Pătimirea Sfinților Mucenici Mărturisitori Gurie, Samona și Aviv
(15 noiembrie)
Cînd Biserica lui Dumnezeu era prea mult prigonită de slugile diavolului Dioclețian și Maximian și era înconjurată de multe primejdii, ca o corabie pe marea lumii, în acea vreme se aflau aproape de cetatea Edesei doi bărbați dreptcredincioși și cu fapte bune, anume Gurie și Samona. Ei viețuiau în locuri deosebite, ca într-un liman neînviforat; dar, fiind crescuți în Edesa, n-au voit a rămîne într-însa, pentru gîlcevile și fărădelegile ce se făceau în cetate, precum zice David: Văzut-am fărădelege și pricire în cetate. Ci, fugind de lume și de răutățile ei, au ieșit afară din cetate și, depărtîndu-se de oamenii cei necredincioși, se apropiau de Unul Dumnezeu, crezînd în El și slujindu-I cu osîrdie ziua și noaptea, în post, în rugăciune și în păzirea sfintelor Lui porunci. Dar nu numai ei singuri slujeau Domnului cu credință, ci și pe alții îi povățuiau; apoi pe mulți necredincioși, întorcîndu-i de la închinarea de idoli, îi aduceau către adevăratul Dumnezeu.
Deci, înștiințîndu-se despre dînșii Antonin, care era pus atunci de împărații romanilor ca stăpînitor în cetatea Edesei, a poruncit îndată să-i prindă pe ei și pe toți cei care urmau învățăturii lor. Fiind prinși de păgîni, mărturisitorii lui Hristos, Gurie și Samona, și împreună cu dînșii mulțime de credincioși, au fost ținuți sub strajă pînă la o vreme. Iar după cîtăva vreme, chemînd Antonin pe urmașii lui Hristos, a poruncit tuturor să se plece poruncii împăratului și să aducă jertfă idolilor; dar nici unul n-a voit să se lepede de Domnul lor. Atunci a poruncit să pună asupra lor răni multe, gîndind că de va îndupleca spre închinarea de idoli pe învățătorii creștinilor, apoi și ceilalți se vor pleca cu lesnire. Pentru aceea numai pe Gurie și pe Samona i-a oprit la întrebare, iar pe ceilalți, certîndu-i cu bătăi, i-a eliberat la casele lor ca și cum și-ar fi făcut milă cu dînșii.
Deci, pe cei doi sfinți mărturisitori punîndu-i înaintea judecății, a zis către dînșii: "Marii noștri împărați vă poruncesc ca, depărtîndu-vă de credința creștinească, să vă închinați marelui zeu Die (Joie) și să-i aduceți tămîie în capiștea lui". La aceasta Sfîntul Samona a răspuns: "Nu ne vom depărta de credința cea dreaptă, prin care așteptăm să dobîndim viață fără de moarte și nu ne vom închina lucrurilor făcute de mîini omenești". Iar Antonin a zis: "Sînteți datori a împlini desăvîrșit porunca împărătească".
Gurie a răspuns: "De sfînta noastră credință cea fără prihană nu ne vom lepăda niciodată, nici nu ne vom învoi cu dorința omenească cea rea și pierzătoare, ci vom face voia Domnului nostru, Care a zis: Tot cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor și Eu îl voi mărturisi pe el înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de dînsul înaintea Părintelui Meu, Care este în ceruri". Atunci a început judecătorul a-i îngrozi cu moarte, dacă nu se vor supune voii împărătești. Dar Sfîntul Samona i-a răspuns cu îndrăzneală, zicînd: "Noi nu vom muri, o, muncitorule, făcînd voia Ziditorului nostru, ci mai vîrtos vii vom fi în veci. Iar de vom urma poruncii împărătești, deși nu vom fi uciși de tine, vom pieri singuri". Acestea auzindu-le judecătorul Antonin, a poruncit să arunce pe sfinți într-o temniță întunecoasă.
În acea vreme a venit în Edesa ighemonul Muzonie, fiind trimis de păgînii împărați pentru uciderea creștinilor. Acela, scoțînd din temniță pe Sfinții Mucenici Gurie și Samona, i-a pus înaintea sa și a zis către dînșii: "Aceasta este porunca împăraților noștri, ca să aduceți vin și tămîie la altarul lui Die. Iar de nu, apoi eu vă voi pierde cu multe munci. Căci trupul vostru îl voi zdrobi cu bătăi; apoi, spînzurîndu-vă de mîini și de picioare, voi rupe toate încheieturile trupurilor voastre și voi pune asupra voastră munci noi, nemaiauzite, pe care nu le veți putea răbda".
Sfîntul Samona la acestea a răspuns: "Ne temem mai tare de viermii cei neadormiți și de focul cel nestins, care este gătit tuturor celor ce s-au lepădat de Domnul, decît de muncile pe care le-ai pomenit tu; pentru că Acela, Căruia îi aducem jertfă înțelegătoare, ne va întări pe noi în munci și nebiruiți ne va arăta; după aceea răpindu-ne din mîinile tale, ne va sălășlui unde este petrecerea tuturor celor ce se veselesc. Deci, nu ne temem de îngrozirea ta, pentru că tu te într-armezi numai împotriva trupului, iar sufletul nu-l poți vătăma. Căci pînă cînd sufletul viețuiește în trup, pînă atunci mai mult se curățește și se luminează prin muncile care se aduc trupului; și cu cît se strică omul nostru cel din afară, cu atît se înnoiește cel dinăuntru. De aceea prin răbdare alergăm spre nevoința care ne stă înainte".
Iar ighemonul iarăși a zis: "Lăsați nebunia voastră și ascultați sfatul meu; depărtați-vă de rătăcirea voastră și faceți porunca împăratului, că nu veți putea răbda muncile pe care vi le-am gătit vouă". Sfîntul Gurie a răspuns: "Nici n-am rătăcit, precum ți se pare, nici nu vom asculta sfatul nebuniei tale, nici voii împărătești nu ne vom supune. Căci nu vom fi atît de mici la suflet și nebuni ca, temîndu-ne de muncile tale, să mîniem pe Domnul nostru. Deci nu ne vom teme, căci sîntem robii Aceluia, Care, arătîndu-ne bogăția bunătății Sale, și-a pus sufletul pentru noi. Apoi, oare să nu stăm și noi pentru Dînsul, împotriva păcatului pînă la sînge? Vom sta tare, pentru Iisus, Cel ce ne întărește pe noi. Vom sta neclintiți de meșteșugirile vrăjmașului; vom sta pînă cînd vom surpa pe vrăjmașul cel ce s-a sculat asupra noastră".
Deci, văzîndu-i muncitorul neclintiți în credința lor, s-a întors spre a-i munci și a poruncit să lege pe unul de o mînă și pe altul de altă mînă și așa să-i spînzure; iar de picioarele lor să lege cîte o piatră grea. Așa au răbdat spînzurați de la ceasul al treilea pînă la ceasul al optulea; iar ighemonul în acea vreme zăbovea, judecînd pe alții. După aceasta i-a întrebat de voiesc să se plece poruncii împărătești ca să scape de munci. Iar ei au rămas neschimbați în mărturisirea lor cea bună. Atunci a poruncit muncitorul să-i dezlege și să-i arunce într-o temniță foarte întunecoasă, în care nu strălucea niciodată lumina soarelui, nici vîntul nu o răcorea. Și au petrecut în acea temniță din ziua cea dintîi a lui august pînă la zece noiembrie, avînd picioarele legate în obezi. Iar ei, răbdînd închisoare, foame și sete, mulțumeau lui Dumnezeu.
După o închisoare atît de grea și îndelungată, au fost scoși la judecată înaintea ighemonului. Sfîntul Gurie era abia viu, fiind slăbit de nevoia cea mare a temniței, de multa foame și sete; iar Sfîntul Samona era sănătos. Și i-a întrebat ighemonul, zicînd: "Oare nu v-ați socotit atîta vreme în temniță și nu v-ați schimbat inima voastră cea împietrită, ca să ascultați sfatul meu cel bun, ca, cinstind pe zeii noștri, să scăpați de niște asemenea nevoi?"
Sfinții au răspuns: "Cele ce am grăit ție mai înainte, acelea grăim și acum: Nu ne vom depărta de Domnul nostru Iisus Hristos, iar tu muncește-ne pe noi cum voiești!" Deci, a poruncit muncitorul să ducă în temniță pe Sfîntul Gurie, care era bolnav, că nu voia să-l muncească atunci ca să nu moară degrabă; pentru că încă nădăjduia că îl va îndupleca spre a sa păgînătate. Iar pe Sfîntul Samona a poruncit să-l spînzure de un picior cu capul în jos, iar de celălalt picior să-i lege o greutate de fier.
Și a fost spînzurat astfel, de la ceasul al doilea din zi pînă la ceasul al nouălea. Atunci li s-a făcut milă de dînsul ostașilor care stăteau împrejur, și-l sfătuiau rugîndu-l să se plece poruncii împărătești și să scape de acele munci grele. Iar el nu le răspundea nimic, ci, uitîndu-se la cer, se ruga lui Dumnezeu din adîncul inimii și pomenea minunile Lui cele din veac, zicînd:
"Doamne, Dumnezeul meu, fără de a Cărui voie nici o pasăre nu cade în laț! Tu, Care ai desfătat inima lui David în nevoi, Care pe proorocul Daniil l-ai arătat mai tare decît leii și pe cei trei tineri din Babilon i-ai făcut biruitori; Tu, Doamne, Cela ce știi neputința firii noastre, vezi războiul care s-a sculat asupra noastră, căci se sîrguiește vrăjmașul să zădărnicească lucrul mîinilor Tale și să ne lipsească pe noi de slava care este la Tine. Ci Tu, cu ochiul bunei Tale îndurări, caută spre noi și păzește în noi nestinsă făclia poruncilor Tale și cu lumina Ta îndreptează pașii noștri și ne învrednicește a ne îndulci de fericirea Ta; că bine ești cuvîntat în vecii vecilor".
Astfel rugîndu-se pătimitorul, un om scria repede cele grăite de dînsul. Apoi a poruncit ighemonul să dezlege pe Samona, dar fiind dezlegat nu putea să stea pe picioarele sale, pentru că încheieturile genunchilor și ale coapselor se rupseseră din locurile lor. Deci, luîndu-l slujitorii, după porunca muncitorului, l-au dus în temniță și l-au pus lîngă Sfîntul Gurie.
Iar în luna noiembrie în 15 zile, Mozonie ighemonul, sculîndu-se la cîntarea cocoșilor, a mers în divan unde se făceau judecățile și mergeau înaintea lui purtătorii de arme; apoi a șezut la judecată cu mare mîndrie și a poruncit să aducă înaintea sa pe Gurie și Samona. Sfîntul Samona mergea între doi ostași, ținîndu-se de dînșii cu amîndouă mîinile și șchiopătînd cu picioarele, pentru că erau rupte din încheieturi de cînd fusese spînzurat. Iar pe Gurie l-au dus slujitorii, fiindcă nu mai putea să pășească cîtuși de puțin, căci picioarele lui, care fuseseră strînse în obezi, erau rănite cumplit.
Căutînd asupra lor, ighemonul a început a grăi: "Ați avut vreme destulă să vă luați seama și să alegeți ce este mai bine, viața sau moartea. Spuneți-mi dar acum, ce v-ați gîndit? Oare v-ați săturat cu muncile ce au trecut și acum v-ați hotărît să împliniți porunca împărătească, pentru ca să vă îndulciți cu cei vii de lumina cea dulce?" Sfinții au răspuns la acestea: "Socotitu-ne-am și ne-am ales ceea ce ne va fi nouă de folos. Am ales mai bine a primi moarte pentru Hristos, decît viața pentru lumea aceasta deșartă, pentru că destul ne este nouă vremea ce a trecut, în care ne îndulceam de lumina zilei celei întunecate. Iar acum, sufletele noastre doresc a trece către lumina cea neînserată".
Ighemonul a zis: "Mi-ați surzit urechile cu cuvintele voastre cele potrivnice. Eu pe scurt vă grăiesc și vă dau un sfat de folos: să puneți tămîie pe altarul lui Die și apoi vă veți duce pe la casele voastre cu pace. Iar de nu, îndată voi porunci ca să vă taie capetele". Sfinții au răspuns: "Nu sînt de trebuință multe cuvinte; iată sîntem înaintea ta și ceea ce voiești a face, nu întîrzia, ci fă, pentru că noi nu vom înceta a spune că sîntem robi ai Domnului nostru Iisus Hristos și unui Dumnezeu ne închinăm, iar de închinarea idolilor ne lepădăm". Atunci ighemonul a dat hotărîre asupra lor, ca să fie tăiați cu sabia.
Sfinții, auzind despre tăierea cu sabia, s-au bucurat mult, fiindcă mai degrabă se vor dezlega de trup și vor merge către Domnul Cel dorit. Deci tiranul a poruncit speculatorului, ca să pună pe mucenici într-o căruță și ducîndu-i departe după cetate, să le taie capetele acolo. Atunci sfinții au fost duși după cetate, pe porțile cele dinspre miazănoapte, neștiind nimeni dintre cetățeni, pentru că toți dormeau în acea vreme. Apoi i-a suit pe un munte ce se chema Vetilavicle; acolo stînd ostașii, a poruncit speculatorului să taie pe sfinți. Iar sfinții coborîndu-se din căruțe, au cerut puțină vreme ca să se roage. Și rugîndu-se cu sîrguință, au zis la sfîrșit: "Dumnezeule, Părintele Domnului nostru Iisus Hristos, primește cu pace sufletele noastre". Apoi întorcîndu-se Sfîntul Samona către speculator, a zis: "Săvîrșește porunca!" După aceea, plecîndu-și sfintele lor capete sub sabie, au fost tăiați pe cînd se lumina de ziuă. Și astfel s-a săvîrșit alergarea lor. Înștiințîndu-se credincioșii despre sfîrșitul sfinților mucenici, au mers și au luat sfintele lor trupuri și le-au îngropat cu cinste.
Trecînd cîțiva ani, păgînul împărat Liciniu, care împărățea împreună cu marele Constantin, a venit în Nicomidia și, lepădîndu-se de Constantin, a pornit prigoană împotriva creștinilor, nepăzind așezămîntul pe care-l făcuse cu marele Constantin. Pentru că acesta, dînd lui Liciniu pe sora sa de soție și, făcîndu-l părtaș al împărăției romanilor, a pus astfel de așezămînt ca Liciniu să nu facă nici un rău creștinilor, deși era de credință păgînă; ci pe fiecare să-l lase să viețuiască după cum va voi și orice credință va iubi, aceea să o țină.
Liciniu, neținînd un așezămînt ca acesta și lepădînd dragostea către Constantin, făcătorul său de bine, s-a sculat asupra creștinilor în părțile Răsăritului și mulțime mare de dreptcredincioși îi pierdea cu felurite morți. Atunci în orașul mai sus numit Edesa, în care pătimiseră mai înainte Sfinții Mucenici Gurie și Samona, era un diacon numit Aviv. Acesta, umblînd prin tot orașul Edesa din casă în casă, învăța pe oameni credința creștinească și-i întărea în mărturisirea lui Hristos, încît pe mulți necredincioși îi sfătuia să trăiască cu plăcere de Dumnezeu.
Înștiințîndu-se despre dînsul eparhul cetății, anume Lisanie, a scris către împăratul Liciniu despre Aviv, că a umplut tot orașul Edesa cu înșelăciunea creștinească. Deci, îl întreba ce poruncește pentru dînsul. Pentru aceea Lisanie a scris către împăratul ca să ia de la dînsul stăpînire spre a munci pe creștini, căci încă nu-i era încredințată puterea spre a face ceva rău creștinilor. Iar împăratul îndată a scris înapoi către dînsul, să pedepsească cu moarte pe Aviv. Deci, luînd Lisanie porunca împărătească, a trimis să caute pe Sfîntul Aviv spre a fi muncit.
Sfîntul Aviv petrecea atunci într-o casă neștiută, împreună cu mama sa și cu rudeniile sale, avînd sîrguință spre înmulțirea sfintei credințe, pe care, unde nu putea pe față, o propovăduia în ascuns. Ostașii, căutînd pe fericitul diacon Aviv prin toată cetatea, el, în loc să se ascundă, s-a dat pe față și, ieșind din casa sa, s-a dat singur în mîinile ostașilor. Acolo, întîlnind pe cel mai mare al ostașilor, care avea numele Teoteki, a zis către dînsul: "Iată eu sînt Aviv, pe care aveți poruncă a-l căuta; deci, luați-mă și duceți-mă la cel ce v-a trimis". Iar Teoteki, căutînd către dînsul cu blîndețe, a zis: "Nu te știe încă nimeni că ai venit la mine, omule; mergi dar și te ferește, ca să nu te vadă vreun ostaș și să te prindă".
Sfîntul a răspuns: "De nu mă vei lua tu, apoi mă voi duce singur și mă voi arăta eparhului și voi propovădui pe Hristosul meu înaintea împăraților și a domnilor". Iar Teoteki, auzind acestea, l-a dus la Lisanie, care l-a întrebat pe Sfîntul despre neam și despre nume. Iar Sfîntul, mai întîi a spus că este creștin; apoi, spunîndu-și numele său, a zis că este dintr-un sat ce se numește Telseia. Lisanie îl silea să jertfească idolilor uneori cu îngroziri, alteori cu momeli, sîrguindu-se a-l întoarce de la Hristos spre slujirea idolilor. Dar el era tare în mărturisirea lui Hristos, ca un stîlp neclintit și ca un zid nebiruit.
Muncitorul, neputînd cu cuvinte a-l aduce la a sa păgînătate, a început a-l sili cu munci, căci a poruncit să-l spînzure și să-i strujească trupul cu unghii de fier. După aceea iarăși îl sfătuia cu cuvinte să se închine idolilor și să aducă tămîie pe altarul jertfelor păgînești. Iar sfîntul îi răspundea cu bărbăție, zicînd: "Nimic nu mă va despărți de Dumnezeul meu, chiar dacă mă vei munci cu mii de munci și mai cumplite. Și l-a întrebat muncitorul: "Ce folos vă este vouă creștinilor din aceste munci pe care le răbdați pentru Dumnezeul vostru? Și ce răsplată aveți de aici că trupurile voastre se zdrobesc în bucăți și vă alegeți de bunăvoie moarte amară?"
Sfîntul a răspuns: "De ai fi vrut, o, muncitorule, să cauți cu adevărat spre nădejdea răsplătirii, care este făgăduită nouă de la Dumnezeul nostru, ai fi zis cu adevărat ceea ce a zis odinioară Apostolul Domnului: "Că nu sînt vrednice pătimirile vremii de acum față cu slava care o să se arate". Iar muncitorul a rîs de cuvintele mucenicului, socotindu-le neînțelepte, însuși fiind neînțelept, ticălosul. Apoi văzînd că nu poate despărți pe bunul pătimitor de unul adevăratul Dumnezeu, l-a osîndit să fie ars cu foc. Deci, făcînd un foc mare afară din cetate unde era să fie pus mucenicul, mergea bucurîndu-se; pentru că voia să se aducă lui Dumnezeu jertfă și ardere de tot. Apoi îl urma mama sa și rudeniile sale, iar ei îl mîngîiau și-l sfătuiau să nu se mîhnească pentru dînsul, ci mai vîrtos să se bucure că merge să stea înaintea lui Hristos, pe Care-L va ruga pentru dînșii.
Venind la foc s-a rugat mult și, dînd sărutarea cea mai de pe urmă maicii sale și tuturor cunoscuților săi, a intrat în văpaie. Și îndată și-a dat sufletul în mîinile Domnului. Iar după ce s-a stins focul, a aflat mama sa dimpreună cu alții, trupul fiului său nevătămat de foc și, luîndu-l, l-au uns cu mir și l-au îngropat lîngă mormîntul Sfinților Mucenici Gurie și Samona, care pătimiseră mai înainte; pentru că, după cîțiva ani, în aceeași zi a pătimit și Sfîntul Aviv, în care au pătimit și ceilalți sfinți. Apoi, încetînd prigoana, credincioșii au zidit o biserică în numele acestor trei sfinți mucenici și au pus într-însa sfintele lor moaște într-o raclă ce izvora celor bolnavi tămăduiri și multe minuni făcea acolo. Din aceste minuni, vom pomeni aici una preamărită ce s-a făcut acolo.
Odată s-a ridicat asupra împărăției grecești un neam păgîn barbar de la Răsărit, care locuia aproape de perși, ce se chema Etalite, și multe cetăți pustiind și robind, a ajuns pînă la Edesa, vrînd ca s-o ia și pe dînsa și s-o nimicească, precum nimicise și multe altele. Deci împărații greci vrînd să apere cetatea de vrăjmași și să o scape de înconjurare, au adunat mulțimea oștilor lor și le-au trimis spre ajutor la cetatea Edesa.
Intrînd oștile grecești în Edesa, au rămas într-însa multă vreme apărînd cetatea de barbari. Si era în oastea grecilor un ostaș de neam got. Acest ostaș s-a întîmplat în Edesa că a fost în gazdă în casa unei văduve înțelepte, cu numele Sofia, care avea o singură fiică, cu numele Eufimia, pe care o păzea în feciorie ca pe lumina ochilor, învățînd-o obiceiurile cele bune și frica de Dumnezeu. Apoi se sîrguia s-o ascundă de vederea oamenilor, căci era foarte frumoasă la față. De aceea o păzea maica sa într-o cameră deosebită ca să n-o vadă ochii bărbătești. Dar petrecînd gotul acela multă vreme în casa văduvei, s-a întîmplat de a văzut odată copila și minunîndu-se de frumusețea ei, s-a rănit foarte cu inima și se gîndea neîncetat în ce chip ar putea s-o înșele.
Deci apropiindu-se de maica sa, a început să o roage ca să-i dea de soție pe fiica ei cu toate că ticălosul acesta de got avea în țara sa femeie și copil. Însă tăinuia aceasta și se făcea ca și cum ar fi neînsurat, spre a dobîndi ceea ce poftea. Dar mama copilei se lepăda de dînsul, zicînd: "Nu voi da în pămînt străin pe fiica mea cea unică pentru că tu ești om străin și vrei s-o duci pe fiica mea în pămîntul tău; iar eu aș fi foarte mîhnită fără dînsa, căci n-am alt fiu sau fiică, cu care aș putea să mă mîngîi în văduvia mea, decît numai pe aceasta singură. Deci nu ți-o voi da pentru că nu pot trăi dacă nu voi vedea fața ei".
Atunci el, umplîndu-se de mînie, a început a o îngrozi foarte, zicînd: "De nu-mi vei da pe fiica ta, nu voi ieși de aici pînă cînd nu voi aduce multe rele asupra ta și te voi arunca în cea mai mare nevoie; căci sînt ostaș și orice fel de ispită voi vrea, pot să ți-o fac lesne". Iar ea, deși era singură și nu avea cine să-i ajute, cu îndrăzneală i se împotrivea. Atunci ostașul o rugă cu momeli; apoi cu îngroziri o sfătuia ca să-i dea pe fiica ei spre însoțire. Astfel a supărat-o toată vremea cît a petrecut acolo, dîndu-i daruri - căci nu era dintre cei săraci -, și a cumpărat atît văduvei cît și fiicei sale, podoabe de aur și haine scumpe, ca să poată dobîndi ceea ce dorea.
Însă văduva nici darurile nu le primea, ci se lepăda de dînsul, ascunzînd copila cu mai mare pază, ca să n-o mai vadă acel ostaș fărădelege. Iar odată văduva a zis către dînsul: "Eu am auzit că tu ai în țara ta femeie și copil". Iar el, fiind biruit de dorul copilei și neavînd frică de Dumnezeu, a început a se jura și a se blestema zicînd că niciodată n-a avut femeie, ci voiește a avea de soție pe fiica ei și a o face doamnă peste toată averea ce o are în patria lui. Iar văduva Sofia a crezut pe acest ostaș viclean pentru că se jura cu mii de jurăminte și chema pe Dumnezeu ca martor că nu are femeie.
Atunci s-a plecat văduva spre rugămintea lui și a voit să-i dea pe fiica sa Eufimia. Deci, ridicîndu-și mîinile către Dumnezeu a zis: "Tu, Stăpîne, ești Părintele orfanilor și judecătorul văduvelor, caută cu milostivire spre zidirea Ta și nu lăsa pe copila aceasta care se însoțește cu acest bărbat necunoscut. Nu trece cu vederea sărăcia mea și nu mă lăsa pe mine fără de ajutor, pentru că nădăjduind spre purtarea Ta de grijă, dau pe sărmana mea fiică acestui om străin și pe Tine Te iau martor jurămintelor și făgăduințelor lui".
Apoi copila a fost dată acelui got și, săvîrșindu-se nunta, trăiau în pace. Iar fiica a zămislit un fiu; dar mai înainte de a naște s-au dus potrivnicii de la cetate, căci n-au putut s-o robească pentru că oastea grecească ce era înăuntru apăra bine zidurile ei, făcînd mult război împotriva vrăjmașilor. Iar mai vîrtos se apăra cetatea cu rugăciunile Sfinților Mucenici Gurie, Samona și Aviv.
Deci, ducîndu-se vrăjmașii înapoi și oastea grecească trebuia să se întoarcă într-ale sale. Atunci și gotul se sîrguia să se întoarcă în țara sa, iar maica, tînguindu-se nemîngîiată de despărțirea fiicei sale, voia să n-o dea gotului s-o ducă în pămînt străin. Însă nu putea rupe legătura însoțirii ce era legată prin legea firii. Deci, voind vicleanul ginere să plece cu soția, Sofia l-a luat pe el și pe fiica ei și i-a dus în biserica Sfinților răbdători de chinuri, Gurie, Samona și Aviv și, așezîndu-i înaintea sicriului lor, a zis către ginerele său: "Eu nu-ți încredințez pe fiica mea, dacă nu-mi vei da garanți pe acești sfinți care au pătimit pentru Hristos. Atinge-te dar de sfînta lor raclă și jură că nu vei face nici un rău fiicei mele, ci o vei avea în dragostea ce i se cuvine și în cinste".
Gotul, crezînd că acest lucru este ușor, îndată, fără sfială s-a atins de cinstitul sicriu al sfinților mucenici, zicînd: "Din mîinile voastre, o, sfinților, primesc pe copila aceasta și pe voi vă fac martori maicii sale, că nici un rău nu voi face soției mele, nici n-o voi mîhni niciodată, ci o voi păzi pe dînsa pînă la moartea mea". Așa vorbea gotul, ba încă se jura pe Dumnezeu, netemîndu-se că Domnul Dumnezeul izbîndirilor va răsplăti lui după faptele sale și după vicleșugul lui îl va pierde.
Iar maica, auzind jurămîntul ginerelui său, a strigat către sfinții mucenici, zicînd: "Vouă, după Dumnezeu, o, Sfinților Mucenici, vă încredințez pe fiica mea și prin voi o dau acestui străin". Astfel rugîndu-se, s-au sărutat una pe alta cu dragoste și s-au despărțit. Văduva Sofia s-a întors acasă, iar gotul și Eufimia au plecat în calea lor. Apoi pe sluga pe care o aveau atunci pe lîngă dînșii, a eliberat-o, ca să nu se descopere taina din casa ei.
După o cale atît de lungă, ajungînd la patria gotului și fiind aproape de casa lui, s-a repezit gotul asupra copilei ca un vrăjmaș cu mare răutate, uitînd de dragostea cea față de dînsa și de jurămîntul ce-l dăduse. A dezbrăcat de pe dînsa hainele cele scumpe și podoabele cele de aur și a îmbrăcat-o în haine proaste, ca pe o roabă și, scoțînd sabia, a îngrozit-o pe dînsa, zicînd: "De vrei să fii vie, atunci cînd vei intra în casa mea, să nu spui nimănui nimic din cele ce s-au petrecut între noi, ci să zici că-mi ești roabă; fiindcă eu am în casa mea femeie și copil, iar tu să fii roaba femeii mele și să te supui ei în toate. Iar de vei spune ei sau altcuiva din rudeniile mele că te-am luat pe tine de soție, atunci sabia aceasta îndată o vei vedea pe grumazul tău și vei muri cu amar".
Astfel văzîndu-se copila înșelată și batjocorită de acel barbar, auzind îngrozirea lui, s-a înspăimîntat și, fiindu-i frică, a zis către dînsul: "Oare aceasta este dragostea ta? Aceasta este împlinirea făgăduielilor tale? Acestea sînt jurămintele tale? Oare astfel ți-a fost gîndul, ca pe mine soția ta, să mă faci roabă, eu care eram slobodă? Eu pentru tine am lăsat pe maica mea, rudenii și patrie și m-am lipit de tine cu dragoste nefățarnică, crezînd cuvintelor tale pe care le-ai întărit cu jurămînt. Iar tu acum îmi răsplătești cu amar în locul dragostei mele și în loc de bărbat și soț te-ai făcut vrăjmaș și muncitor aducîndu-mă în pămînt străin, ca să mă pierzi pe mine aici".
Acestea zicînd, și-a ridicat mîinile și ochii către cer, oftînd din adîncul inimii și tînguindu-se amar și plîngînd, a strigat către Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeul părinților mei, vezi nevoia mea, auzi suspinul meu și ia aminte la glasul rugăciunii mele. Vezi ce-mi face mie călcătorul de jurămînt și mă izbăvește din toate răutățile acestea cu rugăciunile sfinților tăi plăcuți, care pentru Tine au pătimit. O, Sfinților Mucenici Gurie, Samona și Aviv, pe voi vă chem acum, ajutați-mi mie celeia ce am căzut în neașteptată nevoie; pentru că eu, nădăjduind spre voi, am mers după gotul acesta. Deci fiți răzbunători asupra lui, iar pe mine izbăviți-mă dintr-o nevoie ca aceasta".
Astfel tînguindu-se ea cu amar și rugîndu-se către Dumnezeu în taina inimii sale, a intrat în casa gotului. Iar femeia văzînd pe copilă și luînd aminte la frumusețea ei, s-a tulburat de zavistie căci zicea că bărbatul ei a luat pe tînăra aceasta cu gînd rău. Deci a întrebat pe bărbatul său, zicînd: "Cine este fecioara aceasta și de unde ai adus-o?"
Iar el a zis: "Am adus-o din Edesa, ca să-ți fie ție roabă". Iar femeia a zis: "Frumusețea feței o arată a fi liberă, nu roabă". Iar bărbatul a zis: "Deși a fost liberă în pămîntul ei, precum fața o arată, însă acum este roaba ta". Iar Eufimia, de frică, neîndrăznind a zice ceva, tăcea și se supunea femeii gotului, slujind ca o roabă doamnei sale, pentru că nu știa ce să facă pentru a se izbăvi de primejdia ce o cuprinsese.
Acolo făcea slujbă ca o roabă și, avînd pe sfinții mucenici totdeauna în mintea sa, grăia către dînșii cu lacrimi: "Sîrguiți de ajutați-mi mie, roabei voastre, o, sfinților, sîrguiți-vă de mă miluiți și nu treceți cu vederea batjocura și înșelăciunea ce mi s-a făcut". Iar stăpîna ei, avînd pizmă în inima sa, s-a făcut aspră și cumplită spre copilă și-i poruncea să facă lucrurile cele mai grele și în multe feluri o muncea. Apoi mai cumplit decît toate era, că nu voia să vorbească cu dînsa niciodată și nici tînăra nu știa limba aceea, neputînd să spună stăpînei sale nimic. Căci se temea de got ca să nu o omoare, dacă ar spune stăpînei sale ceva din cele privitoare la sine. Iar după puțină vreme femeia gotului a cunoscut că Eufimia este îngreuiată și s-a aprins asupra ei cu mai multă pizmă și mai cumplită mînie, poruncindu-i a face lucrurile cele mai aspre și mai grele, vrînd cu acest chip s-o omoare.
Împlinindu-se zilele, a născut un băiat care avea asemănarea gotului, tatăl adevărat al acelui prunc. Iar femeia gotului văzînd copilul că după chip este asemenea bărbatului său, s-a umplut de nespusă mînie și cugeta în ce chip să-l omoare. Și a zis către bărbatul său: "În zadar te lepezi că n-ai cunoscut pe tînăra aceasta, pentru că iată, pruncul cel născut dintr-însa este adevărată dovadă; căci îți seamănă ție în toate". Iar el iarăși s-a lepădat, zicînd: "Nu este adevărat, căci eu niciodată n-am cunoscut-o, iar tu ai stăpînire peste dînsa și orice voiești fă cu dînsa căci este roaba ta". Atunci prea înrăutățita femeie a pus în mintea sa gînd să omoare pe copil cu otravă. Și după puțină vreme a pregătit otravă de moarte, apoi a trimis pe maica copilului la lucru.
Rămînînd copilul singur, femeia i-a turnat otrava cea de moarte în gura lui și îndată a murit copilul. Întorcîndu-se maica de unde a fost trimisă, a văzut pe copil zăcînd mort și s-a umplut de negrăită jale, încît i se rupea inima de mare supărare pentru copil. Ea nu știa care este pricina morții copilului, pentru că nu fusese nimeni atunci în casă, cînd stăpîna sa a turnat otrava în gura copilului. Deci, privind maica pe fiul său, a văzut otrava curgînd din gura lui și și-a adus aminte că stăpîna s-a lăudat odată asupra ei și asupra copilului că îi va pierde pe dînșii cu moarte. Atunci a priceput că ea este pricina morții copilului, însă tăcea neîndrăznind a zice ceva.
Și luînd puțină pînză, a șters otrava care curgea din gura copilului și a păstrat-o la sine, nespunînd nimănui taina aceea; apoi a îngropat copilul. După cîteva zile gotul a chemat la ospăț pe prietenii săi și tînăra slujea la masă. Deci, cînd a venit vremea să dea paharul la stăpîna sa, vrînd să cunoască dacă într-adevăr ea a omorît copilul ei cu otravă, a luat pînza aceea cu care ștersese gura copilului și a înmuiat-o în ascuns în paharul cel cu băutură și, scoțînd-o, a stors-o iarăși în pahar. Apoi a dat băutura aceea stăpînei sale. Aceasta, neștiind nimic, a băut din pahar și astfel s-a întors durerea la capul ei, căci în acea noapte a murit repede femeia gotului, căzînd în groapa pe care a săpat-o altuia.
Gotul, sculîndu-se a doua zi și văzînd pe femeia lui moartă, s-a spăimîntat de moartea ei cea repede. Apoi s-a umplut toată casa de jale, adunîndu-se rudeniile, prietenii și vecinii și plîngînd pentru dînsa. După aceea, zidind mormînt frumos, a îngropat-o cu cinste și trecînd șapte zile de la moartea ei și-au adus aminte rudeniile moartei de tînăra cea adusă din Edesa și au zis: "Nu este altcineva pricina morții rudei noastre decît numai roaba aceasta, căci ea totdeauna avea pizmă asupra ei".
Deci s-au sculat toți asupra Eufimiei și voiau s-o dea ighemonului ca s-o bată și s-o întrebe cum a omorît pe stăpîna sa. Dar nefiind atunci ighemonul acasă, cei fărădelege au făcut alt sfat și au hotărît ca să îngroape pe Eufimia de vie, împreună cu cea moartă. Deci, descoperind mormîntul celei moarte, au pus pe tînără acolo, lîngă trupul cel împuțit și plin de viermi, ca să moară cu moarte negrăită, apoi au prăvălit o piatră mare peste mormînt și au pus strajă. Cine va putea spune supărarea și necazul ce avea atunci în mormînt tînăra aceea? Căci era cuprinsă de frică, de spaimă mare și de plîngere. Să-și închipuiască cineva ce fel de frică și nevoie are omul viu închis în mormînt, împreună cu un trup împuțit.
În acea strîmtoare fiind Eufimia, a strigat din mormînt către Dumnezeu în amărăciunea inimii sale, precum odinioară proorocul Iona în pîntecele chitului și se ruga, zicînd: "Doamne, Dumnezeul puterilor, Care Te odihnești peste heruvimi și vezi adîncurile; Tu vezi amărăciunea inimii mele și strîmtorarea mea în acest mormînt întunecos și împuțit. Tu știi că pentru numele Tău am fost dată acestui got fără de lege, căci el, jurîndu-se cu numele Tău, m-a luat pe mine. Deci, miluiește-mă pentru numele Tău Cel sfînt. Tu omori și faci viu, pogori în iad și ridici; deci izbăvește-mă din această moarte amară și mă scoate din acest mormînt ca din iad căci ești puternic a scula și pe cei morți, cu cît mai vîrtos pe mine cea vie, care sînt aproape de moarte; deci scoate-mă din porțile morții. Miluiește-mă, o, Stăpîne, pentru rugăciunile Sfinților Tăi Mucenici Gurie, Samona și Aviv a căror vărsare a sîngelui și moarte a lor ai primit-o ca pe o jertfă curată. O, Sfinților Mucenici, vrăjmașul meu v-a pus garanți maicii mele; deci miluiți-mă pe mine, care pier cumplit".
Astfel rugîndu-se în amărăciunea sufletului, iată s-au arătat trei bărbați purtători de lumină, strălucind ca trei luceferi, adică Sfinții Mucenici Gurie, Samona și Aviv. Și îndată a pierit duhoarea care era în mormînt, iar Eufimia a mirosit frumoasă mireasmă care ieșea nu din trup, ci de la sfinții mucenici cei ce se arătaseră. Sfinții au zis către dînsa: "Îndrăznește, fiică, și nu te teme; degrab vei dobîndi mîntuirea". Acestea zicînd sfinții, s-a îndulcit inima Eufimiei de vederea cea prealuminată a sfinților și de cuvintele lor cele mîngîietoare. Apoi, umplîndu-se de bucurie, a adormit cu un somn dulce. Iar pe cînd dormea, a fost luată din mormînt, cu puterea cea nevăzută și atotputernică a lui Dumnezeu și într-un ceas a fost adusă în Edesa în biserica Sfinților Mucenici Gurie, Samona și Aviv, unde a fost pusă lîngă cinstitul lor mormînt. Și era atunci noapte cînd a fost adusă Eufimia și se săvîrșea în biserică obișnuita cîntare a Utreniei.
Deșteptîndu-se din somn, a văzut iarăși pe Sfinții Mucenici zicînd către dînsa: "Bucură-te, fiică, și cunoaște unde ești acum. Iată am împlinit ceea ce am făgăduit; mergi acum cu pace la maica ta". Zicînd acestea, s-au făcut nevăzuți, iar tînăra sculîndu-se, lua seama unde este; căci cunoștea acum că nu este în mormînt. Apoi, văzînd zidurile bisericii și cinstita raclă a Sfinților Mucenici și auzind cîntarea clericilor, a cunoscut că este în Edesa în biserica Sfinților răbdători de chinuri ai lui Hristos, Gurie, Samona și Aviv.
Deci s-a umplut de negrăită bucurie și veselie și, cuprinzînd cu dragoste racla Sfinților Mucenici, cu lacrimi a dat mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Lui pentru mila ce a făcut cu dînsa. Și astfel grăia în mulțumirea sa: Dumnezeul nostru, în cer și pe pămînt, toate cîte a vrut a făcut. Trimis-a din cer și m-a mîntuit. Bine ești cuvîntat, Doamne, Cel ce mîntuiești pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Seara se va sălășlui plîngere și dimineața bucurie.
Acestea și multe altele zicînd ea cu lacrimi de bucurie, preotul a auzit cuvintele și plîngerea ei. Apoi, apropiindu-se de dînsa, a întrebat-o: "Cine ești tu și pentru ce plîngi așa?" Iar ea, deschizîndu-și gura, a început a-i spune lui toate cu de-amănuntul; cum a fost dată de maica sa gotului, în urma jurămîntului de lîngă racla sfinților și ce a pătimit de la acel călcător de jurămînt; cum a fost închisă în mormînt și cum, rugîndu-se ea, i s-au arătat Sfinții Mucenici și într-un ceas au adus-o pe ea din țara goților în biserica aceasta. Iar preotul, auzind acestea, s-a spăimîntat, mirîndu-se de puterea cea mare a lui Dumnezeu. Însă nu voia să creadă desăvîrșit cele grăite și a întrebat-o: "Cine este maica ta?" Apoi înștiințîndu-se că văduva Sofia este maica ei, a trimis îndată după dînsa, chemînd-o să vină la biserică.
Sofia, neștiind nimic, a venit degrabă și văzînd pe fiica sa stînd lîngă cinstita raclă a sfinților mucenici, îmbrăcată în haine proaste, s-a spăimîntat de o vedere ca aceea nenădăjduită; apoi s-au îmbrățișat, plîngînd amîndouă, încît nu puteau să vorbească vreun cuvînt. După aceea, nu degrabă potolindu-se de tînguirea lor cea cu lacrimi, a întrebat-o maica sa: "Cum ai venit aici, fiica mea preadulce și pentru ce ești îmbrăcată cu aceste haine întinate?" Iar ea a spus toate cu de-amănuntul cele ce a pătimit în pămînt străin de la acel bărbat viclean, cum ieri a fost îngropată în mormînt și cum a fost scăpată cu preaslăvire și a fost adusă aici, prin mijlocirea Sfinților Mucenici Gurie, Samona și Aviv.
Auzind acestea, mama ei se topea cu inima de durere. Și toți cei ce se întîmplaseră acolo, ascultînd cuvintele ce le spunea Eufimia, se minunau foarte și preamăreau puterea lui Dumnezeu cea atotputernică și mila Lui. Apoi mama ei, căzînd înaintea raclei Sfinților Mucenici, înălța mulțumire lui Dumnezeu și sfinților Lui cu mare glas; și toată ziua aceea a petrecut-o în biserică, rugîndu-se, mulțumind lui Dumnezeu și cuprinzînd racla sfinților mucenici cu dragoste și cu osîrdie. Iar seara tîrziu, luînd maica pe fiica sa, s-a dus cu bucurie la casa ei, lăudînd pe Dumnezeu.
A doua zi a străbătut prin toată cetatea vestea despre acea minune. Și s-au adunat de pretutindeni în casa văduvei rudeniile și vecinii care se minunau de cele ce povestea copila Eufimia. Apoi toți lăudau numele Domnului, propovăduindu-se ajutorul Sfinților Mucenici. De aici înainte Sofia a viețuit împreună cu fiica ei cu plăcere de Dumnezeu, povestind tuturor puterea Lui, care se arătase lor cu milostivire. Și Eufimia zicea: "Dreapta Domnului a făcut putere, dreapta Domnului m-a adus pe mine de la goți la Edesa. Nu voi muri, ci voi fi vie și voi povesti lucrurile Domnului". Iar Dumnezeu a făcut izbîndă acelui got călcător de jurămînt în acest chip.
După cîțiva ani acel neam păgîn, care și mai înainte dăduse război asupra grecilor, unindu-se cu perșii, iarăși s-a răsculat asupra ținutului aceluia și încerca să ia cetatea Edesa. Pentru aceea iarăși a fost trimisă oastea grecească la Edesa spre apărarea cetății. Și a venit împreună cu oastea aceea și gotul cel mai sus pomenit, care cu vicleșug și cu înșelăciune luase de la Sofia pe fiica ei, Eufimia. El nu știa nimic de minunea ce se făcuse, căci socotea acum că Eufimia a murit în mormînt fiind închisă cu femeia sa cea moartă. El a venit la casa Sofiei ca la soacra sa, nerușinîndu-se. Dar ea, văzînd că vine, a ascuns pe Eufimia în cămara cea mai dinăuntru și l-a primit în casa sa ca pe un ginere al său, ca și cum se bucura de venirea lui.
Apoi, adunîndu-și rudeniile sale și vecinii, a început înaintea lor a întreba pe got, zicînd: "Cum ați călătorit de aici și cum s-a păzit fiica mea, fiind pe cale îngreuiată și cum a născut? Căci multă mîhnire am avut pentru dînsa și mă temeam să nu i se întîmple ceva de supărare, pe cale". Iar el a răspuns: "Dumnezeu, cu rugăciunile tale, ne-a ușurat calea de am călătorit fără necaz și fiica ta este sănătoasă și a născut un băiat. Ea îți trimite închinăciune prin mine și de nu ne-ar fi fost fără de veste această plecare, apoi și fiica ta ar fi venit la tine, împreună cu mine și cu copilul, ca să te mîngîi împreună cu dînsa. Dar va veni în altă vreme mai lesnicioasă".
Sofia, auzind cuvintele acestea s-a aprins de dreaptă mînie față de cuvintele mincinoase ale acestui om rău și a strigat tare, rupîndu-și hainele și zicînd: "Înșelătorule, vicleanule și ucigașule! Ce ai făcut cu fiica mea?" Zicînd acestea, a scos pe Eufimia din cămara cea dinăuntru și a adus-o înaintea ucigașului. Apoi a zis: "Oare cunoști pe această tînără? Cine este aceasta? Știi unde ai închis-o pe dînsa, călcătorule de jurămînt? Cum ai dat-o morții, nelegiuitule?" Iar el, auzind aceste cuvinte și văzînd pe Eufimia, s-a cutremurat și a rămas fără de glas, nemaiputînd a-și deschide gura să grăiască vreun cuvînt; ci era ca un mort.
Atunci, rudeniile și vecinii care se adunaseră acolo, l-au închis cu grijă într-o cameră și au pus strajă la ușă. Iar Sofia împreună cu fiica sa, chemînd un scriitor, au scris toate cele ce li s-au întîmplat, nelăsînd nimic nescris din acea minune. Apoi, mergînd la fericitul Evloghie, episcopul acelei cetăți, i-a dat acea scrisoare, spunîndu-i despre venirea vrăjmașului și vicleanului său ginere. Iar episcopul citind scrisoarea, îndată, luînd clerul său, a mers la voievodul care era peste oștile grecești ce veniseră acolo. Și a poruncit ca înaintea voievodului să se citească scrisoarea aceea, dată de văduva și de fiica sa, în care era scrisă cu amănuntul minunea Sfinților Mucenici.
Voievodul, ascultînd cu luare aminte, s-a spăimîntat de acea minune preamărită și toți cei care erau împreună cu dînsul s-au umplut de frică. Apoi voievodul îndată a poruncit să aducă înaintea lui atît pe got, cît și pe văduva Sofia împreună cu fiica sa Eufimia. Și a poruncit ca să se citească iarăși povestirea în auzul tuturor, căci se adunase mulțime de popor în curtea voievodului, bărbați și femei. Deci, voievodul a întrebat pe got dacă sînt adevărate cele scrise, iar gotul a răspuns că sînt adevărate și nu este nici o minciună într-însele. Atunci voievodul a zis către dînsul: "Ucigașule, ticălosule, cum nu te-ai temut de Dumnezeu, nici de judecata Lui cea înfricoșată? Cum nu te-ai înfricoșat de jurămîntul ce l-ai făcut lîngă racla Sfinților Mucenici, pe care i-ai făcut garanți și martori ai făgăduinței tale? Pentru ce n-ai miluit pe fecioara pe care ai înșelat-o cu vicleșugul tău? Deci primește vrednica pedeapsă pentru faptele tale!" Și îndată a poruncit să-i taie capul cu sabia și să ardă în foc trupul lui.
Dar iubitorul de Dumnezeu episcop a rugat mult pe voievod ca să nu piardă cu moarte pe got, ci să facă milă cu dînsul și să-l lase viu, ca să preamărească minunile lui Dumnezeu. Iar voievodul a răspuns episcopului: "Mă tem a milui pe cel ce a făcut atîta răutate, ca să nu mînii pe Sfinții Mucenici pe care i-a înșelat acest călcător de jurămînt". Deci, gotul a fost tăiat după porunca voievodului, iar pentru rugămintea episcopului, trupul lui n-a fost ars ci l-a îngropat în pămînt; și astfel a luat sfîrșit acel om ticălos. Astfel, Dumnezeu Se preamărea întru sfinții Săi, Căruia și de la noi păcătoșii, să-I fie slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
