Viața și nevoințele Cuviosului Părintelui nostru Teodor Studitul
(11 noiembrie)
Era în Constantinopol un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Fotin, avînd soție care se numea Teoctista și amîndoi erau binecredincioși și temători de Dumnezeu. Aceștia au născut pe acest fericit Teodor și botezîndu-l după obiceiul creștinesc, îl creșteau cu bună îngrijire și l-au dat la învățătura cărții. Pe atunci era eresul luptării contra sfintelor icoane pe cînd împărățea nedreptul împărat Constantin Copronim și era mare prigoană asupra celor binecredincioși. Pentru aceea Fotin, lăsînd cetatea și boieria pe care o avea de la împăratul și sfătuindu-se cu soția sa, au împărțit toate averile lor. Apoi lepădîndu-se de lume, au primit viața călugărească și în aceea s-au nevoit bine pînă la sfîrșit. Iar fericitul Teodor, învățînd înțelepciunea cea elinească, s-a făcut ritor și filosof ales, vorbind cu cei răucredincioși despre buna credință și era atît de iscusit în dumnezeieștile Scripturi și în dogme, încît nu puteau să-l biruiască ereticii niciodată.
Murind Copronim, împăratul cel rău credincios, a venit după dînsul Leon, fiul său, care urma credința cea rea a tatălui său; dar acela n-a împărățit mult, ci curînd a pierdut împărăția și viața. Iar după dînsul a venit pe scaun Irina, soția lui, împreună cu fiul său Constantin. Aceasta fiind bine credincioasă, după cum arată numele său, care înseamnă pace, a adus pace Bisericii și a alinat tulburarea, chemînd mulțime de Cuvioși Părinți și împreună cu Prea Sfințitul Patriarh Tarasie, a adunat la Niceea Soborul al șaptelea a toată lumea, la care, lepădînd învățăturile celor necredincioși, iarăși au hotărît să se cinstească dumnezeieștile icoane ca și mai înainte și să se închine lor.
Acolo erau adunați trei sute șaizeci de Părinți, între care era și sfințitul Platon, care mai înainte petrecuse în muntele Olimpului, a cărui pomenire se cinstește în a cincea zi a lunii aprilie. Acesta era unchiul dinspre mamă al fericitului Teodor, iar Teodor îi era nepot. Platon avea duhul lui Dumnezeu viețuind în el și a fost tuturor spre folos, ca un iscusit în dumnezeieștile Scripturi și plăcut la vorbă.
Săvîrșindu-se Sinodul, Platon a luat cu sine pe fericitul Teodor și, împreună cu dînsul, pe doi frați ai lui, pe Iosif și pe Eftimie, care au voit să primească viața călugărească. Cu aceștia plecînd, a venit la un loc ce se chema Sacudian, iar locul acela era foarte frumos și bineplăcut celor ce voiau a petrece în liniște, căci era un loc înalt, frumos la vedere, avînd împrejur mulți copaci înalți și apă limpede curgătoare. Și numai o intrare era la locul acela pe care, văzîndu-l, le-a plăcut la toți și s-au sălășluit acolo. Iar după puțină vreme au zidit o biserică în numele Sfîntului Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.
Începînd a se înmulți frații, sfințitul Platon a zidit o mînăstire, iar fericitul Teodor, fiind tuns în chipul călugăresc, mai mult decît alții se nevoia cu postul și cu ostenelile; pentru că își alegea lucrurile cele mai grele și slujbele cele mai de jos, învățînd smerenia. Și era de mirare multora căci fiind fecior de părinți de neam bun și bogați și crescut în belșug, s-a apucat de lucruri aspre, adică a tăia lemne, a aduce apă și a săpa pămîntul în grădini, a căra pietre și altele asemenea. Și de multe ori aducînd gunoi pe spate în grădină, îl punea spre buna creștere a verdețurilor. Apoi ajuta fraților celor neputincioși și bolnavi, fiind slugă tuturor.
Avea încă și această sîrguință, ca toate gîndurile și faptele să le mărturisească părintelui său, Sfîntul Platon, căci cu dragoste mergea la dînsul și se mărturisea, primind mustrare și iertare de la el. Apoi totdeauna își alegea o parte din zi spre cugetarea la Dumnezeu, ca, singur stînd înaintea Lui, cu minte netulburată și neamestecată cu cele pămîntești, să-I aducă slujbă în taină. Dar nu putea fapta cea bună a se tăinui, pentru că lacrimile, care cu îndestulare ieșeau din ochii lui, erau nemincinoase mărturii ale faptelor bune.
Iar înfrînarea lui era minunată și cu înțelepciune rînduită, căci nici nu se lepăda de bucate, nici nu îngreuia stomacul său cu dînsele fără vreme; ci cu meșteșug zdrobea capul balaurului slavei celei deșarte. El nu postea mai mult decît vremea cea rînduită a tuturor fraților și cînd ședeau toți la masă atunci ședea și el și mînca cu dînșii, însă atît de puțin gusta din bucatele ce erau puse înainte, încît numai să-și împlinească nevoia trupului și să-și acopere înaintea altora înfrînarea sa, ca să nu fie cunoscut că nu primește bucate și să nu se arate oamenilor că postește. Mulți rîvneau obiceiului său și pe cît era cu putință se sîrguiau a-l urma. Dintre aceștia erau și frații lui: Iosif - care mai pe urmă, pentru viața sa cea plină de fapte bune, a fost păstorul Bisericii Tesalonicului -, și Eftimie.
După dînșii au fost Atanasie, Navgratie, Timotei și mulți alții, dintre cei ce se înfrînau, care, urmînd obiceiului lui Teodor, au sporit în faptele cele bune.
Între alte fapte bune, fericitul Teodor avea și rîvna citirii cărților sfinte; căci cu sîrguință citea așezămîntul Legii celei Vechi și a celei Noi și tîlcuirile Sfinților Părinți, iar mai mult iubea cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare, pe care le avea ca o hrană a sufletului său și multă dulceață primea dintr-însele, păzind cu dinadinsul pravila și orînduiala vieții călugărești așezată de Sfîntul Vasile cel Mare, nelăsînd nici o iotă sau o cirtă. Iar pe cei ce nu le păzeau pe acelea, chiar și orînduiala cea mai mică, pe aceia nu-i socotea călugări ci ca pe niște mireni.
Cuviosul Platon, văzînd pe fericitul Teodor așa de strălucit prin viața cea cu fapte bune, se bucura foarte mult pentru dînsul. Deci, vrînd a-l cinsti cu preoția, l-a luat și l-a dus în Bizanț la Preasfințitul Patriarh Tarasie, care l-a hirotonit preot mai mult cu sila, căci nu voia fericitul a primi o treaptă ca aceasta deoarece se socotea nevrednic. Însă, neputînd a se împotrivi poruncii lui Platon, părintelui său cel duhovnicesc și patriarhului, și mai ales voinței lui Dumnezeu, s-a plecat a primi treapta preoției. Și întorcîndu-se la mînăstire, spre mai mari nevoințe și osteneli s-a dat, pe care a le spune toate nu este cu putință.
După cîțiva ani, Cuviosul Platon, slăbind din pricina ostenelilor și a bătrîneților sale cele de mulți ani, a voit să-și lase egumenia sa și dorea s-o primească fericitul Teodor în locul său. Și adeseori îi grăia lui despre acestea, rugîndu-l și învățîndu-l, ca să ușureze sarcina părintelui său și să o poarte el, ca cel mai tare și mai iscusit în toate orînduielile călugărești. Iar el se lepăda, voind a fi sub egumen, decît a fi el egumen peste alții știind că mai ușor este a se povățui de alții, către mîntuire decît a povățui el pe cineva.
Cuviosul Platon, văzînd pe Teodor că nu se pleca la aceasta, a meșteșugit lucrul acesta. S-a culcat în pat ca un bolnav și neputincios și, chemînd pe toți frații, le-a spus că el este aproape de moarte; apoi i-a întrebat pe cine voiesc să aibă după dînsul povățuitor, cine li se pare a fi mai bun; căci știa cuviosul că nu vor voi pe altcineva decît numai pe Teodor, pentru că toți îl iubeau și-l cinsteau pentru faptele sale cele bune. Și așa a și fost pentru că toți au zis într-un glas: "Teodor să ne fie egumen". Iar Platon îndată a încredințat lui Teodor egumenia și n-a mai putut fericitul Teodor să se împotrivească la toată mulțimea fraților.
Deci, primind egumenia, a început și mai mari nevoințe, făcîndu-se pildă tuturor, învățînd cu cuvîntul și cu fapta și îndreptînd rînduielile cele răzvrătite dintre călugări. Pentru că erau atunci unii care, nepăzind rînduielile cele călugărești și mai vîrtos făgăduința sărăciei, viețuiau asemenea ca mirenii. De aceștia fiindu-i milă fericitului Teodor, s-a sîrguit degrabă să-i îndrepteze bine și altora de primprejur le-a adus mult folos, deși cîrteau unii asupra lui, dar el nu băga în seamă acestea cît de puțin, și nu lua aminte la ceea ce grăiau cîrtitorii, ci se îngrijea ca faptele lui să fie plăcute lui Dumnezeu.
Iar mai pe urmă și aceia înțelepțindu-se, împlineau voia lui, descoperindu-i lui chiar și gîndurile lor. De aceea el, luînd aminte cu socoteală, dădea fiecăruia povața ce se cădea, pe cei mai leneși deșteptîndu-i spre nevoințe, iar pe cei care se nevoiau peste putere, mai oprindu-i puțin din multele osteneli ca să nu slăbească. Acum se cade a spune pătimirile sfîntului ce le-a avut pentru rîvna după Dumnezeu și pentru Legea Lui, ca să-i vedem răbdarea cea cu bărbăție în necazuri.
În acea vreme, împăratul Constantin, fiul cel neasemenea maicii celei bune și iubitoare de Hristos, adică împărăteasa Irina, a izgonit pe aceasta de la împărăție și a început a domni singur. Și fiind tînăr și cu obiceiuri rele, s-a dedat la patimi fără măsură și la desfrînare. Pentru aceea a izgonit și pe soția sa Maria, pe care a făcut-o de s-a tuns cu sila în cinul monahicesc, iar în locul ei și-a luat altă femeie cu numele Teodotia, care era rudenie tatălui său. Preasfințitul Patriarh Tarasie n-a voit să binecuvinteze cununia lor, dar un preot oarecare cu numele Iosif, care era iconomul bisericii, defăimînd dumnezeieștile legi și neascultînd de patriarhul, s-a făcut părtinitor și săvîrșitor acelei nunți fărădelege.
Acest preot, după aceea, fără zăbavă și-a luat răsplătirea pentru îndrăzneala sa, precum mai pe urmă se va arăta. Iar patriarhul se sîrguia în tot chipul ca să despartă acea însoțire a împăratului, dar nu putea, căci împăratul se lăuda că va ridica iarăși eresul luptării contra sfintelor icoane. De aceea patriarhul a lăsat pe împărat să petreacă așa, ca să nu vină mai mare nenorocire asupra Bisericii lui Hristos. Deci o fărădelege ca aceea începîndu-se de la casa împărătească, s-a întins pretutindeni, nu numai prin cetățile dimprejur, ci prin hotarele cele mai îndepărtate. Așa au început a face domnii și stăpînii care erau în Bosfor și Gothii și cei care stăpîneau și prin alte părți, despărțindu-se de femeile lor, și cu sila ținîndu-le în chip călugăresc, luînd în locul lor altele.
Acestea auzindu-le Fericitul Teodor, plîngea cu sufletul și ofta greu de niște păcate ca acestea, ce se făceau pe față, întristîndu-se și temîndu-se să nu intre în obicei nelegiuirea aceea, iar legea lui Dumnezeu să fie înlăturată dintre creștini. Deci, aprinzîndu-se cu rîvnă după legea dumnezeiască, a trimis la toți călugării vestindu-le fărădelegea împăratului și poruncind să-l scoată despărțit de Biserica lui Hristos, ca pe un defăimător al legii lui Dumnezeu, care, îndrăznind a se însoți cu rudenia lui, a făcut sminteală altora.
Cu astfel de curaj, Cuviosul Teodor dădea pe față fărădelege pe care o făcuse împăratul, încît a străbătut pretutindeni această rîvnă a cuviosului, de care însuși împăratul, înștiințîndu-se despre aceasta, s-a necăjit asupra lui. Dar nu-și arătă îndată mînia lui, știindu-l bărbat drept și avînd de la toți mare slavă și cinste.
Deci mai întîi, împăratul a gîndit să-l înduplece cu momeală; și a poruncit soției sale celei desfrînate, ca să trimită la sfîntul mult aur, rugîndu-l să se roage pentru dînsa și pentru neamul ei. Făcîndu-se aceasta, sfîntul n-a primit aurul, iar pe cei trimiși i-a alungat ca pe cei ce împreună se învoiseră la fărădelegea împăratului. Apoi împăratul îndată a făcut alt sfat. A chibzuit să meargă acolo unde viețuia cuviosul, ca și cînd ar avea oarecare trebuință. Dar pricina adevărată era ca să vorbească cu Cuviosul Teodor și să-l supună, socotind că-l va întîmpina împreună cu frații și va da cinstea ce i se cuvenea împăratului.
Însă, cînd a trecut împăratul pe lîngă mînăstire, n-a ieșit cuviosul înaintea lui, și nici unul din frați ci, închizîndu-se înăuntru, ședeau în tăcere; slugile împărătești, bătînd la poartă, nimeni nu le răspundea. Atunci împăratul mai tare s-a mîniat și, întorcîndu-se la palat, a trimis îndată un boier cu ostași, poruncindu-i să pună multe chinuri asupra sfîntului și asupra celorlalți călugări, care se țin de sfatul lui și, bătîndu-i, să-i izgonească din mînăstire și să-i trimită în surghiun. Mergînd trimisul acela, a năvălit asupra mînăstirii fără de veste și, prinzîndu-i pe toți, i-a chinuit fără milă, începînd de la Cuviosul Teodor, încît s-au umplut trupurile lor de răni și pămîntul s-a înroșit de sîngele lor. Iar după acele bătăi, a trimis pe cuviosul în surghiun la Tesalonic, și împreună cu dînsul unsprezece părinți mai aleși, care, pătimind împreună cu cuviosul, răbdau cu dînsul vitejește în legături și în necazuri, bucurîndu-se că sînt răniți și izgoniți pentru dreptate.
Auzind despre acestea, călugării din Herson și din Bosfor, cum că marele Teodor și cei împreună cu dînsul au rămas neclintiți cu mintea, împotrivindu-se fărădelegii împăratului, și cîte au pătimit, le-a părut rău de aceasta. Deci urmînd acelora, asemenea au propovăduit pe împăratul cel fărădelege și străin de Biserică, pentru care pricină mulți dintre dînșii au pătimit surghiunie. Iar Fericitul Teodor, fiind în surghiunie, scria către cei care erau închiși pentru aceeași pricină, întărindu-i pe dînșii și învățîndu-i ca să nu slăbească în voință și să nu se clatine în necazuri, ci mai vîrtos să se îmbărbăteze și să pătimească pentru adevăr.
Atunci, a scris și către papa de la Roma, vestindu-l despre ce a pătimit de la împăratul care făptuise fărădelegea. Iar papa a scris înapoi către dînsul, lăudîndu-i răbdarea sa, fericindu-l pentru rîvna lui după Dumnezeu și pentru bărbăția cea neclintită. Însă Dumnezeu fără zăbavă a făcut izbîndă asupra împăratului, pentru nevoința și chinuirea robului Său; căci l-a lipsit și de împărăție și de viață, fiindcă maica lui și boierii, sculîndu-se asupră-i, i-au scos ochii, și de durere îndată a murit. Iar după moartea lui, Irina luînd iarăși împărăția bizantină, toți au fost scoși din închisori și Fericitul Teodor a fost chemat din Tesalonic la Constantinopol și a fost cinstit de împărăteasă și de patriarh ca un mărturisitor al lui Iisus Hristos.
Atunci preotul Iosef, cel mai sus pomenit, care îndrăznise să binecuvinteze nunta împăratului cea fărădelege, și-a primit judecata după pravila Sfinților Părinți și a fost scos din treapta preoției și izgonit din biserică; iar Sfîntul Teodor s-a întors la mînăstirea sa și toți s-au bucurat de întoarcerea lui, nu numai călugării, ci și mirenii. Apoi toți cei dimprejur alergau să-l vadă, bucurîndu-se de un păzitor ca acesta al legii lui Dumnezeu, care a răbdat pentru dreptate răni și izgoniri și care iarăși s-a întors la păstoria sa. Deci Cuviosul, adunînd duhovniceștile sale oi risipite, le păstorea pe ele ca și mai înainte, petrecîndu-și viața în plăcerea lui Dumnezeu, și luminînd tuturor cu fapte bune ca o făclie în sfeșnic.
Iar după cîțiva ani s-au făcut năvălirile turcilor asupra grecilor, robind părțile stăpînirii grecești. Atunci mulți au fugit de frică în cetățile cele mai îndepărtate, precum și Cuviosul Părinte Teodor, care nu s-a dat pe sine și pe cei împreună cu dînsul într-o primejdie ca aceea, ci ascultînd pe Cel ce le-a zis: Duceți-vă puțin pînă va trece mînia lui Dumnezeu, a lăsat chinovia și a venit împreună cu frații în Constantinopol. Iar venirea lui a fost plăcută patriarhului și împărătesei, bucurîndu-se de dînsul și l-au rugat să primească mînăstirea studiților și să rînduiască mai bine viața ucenicilor săi. Aici se cuvine să pomenim ceva și despre acea mînăstire a Studiților de cînd s-a început.
Și iată cum. Un bărbat oarecare din cei de bun neam, mare și puternic, a venit din Roma, fiind cinstit cu boieriile de patriciu și antipat. Acesta a zidit în Constantinopol o biserică mare și preafrumoasă în numele Sfîntului Ioan Botezătorul și a făcut pe lîngă mînăstire ziduri și chilii. Apoi, chemînd călugării de la locașul numit al "neadormiților", i-a rugat să viețuiască în mînăstirea lui și să-și țină toată rînduiala lor. Iar numele acelui boier era Studie. Deci, de la numele lui a luat numire mînăstirea, numindu-se a Studitului, în care au viețuit călugării pînă la împărăția lui Copronim, ținînd rînduiala neadormiților. Iar cînd necredinciosul Copronim făcea rău Bisericii lui Dumnezeu, cu lupta contra sfintelor icoane, atunci a izgonit pe călugări din Bizanț și a rămas pustie mînăstirea Studitului.
Apoi, după ce a pierit necredinciosul împărat, prigoana a încetat, iar călugării au început iarăși a viețui pe lîngă biserica Studitului, dar mai mulți. Într-acea vreme, cînd a venit cuviosul împreună cu călugării săi în Constantinopol, numai doisprezece călugări petreceau în acea mînăstire. Deci cuviosul fiind rugat de împărăteasa Irina și de Sfîntul Patriarh Tarasie, a primit mînăstirea Studitului și a început a viețui într-însa.
Văzînd locul plăcut pentru petrecerea călugărilor, a înnoit și a întins mînăstirea și s-a adunat mulțime de frați, pentru că veneau la dînsul călugări și de la alte mînăstiri, vrînd să viețuiască lîngă dînsul și să-l aibă povățuitor; iar el îi primea pe toți ca un părinte și cu nefățărnicie îi iubea. La el nu era mai puțin iubit acela care era călugărit într-o altă mînăstire, precum fac mulți din egumenii nepricepuți, cinstind mai mult pe aceia pe care el singur i-a călugărit, iar pe cei călugăriți în alte mînăstiri nu ca pe cei ai lor, ci ca pe niște străini îi socotesc. Dar la Cuviosul Teodor toți erau deopotrivă, deasemenea pe toți îi iubea deopotrivă și pentru toți avea purtare de grijă. Pentru că știa că unul și același este chipul călugăresc, ori unde se va îmbrăca într-însul; precum și darul Botezului unul este, ori unde s-ar învrednici cineva de el, și numai după măsura faptelor bune se deosebesc răsplătirile celor călugăriți.
Ucenicii acestui cuvios părinte sporeau întru toate faptele cele bune, încît străbătînd pretutindeni vestea despre viața lor cea sfîntă, mulți alergau la dînșii, dorind a rîvni nevoințele lor, și s-a înmulțit numărul lor pînă la o mie de frați. Atunci văzînd cuviosul mulțimea ucenicilor săi și că-i este cu neputință a lua seama tuturor singur și a cerceta faptele, cuvintele și gîndurile fiecăruia, pentru aceea, ca și Moise, a pus începători pe care îi știa că sînt mai pricepuți, mai iscusiți în fapte bune și mai nevoitori și pe fiecare dintr-înșii îi orînduia cu chemarea ce se cuvenea. Pe unul îl chema econom, pe altul eclesiarh, pe unul păzitor, pe altul înfrînător și pe fiecare după slujba cea orînduită lui.
Apoi a scris și porunci cum fiecare dintre dînșii va săvîrși cele poruncite, începînd de la cel dintîi și pînă la cel mai de pe urmă. Și a așezat și canoane pentru greșeli, unora a rînduit cîteva închinăciuni, iar altora port, și pentru fiecare greșeală a rînduit cercetarea ce se cuvenea. Dacă cineva ar fi lăsat dumnezeiasca cîntare, sau ar fi sfărîmat vas, sau ar fi vorbit vorbe în deșert, sau ar fi făcut ceva cu nebăgare de seamă, sau ar fi mîhnit vreun frate întru ceva, sau ar fi vorbit cuvinte de prisos, sau ar fi scos glas tare, sau ar fi umblat fără blîndețe și fără smerenie, sau ar fi vorbit șezînd la masă, nescultînd citirea, sau ar fi cîrtit pentru bucate, sau fără de rușine și cu îndrăzneală ar fi aruncat ochii încoace și încolo, sau altceva de ar fi făcut dintre acestea, pentru toate acestea a însemnat canoane după faptă.
Apoi a așezat toate de obște, ca să nu zică că este ceva al lui. De obște era mîncarea, de obște și hainele și fiecare trebuință de obște, ca să aibă și mîntuire de obște. După aceea cuviosul se sîrguia și la aceasta, ca să nu iasă călugării lui adeseori din mînăstire în cetate, pentru trebuințele mînăstirii. Căci știa cîte ispite se întîmplă călugărului umblînd prin cetate, din pricina vederii fețelor străine și din auzirea vorbelor rele. Pentru aceea a voit să aibă tot felul de meșteșug în mînăstire. Deci, frații învățau tot felul de meșteșuguri, unii la lucrat în lemn și la zidit, iar alții fierăria, unii la țesătorie, alții la tăiere de piatră și la tot lucrul ce este de trebuință în mînăstire.
Pe cînd lucrau cu mîinile, în gură pururea aveau rugăciunea lui Hristos și psalmul lui David. Despre acest obicei al mînăstirii Studitului și despre această rînduială s-a străbătut vestea pretutindeni, încît mulți, întemeind mînăstiri in cetățile dimprejur și prin părțile cele mai îndepărtate, prescriind orînduiala Studiților, o țineau pe aceasta, iar unii și pînă acum o țin. Apoi cuviosul a scris multe cărți folositoare și a alcătuit cuvinte de laudă pentru praznicile împărătești ale Născătoarei de Dumnezeu, cum și viața Sfîntului Ioan Botezătorul a cinstit-o cu frumoase cîntări. După aceea a alcătuit multe canoane și cîntări, adăpînd Biserica lui Dumnezeu cu izvoarele învățăturii sale ca un rîu plin de apele înțelepciunii și veselind-o cu cîntările sale.
După aceasta a răpit împărăția grecească Nichifor prigonitorul și a izgonit de la împărăție pe binecredincioasa împărăteasă Irina. Apoi a murit și preasfîntul patriarh Tarasie, iar după dînsul a fost ridicat pe scaun un om cu fapte bune și vrednic de treapta aceasta, care era la nume la fel cu împăratul, căci Nichifor se numea și el. Atunci iarăși au început să fie tulburări în Biserică, pentru că împăratul cu puterea sa, iarăși a adus în biserică pe Iosef cel pomenit mai sus și a poruncit să-i dea slujba preoției. Patriarhul s-a împotrivit împăratului pe cît era cu putință, dar cînd l-a văzut tulburîndu-se cumplit s-a temut ca să nu pătimească de la dînsul toată Biserica, ceva mai cumplit de cum a pătimit de la împărații cei răi care au fost mai înainte.
Deci a primit pe Iosef fără de voie în rînduiala preoțească. Dar aceasta, împăratul a făcut-o din pizmă împotriva Cuviosului Teodor, întărîtîndu-l, căci știa că nu va răbda cuviosul una ca aceasta; ceea ce a și fost. Atunci sfîntul a mustrat pe împărat, ca pe cel care făcea rău Bisericii, aducînd cu puterea sa mirenească pe acela, pe care sfințitul patriarh Tarasie, împreună cu tot clerul său, judecîndu-l, l-a depărtat. Deci împăratul s-a mîniat foarte asupra cuviosului Teodor și l-a trimis la surghiun, în ostroavele ce erau aproape de cetate. Asemenea a făcut și fratelui său Iosif și vrednicului de fericire, bătrînului Platon, cum și altor mulți călugări din mînăstirea Studitului.
Apoi a venit veste la împărat că barbarii au ajuns în Tracia și o robesc. Iar împăratul îndată s-a pregătit de război, însă nu atît poftea a birui pe potrivnicii săi, pe cît dorea să izgonească pe Cuviosul Teodor. Deci, mergînd cu oastea asupra sciților, a trimis la sfîntul și cu momeli și cu îngroziri voia să-l aducă la un cuget cu dînsul. Iar sfîntul i-a răspuns: "Se cade ție, împărate, să faci pocăință pentru păcatul pe care l-ai făcut, să aduni ceea ce ai risipit și astfel să mergi la război. Dar de vreme ce aceasta n-ai făcut, de aceea ochiul cel a toate văzător, prin mine umilitul, astfel mai înainte îți vestește: Să fii înștiințat că nu te vei întoarce din calea în care te duci". Iar împăratul n-a socotit întru nimic cuvintele sfîntului, ci mai mult s-a mîniat asupra lui, și se lăuda că, întorcîndu-se, i se va face mult rău sfîntului. Dar nu s-a învrednicit a se întoarce, pentru că după proorocirea sfîntului a fost ucis de barbari.
După dînsul a luat împărăția fiul său, Stavrichie. Dar și acesta a murit degrabă, căci fusese rănit în război, la care fusese cu tatăl său. Apoi a fost ales la împărăție Mihail care atunci era ministru al palatului, bărbat cu adevărat vrednic de stăpînirea împărătească, fiind bun creștin. Acela, luînd stăpînire, îndată l-a adus pe Cuviosul Teodor din surghiun și pe toți cei împreună cu dînsul, apoi de mare cinste s-a învrednicit aducînd pace bisericilor.
Iar Iosef iarăși a fost îndepărtat din Biserică, ca un mădular netrebnic. În acea vreme fericitul și vrednicul de laudă Platon, s-a dus către Domnul. Auzind patriarhul de răposarea lui, a venit cu tot clerul în mînăstirea Studitului și, sărutînd sfintele lui moaște, l-a îngropat cu cinste.
Cuviosul Teodor, după răposarea lui Platon, părintele său duhovnic, numai doi ani a viețuit cu frații în liniște; căci iarăși s-a ridicat vifor cumplit asupra lui și asupra Bisericii lui Hristos din partea rău-credinciosului Leon Armeanul, care fusese mai înainte voievod al binecredinciosului împărat Mihail. Că fiind trimis la război asupra barbarilor, acolo a adunat mulțime de oaste pentru a merge împotriva împăratului Mihail, făcătorul său de bine. Apoi, înșelînd boierii și pe ostași, pe unii cu daruri, pe alții cu făgăduințe, iar pe alții cu alte momeli, i-a atras la sine și astfel s-a făcut împărat, încît nimeni nu era ca să se împotrivească lui. Înștiințîndu-se despre aceasta binecredinciosul împărat Mihail, îndată a schimbat porfira împărătească cu rasa monahicească, nemaivoind să facă război cu vrăjmașul său.
Leon Armeanul, luînd stăpînirea împărătească, la început se arăta binecredincios și blînd, pînă cînd s-a întărit în împărăție și a adunat pe ajutătorii relei sale credințe. Apoi a început a huli sfintele icoane și a defăima pe cei ce le cinstesc, numindu-i nepricepuți pe unii ca aceia. Iar patriarhul mustra credința lui cea rea și discuta cu dînsul din Sfînta Scriptură pentru sfintele icoane, dar nimic nu sporea, ci mai mult a pornit pe împăratul cel fără de minte spre mai mare mînie.
Deci împăratul, chemînd îndată pe toți preoții cei mai de cinste, pe călugări și pe patriarh, precum și pe fericitul Teodor, și-a dat pe față răutatea lui, hulind și ocărînd pe cei ce cinstesc sfintele icoane și lăudînd pe cei care au combătut închinăciunea către ele. Căci zicea: "Oare n-a poruncit legea de demult, ce s-a scris cu degetul lui Dumnezeu, a nu sluji lucrul mîinilor omenești? Lege care zice: Să nu-ți faci ție chip cioplit, nici altă asemănare. Deci nu se cade a ne închina icoanelor pe care le fac mîinile omenești; căci cum poate cineva să scrie pe icoane pe Cel nescris împrejur, iar scîndurile cele de cîte un cot, cum să încapă pe Cel neîncăput. Apoi cum putem să socotim Dumnezeu pe Cel închipuit cu vopsele?"
Iar sfinții părinți se împotriveau în tot chipul la cuvintele lui cele deșarte și hulitoare, zicînd: "Dacă vom ține desăvîrșit legea dată prin Moise, apoi deșartă va fi credința noastră creștinească, deșartă și propovăduirea apostolească; în zadar vor fi toate dumnezeieștile așezăminte ale Sfinților Părinți și chiar întruparea Stăpînului, ceea ce este înfricoșat de grăit, prin care am cunoscut chipul cel omenesc al Lui. Noi, cînd cinstim icoanele, nu cinstim lemnul și vopselele, ci pe Cel închipuit pe dînsele".
Așa gîndind sfinții, Cuviosul Teodor, care știa bine scripturile cele vechi și cele noi, a zis către împărat cu îndrăzneală: "De unde ți-a venit, o împărate, o gîndire ca aceasta, ca să necinstim chipul lui Hristos, să aduci în Sfînta Biserică porunca aceasta eretică și să rupi haina ei țesută cu darul cel de sus și cu apostoleasca și părinteasca învățătură? Au doară din legea cea veche cugeți, cînd este știut că sfîrșitul ei l-a făcut darul cel nou care a venit prin Iisus Hristos? Și dacă se cuvine a ține legea cea veche, de care țineți voi, apoi se cade a vă și tăia împrejur și a ține sîmbetele; și celelalte care sînt scrise într-însa, se cuvine a le face. Dar n-ai putut înțelege aceasta, împărate, cum că legea cea veche a fost dată pînă la o vreme, numai unui neam care a ieșit din Egipt, adică evreilor? Deci, a încetat umbra după ce s-a arătat darul.
Dar chiar și acea lege nu se păzește pretutindeni, ceea ce se poruncește; căci ea a poruncit să nu se facă asemănare și să nu se închine lucrului de mîini omenești, dar tot ea a îngăduit asemănarea de heruvimi deasupra Chivotului. Dar acel Heruvim nu era făcut de mîini omenești? Însă de toți se cinstea. Iar în darul cel nou Însuși Domnul, închipuindu-și fața Sa pe mahramă, a dat-o lui Avgar de care acesta ținîndu-se, a dobîndit tămăduire de boala sa cea de multă vreme. După aceasta, Sfîntul Luca, Apostolul Domnului și evanghelistul, a închipuit cu mîinile sale asemănarea Maicii Domnului și a lăsat-o neamului care l-a urmat. Apoi în Fenicia, arătîndu-se chipul Mîntuitorului cel nefăcut de mîini omenești, a săvîrșit multe și strălucite minuni. Iar puterile care se arătau prin chipurile altor sfinți nu dovedesc acestea mai luminat decît soarele, că se cuvine a li se da cinstea cea cuvenită?"
Împăratul neluînd aminte la cele spuse de cuviosul, a zis: "Eu nu voiesc a închipui cu vopsele Dumnezeirea cea nevăzută și neajunsă". Sfîntul Teodor i-a răspuns: "Nici noi, împărate, nu scriem dumnezeirea, ci nescrisă o mărturisim și o credem. Iar trupul Fiului lui Dumnezeu, cel luat de la noi, numai că îl închipuim pe icoane cu scrisori, și Aceluia ne închinăm și pe Acela Îl cinstim; însă nu lemnul sau vopselele".
Acestea și mai multe grăind cuviosul părinte din dumnezeieștile Scripturi, a mustrat rătăcirea împăratului. Iar acesta, umplîndu-se de mînie, a zis către cuviosul cu mînie: "Te știu pe tine că totdeauna cele nepricepute grăiești și că ești gîlcevitor și mîndru și tuturor potrivnic; iar acum ai venit să mă ocărăști și să mă hulești și pe mine, vorbind nu ca unui împărat, ci ca unuia din cei proști. Pentru aceasta ești vrednic de multe chinuri însă te cruț, pînă cînd se va arăta mai cu adeverire judecata noastră și atunci, dacă nu te vei pleca, vei primi vrednică pedeapsă pentru nebunia și împotrivirea ta". Iar ceilalți cuvioși părinți n-au mai vrut nimic să vorbească împăratului, zicînd între dînșii: "Ce vom mai spune unui suflet atît de răzvrătit și care nu voiește să se vindece?"
Iar fericitul Teodor, luînd sabia cea duhovnicească, a zis către dînsul așa: "Deci, înțelege și ia aminte, o împărate, că nu este dreptul tău a judeca și a porunci Bisericii. Stăpînirii tale se cuvine a lua în seamă și a îndrepta lucrurile cele lumești, iar cele bisericești sînt date arhiereilor și învățătorilor Bisericii. Ție îți este poruncit numai a urma și a te supune, căci așa zice Apostolul: Dumnezeu a pus în Biserică mai întîi pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascăli, iar nu pe împărați. Și celelalte scripturi poruncesc ca lucrurile bisericești să le îndrepteze învățătorii Bisericii, iar nu împărații".
Atunci împăratul a zis cuviosului: "Dar tu mă izgonești din Biserică?" Sfîntul i-a răspuns: "Nu eu, ci predaniile dumnezeieștilor Apostoli și ale Sfinților Părinți te izgonesc; căci chiar dacă înger din cer ne va vesti ceva împotriva sfintei credințe, anatema să fie. Iar dacă voiești a fi în sînul Bisericii lui Hristos, împreună cu noi care ne închinăm icoanei lui Hristos, atunci urmează întru toate patriarhului și cinstitului sobor, care este cu dînsul". Acestea auzindu-le împăratul, mai mult s-a umplut de mînie și i-a izgonit pe toți cu necinste.
Ieșind de la împărat, cuvioșii părinți împreună cu patriarhul, au înconjurat pe fericitul Teodor, lăudîndu-l pe el din inimă, pentru că s-a împotrivit prigonitorului și l-a rușinat cu multă înțelepciune și cu bărbăție, mustrînd cu îndrăzneală păgînătatea lui. Apoi părinții mergînd pe la locurile lor, a ieșit de la eparhul cetății această poruncă: "Că nimeni să nu vorbească, nici să întrebe pentru credință, ci toți să facă voia împăratului, căci așa poruncește el".
Trimișii au ajuns cu acel cuvînt pînă la fericitul Teodor; iar sfîntul, rugîndu-se, a zis către dînșii: "Judecați singuri, oare cu dreptate este a vă asculta pe voi, mai mult decît pe Dumnezeu? Mai bine este limbii mele să fie tăiată, decît a tăcea și a nu ajuta credința cea adevărată". Cuviosul învăța pe toți ca fără de îndoială să țină credința dreaptă, pe unii chemîndu-i la sine, iar la alții mergînd singur, ori trimițîndu-le cărți, întărind pe cei ce slăbeau cu sufletul.
Iar patriarhul mergînd adeseori îi era bun sfetnic și îl mîngîia pe el, de vreme ce îl vedea mîhnit și cu durere în suflet. Și zicea către dînsul: "Nu te mîhni, părinte, pentru că Domnul nu ne va lăsa pe noi și nu va îngădui ispită mai presus de puterea noastră; nici nu va răbda răutatea aceasta pînă la sfîrșit. Că deși a ridicat vrăjmașul război asupra Bisericii, însă peste puțin se va întoarce durerea asupra capului său. Știi cuvîntul Domnului, care zice: De nevoie este a veni sminteala, însă vai omului aceluia, prin care vine sminteala. Din timpul Sfinților Apostoli pînă în ziua de astăzi cîte eresuri au ridicat asupra Bisericii oamenii răzvrătiți cu mintea și cîte au pătimit de la dînșii Sfinții Părinți, care au fost mai înainte de noi! Dar Biserica a rămas nebiruită și cei ce au pătimit sînt proslăviți și încununați, iar ereticii au primit după faptele lor".
Acestea auzind patriarhul și tot soborul care era cu dînsul, se întărea și se umplea de osîrdie de a răbda toate necazurile pentru buna credință. După aceasta, mai trecînd puțină vreme, sfințitul patriarh Nichifor a fost scos din scaun de necredinciosul împărat și l-a izgonit din Constantinopol; asemenea și toți arhiereii au fost osîndiți la surghiun. Atunci putea să vadă cineva lucru înfricoșat și de groază, ceea ce făceau luptătorii contra sfintelor icoane. Căci pe unele le aruncau cu necinste la pămînt, pe altele le dădeau focului, iar pe altele le ungeau cu noroi și multe alte răutăți făceau.
Iar Cuviosul Teodor, văzînd aceasta, suspina cu amar și se minuna de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Apoi, plîngînd zicea: "Cum rabdă cerul o fărădelege ca aceasta!" Dar nevrînd numai în taină a fi cinstitori de Dumnezeu, și în tăcere a plînge pentru o primejdie ca aceea, a poruncit fraților săi, pe cînd era praznicul Duminicii Stîlpărilor, să ia sfintele icoane în mîini și să umble în jurul mînăstirii, ridicînd icoana sus și cîntînd cu mare glas: "Preacuratului Tău chip ne închinăm Bunule", și alte cîntări de biruință, înălțînd lui Hristos.
Înștiințîndu-se despre aceasta împăratul, îndată a trimis la sfîntul, amenințîndu-l și înfricoșîndu-l ca să înceteze cu lucrul acesta, iar de nu va înceta, să știe că surghiunul, rănile și moartea îi stau înainte. Dar sfîntul nu numai că nu înceta, ci și mai mult făcea rugăciuni, învățînd pe toți cu mare glas, și sfătuindu-i ca să țină credința dreaptă, și să dea cuvenita cinste sfintelor icoane.
Văzînd împăratul că nu este cu putință nici cu momeli, nici cu îngroziri a potoli îndrăzneala și rîvna Cuviosului Teodor, l-a osîndit pe el la surghiun. Iar cuviosul, chemînd la sine pe toți ucenicii și învățîndu-i pe dînșii, le zicea: "Acum, fraților, fiecare din voi răbdînd, să-și mîntuiască sufletul său, pentru că vremea este cumplită". Apoi, fiind mîhnit și plîngînd, s-a urcat în corabie, și a fost dus în Apolonia și închis într-o temniță ce se numea Mesopa. Dar și acolo învăța buna credință, către unii vorbind, iar către alții trimițînd scrisori din temniță, întărindu-i în buna credință.
Vestea despre scrisorile lui ajunsese pînă la împărat, care îndată a trimis pe Nichita, fiul lui Alexie, poruncindu-i să-l ducă pe sfîntul la un loc mai îndepărtat, ce se numea Vonita; și acolo, închizîndu-l în temniță, să-l păzească ca să nu vorbească cu nimeni, nici să scrie ceva despre cinstirea icoanelor. Venind Nichita la cuviosul i-a spus porunca împăratului, iar el a răspuns: "Mutarea aceasta din loc în loc, o primesc cu bucurie, pentru că eu nu am loc statornic în viața aceasta și unde voi fi dus, acolo este locul meu; iar a tăcea și a nu învăța dreapta credință, aceasta nu se poate, nici nu vă voi asculta pe voi întru aceasta și de îngrozirile voastre nu mă voi teme".
Sfîntul a fost dus la locul pomenit și închis în temniță, însă el tot mărturisea dreapta credință. Înștiințîndu-se împăratul că Sfîntul Teodor nu se pleacă întru nimic voii lui, s-a aprins de multă mînie și iarăși a trimis pe Nichita, poruncindu-i ca să pună asupra sfîntului răni cumplite. Venind acel Nichita, a spus cuviosului porunca împăratului, iar el îndată cum a auzit cuvîntul, a început a dezbrăca hainele de pe el, zicînd: "Eu de mult doresc aceasta, ca să fiu hrănit cu chinuri pentru sfintele icoane".
Nichita, fiind bun cu firea și milostiv, văzînd trupul sfîntului gol, pe care multa osteneală și postul îl slăbise de tot, s-a umilit cu sufletul și n-a îndrăznit a se atinge de dînsul, căci se temea de Dumnezeu; apoi s-a dus, nefăcînd sfîntului nici un rău. Iar sfîntul neîncetat răspîndea învățătura sa cea bună, pentru că și străjerii se rușinau de dînsul și nu puteau să-l oprească, deși le era poruncit cu strășnicie ca să nu lase pe Teodor să învețe pe nimeni dreapta credință. El a scris și către ucenicii săi, care erau împrăștiați prin alte părți; căci pentru dînșii mai vîrtos se îngrijea, învățîndu-i să păzească fără frică mărturisirea credinței, măcar de vor pătimi mii de chinuri.
Apoi le aducea aminte că nu sînt nimic pătimirile de acum, pe lîngă slava ce se va arăta întru noi și pe care o vor dobîndi toți cei ce au răbdat pînă în sfîrșit. După aceea a scris și către preasfințiții patriarhi, către patriarhul Romei celei vechi, către al Ierusalimului și către al Alexandriei, vestindu-le cu amănuntul cum au fost batjocorite sfintele icoane în Bizanț și cum cei dreptcredincioși sînt ținuți prin temnițe și cum adevărul s-a înghițit de minciună. Apoi îi ruga ca și ei, cu ajutorul lui Dumnezeu, să susțină dreapta credință. Și veneau mulți în temniță la cuviosul, și ascultau învățăturile cele frumoase pe care le dădea dînsul și se întorceau cu mult folos.
Odată un cleric de la Biserica Asiei, trecînd pe acolo a cercetat pe sfîntul. Acel cleric, auzind învățătura lui pentru buna credință, îndată a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane și s-a închinat lor. Și întorcîndu-se acasă, nu voia să aibă împărtășire cu episcopul său, care era eretic. Apoi și pe alt cleric, prieten al său, l-a sfătuit și, aducîndu-l la dreapta credință, l-a întors de la credința eretică. Iar episcopul, aflînd că Sfîntul Teodor este pricina acestei schimbări a clericilor săi, a vestit prin scrisoarea sa pe împăratul, jeluindu-se asupra Sfîntului Teodor.
Împăratul îndată a trimis poruncă voievodului Asiei, ca să pedepsească pe Teodor cu cumplite chinuri. Iar voievodul a trimis pe unul din dregători, poruncindu-i să dea Sfîntului Teodor cincizeci de lovituri. Acela venind, cînd a spus fericitului pricina venirii sale, el îndată și-a dezlegat brîul și a lepădat haina și și-a dat spatele spre loviri, zicînd: "Plăcut îmi este ca împreună cu aceste răni să-mi lepăd trupul și degrabă să mă duc cu sufletul către Domnul meu cel dorit".
Dregătorul, rușinîndu-se de sfîntul, s-a închinat lui, cerînd iertare și apoi s-a dus. După aceasta a venit alt trimis de la împărat, cu numele Anastasie, foarte cumplit și nemilostiv. Acesta bătînd cu mînile sale pe sfîntul, i-a dat pînă la o sută de lovituri și l-a închis într-un loc întunecos. Asemenea și pe ucenicul lui, pe nume Nicolae, care pururea urma părintelui său și pătimirilor lui era părtaș; și pe acela bătîndu-l, l-a închis împreună cu dînsul și a poruncit străjerilor să-i țină strînși în legături, apoi s-a dus. Ce fel de chinuri a răbdat cuviosul în acea închisoare întunecoasă, nu este cu putință a spune; căci trupul lui slăbit de post și de ostenelile călugărești, primind atîtea bătăi, era peste tot o rană.
Încă și temnița aceea era plină de toată necurăția. Iarna degera de frig, pentru că nici haine nu avea, ci numai o zdreanță, iar vara se topea de căldură, pentru că vîntul nu răcorea locul acela de nicăieri. Apoi mulțime de jigănii mici erau acolo în temniță. Încă și străjerii, avînd poruncă cu îngrozire, erau aspri și nemilostivi, căci îl dosădeau și-l ocărau, numindu-l nepriceput și vrăjmaș al împăratului. Aceia le aruncau printr-o ferestruică, lui și ucenicului său, cîte o mică bucățică de pîine, și le dădeau cîte puțină apă, și aceea nu totdeauna, ci la o zi sau la două, iar alteori și după mai multe zile; și așa îi chinuia cu foame și cu sete.
Odată părintele a zis către ucenic: "Vezi, fiule, că oamenii aceștia nu numai cu răni și cu această temniță întunecoasă ne pedepsesc, ci cu foame și cu sete vor să ne omoare, dar noi să ne punem nădejdea în Dumnezeu, Care nu numai cu pîine, ci și cu altă mîncare mai bună știe a hrăni, cu a Cărui purtare de grijă se ține toată suflarea. Mie, împărtășirea cu Trupul Stăpînului să-mi fie de acum hrana sufletului și trupului". Pentru că cuviosul avea totdeauna cu sine o părticică din Trupul Cel de viață făcător, adăpat cu Sîngele Domnului Iisus Hristos, pe care o păstra pe cînd săvîrșea dumnezeieștile Taine, cînd îi era cu putință.
"Deci - zicea el - eu numai cu Acesta mă voi împărtăși, negustînd altceva nimic, iar pîinea care ni se dă amîndurora să-ți rămînă ție singur, asemenea și apa; pentru că foarte puțin ni se dă, precum vezi, și abia poate să fie pentru tine singur, spre întărirea trupului, ca măcar tu să rămîi viu și să vestești fraților trecerea mea din viață, dacă va fi voia Domnului Dumnezeu a mă săvîrși în această mare strîmtorare".
După cîtăva vreme, Cel ce satură toată ființa cu buna Sa voire nu a trecut cu vederea pe plăcutul Său, care se sfîrșea de prea multă foame, ci a rînduit pentru dînsul acestea: trecînd pe acolo un boier împărătesc a aflat toate despre dînsul, cum răbda strîmtorare și foame. Deci, aceluia i-a plecat Dumnezeu inima spre milă și a poruncit străjerilor ca să dea din destul hrană sfîntului și ucenicului său și să nu le mai facă nici un rău, ca să poată viețui. Și era așa cu bunăvoirea lui Dumnezeu, că după puțină vreme schimbîndu-se necazurile lor, s-au mai întărit cu trupul, însă fericitul părinte se lupta cu multe nevoi, de vreme ce stomacul lui era bolnav, fiind cuprins de multă slăbiciune.
A petrecut sfîntul în acea temniță mai mult de trei ani, hrănindu-se cu pîine de la străjeri și aceea o primea cu defăimare. Toate acestea le răbda cu bucurie pentru dreapta credință. Astfel petrecînd el și netămăduindu-se desăvîrșit de durerile și rănile ce le avusese mai înainte, iarăși l-au osîndit cu mai cumplite chinuri; căci nu se știe cum a ajuns în mîinile împăratului o scrisoare a fericitului Teodor, în care se cuprindea mustrarea credinței rele a împăratului și o învățătură către cei credincioși, pentru buna cinstire și dreapta slăvire a sfintelor icoane.
Citind împăratul scrisoarea aceea, cu mai multă mînie s-a aprins și a trimis la fericitul Teodor, pe un voievod nemilostiv, ca să-i arate scrisoarea aceea, și să-l întrebe de este a lui; apoi să-l bată pînă la suflarea cea mai de urmă. Venind voievodul, a arătat scrisoarea fericitului, iar el a mărturisit adevărul cum că este a lui, iar nu a altuia. Atunci voievodul a poruncit mai întîi să bată pe ucenicul sfîntului, pe Nicolae, de vreme ce el a scris scrisoarea, ca din partea Sfîntului Teodor. După aceea, dezbrăcînd și pe Cuviosul Teodor, l-a bătut fără milă, încît tot trupul i s-a rănit și puțin i-a lipsit să nu-i sfărîme chiar oasele. Și lăsîndu-l abia viu, s-a întors iarăși la ucenicul Nicolae, momindu-l și îngrozindu-l ca să se lepede de închinarea cinstitelor icoane. Dar, aflîndu-l neplecat, iarăși l-a bătut mai mult decît întîi și l-a lăsat acolo gol, ca să rămînă peste noapte în frig, ca astfel îndoit să se muncească și de durerea rănilor și de asprimea gerului, pentru că era atunci luna februarie.
Iar Cuviosul Teodor, din pricina cumplitei bătăi a căzut într-o durere nu ușoară de răbdat, și zăcea ca un mort, abia putînd să sufle puțin, negustînd nici hrană nici apă. Văzînd ucenicul pe părintele său așa de slab, s-a lăsat pe sine, cu toate că și el era cuprins de mare durere, din pricina rănilor, și se îngrijea de tămăduirea sfîntului. Căci, cerînd apă de orz, ce se numește ptizan (o doctorie), uda limba lui cea uscată și dîndu-i cîte puțină băutură îl deștepta ca pe un mort.
Apoi, văzîndu-l că prinde puțină putere de viață, a început a îngriji de trupul lui cel plin de răni, căci multe părți ale trupului se învinețiseră; pe acelea le tăia cu un cuțitaș și le lepăda, ca să se tămăduiască cealaltă parte din corp. Și cînd a început cuviosul a dobîndi puțină sănătate, a tămăduit și el pe ucenicul său.
Astfel, pătimind ei nouăzeci de zile și încă netămăduindu-se desăvîrșit de răni, a venit de la împărat alt trimis aspru fără omenie, căruia îi era poruncit să ducă în Smirna pe Sfîntul Teodor și pe ucenicul său Nicolae. Iar trimisul acela era iubitor de aur, și socotind că Sfîntul Teodor primește aur de la cei ce vin la dînsul să ia învățătură, a poruncit să caute prin toate părțile și să scobească pereții, nădăjduind că va găsi aur; dar neaflînd nimic, a început a împlini răutatea cea poruncită lui cu multă prisosință; căci scoțînd pe cuviosul și pe ucenicul său din temniță cu ocări și cu bătăi, i-au dat ostașilor și așa au fost duși la Smirna.
Iar fericitul, deși i se sfîrșise puterea trupului, însă fiind întărit de Dumnezeu, mergea cu acei ostași nemilostivi care îl duceau ziua fără cruțare, iar noaptea îi legau picioarele de un lemn, și astfel, cu osteneală nespusă, abia a ajuns la Smirna și a fost dat unui bărbat rău, care era învățător al relei credințe. De acesta fiind închis într-un bordei jos și întunecos, se chinuia acolo privind numai spre Stăpînul, Cel ce vede toate, Care numai singur îi era mîngîietor și apărător în toate necazurile. Acolo au închis împreună cu dînsul și pe ucenicul său Nicolae și așa sufereau împreună fericiții robi ai lui Hristos.
După puțină vreme iar a venit de la împăratul nemilostiv Atanasie, cel mai sus pomenit, și iarăși a dat sfîntului o sută de lovituri, apoi s-a dus. Iar cuviosul le răbda toate acestea cu mulțumire.
Într-acea vreme era în părțile Smirnei un voievod, nepot al împăratului și într-un glas cu dînsul la eres. Acela a căzut într-o boală cumplită și de nevindecat, încît era aproape de răsuflarea cea mai de pe urmă. Iar una dintre slugile lui, fiind din ceata dreptcredincioșilor, a adus aminte bolnavului despre Cuviosul Teodor, cum că are darul de la Dumnezeu a tămădui orice boală. El îndată a trimis la cuviosul, poftindu-l ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, și să-l scape de moartea ce acum se apropiase.
Iar cuviosul a răspuns trimișilor: "Spune-ți celui ce v-a trimis pe voi că așa grăiește Teodor: "Vezi ce vei răspunde în ziua ieșirii tale din viață, viețuind așa rău și făcînd atîtea necazuri celor dreptcredincioși. Tu, pe lîngă alte multe răutăți, ai adus și călugărilor mari necazuri fără de număr și ai omorît cu chinuri pe Tadeu cel mare în fapte bune, care acum se bucură împreună cu sfinții. Iar pe tine cine te va scăpa din chinurile cele veșnice? Deci, măcar la sfîrșit, pocăiește-te de răutățile tale".
Întorcîndu-se trimișii, au spus voievodului celui bolnav toate cuvintele Sfîntului Teodor. Iar el foarte s-a temut, gîndindu-se la răutățile pe care le făcuse, și a trimis iarăși la cuviosul, cerînd iertare și făgăduind că va primi dreapta credință, dacă îl va ridica de pe patul durerii cu rugăciunile sale. Iar cuviosul i-a trimis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, poruncindu-i să i se închine și s-o respecte în toată viața sa.
Iar voievodul primind acea sfîntă icoană, a luat împreună cu dînsa și ușurare de boala sa, apoi a început a se însănătoși. Dar degrabă s-a întors la credința cea dintîi, la sfatul episcopului Smirnei care era eretic, de la care, luînd untdelemn pentru binecuvîntare, s-a uns cu dînsul, nădăjduind că va dobîndi mai multă sănătate. Dar după ungere îndată s-a întors la dînsul boala cea dintîi, de care înștiințîndu-se cuviosul, a spus mai înainte moartea cea cumplită a păcătosului, care s-a și întîmplat, pentru că degrabă și-a dat sufletul său. Iar Cuviosul Teodor a pătimit în acea închisoare un an și jumătate, și acolo în Smirna a răbdat mai multe legături.
După aceea și necredinciosul împărat Leon Armeanul, fiind rău, a fost ucis de ostașii săi, iar după dînsul a luat împărăția Mihail, ce se poreclea Travlos, care se mai numea și Valvos. Acesta deși era răucredincios, însă nu prigonea pe cei dreptcredincioși, ci lăsa pe fiecare să creadă precum voiește. Astfel toți părinții și mărturisitorii dreptei credințe au fost dezlegați din legături, scoși de prin temnițe și eliberați din surghiun.
Atunci și Cuviosul Teodor a luat ușurare pătimirilor sale și au venit la dînsul oarecare din ucenicii lui cei vechi, între care era Dorotei, care săvîrșise fapte bune din copilăria sa, Visarion, Iacov, Dometian, Timotei și alți mulți a căror viață era cinstită; iar dragostea către părintele lor era mai fierbinte și nemincinoasă.
Deci a venit în Smirna poruncă de la împărat ca și Sfîntul Teodor să fie eliberat întru ale sale, precum au fost și alții. Apoi, luînd ucenicii pe părintele lor, s-au întors împreună cu dînsul, bucurîn-du-se, după ce a răbdat surghiun șapte ani, iar mai înainte a răbdat cinci ani legături în Tesalonic de la Constantin, nepotul lui Copronim.
Întorcîndu-se fericitul din surghiun, pretutindeni l-au întîmpinat cu bucurie cei dreptcredincioși, unul pe altul întrecîndu-se și sîrguindu-se a-l primi în casele lor, pentru ca să se învrednicească de binecuvîntare prin rugăciunile lui și să se îndulcească de învățăturile lui cele plăcute. Apoi toată Biserica s-a bucurat de întoarcerea Sfîntului Teodor și toți l-au fericit, ca cel ce a răbdat atîtea nevoi pentru cinstitele icoane, și cu învățăturile sale pe toți i-a întărit.
După aceea cuviosul a venit în Calcedon ca să vadă pe fericitul Teoctist monahul, care mai înainte fusese cinstit cu dregătoria de magistru. Mîngîindu-se cu dînsul duhovnicește, s-a dus să cerceteze pe sfîntul patriarh Nichifor, împreună cu pătimitorul său, care și el fusese surghiunit de răucredinciosul împărat Leon Armeanul. Acolo a fost primit de patriarh cu dragoste și s-a bucurat foarte mult de venirea cuviosului, de care fusese mai înainte tare mîhnit. Mîngîindu-se mult între ei cu vorbe duhovnicești, cuviosul s-a dus în locurile Crischentului, și acolo, prin sosirea lui, pe mulți i-a veselit și i-a folosit.
De acolo iarăși întorcîndu-se la patriarh, a mers împreună cu dînsul și cu alți episcopi la împărat, ca să-l sfătuiască să primească dreapta credință. Dar acela, nepriceput fiind și neînvățînd dumnezeieștile cuvinte, n-a luat aminte la cele grăite de acești sfinți, decît numai acestea a răspuns către dînșii: "Eu nu vă opresc a face oricîte veți voi, dar numai aceasta vă poruncesc: să nu puneți icoane în cetatea împărătească, iar aiurea ori unde va voi cineva poate să le pună, pentru că eu nu voiesc a mă închina icoanelor". Acestea răspunzînd el, s-au dus părinții din Bizanț, iar Cuviosul Teodor s-a sălășluit împreună cu ucenicii săi în ținutul Crischentului.
După puțină vreme, ridicîndu-se război asupra grecilor, din partea unui oarecare Toma, care avea să răpească stăpînirea împăratului, sfîntul a fost nevoit să intre iarăși în Constantinopol împreună cu frații săi. Apoi, dacă a încetat războiul, iarăși s-a dus acolo, nevrînd a viețui în mijlocul poporului celui înșelat cu eresul lipsirii de icoane. Ieșind din Constantinopol, nu s-a dus în ținutul Crischentului, ci s-a sălășluit în Hersonisul Critului, unde era o biserică a Sfîntului Trifon, și acolo, împreună cu ucenicii săi, petrecea viață plăcută lui Dumnezeu întru nevoințele cele monahicești.
Viețuind puțin cu iubiții săi prieteni, a sosit la fericitul sfîrșit, avînd de la nașterea sa șaizeci și șapte de ani. Dar mai înainte de sfîrșitul său a căzut în boală grea, în luna noiembrie, bolind rău de stomac. Și a străbătut vestea pretutindeni despre aceasta, cum că fericitul Teodor este aproape de sfîrșit.
Atunci au venit la dînsul mulți din Constantinopol și de prin alte locuri dimprejur. Arhierei, egumeni și călugări de la multe mînăstiri, alergau cu sîrguință, pentru ca să audă pe cuviosul vorbind și să se folosească de cuvintele lui cele mai de pe urmă, sau măcar să vadă ieșirea lui din viață și ducerea către Dumnezeu. Pentru că numai apropierea de dînsul o socoteau a fi pentru ei de mare folos, fiindcă era minunat la cuvinte, înțelept în cunoștințe și în toate chipurile înfrumusețat; apoi era liniștit, nemînios, smerit și plin de toate faptele bune.
Fericitul zăcînd în pat, deși era foarte slăbit, totuși pe cît îi era cu putință, vorbea cele de folos către ucenici. Dar puțini puteau să-i audă cuvintele, de vreme ce limba lui se usca de arșița bolii. Pentru aceea, unul din cei ce scria repede, șezînd aproape și ascultînd, a scris cele ce grăia dînsul, că dacă va vrea cineva să le știe toate, să le caute în cartea fericitului și să le citească spre a se folosi. Pe cînd cuviosul vorbea, a început a-i fi mai ușor și l-a mai lăsat boala.
Apoi, sculîndu-se pe picioarele sale, a început a umbla și, intrînd în biserică în ziua Duminicii, a săvîrșit dumnezeiasca Liturghie, ținînd cuvînt de învățătură către frați. După aceea a mîncat împreună cu dînșii. Asemenea și a doua zi, în a șasea zi a lunii noiembrie, la pomenirea celui între sfinți a părintelui nostru Pavel Mărturisitorul, a săvîrșit dumnezeieștile Taine în biserică și a învățat pe frați. Apoi a fost și la cîntarea Vecerniei în acea zi. După aceea, intrînd cuviosul în chilie, s-a culcat în pat și iarăși a început a boli foarte rău, și a zăcut patru zile; iar a cincea zi a fost sfîrșitul durerilor lui și începutul vieții celei de veci.
Deci, apropiindu-se cuviosul de mutarea din viață, s-au adunat la dînsul mulțime de frați care plîngeau pentru dînsul, ca pentru părintele și învățătorul lor. Iar el, uitîndu-se spre dînșii, a lăcrimat puțin și a zis:
"Iată, părinților și fraților, a sosit sfîrșitul vieții mele și toți vom bea acest pahar de obște, unii mai curînd, iar alții mai tîrziu, și nimeni nu va scăpa de paharul acesta. Deci eu mă duc pe calea pe care au mers părinții noștri, acolo unde este viața cea veșnică, iar mai ales unde este Dumnezeu, pe Care L-a iubit sufletul meu, Căruia m-am numit rob, deși n-am săvîrșit cele ale robului. Iar voi, fraților și fiii mei iubiți, petreceți în cuvintele mele pe care le-am dat vouă și țineți credința cea dreaptă și viața cea drept credincioasă.
Știți că n-am încetat a vă vesti vouă cuvîntul lui Dumnezeu, și în sobor și îndeosebi. Iar acum cu sîrguință vă rog aveți-le pe acelea în mințile voastre și le păziți pentru că am grijă de voi, ca fără de prihană să vă duceți de aici. Iar eu, de voi avea îndrăzneală înaintea Domnului, făgăduiesc să-L rog pentru voi, ca totdeauna să înainteze mînăstirea voastră spre bine și ca fiecare dintre voi să aibă mai multă sporire în faptele cele bune, cu ajutorul lui Dumnezeu".
Acestea zicînd cuviosul și dînd tuturor sărutarea cea mai de pe urmă și iertare, a poruncit ucenicilor să ia lumînări în mîini și să înceapă cîntarea pentru ieșirea sufletului. Și stînd ucenicii în jurul patului, cîntau: Fericiți cei fără de prihană, care umblă în legea lui Domnului. Și cîntînd, au ajuns la cuvintele acestea: În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat. Atunci Cuviosul Teodor, la aceste cuvinte, și-a dat sufletul său, pe care, luîndu-l îngerii lui Dumnezeu, l-au dus înaintea scaunului Stăpînului, precum cu adevărat s-a arătat prin mărturisirea Cuviosului Ilarion de la Dalmat. Pentru că acela, în ziua în care s-a mutat fericitul Teodor, adică în a unsprezecea zi a lunii noiembrie, la pomenirea Sfîntului Mucenic Mina, umblînd prin grădină și citind psalmii lui David, a auzit niște glasuri minunate și a mirosit o bună mireasmă. Deci minunîndu-se, se întreba de unde sînt acelea.
Și uitîndu-se în văzduh, a văzut mulțime de cete fără de număr, în haine albe strălucind, cu fețele luminoase și, pogorîndu-se din cer cu cîntări, au ieșit întru întîmpinarea unui bărbat cinstit. Acestea văzîndu-le fericitul Ilarion, a căzut la pămînt cu multă spaimă și a auzit pe cineva zicînd către dînsul: "Iată sufletul lui Teodor, egumenul mînăstirii Studitului, care a pătimit pînă la sînge pentru sfintele icoane și a răbdat pînă la sfîrșit întru necazuri; iar acum adormind, cu prăznuire se suie la cer, întîmpinîndu-l pe el puterile cele cerești".
Acea vedenie, fericitul Ilarion a vestit-o și altor părinți îmbunătățiți. Și a însemnat ceasul și ziua vedeniei aceleia, ce se făcuse; iar după cîtăva vreme s-a înștiințat cum că atunci a răposat Sfîntul Teodor Studitul, cel vrednic de laudă și a trecut de pe pămînt la cer. Deci multe minuni a făcut cuviosul părintele nostru Teodor, și în viața sa și după moarte, din care vom povesti puține pentru folosul tuturor.
Un oarecare Leon, primitor de străini, atunci cînd se întorcea Cuviosul Teodor din surghiun, l-a odihnit în casa sa. Iar după puțină vreme, acest Leon a adus mireasă fiului său, și vrînd să se săvîrșească nunta, îndată a căzut mireasa într-o boală cumplită și zăcea fiind cuprinsă de fierbințeli, încît toți deznădăjduiseră de viața ei. Iar Leon a trimis la cuviosul, vestindu-i ceea ce i s-a întîmplat și rugîndu-l ca să le ajute cu rugăciunile sale. Cuviosul, binecuvîntînd untdelemn, l-a trimis lui Leon, poruncindu-i să ungă cu dînsul pe cea bolnavă. Făcîndu-se aceasta, îndată s-a sculat mireasa sănătoasă, ca și cum n-ar fi fost bolnavă niciodată.
Altă dată, Leon, mergînd singur la un sat departe, pentru o treabă oarecare, l-a întîmpinat în cale o fiară ce se numește rîs, care văzînd pe Leon s-a repezit asupra lui, vrînd să-l muște. Iar Leon a chemat cu glas mare numele Cuviosului părinte Teodor și fiara îndată ce a auzit numele sfîntului a stat, apoi s-a abătut din cale și a fugit; iar Leon rămînînd nevătămat de fiară, s-a dus în calea sa.
O femeie ce pătimea de duh necurat a fost adusă la Cuviosul, și atît era de cumplit duhul într-însa care o muncea, încît singură, neștiind durerea, își rupea carnea de pe dînsa și o mînca. Cuviosul, văzînd pătimirea ei, s-a mîhnit pentru dînsa și a făcut cu mîna semnul crucii pe capul ei, apoi a citit peste dînsa rugăciunea de certare a duhului și îndată a ieșit dintr-însa duhul cel necurat și a fugit, fiind izgonit de rugăciunea cuviosului.
Altă femeie, fiind de neam de boier, a povestit lucrul acesta fericitului Sofronie, care a fost egumen, după mutarea Cuviosului Teodor.
"Odată - zicea ea - s-a aprins casa mea, pe care înconjurînd-o focul, ardeau cu flăcări toate cele dintr-însa; și nu se putea potoli focul nici cu turnarea apei, nici în alt chip; iar eu eram în foarte mare necaz și nu mă pricepeam ce să fac. Atunci mi-am adus aminte de o scrisoare a Cuviosului Teodor, ce era la mine, și care cu puțină vreme mai înainte sosise de la el. Deci, mi-a venit în gînd să o arunc în foc, că doar cumva se va rușina focul de scrisoarea scrisă de mîna cea sfîntă și va conteni puțin arderea. Făcînd așa cum am gîndit, am aruncat scrisoarea aceea asupra văpăii care se înălța și am zis astfel: "Sfinte Teodore, ajută-mi mie roabei tale, care sînt în nevoie". Și îndată am văzut puterea cea grozavă a focului slăbind și stingîndu-se". Așa de mult putea chemarea numelui acestui plăcut a lui Dumnezeu.
Un asemenea lucru spunea și Sofronie cel mai sus pomenit:
"Mergeam odată, zicea el, la Paflagonia împreună cu fericitul Nicolae, următorul și împreună pătimitorul marelui Teodor. Fiind pe cale și făcîndu-se seară ne-am odihnit într-un cîmp unde era mult fîn cosit, și acolo erau cîțiva ostași care, pentru că întîrziaseră, au stat în același cîmp și, aprinzînd foc, își coceau bucate. După aceasta în noaptea aceea s-a întins focul și a cuprins tot fînul. Ostașii deșteptîndu-se, îndată s-au pornit toți asupra noastră părîndu-li-se că noi am făcut această faptă, și voiau să-și pună mîinile asupra noastră și să ne chinuiască. Noi, nepricepînd ce să facem, am chemat în ajutor pe marele Teodor, zicînd: "Părinte cuvioase, ajută-ne și ne izbăvește pe noi cu rugăciunile tale, de năpasta ce a venit cu nedreptate asupra noastră". Zicînd acestea noi, îndată a început o ploaie mare și focul s-a stins de tot. Ostașii văzînd această minune, s-au întors către noi cu blîndețe și, căzînd, își cereau iertare".
În insulele Sardiniei era un bărbat oarecare foarte credincios, care avea la dînsul cuvinte de învățătură ale Cuviosului Teodor și le citea cu sîrguință. Acela iubea și cîntările care sînt alcătuite de acest sfînt părinte, ce se cîntă în postul cel mare, adică Triodul sau trei cîntări. Niște călugări răucredincioși, trecînd pe cale, s-au dus și au găzduit la acest bărbat, în vremea postului mare. Ei, văzînd cîntările și cuvintele făcute de Cuviosul Teodor, au început a le huli, zicînd că nu sînt alcătuite după înțelegere, și sînt pline de nebunie. Bărbatul acela care îi găzduia, auzind acestea, s-a schimbat și de atunci nu mai citea cuvintele cuviosului cele folositoare, nici cîntările lui nu le mai cînta la pravila Utreniei, precum avea obiceiul mai înainte.
Răzvrătindu-se astfel, i s-a arătat într-o noapte Cuviosul Teodor, mic la stat precum în viață, palid la față și pleșuv la cap, și mergeau în urma lui alți călugări ținînd în mîini toiege, cu care a poruncit să-l bată pe cel răzvrătit. Acela fiind bătut, sfîntul îi zicea: "Pentru ce ai lepădat cu necredință scrisorile mele pe care mai înainte le iubeai și le cinsteai? Pentru ce n-ai socotit aceasta, că dacă n-ar fi cunoscut Biserica lui Dumnezeu folos într-însele nu le-ar fi primit? Căci nu sînt cuvinte mincinoase și cu meșteșug, nici nu sînt așezate în chipuri ritoricești, ci sînt cu totul sănătoase și smerite, care pot a zdrobi inima și a umili sufletul, pentru că sînt dulci și cu adevărat folositoare celor ce vor să se mîntuiască". Certînd astfel pe cel răzvrătit, s-a dus.
Apoi făcîndu-se ziuă, bărbatul acela zăcea în pat, avînd trupul plin de vînătăi din bătaie, pe care le arăta tuturor, spunîndu-le despre certarea ce i s-a făcut. Apoi îndată a izgonit din casa sa cu necinste pe călugării aceia care l-au înșelat, ca pe unii ce au fost pricinuitori de greșeala lui și de certarea aceea. Iar spre Cuviosul Teodor a cîștigat mai multă credință decît înainte și cu dragoste citea scripturile și cîntările alcătuite de dînsul, și-l ruga ca să-i ierte greșeala aceea.
Dar și la mormîntul cuviosului se făceau multe tămăduiri. Un îndrăcit oarecare a venit la mormîntul lui și i s-a arătat cuviosul în vis, dîndu-i binecuvîntare, și l-a făcut sănătos. Deșteptîndu-se omul acela s-a simțit liber de muncirea vrăjmașului și slăvea pe Dumnezeu și pe plăcutul Său, Cuviosul Teodor.
Alt om a mîncat bucate otrăvite și toate cele dinăuntrul lui erau cuprinse de durere, încît se apropia de moarte. Acesta a luat untdelemn din candela ce ardea lîngă mormîntul cuviosului și a turnat în gura sa și îndată a ieșit acea otravă purtătoare de moarte; apoi, căpătînd sănătate, a petrecut de aici încolo fără vătămare. Altul era foarte bolnav de stomac, și numai cît a privit către icoana cuviosului și a chemat numele său, îndată s-a făcut sănătos.
Un altul, fiind cuprins de frică, nu a mai putut vorbi, fugind de toți și înspăimîntîndu-se. Acesta, fiind dus la mormîntul cuviosului și fiind uns cu untdelemn, îndată s-a izbăvit de acea patimă și, avînd simțirile întregi, dădea mulțumire lui Dumnezeu și plăcutului Său.
Și multe alte minuni se săvîrșeau prin rugăciunile Cuviosului Teodor, lîngă mormîntul lui, întru slava lui Dumnezeu Cel în Treime lăudat, Căruia se cuvine și de la noi cinste și închinăciune, acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
