ai luat cununa mărturisirii, plată pentru ostenelile tale, și în scaunul tău a urmat Fericitul Anian, apoi Milios, Dimitrie și Dionisie și după dînșii Maxim, Iraclie și Fericitul Teona, care m-a crescut pe mine. Și atunci mi-a încredințat și mie Stăpînul Hristos Biserica aceasta și m-a făcut urmaș al tău, deși am fost nevrednic. Și din ceasul acela însetez să mă fac părtaș al patimii Lui și să-mi săvîrșesc mucenicește drumul nemerniciei mele. Roagă-te pentru mine, bunule părinte, să-mi săvîrșesc și eu această nevoință cu cuget neschimbat și cu inima neîndoită, căci acum mă duc să beau paharul morții lui Hristos și încredințez acoperămîntului tău această turmă, pe care mai înainte mi-ai dat-o și mă rog ție să o păzești nevătămată cu rugăciunile tale către Domnul".
După ce a zis acestea, s-a sculat din mormînt și întinzînd mîinile către cer a zis: "Doamne Iisuse Hristoase, unule născut, Fiule al Părintelui Celui fără de moarte și fără de început, auzi-mă pe mine păcătosul și netrebnicul robul Tău. Încetează și potolește viforul care tulbură Biserica Ta, schimbă furtuna aceasta în aer curat și dulce, facă-se sîngele meu pecete și sfîrșit al prigoanei iubitei Tale turme, căci ești binecuvîntat în veci. Amin". În același timp se ruga și o fecioară, care era acolo aproape de mormîntul Sfîntului Apostol Marcu, și, cum și-a sfîrșit rugăciunea de miezul nopții, a auzit un glas ceresc, zicînd: "Petru, începutul apostolilor și Petru, sfîrșitul mucenicilor". Care s-a și împlinit atunci, căci după puțină vreme a împărățit marele Constantin și a încetat prigoana contra Bisericii noastre.
După ce și-a împlinit Sfîntul rugăciunea sa, a sărutat mormîntul apostolului și cele ale arhiereilor care erau acolo în cimitir și astfel s-a întors la tribuni cu fața înflorită, veselă și strălucită de o lumină negrăită, încît se minunau și se înspăimîntau cei ce îl priveau. În același timp veneau la locul acela două femei, una fecioară și alta bătrînă, aducînd două giulgiuri și patru piei, pe care văzîndu-le fericitul și cunoscînd că le-a trimis Dumnezeu, le-a poruncit să întindă pieile pe pămînt și giulgiurile pe deasupra. Atunci a îngenunchiat deasupra pieilor și se ruga mulțumind Domnului. Și, făcîndu-și cruce, și-a scos omoforul; apoi dezgolindu-și grumazul, și-a plecat capul ca să i-l taie.
Dar ostașii, cucernicindu-se de fapta lui cea bună, au rămas amorțiți și nemișcați și nu avea nici unul curaj a-l omorî, ci porunceau unul altuia să-și scoată paloșul dar nu puteau. Mai pe urmă fiindcă se făcea ziuă și se temeau să nu se audă lucrul acesta în cetate și să vină creștinii să-i împiedice, s-au învoit și a pus fiecare ostaș cîte cinci galbeni de aur pe pămînt ca să-i ia acela care va îndrăzni să taie capul Sfîntului mucenic. Unul dintr-înșii, de dragostea aurului îndemnîndu-se, luînd galbenii, l-a tăiat.
Atunci au fugit degrabă toți elinii, iar sfîntul trup al mucenicului a stat multă vreme acolo, pînă cînd s-a auzit vestea pretutindeni și s-au înștiințat creștinii care păzeau temnița, și au alergat la locul celor osîndiți. Văzînd ei sfintele moaște, au făcut mare plîngere ca niște fii pentru părintele lor cel iubitor de fii, tînguindu-se pentru el.
Apoi s-au adunat nu numai cei din cetate, ci și cei de prin toate laturile dimprejurul Egiptului și au făcut multă plîngere, tînguindu-se de pierderea unui părinte ca acela. Toți se adunau cu osîrdie să ia cîte un petic din hainele lui, pentru evlavie. De aceea au înfășurat mai degrabă sfintele moaște în pieile acelea și în giulgiurile care au primit sîngele lui și, legîndu-le strîns, le-au păzit, temîndu-se de pornirea mulțimii ca să nu le răpească și să le împartă.
După aceasta s-a făcut neînțelegere între dînșii, fiindcă unii voiau să-l îngroape acolo în cimitirul apostolului, iar alții ziceau să-l ducă în al lui Teona, care a arhierit înainte de dînsul, căci acolo a crescut Sfîntul. Cei mai sîrguitori au pregătit o barcă - căci era aproape de țărmurile Nilului, la locul cel mai sus numit -, și au pus pe Sfîntul într-însa și l-au dus la locul ce se numea Lefcada, în partea dinspre apus a cetății. Acolo l-au îngropat cu evlavie, în a douăzeci și patra zi a lunii noiembrie, în cimitirul pe care însuși Sfîntul l-a zidit. Dar mai înainte de a-l îngropa l-au dus în mitropolie la sfîntul scaun și, punîndu-i capul pe trup, l-au așezat în scaunul arhieresc. Văzîndu-l tot poporul, a contenit din plîns și s-a mîngîiat, căci, fiind viu, niciodată n-a vrut să șadă în scaunul acela, ci în locul de dedesubtul lui.
Pentru aceasta clericii de atunci, neștiind pricina, se sminteau și cîrteau. Apoi, întrebîndu-l preoții în taină pe Sfîntul Petru pentru ce defaimă în acest chip vrednicia cea mare a arhieriei și șade jos cînd este îmbrăcat cu podoabe arhierești, a răspuns, zicînd:
"Să nu vă siliți a sta în sfîntul scaun, că frică și cutremur cuprinde sufletul meu cînd mă apropii de scaun, fiindcă văd o putere dumnezeiască și luminată șezînd într-însul. De aceea de bucurie și de frică mă minunez, neștiind ce să fac atunci, și pentru aceea șed în locul cel de jos, și atunci cu frică nemăsurată, ca să nu se smintească poporul și să mă osîndească. Iată v-am spus pricina și vă rog cînd mă veți mai vedea făcînd așa, să nu vă supărați, ci mai vîrtos sfătuiți poporul să nu se smintească".
Deci, pentru această pricină au suit sfintele lui moaște în sfîntul scaun, să se bucure poporul, de vreme ce, ca un smerit cugetător, n-a șezut într-însul în viața lui.
Făcîndu-se acest lucru, au adus episcopii pe Ahila aproape de scaun, au pus asupra lui omoforul Sfîntului și l-au hirotonisit pe el patriarh, după cum a poruncit marele Petru. Iar pe Sfîntul Petru l-au îngropat cu mare cuviință și cu iubire de cinste, cu giulgiuri și cu miruri de mult preț precum se cădea, și l-au pus în mormîntul pe care el și l-a zidit, la care s-au făcut multe semne și minuni și unde pînă astăzi se fac, întru slava lui Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste și închinăciune în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
