Sfîntul Varvar tîlharul
(6 mai)

Fericitul Varvar a fost mai înainte tîlhar cumplit în părţile Lucaniei. El a vărsat mult sînge omenesc şi nu putea nimeni să-l prindă, nici să i se împotrivească lui, de vreme ce era foarte puternic cu trupul. Dar, preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care nu voieşte moartea păcătosului, ci voieşte ca toţi să se mîntuiască, precum altădată pe Pavel, l-a vînat astfel şi pe acesta, cu purtarea Sa de grija cea minunată.

Într-o vreme, acest tîlhar, şezînd în peşteră şi privind la mulţimea aurului adunat din tîlhărie, s-a atins de inima lui darul lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă pe cel păcătos. Deci, tîlharul, umilindu-se cu sufletul şi aducîndu-şi aminte de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, a început a plînge, zicînd în sine: "Vai de mine păcătosul, ce am făcut! Mult sînge omenesc am vărsat, pe multe femei le-am spurcat cu păcatul trupesc, averile cele străine le-am răpit, multe răutăţi am făcut şi astăzi sau mîine voi muri, dar cele ce le-am cîştigat ale cui vor fi?" Şi iarăşi a zis: "Ştiu, că pe tîlharul cel de demult l-a primit Hristos cu milostivirea Sa; cred că şi pe mine mă va primi, de mă voi pocăi. Deci, mă pocăiesc, caut şi doresc milostivirea Lui".

Acestea socotind în sine, s-a sculat şi n-a spus nimic tovarăşilor săi. Ci, luînd numai sabia sa sub haină şi lăsînd toate, s-a dus noaptea în satul cel mai apropiat, în care era o biserică, şi a intrat în acea biserică la vremea cîntării Utreniei. Iar după Utrenie a căzut la picioarele preotului, zicînd cu lacrimi: "Părinte sfinte, nu mă lepăda pe mine păcătosul şi ticălosul, care am venit la sfinţia ta, pentru că voiesc să mă pocăiesc de toate răutăţile ce le-am făcut!"

Deci, preotul, ridicîndu-l de jos, l-a dus la Sfîntul Altar şi i-a zis: "Spune, fiule, cele ce ai făcut înaintea lui Dumnezeu; iar eu smeritul, voi fi martor mărturisirii şi pocăinţei tale". El a zis: "Părinte, eu sînt Varvar tîlharul, de care, precum mi se pare, ai auzit şi sfinţia ta. Eu m-am umplut de multe păcate, de necurăţii trupeşti, de jefuiri şi de ucideri, pentru că am ucis ca la trei sute de oameni şi, pe lîngă ei, şi pe doi preoţi i-am pierdut cu sabia, fiindcă nu voiau să mă primească la pocăinţă. Iar acum, tu părinte, dacă ştii că mă va primi Dumnezeu pe mine care mă pocăiesc, apoi leagă-mi rănile mele cu dumnezeieştile porunci, precum voieşti; iar de nu, ia această sabie a mea şi porunceşte, ca să mă ucidă cu ea". Iar preotul i-a zis: "Fiule, nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu, decît numai să nu deznădăjduieşti; ci să mergi în casa mea şi ce-ţi voi porunci, să împlineşti cu lucrul".

Deci, preotul, ieşind din biserică, a luat seama şi a văzut după el pe Varvar mergînd pe coate şi pe genunchi şi i-a zis: "De ce faci aceasta, fiule?" Zis-a Varvar: "Părinte, de cînd m-am aruncat la pămînt înaintea Domnului Dumnezeului meu împreună cu păcatele mele, nu mă voi ridica de la pămînt, pînă ce mi se vor ierta toate faptele mele cele rele". Preotul i-a zis: "Fiule, tu de voie te făgăduieşti lui Dumnezeu spre aceasta; deci, păzeşte-o şi se vor ierta ţie toate".

După ce au mers acasă, preotul iarăşi i-a zis: "Iată, fiule, copiii mei, slugile, dobitoacele şi cîinii. Cu care voieşti să fii asemenea, cu aceia ai să primeşti hrană". Zis-a Varvar: "Părinte, eu gîndesc, că nici cu cîinii nu sînt vrednic să mănînc, însă pentru nevoia cea trupească, care are trebuinţă de hrană, să mă rînduieşti împreună cu aceia, ca să gust mîncarea şi să petrec afară, fără acoperămînt în toate zilele şi nopţile". Preotul i-a zis: "Fă dar aşa, o, fiule, precum grăieşti înaintea lui Dumnezeu şi să nădăjduieşti spre milostivirea Lui cea mare!" Astfel a petrecut Varvar la preotul acela trei ani, ca dobitocul cel cu patru picioare, tîrîndu-se pe coate şi pe genunchi şi nici nu se scula de jos, socotindu-se a fi nevrednic de oameni, ci vrednic de dobitoacele cele cu patru picioare. Şi mînca şi se sălăşluia cu cîinii afară, ziua şi noaptea. După al treilea an, preotul i-a zis: "De acum, fiule, să încetezi a te hrăni cu cîinii, pentru că S-a milostivit spre tine Domnul". Varvar a răspuns: "Părinte, voiesc să mă hrănesc tot ca dobitoacele". Preotul i-a zis: "Fiule, Dumnezeu vede şi această făgăduinţă a ta, pe care o făgăduieşti Lui din smerenia ta şi voieşti să pătimeşti pentru păcatele tale".

După ce a ieşit Varvar cu dobitoacele afară din sat, umblînd după asemănarea lor şi, hrănindu-se cu verdeţuri crude ca şi ele, a ajuns la o dumbravă şi a petrecut acolo doisprezece ani, cu trupul gol; neavînd pe sine nici o ruptură de haină; şi s-a făcut trupul lui ca şi coaja finicului, arzîndu-se de zăduful soarelui şi crăpîndu-se de ger, încît se înnegrise ca şi cărbunele. Astfel s-a făcut fericitul Varvar de bunăvoie mucenic. După ce i s-au împlinit acei doisprezece ani ai pătimirii lui în pustie, i s-a făcut înştiinţare prin dumnezeiasca descoperire pentru iertarea păcatelor lui şi că o să-şi sfîrşească prin sînge - muceniceşte - nevoinţa pocăinţei sale.

Deci, odată, umblînd prin dumbravă, s-a apropiat de un drum, unde stăteau nişte neguţători. Aceia, socotind că a venit o fiară - fiindcă nu ştiau ce era în iarba aceea - au luat arcurile lor şi, punînd săgeţi, au tras în el şi l-au lovit cu trei săgeţi. După aceea au mers acolo şi au văzut pe omul cel săgetat de ei şi s-au înspăimîntat. Iar el le-a zis să nu se teamă, nici să se întristeze, spunîndu-le toate cele pentru sine, şi i-a rugat, ca să dea de ştire preotului din satul acela, de sfîrşitul lui. Aceasta zicînd-o, şi-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se preotul despre aceasta de la acei neguţători, a mers acolo şi a văzut trupul fericitului Varvar, strălucind ca o lumină. Şi, făcînd slujba cea obişnuită pentru înmormîntare, l-a îngropat pe el în acelaşi loc unde l-a aflat ucis. După aceea a început a se face la mormîntul lui tămăduiri de toate neputinţele. Iar după cîţiva ani, adunîndu-se poporul cu preotul, au descoperit mormîntul şi au aflat trupul sfîntului nestricat şi izvorînd mir de tămăduire. Deci, minunîndu-se, au preamărit pe Dumnezeu şi au adus în satul lor, cu mare cinste acele cinstite moaşte ale Sfîntului Varvar şi le-au pus în biserică, minunîndu-se de acea minunată iubire de oameni şi milostivire a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi închinăciune, în veci. Amin.