Cînd Domnul a binevoit să facă mult-roditoare viața monahicească sădită în Rusia, a venit cel dintîi ucenic, Cuviosul Nicon, la iubitorul de osteneală, Sfîntul Antonie al Pecerscăi, care începuse a se nevoi în peșteră. Ucenicul, urcînd bine treptele monahiceștilor fapte bune, urma în toate povățuitorului și învățătorului său. De aceea s-a făcut vrednic a fi pus de dînsul povățuitor și ducea pe ceilalți lucrători în via cea gîndită a pustniceștii nevoințe. Iar cîți veneau la el, dorind să fie de un chip cu viața celor întocmai cu îngerii, singur Cuviosul Antonie îi învăța la faptele cele bune; iar Cuviosul Nicon îi tundea în călugărie, fiind preot și monah iscusit. Și se putea vedea atunci alt Moise și Aaron în via cea gînditoare, care făcea roade de pocăință vrednice mutării din Egiptul lumii acesteia la cerescul pămînt cel făgăduit.
Astfel, Cuviosul Antonie a adus rînduiala vieții monahicești din Sfîntul Munte Athos, ca Moise, care a adus Legea din Muntele Sinaiului. Iar Cuviosul Nicon lucra într-însa ca Aaron, fiind cinstit cu rînduiala preoției, și lucra cu toată buna supunere, primind din lucrul său nu numai cele de bucurie, ci și răbdînd cu bărbăție ispitele și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. De mare bucurie duhovnicească s-a învrednicit mai ales cînd a călugărit pe Cuviosul Părintele nostru Teodosie, care s-a arătat mare povățuitor al vieții monahicești în Rusia.
S-a bucurat cu duhul și atunci cînd a călugărit pe fericitul Varlaam, cel de mare neam boieresc. Asemenea, și pe cel ce era iubit de domnul locului, pe fericitul Efrem, cel foarte înțelept. Dar pentru aceștia a suferit nu puțin necaz. Căci, înștiințîndu-se cneazul Iziaslav despre tunderea acelora, s-a mîniat foarte asupra cuvioșilor și a poruncit ca îndată să aducă înaintea sa pe acela dintr-înșii care a îndrăznit a-i călugări. Iar slujitorii, mergînd degrabă, l-au adus pe Cuviosul Nicon înaintea sa. Cneazul, căutînd cu mînie la sfîntul, i-a zis: "Tu ai călugărit pe dregători fără porunca mea?" Iar Cuviosul Nicon a răspuns cu bărbăție: "I-am călugărit cu darul lui Dumnezeu și după porunca cerescului Împărat, Iisus Hristos, Care i-a chemat la o nevoință ca aceasta". Iar cneazul mai mult s-a mîniat și i-a zis: "Ori îi sfătuiești să meargă la casa lor, ori te voi trimite în surghiun, cu cei ce sînt cu tine, și voi porunci să risipească peștera voastră!"
Fericitul Nicon i-a răspuns: "Stăpîne, fă toate așa precum este cu plăcere înaintea ochilor tăi; dar mie nu mi se cade a întoarce pe ostași de la cerescul Împărat". Aceasta făcîndu-se, Sfîntul Antonie și cei cu dînsul au ieșit din peșteră, voind să se ducă în altă stăpînire, căci cneazul, mîniindu-se, ocăra pe fericitul Nicon. Dar unul din slujitori a spus despre aceasta soției cneazului, care, aducînd aminte soțului ei despre mînia lui Dumnezeu ce se făcuse în patria ei, în pămîntul leșesc, cînd au fost izgoniți monahii de tatăl ei, Boleslav cel viteaz, căci călugăriseră pe cuviosul Moise ungurul, i-a zis: "Ascultă-mă, domnule, și nu te mînia, că asemenea au fost izgoniți din țara noastră niște monahi ca aceștia și de aceea multe nevoi s-au făcut pentru dînșii. Deci te ferește, domnule, ca să nu fie așa în stăpînirea ta".
Cneazul, auzind acestea, s-a temut de mînia lui Dumnezeu și a eliberat pe fericitul Nicon, poruncindu-i să meargă la peșteră, iar pe cei ce plecaseră din peșteră, a trimis să-i cheme înapoi. Însă abia după trei zile s-au întors în peștera lor, precum se scrie în viața Cuviosului Antonie. De aceea, după atîtea supărări, Cuviosul Nicon trăia în peșteră cu asprime, și multe biruințe a săvîrșit cu rugăciunea și cu postul asupra duhurilor celor rele, fiind de un obicei cu Cuvioșii părinții noștri Antonie și Teodosie, încît erau trei luminători strălucind într-acel loc întunecos și izgonind întunericul diavolesc.
Înmulțindu-se frații în peșteră, a voit fericitul Nicon să se ducă în singurătate și să se liniștească. Deci, după sfatul Cuviosului Antonie, sfătuindu-se cu alt monah de neam bulgar, de la Sfîntul Munte, din mînăstirea Sfîntului Mina, s-a dus cu dînsul. Și, sosind la mare, acolo s-au despărțit. Căci bulgarul, mergînd spre Constantinopol, a aflat o insulă în mijlocul mării și s-a sălășluit în ea, unde a viețuit mulți ani, răbdînd gerul și foamea, și astfel în pace a adormit. Și locul acela, pînă astăzi se numește "Ostrovul Bulgarului".
Iar Cuviosul Nicon s-a dus în insula Tmutoracan și, aflînd un loc curat aproape de cetate, s-a sălășluit acolo, liniștindu-se și slujind lui Dumnezeu cu rîvnă, adăugînd osteneli peste osteneli și făcînd pe popoare a se minuna de viața sa, căci slava lui străbătuse pretutindeni și veneau la dînsul mulți oameni care se minunau, pentru că erau încă neîntăriți în credință, iar de monahiceasca viață nici nu auziseră. Însă de Dumnezeu povățuindu-se și vrînd să urmeze obiceiul cel bun monahicesc, rugau pe Cuviosul Nicon să-i călugărească, iar el îi învăța și-i călugărea. Apoi a zidit o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Și astfel, cu darul lui Dumnezeu și prin rugăciunile Cuviosului Nicon, a sporit locul acela și s-a făcut mînăstire slăvită, avînd toată asemănarea Mînăstirii Pecersca.
Apoi, murind Rostilav Vladimirovici, domnul acelui ostrov, popoarele acelor părți au rugat pe Cuviosul Nicon să meargă la Sviatoslav Iaroslavici, cneazul Cernigovului, și să-l roage ca să le lase pe fiul său Gleav la scaunul Tmutoracanului. Iar acesta, după ce a ajuns la cetatea Cernigov și lucrul cel încredințat l-a săvîrșit bine și cu bună sporire, s-a întors la cetatea Kievului și a venit în Mînăstirea Pecersca, la fericitul egumen Teodosie. Cum s-au văzut unul cu altul, căzînd amîndoi, s-au închinat pînă la pămînt, apoi, sculîndu-se, s-au îmbrățișat și au plîns mult, căci de multă vreme nu se văzuseră. După aceasta îl ruga Cuviosul Teodosie ca să nu se despartă de dînsul fericitul Nicon, cît vor fi amîndoi în trup. Acesta i-a făgăduit, zicînd: "Sosind la mînăstirea mea, voi rîndui cele cuvenite și îndată, dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce". Astfel a și făcut, pentru că, ajungînd la ostrovul Tmutoracan cu cneazul Gleav Sviatoslavici, acela șezînd pe scaun, el și-a rînduit mînăstirea sa precum făgăduise și s-a întors apoi la Mînăstirea Pecersca.
Acolo s-a încredințat cu totul Cuviosului Teodosie și cu toată bucuria se supunea lui. Iar Cuviosul Teodosie îl iubea foarte mult și ca pe un părinte îl avea. Drept aceea, cînd se ducea singur undeva Cuviosul Teodosie, atunci încredința pe frați fericitului Nicon, adică să-i învețe și să-i păzească, ca unul ce era mai bătrîn decît toți. Și precum Cuviosul Teodosie învăța pe frați cu cuvinte duhovnicești, asemenea poruncea și fericitului Nicon ca, citind cărți, să dea învățătură fraților. Și de multe ori, fericitul Nicon legînd și lucrînd la cărți, pentru că era iscusit în meșteșugul acela, însuși Cuviosul Teodosie, șezînd lîngă dînsul, îi pregătea sfoară spre trebuința lucrului. Astfel era smerenia și dragostea dintre ei.
După aceasta, văzînd acest fericit tulburarea care era între cnejii Rusiei, fiind izgonit Iziaslav din Kiev și suindu-se pe tron fratele lui, Sviatoslav, s-a mîhnit, neputînd suferi gîlcevile. Și, ca să nu-și piardă liniștea minții sale, a dorit ca iarăși să se ducă în ostrovul cel mai înainte zis. Iar Cuviosul Teodosie mult îl ruga, ca și mai înainte, să nu se despartă ei, cît vor fi în trup. Dar fericitul Nicon, cerînd iertare, a zis că mai mult decît toate îi este de folos lui liniștea minții, cea obișnuită în singurătate. Deci s-a dus cu doi monahi și a viețuit acolo cîțiva ani în obișnuita sa nevoință.
Iar după moartea Cuviosului Teodosie, fericitul Ștefan primind egumenia, iarăși a venit Cuviosul Nicon, fiind atras de iubirea frățească, ca să cerceteze pe Cuviosul Teodosie. Și, fiindu-i jale că n-a găsit în viață pe iubitul său prieten, a voit ca restul vieții sale, pînă la moarte, să-l petreacă în mînăstire. Și adeseori, mergînd la mormîntul lui, vărsa lacrimi aducătoare de bucurie; pe de o parte durîndu-l inima pentru despărțirea de iubitul său frate, iar pe de alta mulțumind lui Dumnezeu, că un luminător ca acesta, prin viața cea asemenea îngerilor, a strălucit în Rusia, căruia el, cu mîinile sale, i-a pus sfîntul și îngerescul chip monahicesc. După fericitul egumen Ștefan, frații, văzînd pe acest cuvios că este mai bătrîn decît toți - că și Cuviosul Teodosie din mîinile lui a primit călugăria -, prin voia lui Dumnezeu și după sfatul tuturor, l-au ales egumen, ca pe cel ce era de un obicei cu Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie și cu dragoste i se supuneau și în toate îl ascultau, ca pe un părinte și povățuitor.
De multe ori se ispitea vrăjmașul, urîtorul binelui, ca și acestui cuvios să-i facă împiedicare, ca și fericitului egumen Ștefan, în purtarea de grijă pentru sufletele turmei care i se încredințase de Dumnezeu, vrînd ca pe aceasta s-o tulbure cu ura ce avea asupra lui. Însă, nesporind nimic, a fugit rușinat, pentru că întunericul lui n-a biruit lumina faptelor bune ale fericitului.
Astfel, acest fericit egumen a plăcut lui Dumnezeu, fiind model turmei sale cu minunatele fapte bune, încît în vremea sîrguinței lui s-a împodobit sfînta biserică a Pecerscăi cu icoane făcătoare de minuni. Căci, la rugămintea cea pămîntească a acestui fericit iconom, s-au adăugat Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie cu rugăciunile lor cerești, și au trimis la dînsul zugravi din Constantinopol, cărora le-au dat aur ca plată. Fericitul egumen a arătat acelor zugravi chipul iubiților săi prieteni, ale Cuvioșilor părinți Antonie și Teodosie, care mai înainte cu zece ani muriseră. Iar zugravii îndată au cunoscut că aceia cu adevărat, arătîndu-li-se, i-au plătit și i-au trimis la dînsul. Pe lîngă aceasta, îi spuneau și alte minuni mari, cum, vrînd să se întoarcă, li s-a arătat sfînta biserică Pecersca și icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, de la care au auzit certare, ca să nu se întoarcă, și, vîslind în josul rîului, luntrea a plutit în sus împotriva apei.
Cu așa facere de minune, zugravii, care veniseră prin sîrguința acestui fericit egumen, se apucară atunci de lucrul împodobirii sfintei biserici, nelipsind iarăși minunea. Căci icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu singură s-a închipuit în altar și mai mult decît soarele a strălucit, iar un porumbel din gura ei a zburat, precum se scrie mai pe larg în povestirea Patericului despre biserica Pecerscăi. Acestea s-au făcut prin cereștile rugăciuni ale Cuvioșilor părinți, Antonie și Teodosie, și încă prin cele pămîntești ale fericitului egumen Nicon.
După ce pururea pomenitul egumen, Cuviosul părintele nostru Nicon, prin felurite chipuri ale vieții sale celei întocmai cu îngerii, a împodobit toată Sfînta Mînăstire a Pecerscăi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a odihnit întru Domnul, în anul 6596, de la zidirea lumii, iar de la Nașterea lui Hristos, 1088, în vremea marelui cneaz al Kievului, Vsevolod Iaroslavici.
Și așa, cu trupul s-a așezat într-același sfînt locaș al Pecerscăi, în peșteră, unde, prin nestricăciunea moaștelor sale făcătoare de minuni, își mărturisește fericirea sa; încă și după moarte pe al său sfînt locaș cu facere de minuni îl împodobește. Însă cu duhul s-a mutat în locașurile cerești spre privirea lui Dumnezeu cea minunată, nu întru închipuire, ci față către față, cu prietenii săi cei de un obicei, Cuvioșii părinți Antonie și Teodosie. Ei sînt ca trei luminători care stau înaintea scaunului dumnezeirii Celei întreit luminătoare, luminîndu-se cu slavă veșnică, și pentru noi, fiii lor, ca niște părinți se roagă să ne învrednicim a fi moștenitori darului și slavei lor, fiind bineprimiți Domnului, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Copyright © 1999-2000 BullSoft. All Rights Reserved.