Viaţa Cuviosului Petru Atonitul
(12 iunie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rînduiala ostaş şi voievod. El a venit la călugărie în acest chip: Ca voievod, fiind trimis cu multe oşti la război în Siria, s-a întîmplat ca oştile greceşti să fie biruite de potrivnici; deci, a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea Samara din ţinutul Arabiei, care era lîngă rîul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Petru, şezînd în lanţuri, îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe ori se gîndea să se facă monah. Deci, a cunoscut că, de aceea a dat Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a sîrguit ca scopul său cel bun să-l aducă degrabă la îndeplinire. De aceea plîngea şi se tînguia mult, blestemîndu-şi lenevirea sa şi ocărîndu-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.

Deci, şezînd mult timp în temniţă şi neavînd nici o nădejde de scăpare din lanţuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-l elibereze pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din temniţa lui Irod, chemînd întru ajutor şi mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, Sfîntului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sînt în primejdii. El avea de mult spre dînsul mare credinţă şi dragoste, adeseori se ruga lui cu nădejde, punînd în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa; ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre nevoinţa monahicească. El mai gîndea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma şi acolo la mormîntul Sfîntului şi marelui Apostol Petru şi-ar fi lepădat perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugîndu-se de aceasta, Petru cel legat adăuga şi mare postire, primind numai la două sau trei zile hrană. Altă dată a petrecut şapte zile flămînd şi, sfîrşindu-se săptămîna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae şi i-a zis: "Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o şi am luat aminte la suspinul inimii tale şi m-am rugat pentru tine milostivului şi iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea şi El nu voieşte, ca degrabă să te dezlege pe tine din legături, ci ţi-a rînduit ţie o mîntuire mai bună; deoarece Împăratul şi Stăpînul nostru i-a umplut de nădejde pe toţi în Sfînta Sa Evanghelie, zicînd: Cereţi şi veţi lua; bateţi şi se va deschide vouă. Deci, nu înceta, cerînd prin rugăciuni şi prin suspinuri, bătînd la uşa milostivirii Lui, pînă ce, plecîndu-se spre milă, îţi va da libertatea cerută, scăpîndu-te din legături şi deschizîndu-ţi uşile temniţei celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, aşteptînd mila lui Dumnezeu". Acestea zicîndu-le Sfîntul Nicolae lui Petru cel legat şi poruncindu-i să se întărească cu bună hrană, s-a făcut nevăzut.

Petru, deşteptîndu-se din somn şi primind hrană, s-a întors iarăşi la rugăciune şi mai cu dinadinsul se ruga ziua şi noaptea, cu bună nădejde, şi neîncetat chema pe Sfîntul Nicolae, ajutătorul său. După o vreme, iarăşi i s-a arătat în somn Sfîntul Nicolae, cu chipul ca şi cum ar fi întristat, zicînd către dînsul cu glas lin şi blînd: "Frate Petre, să mă crezi pe mine, că neîncetat m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu, dar nu ştiu cu ce judecăţi şi cu ce purtare de grijă zăboveşte pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpîn a îndelungat împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea, să nu bage în seamă darul Lui. De voieşti ca şi de alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu să se roage pentru tine, îţi vestesc ţie pe un rugător către dînsul mult mai puternic decît mine, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că amîndoi, cînd ne vom ruga pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni".

Petru a zis Sfîntului Nicolae: "Care este, sfinte stăpîne, acela care mai bine decît tine poate să se roage lui Dumnezeu, pentru că, cu ale tale rugăciuni şi folosiri, toată lumea se mîntuieşte şi toate popoarele creştine, la tine scăpînd, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor". Atunci Sfîntul Nicolae i-a zis lui: "Să ştii, Petre, că dreptul Simeon, care a primit pe braţele sale pe Hristos Domnul, fiind de patruzeci de zile, pentru care s-a numit şi primitor de Dumnezeu, acela este!" Apoi, Petru a răspuns: "Ştiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel sfînt bărbat despre care Sfînta Evanghelie a scris". Atunci Sfîntul Nicolae i-a grăit lui: "Pe acela, amîndoi, tu şi eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune şi cele neîmplinite ale noastre rugăciuni le va scoate la bun sfîrşit; pentru că este mult mai puternic la Dumnezeu, stînd înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpînă Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, şi am mare îndrăzneală către El". Sfîntul Nicolae, zicînd aceasta, s-a dus. Petru, deşteptîndu-se din somn, iarăşi s-a plecat la rugăciuni multe şi la postire fără de măsură, chemînd şi pe Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu, ca şi pe Sfîntul Nicolae în ajutor.

Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuţii Săi cei mari, de Simion şi de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci, Sfîntul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Nu s-a arătat singur, ci cu Sfîntul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi i-au zis: "Îndrăzneşte, frate Petre, şi lepădînd mîhnirea celui de obşte mijlocitor şi al meu împreună rugător, pune făgăduinţele tale de faţă şi dă-i mulţumire aceluia, după Dumnezeu". Petru, ridicîndu-şi ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip şi îmbrăcat în veşmîntul preoţiei Legii vechi, avînd în mîini toiag de aur. Petru, văzîndu-l pe acesta, s-a înspăimîntat, iar Sfîntul Simeon a zis către el: "Tu eşti cel care rogi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături şi din această temniţă?" Iar el, abia putînd să-şi deschidă gura de spaimă, a răspuns: "Eu sînt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, pe care te-am cîştigat şi pe sfinţia ta ca mijlocitor către Dumnezeu". Sfîntul Simeon i-a zis: "Dar vei împlini făgăduinţa ta, ca să te faci monah şi să vieţuieşti în fapte bune?"

Petru a răspuns: "Da, stăpîne, ajutîndu-mi Dumnezeu, o voi împlini". Iar sfîntul i-a zis: "De te făgăduieşti că vei face aşa, să ieşi acum de aici şi să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ţie, nu pot să te oprească". Atunci, Petru a arătat sfîntului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfîntul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mîini de fiarele de la picioarele lui Petru şi îndată s-au topit ca ceara de faţa focului. Petru s-a sculat în picioare şi a văzut temniţa deschisă, s-a dus din temniţă după Sfîntul Simeon, urmîndu-i aceluia cu Sfîntul Nicolae şi astfel s-a aflat afară din cetate. Petru, gîndind în sine, zicea: "Oare nu este vis acesta ce se vede?"

Sfîntul Simeon, întorcîndu-se îndată spre el, i-a zis: "De ce gîndeşti aşa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu şi ce a făcut ţie? Dar nu vezi cu încredinţare unde eşti şi cui urmezi?" Apoi, Sfîntul Simeon, încredinţînd spre pază Sfîntului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfîntul Nicolae. Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Nicolae a întrebat pe Petru: "Oare ai luat ceva de mîncare pentru cale?" Iar Petru a răspuns: "Nu, stăpîne, pentru că nimic n-am avut să iau!" Sfîntul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întîmplase acolo, zicîndu-i: "Vei găsi pe un om care-ţi va da poame; deci, ia cîte vei avea de trebuinţă şi urmează-mă". Petru, mergînd în grădină şi luînd poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfîntul Nicolae şi în puţină vreme a sosit pe pămîntul grecesc. Sfîntul Nicolae a zis lui Petru: "Iată, frate, acum eşti în ţara ta şi ai vreme liberă spre împlinirea făgăduinţelor tale; deci, fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăşi în Samara". Aceasta zicînd, arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lîngă el.

Petru, dînd mare mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Simion şi Nicolae, îndată a început a-şi împlini făgăduinţa; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuţii săi, ci s-a dus la Roma cea veche, ca să-şi dea Celui Preaînalt făgăduinţele sale şi să săvîrşească cele ce a hotărît gura lui în vremea necazului. Însă, arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întîi călătorea nevăzut cu el, aducîndu-l din Arabia la greci, tot aşa călătorea împreună nevăzut şi prin pămîntul grecesc, pe cînd mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l şi îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un credincios milostiv şi păzitor deştept şi nedepărtat.

După ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfîntul Nicolae, alergînd înainte, s-a arătat noaptea în vis episcopului, ţinînd de mînă pe Petru şi arătîndu-l lui şi spunîndu-i toate pe rînd, cum l-a scos din Samara şi din legături, şi cum acela a dat făgăduinţă să se tundă la mormîntul Sfîntului Marelui Apostol Petru, şi i-a spus cum se numeşte; deci, a poruncit episcopului să primească pe bărbatul cel arătat lui şi să săvîrşească degrabă dorinţa aceluia.

Episcopul Romei, deşteptîndu-se din somn, se gîndea la acea vedenie; deci, făcîndu-se ziuă şi sosind vremea dumnezeieştii Liturghii, a mers în biserica Sfîntului Marelui Apostol Petru, vrînd să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Era zi de Duminică şi, adunîndu-se mult popor în biserică, nu era cu putinţă să afle şi să cunoască pe cel căutat. Deci, episcopul, privind în popor şi necunoscîndu-l, a strigat cu mare glas, chemîndu-l pe nume: "Petre, care ai venit din pămîntul grecesc şi pe care Sfîntul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniţei din Samara, vino la mine". Petru, ieşind îndată din popor, s-a apropiat de el şi a căzut la picioarele lui, zicînd: "Eu sînt robul tău, stăpîne". Petru se minuna, cum episcopul l-a chemat pe nume pe el, care niciodată nu l-a ştiut, nici îl văzuse şi n-a spus nimănui izbăvirea din legături, cea ştiută de el; episcopul i-a zis: "Nu te minuna de aceasta frate, căci marele Nicolae, mi-a spus toate cele despre tine".

Episcopul, primind pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormîn-tul Apostolului Petru, după făgăduinţa lui, şi l-a ţinut la sine multă vreme, învăţîndu-l şi povăţuindu-l pe calea mîntuirii. Apoi, poruncindu-i Dumnezeu, episcopul a eliberat pe Petru din Roma, zicîndu-i: "Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povăţuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptîndu-ţi calea şi păzindu-te de meşteşugirile diavoleşti". Fericitul Petru, căzînd la picioarele episcopului, a zis: "Mîntuieşte-te, cinstite părinte, mîntuieşte-te ucenice al lui Hristos şi împreună slujitorule cu Sfîntul Nicolae, chezaşul meu, şi roagă-te pentru mine păcătosul!" Petru, luînd binecuvîntare de la episcop şi sărutîndu-l tot clerul lui, a ieşit din Roma; deci, punîndu-şi nădejdea în Dumnezeu, voia să se întoarcă în pămîntul grecesc. Ducîndu-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit şi, intrînd într-însa, a plecat şi a mers fără pericol, fiind timp prielnic şi liniştit.

Mergînd cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieşit din corabie să-şi coacă pîine şi, intrînd într-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav şi neputincios pe stăpînul casei, pe fiul lui şi pe toţi casnicii lui. După ce şi-au copt pîinile, s-au aşezat să mănînce, iar unul dintre ei a zis: "Ia o pîine şi s-o duci în corabie cîrmaciului şi părintelui". Stăpînul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dînşii. Ei au răspuns că un monah ce se numeşte Petru călătoreşte cu dînşii de la Roma. Stăpînul casei a zis către corăbier: "Mă rog de voi, stăpînii mei, rugaţi pe părintele acela să vină în casa mea să o binecuvinteze şi să se roage pentru noi, care sîntem bolnavi şi neputincioşi, că, precum vedeţi, ne-am apropiat de moarte, căzînd în această neputinţă cumplită".

Ducîndu-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea oamenilor, ştiind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dînşii şi, dacă a intrat pe uşa casei, a zis: "Pace casei acesteia şi celor ce vieţuiesc într-însa". Stăpînul casei, îndată deşteptîndu-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea şi s-a simţit sănătos cu totul; şi, sculîndu-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului şi i le-a sărutat plîngînd. Atunci toţi care erau acolo, văzînd schimbarea lui cea grabnică, adică din bolnav în sănătos, s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpînul casei, care cîştigase tămăduirea, a luat pe sfîntul de mînă şi a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcînd peste dînşii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoşi. Deci, tămăduind pe toţi bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie şi toţi care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Omul cel tămăduit cu toată casa sa, luînd pîine, vin şi untdelemn, s-a dus la corabie să-i dea cuviosului în semn de mulţumire pentru cîştigarea tămăduirii.

Sfîntul a lăudat osîrdia lui şi i-a zis ca să nu-i mulţumească lui, ci lui Dumnezeu, iar darurile aduse nu voia să le primească. Omul acela, căzînd la picioarele cuviosului cu lacrimi, grăia: "Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primeşti din mîinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră". Atunci şi corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, şi abia plecîndu-se, a primit; deci, binecuvîntînd pe omul acela şi pe toţi cei ce veniseră cu dînsul, i-a trimis la casa lor. Darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, apoi a plecat mai departe. Hrana cuviosului părinte în corabie era cîte o bucăţică de pîine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării cîte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Cuviosul Petru, adormind într-o oarecare vreme, fiind cuprins de un somn uşor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decît soarele, şi pe Sfîntul Nicolae stînd înaintea ei ca un rob, arătînd spre dînsul şi grăind către Născătoarea de Dumnezeu: "Stăpînă, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mîntui din acea cumplită robie şi din legăturile cele grele, acum, unde îi arăţi locul la care şi-ar sfîrşi cealaltă vreme a vieţii sale?" Ea a răspuns: "Odihna lui îi va fi în muntele Athonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu şi Dumnezeu, ca cei ce fug de gîlcevile lumeşti şi se apucă de nevoinţele duhovniceşti după puterea lor şi, cu credinţă şi dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viaţa lor cea vremelnică şi, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să cîştige viaţă veşnică; pentru că iubesc foarte mult acel loc şi voiesc să înmulţesc acolo rînduiala monahicească; căci mila Fiului şi Dumnezeului meu, nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo. Dacă ei vor păzi mîntuitoarele porunci, vor stăpîni muntele acela spre miazăzi şi spre miazănoapte, de la mare pînă la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, şi-i voi apăra pe toţi aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!"

Cuviosul Petru, văzînd o vedenie ca aceasta şi deşteptîndu-se din somn, înălţa multe laude şi mulţumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi marelui arhiereu Nicolae. Vîntul suflînd în ajutor, corabia mergea cu spor; iar cînd s-a apropiat de marginea muntelui Athos, corabia a stat deodată nemişcată, deşi vîntul sufla în pînză şi marea era adîncă. Corăbierii se mirau cu spaimă, şi grăiau unul către altul: "Ce este aceasta?" Ei nepricepînd ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dînşii: "Fiilor, spuneţi-mi cum se numeşte locul acesta?" Ei au răspuns: "Acesta este muntele Athonului". Sfîntul a zis către dînşii: "Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemişcată; deci, scoateţi-mă la mal şi lăsaţi-mă aici. De nu veţi face aceasta, nu veţi putea pleca de aici". Ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă, nevoind să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu, au dezlegat pînza, s-au apropiat de pămînt, au scos pe sfîntul din corabie şi l-au lăsat acolo, vorbind între ei şi despărţindu-se cu plîngere şi cu tînguire, zicînd: "De mare acoperămînt şi ajutor ne lipsim astăzi!" Iar sfîntul grăia către dînşii: "Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni şi toate le împlineşte, Acela să călătorească împreună cu voi şi să vă păzească de tot răul".

Zicînd aceasta şi dîndu-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci şi binecuvîn-tîndu-i pe toţi, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergînd de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase şi, trecînd multe văi cu desimi prin prăpăstii şi păduri, a găsit la un loc o peşteră foarte întune-coasă, în care era o mulţime de tîrîtoare cu care se încuibaseră şi diavolii; deci, s-a sălăşluit în acea peşteră. Dar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli şi cîte primejdii a suferit, nu este cu putinţă a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

Cuviosul Petru, sălăşluindu-se în peştera aceea, se ruga lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Astfel a petrecut două săptămîni, negustînd nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească, neputînd diavolul să o sufere, şi-a adunat oştile sale înarmate ca de război, cu săgeţi şi cu arcuri, cu săbii şi cu suliţe, şi au intrat în peştera aceea, strigînd cu glasuri înfricoşătoare şi cu răcnete mari iuţindu-se şi izgonind de acolo pe Cuviosul Petru. Şi se vedeau diavolii cum întindeau arcurile şi cum dădeau drumul la săgeţi contra lui; alţii scoteau săbiile şi îndreptau suliţele spre împungerea lui; iar alţii prăvăleau pietre mari, încît pămîntul se cutremura şi peştera voia să se prăvălească.

Cuviosul, văzînd toate acestea, nu se mai aştepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: "Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu". Apoi, ridicîndu-ţi ochii în sus şi înălţîndu-şi mîinile, a strigat cu glas mare, zicînd: "Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută robului Tău!" Deci, cînd au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - nume înfri-coşat şi de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce şi preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfîntul, chemînd încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca şi cu un bici sau ca şi cu o praştie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga şi zicea: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!" După aceea, nu s-au mai auzit glasurile cele diavoleşti pînă la o vreme. Deci, cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Hrana lui era la început pîinea, pe care o luase din corabie; apoi, sfîrşindu-se acea pîine, se hrănea cu verdeţurile pustiei şi cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. El s-a hrănit astfel pînă la vremea, în care a început a i se aduce cu mîinile îngereşti mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăşi la cuvîntul cel dintîi.

După cea dintîi năvălire tîlhărească a vrăjmaşului, trecînd cincizeci de zile, diavolul a venit iarăşi cu multă putere de diavoli, s-a înarmat cu chipul cel dintîi contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, pornind contra lui toate fiarele care erau în muntele acela şi pe toate vietăţile care se tîrăsc pe pămînt şi încă singur diavolul şi prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare şi tîrîtoare. Deci, unele se tîrau pe lîngă picioarele sfîntului, altele şuierau cu înfricoşat glas, altele, căscînd gura, voiau să-l înghită de viu şi pe faţă i se repezeau; şi acea vedere era înfricoşată şi groaznică din toate părţile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci, şi chemînd numele lui Hristos Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii Lui, iarăşi a făcut deşartă puterea acelora şi a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănţuind, se veselea întru Dumnezeu, Mîntuitorul său.

Cuviosul sfîrşind anul cel dintîi al pustniciei sale şi desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unul din slugile lui Petru, care îi slujea lui cînd era în lume voievod şi, alergînd, a căzut cu osîrdie la picioarele cuviosului şi voia să i se închine lui, fiind plin de necurăţenie. Apoi, şezînd, a început a plînge şi a zice astfel: "Am auzit, stăpîne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara şi închis într-o temniţă întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfîntului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo şi te-a adus în pămîntul grecesc. Drept aceea, toţi cei ce sîntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plîngînd şi tînguindu-ne, şi am înconjurat multe cetăţi şi sate întrebînd de tine; şi neputînd să te aflăm, nici să ştim unde eşti, ne-am rugat cu lacrimi către Sfîntul Nicolae să ne descopere nouă unde este şi la ce loc petrece visteria noastră cea ascunsă.

Sfîntul Nicolae n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, şi ne-am bucurat foarte mult. Eu, ajungînd înainte de toţi, am alergat la tine stăpînul meu; deci, sculîndu-te de aici, să mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toţi cei ce doresc să-ţi vadă faţa; astfel se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie şi din legături. Pentru linişte să nu te mîhneşti, căci şi acolo sînt mănăstiri şi locuri liniştite de sihaştri, şi unde îţi va plăcea ţie, acolo îţi vei alege un locaş spre liniştea ta. Deci, singur să o socoteşti aceasta cu adevărat. Ce iubeşte Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Sihăstria pustiei, în care unii se sălăşluiesc în crăpături de pietre şi în munţi şi singur se foloseşte numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de către un bărbat plăcut şi insuflat de Dumnezeu, care prin învăţătura sa, pe mulţi la Dumnezeu îi întoarce şi-i povăţuieşte la calea mîntuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfînta Scriptură singur Dumnezeu: "Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea". Şi să ştii că mulţi sînt în cetatea noastră rătăciţi întru întuneric de patimi şi au trebuinţă de unul care poate a-i povăţui pe dînşii la pocăinţă. Deci, prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ţie de faţă, stăpînul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu; ci pe noi slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci aşa cu vederea, abătîndu-te de la noi şi ascunzîndu-te în pustiul acesta?"

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi cîtăva vreme, a început sfîntul a se tulbura puţin şi, lăcrimînd, a zis către el: "La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu şi Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; şi, de nu va fi voia şi porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieşi". Diavolul, dacă a auzit pomenind numele lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfîntul s-a minunat de meşteşugirea cea diavolească şi, însemnîndu-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicîndu-şi mintea sa către Dumnezeu.

După ce au trecut şapte ani, mult meşteşugăreţul vrăjmaş, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, avînd în mîini o sabie ascuţită şi, stînd înaintea peşterii, a strigat, zicînd: "Petru, rob al lui Hristos, ieşi la mine, că-ţi voi spune ţie cuvinte bune". Iar sfîntul a grăit: "Cine eşti tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune". Iar vicleanul înşelător a zis: "Eu sînt arhistrategul Domnului trimis la tine, întăreşte-te şi îmbărbătează-te, bucură-te şi te veseleşte, că s-au gătit ţie scaun slăvit şi cunună nevestejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsîndu-l, să te duci în lume spre întărirea şi folosul multora, că şi izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete".

Acestea le-a zis meşteşugăreţul vrăjmaş, trimiţînd mai înainte pe acest diavol, ca să oprească la timp curgerea apei. Dar Sfîntul Petru, fiind smerit împotriva înşelătoarelor cuvinte ale diavolului, a răspuns, zicînd: "Cine sînt eu într-acest fel ca arhistrategul Domnului să vie la mine, cel ce sînt asemenea cu un cîine netrebnic". Diavolul a zis: "Nu te mira de aceasta, rob al lui Dumnezeu, pentru că tu ai covîrşit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil şi pe Iov; ai covîrşit pe Moise şi pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele şi cu tîrîtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covîrşit cu răbdarea ta şi pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Acum sculîndu-te, vei vedea lipsirea apei şi degrabă, plecînd de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sînt în lume. Eu voi fi cu tine, şi voi mîntui pe mulţi prin tine, zice Domnul Atotţiitorul!" Atunci sfîntul a răspuns diavolului, zicînd: "Să ştii, că de nu vor veni aici, ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu şi vrednicul ajutător întru primejdiile mele, Sfîntul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!" Diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfîntului Nicolae, îndată a pierit.

Sfîntul, cunoscînd meşteşugul diavolului şi neputinţa lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutînd să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mînă mă îngrădeşte pe mine robul Tău; de aceea mulţumesc Ţie, că nu Te-ai depărtat de la mine. Încă mă rog Ţie, Stăpîne, Preabunule, ca pînă în sfîrşit să nu mă părăseşti". Deci, după ce a trecut ziua aceea şi a venit noaptea, cuviosul a adormit puţin şi i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creştinilor, iubitoarea de oameni, Stăpîna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfîntul şi Marele Nicolae, şi au zis către dînsul: "De acum înainte să nu te mai înspăimînţi, că Dumnezeu este cu tine şi îngerul Domnului cel adevărat, dimineaţa te va cerceta şi-ţi va aduce hrană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu, ca de astăzi la patruzeci de zile să-ţi aducă aceasta hrană în toate zilele vieţii tale". Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfîntului Petru şi mană, zicîndu-i: "Din acest fel de hrană ţi se va aduce ţie de înger în toate cele patruzeci de zile". Aceasta grăind Stăpîna şi pace dîndu-i lui, s-a dus de la dînsul; iar Petru, căzînd la pămînt, s-a închinat şi a sărutat acel loc unde stătuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfîntului Nicolae.

A doua zi, după cuvîntul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, a venit îngerul lui Dumnezeu şi i-a adus hrană cerească şi, dîndu-i-o lui, s-a dus; iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mîini îngereşti şi atît s-a întărit cu dînsa, încît patruzeci de zile a putut să trăiască fără hrană. După ce s-au sfîrşit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea lui mană şi Sfîntul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile. Astfel s-a liniştit singur în post şi rugăciuni cincizeci şi trei de ani, scăpînd de ispitele diavoleşti, cele ce la început adesea i se făceau lui. Toate nălucirile, înfiorările şi meşteşugirile diavoleşti, cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, au fost gonite departe de la dînsul.

Deci, cuviosul în atîţia ani n-a văzut faţă omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuinţă firii omeneşti nu avea, ci numai cerul acoperămînt şi pămîntul pat; iar în vremea verii se ardea de căldura soarelui şi iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru răsplătirea ce va să fie. Iar cînd Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rînduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vînător, luîndu-şi arcul şi tolba, a plecat ca să vîneze fiare prin muntele acela. El, trecînd prin multe locuri cu surpături, văi adînci şi dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viaţa asemenea cu îngerii.

Cînd vînătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieşind din dumbravă un ţap mare care, jucîndu-se, mergea de departe înaintea vînătorului. Deci, vînătorul văzînd acel ţap ales, a alergat după el toată ziua, căutînd să-l prindă pe el. Deci, ţapul, povăţuindu-se de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peşterii cuviosului şi a stat, iar vînătorul, căutînd cum l-ar putea vîna pe el, a văzut pe partea dreaptă stînd lîngă ţap un bărbat cu barba deasă avînd perii capului pînă la coapsă, cu trupul gol şi cu perii crescuţi ca la o fiară. Vînătorul, văzîndu-l pe acel pustnic, s-a înspăimîntat foarte mult şi s-a pornit înapoi pe fugă. Sfîntul Petru, văzîndu-l pe el fugind, a strigat către dînsul cu glas mare, zicînd: "De ce te temi, frate, şi pentru ce fugi de mine? Căci eu sînt om ca şi tine iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci, întoar-ce-te, şi vino la mine şi-ţi voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici".

Atunci vînătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă şi a venit, cutremurîndu-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Atunci sfîntul i-a poruncit lui să nu se teamă; deci l-a cuprins şi l-a sărutat pe el întru Domnul şi, şezînd cu dînsul, a început a vorbi, spunîndu-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el. I-a spus cum a fost voievod şi cum a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara şi ţinut în lanţuri, cum a fost scos din lanţuri prin arătarea Sfîntului Nicolae şi a Sfîntului Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors şi cu ce chip s-a sălăşluit în muntele acela. I-a mai spus cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, cîţi ani a vieţuit şi, în scurt să zicem, a spus toată viaţa lui acelui vînător.

Acel vînător, auzind cele grăite lui de către sfînt, s-a înspăimîntat şi s-a umilit, zicînd: "Acum am cunoscut, că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său şi te-a arătat mie nevrednicului, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci, de acum înainte voi petrece cu tine, robule al lui Dumnezeu!" Iar cuviosul i-a grăit: "Nu va fi aşa, fiule, ci mai întîi să mergi la casa ta şi te ispiteşte pe tine singur, de vei putea să suferi nevoinţele cele pustniceşti. Însă să te ispiteşti pe tine astfel: înfrînează-te de carne, de vin, de brînză şi de unt, iar mai înainte de toate înfrînează-te de femeia ta. Partea moştenirii tale să o împarţi săracilor, să te sileşti la post şi la rugăciuni şi să iei aminte la tine însuţi cu suflet umilit. Aşa să petreci tot anul acesta şi, după săvîrşirea anului, să vii iar la mine şi ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu aceea ţi se va porunci".

Aceasta zicîndu-i sfîntul şi dînd vînătorului binecuvîntare şi rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său şi cel din urmă cuvînt i-a spus aceasta: "Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ţie să o păzeşti, nespunînd-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură". Vînătorul, închinîndu-se sfîntului, s-a dus slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu, atît de mare, şi a vorbi cu el. Deci, mergînd acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfîntul Petru.

Sfîrşindu-se anul acela, vînătorul a luat cu sine pe fratele său şi doi călugări şi a mers în corăbioară pînă la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfîntului Petru în pustie. Sosind în acel loc, a ieşit la mal şi a mers drept prin pustia muntelui. Ajungînd ei la peştera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vînătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toţi şi a alergat la peşteră. Dar acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcînd mort la pămînt, avînd mîinile strînse pe piept în chipul crucii, cu ochii închişi frumos şi celelalte părţi ale trupului îngrijite cu cinste. Vînătorul, văzînd aceasta, s-a înspăimîntat şi, căzînd înaintea trupului cuviosului, se tînguia cu plîngere mare; apoi l-au ajuns şi cei ce-i urmau lui. El, văzînd pe un mort cinstit ca acela şi pe prietenul lor plîngînd deasupra lui, l-au întrebat: "Cine este acesta ce s-a aflat mort şi pentru ce plîngi aşa de amar pentru el?" Vînătorul, plîngînd şi tînguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viaţa Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor şi au plîns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atît de mare rob al lui Dumnezeu. Fratele acelui vînător, fiind cuprins de duh necurat, cînd s-a atins de moaştele sfîntului, îndată a cîştigat tămăduire; pentru că diavolul, trîntindu-l la pămînt, a strigat cu glas mare, zicînd: "O, Petre, au nu-ţi ajunge că m-ai izgonit din peştera mea? Acum mă izgoneşti şi din această locuinţă?" Aceasta zicînd, a ieşit din gura omului ca un fum, încît omul acela zăcea ca un mort, apoi, după puţină vreme, s-a sculat sănătos şi, în mintea lui, a zis către fratele său: "Îţi mulţumesc, stăpînul meu frate, că m-ai adus aici la bine!" Apoi, căzînd cu mulţumire la moaştele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toţi împreună, luînd cinstitele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal şi, punîndu-le în corăbioara lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpînirea Macedoniei. Acolo, dîndu-se multe tămăduiri de la moaştele sfîntului, episcopul cetăţii a auzit şi, mergînd cu tot clerul său, a luat acele moaşte dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru. Aducîndu-le cu cinste la episcopia sa şi punîndu-le într-o raclă de mare preţ, cîntînd trei zile şi trei nopţi laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.