Viaţa Cuviosului Pafnutie,
egumenul mănăstirii Borob
(1 mai)

(Scrisă de ucenicul său Vasian, Arhiepiscopul Rostovului şi al Iaroslavului)

Acest cuvios părinte Pafnutie se trage după neam din seminţia agarenească. Cînd, pentru păcatele noastre şi prin voinţa lui Dumnezeu, a venit în pămîntul Rusiei, Batie, împăratul cel fără de Dumnezeu al tătarilor; acesta a robit cu mulţimea puterilor sale cetăţile cele mari ale Rusiei, a pustiit pămîntul cu sabie şi cu foc, a pierdut sfintele biserici de toată sfinţenia, iar pe domnii şi pe toţi stăpînitorii i-a secerat cu sabia ca pe nişte spice şi i-a tăiat ca pe nişte copaci frumoşi; iar în locul acelora a pus alţi stăpînitori de neam agarean, care se numeau în limba poloveţilor bascachi. Moşul lui Pafnutie agareanul, era dintr-aceşti stăpînitori care se numeau bascachi şi trăia în Rusia sub stăpînirea cea încredinţată lui.

Murind însă acel împărat păgîn, fiii Rusiei au primit uşurare de frica ce aveau de barbari şi fiecare din domnii şi stăpînitorii cei de bun neam şi-au luat moşia şi stăpînirea lor. Adunîndu-se prin cetăţi, popoarele cele numite cu numele lui Hristos şi înmulţindu-se, a început a străluci sfînta credinţă creştinească, iar păgînătatea agarienească a se prăpădi, pentru că binecredincioşii domni ai Rusiei porunceau stăpînitorilor agareni, de a nu se mai apropia vreunul de credinţa creştinească şi pe creştini să nu-i mai dea morţii. Atunci moşul lui Pafnutie, a primit sfînta credinţă şi s-a botezat, luînd numele de Martin. El, vieţuind în dreapta credinţă creştinească, a născut un fiu cu numele Ioan.

Acela, venind în vîrstă, a luat în căsătorie pe o fecioară, Fotinia, şi a născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvîntul, şi i-au dat numele la Sfîntul Botez, Partenie. Ei petreceau părinteasca moştenire în sătişorul ce se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Şi, crescînd pruncul cu anii, creştea şi cu înţelegerea şi cu bunul obicei, pentru că, dîndu-se la învăţătura cărţii, învăţa nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci şi obiceiurile cele bune, ca: blîndeţea, bunătatea, înţelepciunea, urmînd celor buni şi ferindu-se de cei răi.

Apoi, lăsînd pe părinţii săi şi toate cele din lume, s-a dus la mănăstirea cetăţii Borova, care se cheamă Înaltă, avînd hramul Acoperămîntului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi acolo a luat chipul monahicesc din mîinile egumenului Marcel, întru al douăzecelea an de la naşterea sa; şi a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.

Aici a fost dat în povăţuirea sfinţitului stareţ Nichita, care altădată a fost ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Pafnutie trecu bine prin toate slujbele mănăstireşti, cu toată bună rînduială. El era de toţi iubit, pentru faptele lui cele bune; şi a făcut 20 de ani în nevoinţele cele iubitoare de osteneală.

Apoi, păstorul acelui locaş, ducîndu-se către Domnul, fericitul Pafnutie, prin alegerea şi rugămintea monahilor care erau acolo şi mai ales în urma dorinţei celei mari a stăpînitorului cetăţii, a fost silit a primi slujba de egumen al acelui sfînt locaş. Ca stăpînitor al cetăţii era voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie, neputînd să nu-l asculte, a primit egumenia; la care s-a binecuvîntat şi hirotonit de preasfinţitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. El a început a se îndeletnici cu mai mari nevoinţe, îngrijind de păstoria oilor celor cuvîntătoare ale lui Hristos, ca un bun şi iscusit păstor, făcîndu-se model turmei sale, abătîndu-se totdeauna de oile cele de-a stînga şi silindu-se spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua şi noaptea; pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstireşti, iar noaptea petrecea în rugăciuni. Acest cuvios era împodobit de Dumnezeu cu dreaptă socoteală şi cu alte daruri ale Sfîntului Duh, căci i-a dat lui a cunoaşte pe om după chip şi după vedere, precum şi toate neputinţele şi patimile care erau în sufletul cuiva. Acestea toate şi alte descoperiri arătate lui în visuri, le va arăta povestirea care urmează.

Odată, s-a întîmplat că, fiind trimis la un sat unul din fraţii lui cei mănăstireşti pentru trebuinţa mănăstirii şi zăbovind el acolo puţin, i-a făcut vrăjmaşul împiedicarea păcatului, căci, prin ispita satanei, a căzut într-un necurat păcat trupesc. În noaptea aceea, Cuviosul părinte Pafnutie, după obişnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puţin şi îndată i s-a făcut o înştiinţare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în păcat.

Vedea o grădină foarte frumoasă, avînd pomi sădiţi cu multă chiverniseală şi se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor pomi încărcaţi cu poame; iar un pom era mai ales decît alţii. Deci, spre acela, întorcîndu-şi vederea cu veselie şi minunîndu-se, privea frumuseţea lui, iată, deodată înaintea ochilor săi, smulgîndu-se acel pom din locul său, a căzut la pămînt. Fericitul, uitînd vederea cea cu bucurie, s-a mîhnit foarte pentru această neaşteptată cădere a acelui pom şi apropiindu-se, l-a ridicat şi l-a sădit la locul lui, întărindu-l împrejur, ca să stea ca şi mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăşi smulgîndu-se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăşi să stea la loc şi, săpîndu-l, îl întărea, iar acesta iarăşi cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă osteneală trăgîndu-i pămînt, abia a putut a-l întări.

Deşteptîndu-se din somn, a înţeles puterea vedeniei şi s-a mîhnit foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locaşul lui, acei pomi sădiţi cu multă chiverniseală închipuiau pe fraţii lui cei răsădiţi în casa lui Dumnezeu şi care aduceau rodurile bunătăţilor; iar pomul cel smuls şi căzut, însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat şi pentru a cărui îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Fratele acela, sfîrşindu-şi lucrul ascultării sale şi cumpărînd sufletului său paguba cea vrednică de tînguire, s-a întors la mănăstire. Părintele îl întreba, dacă i s-a întîmplat vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al ruşinii, nu voia să-şi mărturisească păcatul, ruşinîndu-se de faţa părintelui spre care nu mai putea privi. Fericitul Pafnutie, văzîndu-l tulburat în sufletul său, i-a spus vedenia cea despre dînsul şi-l ruga bunul doctor să-şi descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar abia a putut să-l înduplece spre a-şi mărturisi păcatul făcut. Lipind multă vreme la rana sufletească doctoria cea duhovnicească şi cuviincioasă, abia a putut să întărească în el pocăinţa, depărtînd de la el gîndul deznădejdii, mîngîindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Aşa luînd aminte de păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care, aflînd de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; şi astfel, ca un bărbat puternic, purta greutăţile şi neputinţele celor nevoiaşi.

Petrecînd în locaşul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în neputinţă trupească şi a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat în sfînta schimă şi de atunci s-a însănătoşit. Dar n-a mai slujit Sfînta Liturghie pînă la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a întîmplat de mare nevoie, de care se va spune pe urmă.

Sculîndu-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumeneasca începătorie şi, dorind viaţa cea liniştită şi deosebită, s-a dus din locaşul acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Acolo, găsind un loc plăcut în vale, între două rîuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a aşezat cu un frate; însă acel loc ţinea de o altă stăpînire. Începînd el viaţa cea după Dumnezeu, cu mai multe osteneli pustniceşti, au început a veni la dînsul şi alţi fraţi; apoi, cu binecuvîntarea lui, îşi zideau chiliuţe şi vieţuiau împreună cu bunul lor povăţuitor şi învăţător către mîntuire. Deci, înmulţindu-se ucenicii şi lărgindu-se locul, fraţii au rugat pe sfîntul părinte, să dea voie să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.

Neoprindu-i de la aceasta, fraţii au zidit singuri o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei sale naşteri, şi au sfinţit-o cu binecuvîntarea Preasfinţitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmaşul, urîtorul binelui, îndemna pe mulţi oameni să facă supărare cuviosului şi locaşului său cel zidit din nou. Dar, cuviosul biruia cu binele pe cel rău şi pe toţi îi dobîndea cu răbdarea sa. Acest lucru, văzîndu-l Dumnezeu, îl păzea pe el şi locaşul lui prin apărarea Sa; pentru că nu va lăsa Domnul toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.

Atunci în cetatea Borovţca era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se mîniase pe sfîntul că lăsase mănăstirea lui şi se aşezase pe altă moşie. Deci, văzînd locaşul său micşorîndu-se şi scăzînd, iar cel nou înmulţindu-se şi înflorind, se aprindea cu mînia şi se gîndea cum ar putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul acela ţinea de altă stăpînire. Deci, a început în taină să-i facă răutate într-acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după obiceiul său, ca să aprindă locaşul de pretutindenea. Aceia, mergînd şi văzînd pe părintele cu fraţii că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă nici un rău, pentru că iuţimea şi sălbăticia lor se schimba în temere şi blîndeţe şi se întorceau acasă fără a face nimic.

Odată, a trimis pe un agarean botezat din nou, anume Ermolae, care nu-şi lepădase încă răul obicei barbar ca, fără de veste, să facă rău cuviosului părinte şi să-i aprindă locaşul. Dar, deodată a orbit şi, umblînd, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta, aflîndu-l unii, l-au dus la părintele Pafnutie şi cînd l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie, zicîndu-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dînsul? Iar el, lăsîndu-şi răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce a fost trimis şi, căzînd, îşi cerea iertare şi vederea ochilor. Atunci părintele, făcînd rugăciune pentru dînsul, i-a dat iertare şi binecuvîntare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la stăpînul său, nefăcînd nici un rău Cuviosului Pafnutie.

Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pămîntului Rusiei, prin voinţa lui Dumnezeu, păgînul împărat Momotec cu mulţime de agareni. Iar marele voievod Vasile Vasilievici, şi cu dînsul şi ceilalţi ai Rusiei, neadunîndu-se cu toată oastea lor, degrabă cu puţini ostaşi au întîmpinat la Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu şi, făcînd război pentru păcatele noastre, agarenii au biruit pe domnii Rusiei, încît pe mulţi i-au prins vii, între care era şi voievodul Vasile Iaroslavici, stăpînitorul cetăţii Borova, cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Acela, fiind în robie, şi-a adus aminte de greşeala sa, că fără de nici o vină făcea rău cuviosului părinte şi se căia de greşeala sa şi se ruga lui Dumnezeu să-l scape de primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel fiind el, a dat făgăduinţă că, de-l va scăpa Domnul din mîinile agarenilor, îndată are să strice vrajba şi să se împace cu cuviosul.

Făcînd o făgăduinţă ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape degrabă de la barbari, că se făcea pentru dînsul cu dinadinsul rugăciune către Dumnezeu de către nepomenitorul de rău părinte. Deci, scăpînd el din robie fără de vătămare prin rugăciunile Sfîntului şi venind întru ale sale, s-a dus îndată la locaşul cuviosului şi, cîştigînd de la dînsul iertare şi binecuvîntare, de atunci avea mare credinţă şi dragoste către fericitul Pafnutie.

Cuviosul, nu numai în necazuri era fără de răutate, dar răbda şi celelalte primejdii ce i se întîmplau în lucrurile mănăstireşti, pentru că nădăjduia spre Dumnezeu cu credinţă neîndoielnică.

Odată, apropiindu-se prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în ziua cea de a treia, s-a întîmplat de era lipsă de peşte în mănăstire, încît nici un fel de peşti nu se găseau, cu care s-ar fi mîngîiat fraţii în vremea praznicului, după obiceiul celor pustniceşti. Slujitorii şi ceilalţi fraţi, fiind mîhniţi pentru aceasta, Sfîntul le zicea: "Să nu vă mîhniţi, fraţilor, de aceasta, pentru că Cel ce ne-a zidit, Preamilostivul Stăpîn, şi a luminat toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mîngîia pe noi robii Săi în mîhnirea noastră şi ne va da nouă celor ce ne temem de El, îndestulate bunătăţi". Iar în Sfînta Sîmbătă cea mare, în seara nopţii cea purtătoare de lumină, eclesiarhul bisericii a ieşit la un pîrîu mic, ca să aducă apă pentru dumnezeiasca slujbă şi a văzut mulţime de peşti fără de număr, care, după vorba ţării aceleia, se numeau "sijnici", care nu sînt aşa de mari, ci cu puţin mai mari decît sardelele. Căci era atunci vărsarea apelor şi s-a adunat atîta mulţime de peşti, încît erau destul pentru trebuinţa lor, deoarece nu s-au trimis cîrtitorilor, ci celor ce aşteptau cu bună nădejde şi primeau cu mulţumire. Iar după aceea, ca şi mai înainte n-a fost niciodată atîta mulţime de peşti, de acelaşi neam. Iar eclesiarhul, degrabă a spus părintelui aceasta, pe care, auzindu-o, a preamărit pe Dumnezeu şi a poruncit vînătorilor să arunce mrejele şi au tras atît de mulţi peşti, încît toată săptămîna luminată a fost destul tuturor, la prînz şi seara.

Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mari nevoinţe şi osteneli, străbătuse numele său pretutindeni şi locaşul său din zi în zi se lărgea; pentru că se înmulţea numărul fraţilor şi al uceni-cilor lui. Între aceştia se afla şi un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mîinile sfîntului în rînduiala monahicească şi care a zidit locaşul la Voloţii Lamului. Apoi şi minunatul stareţ Inochentie, Ilie, rudenia fericitului şi Vasian, scriitorul vieţii aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul Rostovului, cum şi mulţi alţi îmbunătăţiţi bărbaţi. Deci, adăugînd cuviosul sîrguinţă cu fraţii, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se singur în vremea lucrării, ducînd pietre şi apă şi toate cele ce sînt de trebuinţă la o zidire ca aceasta. Şi, sfîrşind biserica, a înfrumuseţat-o cu icoane zugrăvite. El singur fiind, biserică însufleţită, păzea în sine fără de prihană chipul lui Dumnezeu şi era înzestrat de Domnul cu dar de minuni, pentru care se va povesti pe scurt.

Între zugravi era un meşter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean. El era bolnav de picioare şi nu putea să împodobească biserica cu zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar stareţul i-a zis: "Dionisie, Dumnezeu să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun şi Domnul şi Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale". Iar el, crezînd cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie şi îndată s-a tămăduit, vindecîndu-i-se picioarele. Şi a dat stareţul poruncă lui Dionisie şi celorlalţi zugravi mireni, ca să nu mănînce în locaşul lui mîncări mireneşti, adică carne, şi nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă să o mănînce în satul de aproape.

Într-o vreme, mîncînd în sat mîncările lor, au uitat porunca cuviosului şi, luînd o bucată de miel dreasă cu ou, au adus-o în mănăstire pentru cină. Şi cînd a gustat Dionisie întîi, a aflat că unde fusese oul era plin de viermi. Şi îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numeşte rîie şi într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încît nu putea să se mişte; drept aceea a trimis degrabă la cuviosul, plîngînd de greşeala sa şi cerînd iertare. Iar cuviosul l-a învăţat să nu mai facă unele ca acelea şi, ducîndu-l în biserică şi cîntînd pentru dînsul paraclisul cu sobor, a sfinţit apă şi a poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfinţită peste tot trupul. După ce bolnavul a făcut astfel, a adormit puţin şi cînd s-a deşteptat din somn s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca şi cum niciodată nu pătimise ceva rău; iar bubele lui au căzut ca solzii şi a preamărit pe Dumnezeu.

Locul unde s-a zidit locaşul acela al cuviosului, fiind înconjurat de pădure deasă, era bun pentru locuinţa păsărilor şi se încuibau acolo mulţime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mîngîia. El pusese poruncă, ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să le vîneze cu ceva.

Într-o vreme, fiul voievodului, făcînd plimbare în pustia aceea, aproape de mănăstire a văzut un pîlc de corbi şi, încordîndu-şi arcul său, a ucis o pasăre din ele. Bucurîndu-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca şi cum s-ar lăuda şi îndată i-a rămas capul înţepenit în acea parte, neputînd nicidecum să-l întoarcă spre căutarea lui cea dreaptă. Iar el, uitîndu-şi veselia sa pentru uciderea păsării, era cuprins de scîrbă şi de spaimă şi, înţelegînd pricina primejdiei neaşteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie şi, căzînd înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul, ca să-i îndrepte capul în rînduiala cea dintîi. Părintele a poruncit atunci să lovească în toacă. Fraţii, mirîndu-se de acea neobişnuită tocare, s-au adunat degrabă în biserică, întrebînd de acea pricină; iar cuviosul le-a spus pricina şi, zîmbind, a zis: "A răsplătit Dumnezeu sîngele corbului". Şi, săvîrşind cîntare de rugăciune, a umbrit cu Sfînta Cruce pe cel ce pătimea, zicînd: "Cu puterea cinstei şi de viaţă făcătoarei Cruci, întoarce-te înainte". Şi îndată s-a întors capul înainte şi s-a îndreptat după firea sa!

Un alt tînăr oarecare şi-a eliberat şoimul la un corb, şi acela l-a ucis; dar şi acela îndată s-a lipsit de mîngîierea sa, că amîndouă păsările au căzut moarte.

Odată, venind noaptea tîlharii la locaşul lui, au luat trei boi mănăstireşti şi, vrînd să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul mănăstirii. Şi, făcîndu-se ziuă, voiau să lase boii şi să fugă; dar, legîndu-se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ţinuţi lîngă boi, încît nu puteau să se despartă şi să fugă, pînă ce argaţii mănăstirii, căutînd boii, au dat şi de tîlhari şi prinzîndu-i i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învăţat cu cuvinte să nu mai facă unele ca acestea şi, poruncind să-i hrănească, i-a eliberat în pace.

Doi fraţi s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină şi, strîngîndu-şi lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului, în chipul acesta: După cîntarea Utreniei, ducîndu-se Sfîntul să se odihnească puţin, a văzut în vis un arap negru, luînd din cuptorul chiliei lui tăciuni aprinşi şi aruncîndu-i pe chiliile acelor monahi, care voiau să fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoşîndu-i să nu aprindă zidirea. Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o ardă! Deşteptîndu-se cuviosul din somn şi înţelegînd puterea vedeniei, a trimis îndată după acei monahi şi, chemîndu-i, le-a spus vedenia; iar ei, auzind, s-au înfricoşat şi s-au umilit. Atunci au arătat părintelui lucrurile lor adunate, mărturisindu-şi greşeala şi cerînd iertare.

Un alt frate cîrtitor, hulea toate cele făcute în mănăstire şi totdeauna grăia asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineşi în mijlocul bisericii, stînd cu cei ce cîntau şi îndată, venind părintele şi căutînd mînios cu ochii spre dînsul, a zis: "Acesta este hulitor, luaţi-l din biserică!" Îndată, doi arapi foarte negri l-au luat pe el şi l-au tras afară, bătîndu-l foarte tare. Deş-teptîndu-se din somn acela, s-a umplut de mare frică şi alergînd cu lacrimi la cuviosul părinte, şi-a cerut iertare.

În locaşul cuviosului era un bătrîn de Dumnezeu insuflat, anume Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfîrşit. Odată, odihnindu-se Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui, mergea spre chilia părintelui. Şi, cînd se apropia de uşă şi voia să facă rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei şi, văzînd pe Iosif venind, i-a zis: "A făcut rugăciune oarecine şi mi-a zis: "Constantin stareţul s-a dus către Domnul!" Iar eu, deşteptîndu-mă şi deschizînd fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine". Dar Iosif i-a zis: "Eu în ceasul acesta am venit de la Constantin şi încă este viu". Atunci părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăşi la chilia stareţului şi, mergînd, l-a aflat sfîrşit întru Domnul.

Alt stareţ insuflat de Dumnezeu şi încărcat de zile, se afla în acea mănăstire, urmînd vieţii povăţuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie. Numele stareţului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atîta izvor de lacrimi, încît le vărsa, nu numai în chilia sa, dar şi în biserică la toată pravila. Şi era într-însul şi darul mai înainte-vederii, care s-a făcut încredinţat în acest fel: Doi fraţi oarecare, avînd întru dînşii dragoste, nu după socotinţa lui Dumnezeu, ci după înşelăciunea vrăjmaşului, de care se scîrbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, gîndeau să iasă în taină din mănăstire.

În vremea dumnezeieştii Liturghii, stareţul Eftimie, cel mai sus pomenit, stînd în biserică cu obişnuita lui umilinţă şi cu ochii plini de lacrimi, a căutat la părintele şi la cei ce cîntau cu dînsul (şi cei doi fraţi se aflau în ceata cîntăreţilor). El a văzut ivindu-se, după cei doi fraţi, un arap care avea pe cap un coif foarte ascuţit şi păros, avînd perii în diferite feluri de flori. Arapul acela, ţinînd în mîini un cîrlig de fier, a început a trage la dînsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cîntăreţilor, apucîndu-i de hainele lor; trăgîndu-i afară din ceata clericilor, voia să-i apuce pe ei cu mîinile. Dar, îndată unealta cea de fier se făcea fără de nici o putere. Căci atunci cînd aveau gîndul cel de vrăjmaşul semănat să nu se supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmaşul cu înlesnire; iar cînd se împotriveau gîndului, atunci unealta vrăjmaşului se făcea fără de putere şi sărea de la dînşii. Iar părintele Eftimie privea la aceea, căutînd cu ochii cei sufleteşti înainte-văzători.

Cînd a început a se citi Sfînta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după Evanghelie iarăşi s-a arătat şi făcea aceeaşi; asemenea s-a stins şi în vremea cîntării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat iarăşi. Dar cînd a sosit sfinţirea Sfintelor Daruri şi cîntarea cea aleasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul şi nu s-a mai arătat. Stareţul Eftimie, văzînd toate acestea, s-a cutremurat şi a trecut toată Sfînta Liturghie cu uimire. După sfîrşitul Sfintei Liturghii a mers la Cuviosul şi i-a spus acea vedenie. Şi chemînd pe acei monahi, i-a învăţat să nu primească gîndurile cele viclene ale vrăjmaşului şi să nu le tăinu-iască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire; iar ei, prin învăţătura şi prin sfătuirea părintelui, s-au înţelepţit deplin.

Cuviosul Pafnutie grăia ucenicilor săi: "Cum se poate a cunoaşte din vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gînd, bun sau rău?" De acest cuvînt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru tainic; însă mai pe urmă au cunoscut cu încredinţare, că era într-însul un dar ca acesta al mai înainte-vederii.

Un oarecare monah nou începător, care nu-şi biruise îndrăz-neala mirenească întru căutarea ochilor, vieţuia împreună cu Cuviosul Pafnutie. Odată a ieşit afară din mănăstire pentru o trebuinţă oarecare. Şi văzînd venind nişte mireni - bărbaţi şi femei -, şi-a îndreptat privirea către dînşii, amăgindu-se cu ochii şi robindu-se cu gîndul iubirii de faţă mirenească; acea patimă s-a sălăşluit într-însul. După aceea s-a întors în chilia părintelui, îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicîndu-şi ochii săi, a căutat la dînsul şi îndată l-a cunoscut că era tulburat de gînduri necurate; şi întorcîndu-şi faţa de la dînsul, a zis: "O, iată om nu după chipul cel dintîi". Atunci fratele s-a temut foarte mult şi a spus gîndul său lui Iosif cel împreună cu dînsul vieţuitor; iar acela i-a poruncit lui să se mărturisească părintelui şi să-şi ceară iertare. Mărturisindu-şi fratele greşeala sa părintelui, a învăţat cuvinte părinteşti şi s-a învrednicit de iertare.

Şezînd Cuviosul Pafnutie şi citind dumnezeieştile Scripturi, a venit un om şi a făcut rugăciune, căutînd la Sfîntul prin ferestre şi întrebîndu-l de Iosif ucenicul lui, pentru că era cetăţean din acelaşi loc cu el. Iar stareţul, văzînd pe omul acela ce niciodată nu l-a ştiut, a zis către Iosif: "Ieşi, că un om rău la vedere întreabă de tine". Ieşind Iosif şi văzînd pe omul cel ştiut lui, îl întrebă pentru ce a venit. Iar el a zis: "Voiesc să fiu monah!" Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif: "Hrăneşte pe omul acela şi dă-i drumul, deoarece nu este bun". Iar Iosif s-a minunat de răspunsul părintelui şi nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum de nu este bun omul ce a venit. Şi, mergînd şi dîndu-i hrană aceluia, l-a eliberat. Apoi, întorcîndu-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: "Bărbatul acela este ucigaş că, încă fiind tînăr, a străpuns cu cuţitul în pîntece pe un monah şi l-a omorît. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de omul acela; ci din singură căutarea feţei lui l-a cunoscut că este ucigaş.

Un monah oarecare a venit în locaşul cuviosului, pe care văzîndu-l sfîntul stareţ venind la dînsul, a zis încetişor către ucenicii săi: "Vedeţi, acest monah nici prin rînduiala monahicească nu s-a curăţat de sînge!" Iar ucenicii, minunîndu-se şi necutezînd a-l întreba, mai tîrziu stareţul singur a spus unuia dintre dînşii că monahul acela, fiind mirean, slujea la un boier dreptcredincios în marele Novgorod şi a omorît cu otravă pe stăpînul său. Mai pe urmă, mîhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc, dar nici aşa nu s-a curăţat, deoarece n-a făcut adevărată pocăinţă şi canon îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut".

O femeie oarecare jupîneasă, soţia unuia Alexe, ce se chema Govurni, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie şi au vieţuit împreună cu Vasian, scriitorul vieţii acestuia, avea mare credinţă către fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dînsul pe fiii ei cu aducere de daruri, cerînd de la dînsul rugăciuni şi binecuvîntări. Şi i s-a întîmplat ei o boală din lucrare diavolească - tulburarea minţii -, şi vedea cu ochii mulţi demoni venind la dînsa şi înfricoşînd-o; de aceea se tulbura cu mintea. Iar cînd i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareţ mărunt la statură şi gîrbov, avînd o barbă mare căruntă şi îmbrăcat cu haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe nişte lupi de la oi şi se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicînd către dînsa: "Pafnutie cel din Borov izgoneşte de la tine pe demoni!" Şi aceasta s-a făcut de mai multe ori acelei femei.

Deci, însănătoşindu-se desăvîrşit, a dorit să vadă pe Sfîntul, vrînd să ştie cu încredinţare dacă acela este care i se arată ei în boală, izgonind pe diavoli de la ea sau altul? Şi a venit cu slugile pînă la poarta locaşului cuviosului - fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire -, şi a trimis pe slugile sale la ucenicii fericitului, rugîndu-i, cum ar putea să vadă ea pe Sfîntul Părinte. Iar ei, arătînd pe Sfîntul, au poruncit slugilor să-l arate stăpînei lor, cînd va merge cu fraţii de la biserică la trapeză, pentru că era vremea prînzului. Iar aceea, văzînd pe sfîntul cînd a ieşit din biserică, l-a cunoscut îndată şi cu lacrimi a strigat: "Acela este cu adevărat care, prin arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni şi mi-a dăruit tămăduire!" Şi a trimis multă milostenie monahilor, dînd mulţumire lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.

Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului şi, suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele, i-a dat metaniile sale, poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar el abia s-a supus ascultării, supărîndu-se de cumplita durere, şi săvîrşind jumătate din mia de rugăciuni, şi-a simţit ochiul cu totul sănătos şi, alergînd, a spus părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu s-a tăinuit de părintele cel mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; ci i-a poruncit să se întoarcă iarăşi şi să-şi sfîrşească mia cea de rugăciuni.

Odată, şezînd fraţii la cuviosul, s-a făcut înştiinţare de la nişte mireni, bărbaţi cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este aproape de cetatea împărătească Moscova, şi-a lăsat arhimandria şi au început a zice: "Cine va fi acolo arhimandrit?" Şi pomeneau unul pe acesta şi altul pe celălalt. Iar fericitul, căutînd la unul din ucenicii săi, anume Vasian, fratele lui Iosif, foarte tînăr şi de curînd călugărit, arătînd spre dînsul, a zis zîmbind celor ce erau cu dînsul: "Acesta este arhimandrit al mănăstirii lui Simon". Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să fie; căci acel Vasian, după proorocia Sfîntului, a fost pus arhimandrit al mănăstirii lui Simon, nu atunci, ci după trecerea a mulţi ani.

Odată, cuviosul a cerut voie de la un boier de pe rîul Ovil, ca numai trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vînarea peştelui, şi ceea ce va trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuinţa mănăstirească. Deci, trimiţînd boierul pe unul din slujitorii săi la acea slujbă, a poruncit să-i dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peştele ce va prinde să-l săreze într-acelea. Dar, slujitorul nu voia să ia atîţia bani spre cumpărarea vaselor, nădăjduind ca, de abia să umple măcar un vas mic cu peşte în acele trei zile. Iar cuviosul, căutînd cu iuţime la el, îi poruncea să facă ceea ce i se porunceşte. Deci, mergînd trimisul, a prins în cele trei zile, 730 de peşti mari, care se numesc ribţi, după vorba acelei ţări. Iar cîţi vînau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atîta peşte. Atît vînat văzînd înaintea sa Sfîntul, a poruncit să se gătească vasele.

Un tînăr oarecare a venit la chipul monahicesc şi a început a se tulbura cu gîndul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea vrăjmaşului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neştiută, uneori ca un cîine negru, iar alteori, şezînd în chilie, auzea cum ursul umblă împrejurul chiliei şi se apucă de pereţi. Iar cuviosul stareţ a poruncit acelui tînăr să citească Psaltirea şi de atunci acele năluci diavoleşti s-au stins cu totul şi tînărul s-a izbăvit, cu rugăciunile sfîntului.

Acest cuvios părinte era bine socotitor şi iscusit în tot lucrul dumnezeiesc şi omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci şi mulţi din mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc; şi, venind, îşi mărturiseau păcatele lor, de vreme ce cunoştea şi ştia bine sfinţitele pravile; ca un doctor iscusit, ştia să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească. Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la faţă; nu se sfia de feţele celor puternici, nici trecea cu vederea pe cei săraci şi cîţi se înălţau cu mîndrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriţi, foarte iubit şi milostiv către săraci.

Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi cei dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locaşul lui ca la o mie şi mai bine de oameni flămînzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în mănăstire, pînă ce în vara viitoare, după rugăciunile lui şi pentru lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulţirea roadelor.

De cînd s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rînduiala vieţii şi a pustniciei lui: Luni şi vineri nu gusta nimic, miercuri mîncare uscată, iar în celelalte zile mînca cu fraţii. Totdeauna se ostenea în lucruri grele, tăind lemne şi ducîndu-le pe umeri, lucrînd pămîntul în grădină, cărînd apă şi stropind verdeţurile şi alte greutăţi, toate le făcea. Nimeni mai înainte de el nu se afla la tot lucrul şi la schimbarea pravilei. În vreme de iarnă se nevoia mai întîi în rugăciune, la citire şi la lucrul mîinilor, împletind mreji pentru vînarea peştelui. De corpul său n-a lăsat pe nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaş nu voia să le vadă, dar nici de departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a păzit fecioreasca curăţie a trupului său neprihănită toată viaţa sa. Pentru aceasta a fost vas al Sfîntului Duh şi cu vrednicie a primit hirotonia preoţiei; însă, pentru smerenie, de cînd s-a îmbrăcat în sfînta schimă, nu slujea Liturghia, decît numai odată a săvîrşit Sfintele Taine, după o întîmplare şi nevoie, înainte de sfîrşitul său.

Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos şi nefiind preot în acel locaş în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toţi avînd trebuinţă să slujească în bisericile lor. Şi, vezi socoteală cu bună înţelegere a părintelui cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela şi-a schimbat legea şi ca un lucrător vrednic de sfinţenie, într-acea zi a săvîrşit singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte şi cu umilinţă. Iar după săvîrşirea Liturghiei, a zis către ucenici: "Acum abia a rămas sufletul în mine!" Cu o mare cucernicie şi cu frică, acel slujitor vrednic de sfinţenie, se atingea de săvîrşirea dumnezeieştilor Taine. Şi avea el la praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; şi ca altul din altul se făcea. Şi lăsa atunci şi trupului lui ospătare mai multă decît în alte zile, însă măsurată, fugind de îmbuibare din toate. Iar cînd era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase şi cînd era vremea să tacă, se îndeletnicea în tăcere, şi pretutindeni se abătea de la deşertăciuni; iar din toate iubea lipsa şi sărăcia şi nu se îngrijea de trebuinţele sale trupeşti.

El ajunsese într-atîta măsură, încît era departe cu obiceiul cel îmbunătăţit, de oamenii cei ce sînt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-a mîniat întru nimic pe Dumnezeu; ci făcea totdeauna cele bune şi plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit şi a petrecut 60 de ani în rînduiala monahicească şi nu şi-a schimbat pravila sa, neabătîndu-se nici spre dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stînga, temîndu-se de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele credinţei avea atîta grijă şi rîvnă, încît dacă începea cineva a grăi cît de puţin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din mănăstire.

Petrecînd în nişte isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru Pafnutie, a ajuns în măsura vîrstei plinirii lui Hristos, rămînînd ca să se dezlege din cele vremelnice de aici şi să treacă la cele veşnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.

Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al Paştilor, joi, a treia săptămînă, a ieşit fericitul după Utrenie cu fraţii la oarecare lucru după obicei şi, aşezîndu-le rînduiala acelui lucru, s-a întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Şi i-au zis ucenicii, ca după ceasul prînzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns: "Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie şi nemutat". Apoi, după săvîrşirea Liturghiei, s-a împărtăşit cu fraţii din obişnuita masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume Inochentie. Şi, văzînd pe stareţ şezînd pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: "Eu am altă nevoie, pe care tu n-o ştii, că legătura care este, voieşte să se dezlege". Dar Inochentie n-a înţeles ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înştiinţare, cum că binecredinciosul Domn, Mihail, fiul lui Andrei, voieşte să vină în mănăstire să se roage.

Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului, să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul n-a ieşit la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei şi a Pavecerniţei deoarece începuse a boli şi a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le săvîrşească în chilie. Şi, trimiţîndu-l, i-a zis: "Cînd va veni această zi, joi, atunci voi schimba din neputinţa mea". Ucenicul n-a înţeles cuvîntul acela, iar Cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.

Deci, venind ziua de Vineri şi sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în biserică la Sfînta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceştia unul, nefiind tînăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată şi-a tras palma cu mîinile de la dînsul şi i-a poruncit să-l sprijinească de haină. Atît era de păzitor al nepătimirii, încît şi în bătrîneţe şi în boală şi înaintea morţii, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de trupul lui. În ziua aceea a fost la Vecernie şi, cînd a început să se cînte panahida pentru cei răposaţi, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a voit să meargă; ci a rămas cu cei ce cîntau, zicînd: "Mie îmi este de trebuinţă această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi".

Sîmbătă a fost la Sfînta Liturghie, iar după sfîrşitul ei l-au rugat ucenicii să guste puţină hrană, că este sîmbătă, şi de Joi n-a gustat nimic. Părintele le răspunse: "Ştiu şi eu aceasta, şi după dumnezeieştile pravile se cade a gusta sîmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se cade ca trei zile să se înfrîneze de hrană înaintea împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine. Şi n-a gustat nimic pînă în ziua Duminicii.

În seara sîmbetei şi-a săvîrşit mărturisirea înaintea duhovnicului părinte, după rînduiala sfintei pocăinţe, şi a mers la cîntarea cea de toată noaptea şi, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dînşii: "De acum nu voi mai auzi cîntarea cea de toată noaptea". Iar în vremea dumnezeieştii Liturghii, stătea Sfîntul cu mare luare aminte şi cu lacrimi; iar după terminarea sfintei slujbe, s-a împărtăşit în Sfîntul Altar cu dumnezeieştile Taine. Apoi, ducîndu-l din biserică în chilie, i-a întrebat: "În ce zi mi-a venit boala?" Ucenicii au răspuns: "Joi ai început a boli, părinte". Iar el a zis: "Într-acea zi mă voi şi sfîrşi". Apoi a gustat puţină hrană în ziua de Duminică, fiind silit de ucenici; şi de atunci a poruncit ca pe nimeni din cei ce veneau în mănăstire, să nu-i lase la el.

Auzind domnii şi boierii de primprejur, că a slăbit de boală fericitul Pafnutie, trimiteau la dînsul spre cercetare bărbaţi cinstiţi cu multă milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se aduceau, şi nici nu voia să audă ceva de cele mireneşti. Ci grăia: "Eu am trebuinţă, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni deoarece voiesc să mă duc în cale lungă; iar cel ce are credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata Maica Lui, poate să facă milostenie şi după ducerea mea".

Şi se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbaţi trimişi. Şi era în gura cuviosului părinte, neîncetată rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui David. Nu pe rînd, ci aleşi, care slujeau la vremea lui cea de faţă şi stihuri de rugăciune din Paraclisul către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu şi nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătăţile cele ce vor fi să fie. De aceea, nădăjduindu-se, se bucura cu duhul şi, în veselie fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi şi din rugăciuni, ca unul ce avea încredinţare de mîntuirea sa. Nici s-a mîhnit de ceva, precum este obiceiul celor ce au să se ducă din viaţa aceasta. Boala lui nu era prea grea, căci în toate zilele umbla, fiind dus de fraţi la Sfînta Liturghie în biserică, unde stătea cu luare aminte pînă la sfîrşitul dumnezeieştii slujbe.

Iar în cea mai de pe urmă zi a vieţii sale, joi, care este a doua zi după înjumătăţirea celor 50 de zile, vrînd cuviosul să meargă în biserică la Sfînta Liturghie, a început a grăi către ucenici: "Iată ziua Domnului, veseliţi-vă popoare; iată ziua cea aşteptată de mine a venit". Iar ei l-au întrebat: "Despre care zi grăieşti, părinte?" El a răspuns: "Despre Joia aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă". Ieşind el din chilie spre biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dînsul spre cercetare, cei trimişi de la singurul stăpînitor a toată Rusia, marele voievod Ioan Vasilievici, de la fiul lui, marele domn Ioan Ioanovici şi de la Preasfinţitul mitropolit Gherontie.

Auzind sfîntul despre acestea, s-a mîniat foarte mult. Apoi, nevoind, s-a întors în chilie şi, căutînd la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, a zis: "O, Stăpînă Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-au lipsit de dumnezeiasca slujbă". Şi, trimiţînd pe fraţi la biserică, a rămas singur în chilie şi a întărit uşa, ca să nu intre nimeni din cei trimişi la dînsul. Apoi, după sfîrşitul Liturghiei, înţelegînd trimişii că le este cu neputinţă să vadă pe cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii, venind iarăşi la dînsul, l-au văzut zăcînd pe pat şi zicea ca de oarecare altul: "I-a venit lui ziua şi va muri".

Iar ei l-au întrebat pe el: "Despre cine zici, părinte, că va muri?" El a zis: "Depre care voi ziceţi că boleşte, acela, pocăindu-se, are să moară!" Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dînsul, zicînd: "M-am ostenit şi voiesc să mă odihnesc pînă la cîntarea Vecerniei; iar deseară să vină la mine toţi fraţii". Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea morţii lui; şi l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrîn, zicînd: "Părinte, după ce vei muri, oare să chem pe întîiul preoţilor şi pe alţi preoţi din cetate la îngroparea ta?" Iar sfîntul a poruncit să nu cheme pe nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului şi să nu ştie nimeni în cetate şi în sate de sfîrşitul lui, "pînă ce nu mă vor îngropa preoţii mănăstirii". Iar mormîntul a poruncit să i-l sape în biserică, în partea de miazăzi, aproape de uşa bisericii.

Sosind ceasul de cîntarea Vecerniei şi nimeni din fraţi nefiind la dînsul fără numai ucenicul, a început Cuviosul a cînta: Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului..., cîntînd stihurile celor adormiţi. Şi sfîrşind psalmul, a cîntat troparele cele ce urmează: "Ceata sfinţilor au aflat izvorul vieţii...". Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mîntuirea sufletului său şi pentru mănăstire. Dar ucenicul, cel ce stătea lîngă dînsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieşit din chilie în tindă şi, şezînd, nici dormea, nici nu dormea. Şi a auzit glasuri de mulţi cîntăreţi în chilie şi se mira în sine, zicînd: "Am ieşit din chilie şi nu era nimeni la părintele, iar acum cine sînt acei ce cîntă la dînsul?" Şi, scuturîndu-şi somnul de la ochi, a intrat în chilie şi n-a văzut pe nimeni, fără numai pe părintele, şoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea, deoarece slăbise.

Apoi au venit şi ceilalţi ucenici şi a început sfîntul a se întoarce din partea stîngă spre dreapta; şi ucenicii de multe ori îl întorceau spre stînga; iar el iarăşi spre dreapta se întorcea şoptind oarecare cuvinte şi dintr-aceasta au înţeles, cum că vede ceva neobişnuit. Apoi toţi privind la dînsul, Cuviosul, strîngîndu-se cu ferire şi punîndu-şi pe piept mîinile în chipul crucii, prin trei răsuflări şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în anul de la facerea lumii, 6984, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, 1477, în întîia zi a lunii Mai, mai înainte de apusul soarelui cu un ceas. Şi era faţa lui nu după obiceiul morţilor, ci strălucea ca o lumină, şi toţi, privind la dînsul, se părea că doarme un viu; şi a fost mare plîngerea fraţilor după părintele lor, care atunci erau în număr de 95. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfîntul după sfătuirea lui, ca să nu ştie nimeni din mireni despre sfîrşitul şi îngroparea lui, şi ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.

Dar cînd s-a auzit de moartea sfîntului în cetatea Borova şi în cetăţile şi satele de primprejur, pornind toţi cei duhovniceşti şi mireni, au alergat la locaşul cuviosului, vrînd să-l vadă şi să se închine moaştelor fericitului părinte. Pe drum ei au fost înştiinţaţi că sfîntul este îngropat; unii se întorceau, mîhnindu-se, că nu s-au învrednicit să fie la cinstita îngropare a Sfîntului; iar cei mai mulţi, venind la mormînt, se închinau de dimineaţa pînă seara.

Iar noi, avînd pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales şi fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfînta Treime: pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.