Viaţa Sfîntului şi Preacuviosului Onufrie Cel Mare
(12 iunie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Împăratul Persiei, numit de istorici Narsita, a trăit pe vremea cînd în Roma împărăţea prea păgînul împărat Diocleţian. Acesta se cunoaşte din fapte, că ori era cu totul creştin, ori că nu era departe de creştinătate. Însă se ştie din istorie că au fost în acest fel unii din împăraţii Persiei. Acest împărat, trăind cu împărăteasa multă vreme şi neavînd copii de parte bărbătească, dorea foarte mult şi se ruga cu dinadinsul lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu. Dumnezeu, ascultîndu-i rugăciunea, după mulţi ani împărăteasa a zămislit pe acest mare plăcut al lui Dumnezeu şi mare vieţuitor de pustie, pe prea fericitul Onufrie.

Iar diavolul, care urăşte neamul omenesc, prevăzînd binele ce avea să fie după oarecare semne şi voind a face împiedicare, s-a închipuit în felul unui om străin; şi, venind la împărat, i-a zis: "Împărate, să ştii că pruncul ce s-a zămislit în pîntecele împărătesei tale nu este de la tine, ci de la unul din supuşii tăi. Dacă voieşti să cunoşti adevărul, să faci ceea ce-ţi voi spune, adică: Cînd se va naşte pruncul, să porunceşti să se facă un foc mare şi să arunci pe prunc într-însul, şi de nu va arde, acesta va fi semnul că fiul este al tău cu adevărat; iar de va arde, atunci să fii încredinţat că este născut din desfrînare".

Împăratul, încredinţîndu-se foarte mult acestor cuvinte diavoleşti, s-a mîniat pe împărăteasa sa, însă ascundea în sine şi se ţinea ca să nu se cunoască pînă la vremea ce se cădea. Deci, împlinindu-se vremea naşterii împărătesei şi născînd un prunc de parte bărbătească, tatăl, în loc să se bucure de naşterea fiului său celui dăruit de Dumnezeu, s-a umplut de mîhnire şi de întristare, a aprins un foc mare şi a aruncat pe prunc în foc. Dar Atotputernicul Dumnezeu, Care păzeşte pe prunci cu preaminunata Sa putere, a păzit şi pe acest prunc nears de foc, viu şi întreg. Dar nu numai aceasta, ci încă şi alt lucru de mirare era cu putinţă a se vedea pruncului: aflîndu-se în foc, a ridicat către cer mînuţele sale cele mici şi slabe ca şi cum se ruga către Dumnezeu. Tatăl copilului, văzînd acest lucru minunat, s-a înspăimîntat şi a cunoscut că a fost amăgit de diavol. Scoţînd pe prunc din foc nevătămat, îngerul Domnului s-a arătat împăratului certîndu-l rău, că s-a încrezut mai mult vrăjmaşului celui înşelător. Îngerul a poruncit să boteze pe prunc şi să-l numească Onufrie, apoi să-l ducă în pustie unde-l va îndrepta Dumnezeu. Împăratul îndată s-a sculat şi, luînd pruncul după îndemnarea lui Dumnezeu, s-a dus în munţi şi în pustietăţile Egiptului.

Iar pe cînd mergea, l-a întîmpinat o căprioară albă, fiind trimisă de Dumnezeu ca să hrănească pruncul cu lapte cît va merge pe cale. Ea, alergînd către împărat, a căzut înaintea lui în genunchi, ca şi cum se închina şi, alăturîndu-se de cei ce mergeau, călătorea împreună cu dînşii şi-l hrănea pe prunc cu laptele ei. Tatăl pruncului, văzînd acest lucru, se mira de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru prunc şi grăia: "Acum am cunoscut că fiul meu are să fie mare prieten şi plăcut al lui Dumnezeu". Mergînd ei pe cale multă vreme, au ajuns la hotarele Tebaidei în ţara Egiptului şi, venind pînă la cetatea ce se numea Sermopoli, au aflat o mănăstire, nu departe de cetate, la un loc deosebit şi frumos.

Acea mănăstire se numea a Eritului şi avea o sută de monahi îmbunătăţiţi. Dumnezeu a poruncit împăratului să lase acolo pe fiul său; iar părintele mănăstirii aceleia se mira de venirea împăratului Persiei la dînşii; deci l-au primit cu mare cinste. Împăratul a povestit părintelui aceluia cu de-amănuntul toate cele despre prunc şi cum, cu porunca lui Dumnezeu, a venit la mănăstirea lor.

Părintele, ascultînd cu mirare cele povestite de împărat, a zis: "Cum şi cine poate dintre noi să hrănească pruncul acesta care are trebuinţă de lapte de maică, căci în mănăstirea noastră nu poate intra nici o femeie?" Împăratul a răspuns: "Precum pînă aici l-a hrănit Dumnezeu prin căprioara aceea care a venit cu noi, tot aşa şi de aici înainte îl va hrăni aceeaşi căprioară, cît va avea trebuinţă de lapte". Astfel, împăratul, dînd pe fiul lor lui Dumnezeu şi încredinţîndu-l părintelui, s-a întors la casa sa. Căprioara aceea a stat pe lîngă mănăstire şi a hrănit pe prunc pînă la vîrsta de trei ani.

După ce s-au împlinit acei trei ani, ea s-a dus în pustie, iar pruncul a început a se hrăni cu hrana cea de obşte. După ce pruncul a ajuns la vîrsta de şapte anişori, adeseori se ducea la trapeză şi, cerînd cîte o bucăţică de pîine, se ducea în tinda bisericii, unde era zugrăvită icoana Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care ţinea pe mîinile ei pe Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se apropia de icoană, fiind fără de răutate şi cu neştiinţă şi vorbea cu pruncul Hristos zugrăvit pe icoană, Care se ţinea de mîinile cele fecioreşti. El grăia astfel către Iisus: "Şi Tu eşti mic precum sînt şi eu, însă eu mă duc la trapeză, cer pîine la trapezar şi mănînc, iar Tu nu mănînci niciodată. Pentru ce te chinuieşti aşa, nemîncînd nimic? Iată, primeşte partea mea şi mănîncă". Iar pruncul Hristos cel închipuit pe icoană, ca şi cum ar fi fost viu, a întins mînuţa Sa şi a luat pîinea din mîinile lui Onufrie.

O minune ca aceasta făcîndu-se nu odată, nici de două ori, ci de multe ori, trapezarul văzînd pe prunc luînd pîinea adeseori, a început a-l pîndi să vadă ce face cu pîinea şi unde o duce. Deci, văzîndu-l ducîndu-se cu pîinea la biserică, a mers după dînsul mai departe şi, ajungînd la uşa tindei, a văzut făcîndu-se minunea cea mai sus arătată şi s-a înspăimîntat. După aceea, ducîndu-se, a vestit părintelui şi tuturor celorlalţi monahi mai sporiţi în fapte bune, care, auzind o minune ca aceasta, s-au înspăimîntat cu totul.

Atunci părintele a învăţat pe trapezar, astfel: "Cînd Onufrie va mai cere pîine de la tine, să nu-i dai, ci să-i zici: "Du-te de cere pîine de la Acela Căruia i-ai dat de multe ori"". Trapezarul, ascultînd pe părintele, a făcut aşa precum i-a poruncit. Dimineaţa, venind Onufrie şi cerînd pîine după obicei, trapezarul nu i-a dat, ci a zis: "Du-te şi tu de cere pîine de la Acela Căruia i-ai dat tu de multe ori". Pruncul, fiind flămînd, s-a dus plîngînd către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a zis plîngînd către pruncul Hristos, închipuit pe icoană: "Trapezarul nu voieşte să-mi dea pîine de la el, şi-mi este foame; dă-mi Tu de la Tine, că şi eu Ţi-am dat de multe ori!"

Atunci, pruncul Hristos îndată i-a dat o pîine mare, frumoasă, curată albă ca zăpada şi caldă. Pîinea era atît de mare, încît era cu neputinţă unui copil de şapte ani să o ducă cu uşurinţă. Deci, Onufrie, luînd pîinea din mîinile lui Hristos, o ducea cu foarte mare greutate. Şi venind cu ea la părintele, se lăuda zicînd: "Iată, pruncul Hristos mi-a dat o pîine!" Părintele, minunîndu-se foarte mult de o minune ca aceea, a chemat pe toţi monahii şi le-a arătat acea pîine minunată şi a poruncit trapezarului să povestească înaintea tuturor ce a văzut. Apoi Onufrie, fiind întrebat de ei, a spus că a luat acea pîine din mîinile lui Hristos. Toţi au început a preamări cu mare glas pe Dumnezeu, Care a făcut nişte minuni ca acestea prin pruncul Onufrie. După aceea, ei au împărţit pîinea în mai multe părţi pentru binecuvîntarea şi sfinţirea tuturor monahilor.

Onufrie, crescînd cu nişte sporiri de fapte ca acestea şi cu dar de la Dumnezeu şi de la oameni, a ajuns la vîrsta şi măsura faptelor bune, cea vrednică de a se sălăşlui în pustie şi a ieşi la război împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi. Despre toate acestea povesteşte Cuviosul Pafnutie episcopul, care a fost într-una din mănăstirile pustiei Egiptului. Cum a aflat el în pustie pe Cuviosul Onufrie şi pe alţi pustnici, singur povesteşte în cele ce urmează:

Într-o zi, şezînd eu în mănăstirea mea şi liniştindu-mă, mi-a venit dorinţa să ies în pustia cea mai dinăuntru şi să văd dacă este acolo vreun monah, slujind Domnului mai mult decît mine. Deci, sculîndu-mă şi luînd puţină pîine şi apă, ca să am pe cale, am ieşit din mănăstirea mea, nespunînd nimănui nimic şi m-am dus în pustia cea mai dinăuntru. Mergînd patru zile şi negustînd nici pîine, nici apă, am ajuns la o peşteră încuiată, care avea numai o ferestruică mică. Am stat acolo un ceas, bătînd la acea fereastră, aşteptînd ca, după obiceiul monahicesc, să iasă cineva din peşteră şi să-mi dea binecuvîntare în Hristos. Dar, fiindcă nu mi-a răspuns, nici nu mi-a deschis nimeni, am deschis eu uşa şi am intrat, zicînd: "Binecuvintează!" Acolo am văzut un stareţ şezînd, ca şi cum dormea, şi iarăşi am zis: "Binecuvintează".

Apoi m-am atins de umărul lui, voind să-l deştept şi s-a făcut ca praful; şi, pipăind trupul lui, am aflat că murise de mulţi ani. Am văzut şi o haina atîrnată la perete şi atingînd-o eu, s-a făcut ca praful în mîinile mele. Deci, îndată luînd de pe mine mantia mea, am acoperit cu ea trupul acelui mort şi, săpînd o groapă cu mîinile în peretele peşterii, am îngropat moaştele lui cu obişnuita cîntare de psalmi, cu rugăciune şi cu lacrimi. Apoi, gustînd puţin din pîinea cea adusă de mine şi din apă, m-am întărit şi am rămas lîngă mormîntul acelui stareţ.

A doua zi, săvîrşindu-mi rugăciunea, am pornit la cale spre pustia cea mai dinăuntru şi, mergînd cîteva zile, am găsit o altă peşteră şi am văzut pe dinaintea peşterii urme omeneşti şi din aceasta am cunoscut că vieţuieşte cineva acolo. Dar, bătînd şi neprimind nici un răspuns, am intrat înăuntru şi negăsind pe nimeni, am ieşit afară, gîndind în mine că aici petrece un rob al lui Dumnezeu şi poate s-a dus undeva în pustie. După aceea, am socotit să aştept la locul acela pe robul lui Dumnezeu, dorind să-l văd şi să-l sărut întru Domnul. Toată ziua am petrecut aşteptînd şi cîntînd neîncetat psalmii lui David. Am văzut în acel loc, care era foarte frumos, un finic cu roadele lui şi un izvor mic cu apă vie, şi, minunîndu-mă de frumuseţea acelui loc, doream ca şi eu însumi să vieţuiesc într-însul, de ar fi fost cu putinţă.

Cînd ziua se pleca spre seară, am văzut venind o cireadă de bivoli, şi un rob al lui Dumnezeu umblînd între ei; acela era Cuviosul Timotei pustnicul. După ce s-a apropiat de mine, am văzut pe acel bărbat fără de îmbrăcăminte, acoperindu-şi goliciu-nea trupului cu perii săi. El, venind la locul unde stăteam şi văzîndu-mă pe mine, mă socotea că sînt duh şi nălucire şi a stat la rugăciune; pentru că multe duhuri necurate îl ispiteau cu năluciri în acel loc, precum mi-a spus mai pe urmă. Iar eu i-am zis: "Pentru ce te înfricoşezi, robule al lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru? Caută şi vezi urmele mele, ca să ştii, că sînt ca şi tine, pipăie-mă, căci sînt trup şi sînge". Atunci el, privind spre mine şi cunoscînd că sînt om, m-a mîngîiat, mulţumind lui Dumnezeu şi zicînd: "Amin".

Apoi, s-a apropiat de mine, m-a sărutat şi m-a dus în peştera sa, unde mi-a pus dinainte mîncare, poame de finic şi apă curată de izvor şi a gustat împreună cu mine. El mă întreba, zicînd: "Cum ai venit aici, frate?" Iar eu, arătîndu-i cugetul şi gîndul meu, i-am spus: "Vrînd să-i văd pe robii lui Hristos, care vieţuiesc în această pustie, am ieşit din mănăstirea mea şi am venit aici; iar Dumnezeu nu m-a lipsit de această dorinţă, învrednicindu-mă a te vedea pe sfinţia ta". Apoi, l-am întrebat şi eu pe el: "Părinte, cum ai venit aici, cîţi ani ai de cînd eşti în această pustie, cu ce te hrăneşti şi pentru ce eşti gol, neîmbrăcîndu-te cu nimic?" Iar el a început a-mi spune despre sine astfel:

Eu mai înainte am petrecut în viaţa de obşte, în Tebaida, deprinzîndu-mă cu viaţa monahicească şi slujind cu osîrdie lui Dumnezeu, iar cu mîinile lucram ţesătoria. Odată gîndul mi-a zis: Să ieşi din viaţa de obşte, să petreci singur şi să te osteneşti lucrînd, ca să primeşti mai multă plată de la Dumnezeu; pentru că poţi din osteneala mîinilor tale, nu numai pe tine să te hrăneşti, ci să hrăneşti şi pe săraci şi pe fraţii cei străini să-i odihneşti. Deci, ascultînd cu dragoste gîndul meu, am ieşit din viaţa de obşte şi mi-am făcut deosebit o chilie aproape de cetate şi mă îndeletniceam cu lucrul mîinilor. Eu aveam îndestulare de cele trebuincioase vieţii mele, pe care le cîştigam din osteneala mîinilor mele; pentru că mulţi veneau la mine, trebuindu-le lucrul mîinilor mele şi-mi aduceau toate cele de trebuinţă. Deci, odihneam şi pe cei străini, iar pe cele ce prisoseau le împărţeam săracilor şi celor ce aveau trebuinţă.

Dar diavolul, vrăjmaşul nostru, care pururea se luptă contra tuturor, zavistuind vieţii mele, s-a sîrguit de mi-a răsturnat ostenelile mele. El a pus în mintea unei femei, ca să vină la mine pentru lucrul mîinilor mele şi, venind, mă îndemna să-i ţes o pînză, pe care ţesînd-o i-am dat-o ei. După aceea, m-a silit să-i ţes alta şi s-a făcut între noi vorbă şi îndrăzneală. Făptuind păcatul, ea a născut fărădelegea şi eu am petrecut cu ea şase luni păcătuind. După aceea, am gîndit în mine că, astăzi sau mîine, moartea mă va ajunge şi voi lua munca cea veşnică şi mi-am zis: Vai mie, o, suflete, mai bine este ţie să fugi de aici, ca să scapi de păcat şi de munca cea veşnică. Deci, lăsînd toate, am fugit în taină şi am venit în această pustie. Ajungînd în locul acesta, am găsit această peşteră, izvorul şi finicul avînd 13 ramuri şi în fiecare lună fiecare ramură îmi face tot atîtea roduri, cîte îmi ajung ca hrană pentru treizeci de zile. Sfîrşindu-se o lună şi roadele unei ramuri, se coace cealaltă ramură; şi astfel mă hrănesc cu darul lui Dumnezeu, iar altceva nu am în peştera mea. Hainele mele învechindu-se de vremea cea lungă, s-au prăpădit, iar după mulţi ani - sînt 30 de ani de cînd petrec în această pustie - mi-au crescut perii corpului, precum vezi şi aceştia îmi sînt în loc de haine, acoperindu-mi goliciunea mea".

Auzind acestea de la dreptul acela - zice Sfîntul Pafnutie -, l-am întrebat, zicînd: "Părinte, la începutul venirii tale în locul acesta, te-a supărat pe tine cineva sau nu?" El a răspuns: "Am răbdat nenumărate năvăliri diavoleşti şi de multe ori diavolul s-a luptat cu mine şi nu m-a biruit, ajutîndu-mi darul lui Dumnezeu; pentru că mă împotriveam lor cu semnul Sfintei Cruci şi cu rugăciunea. Pe lîngă asupririle vrăjmaşului, mă supărau încă şi durerile trupeşti, căci foarte mult mă durea pîntecele, încît de multe ori cădeam la pămînt de durerea aceea şi nu puteam să stau să-mi fac obişnuitele rugăciuni, zăcînd în peştera mea şi tăvălindu-mă pe pămînt, îmi săvîrşeam cîntarea mea cu multă chinuire, încît nici afară nu puteam să ies. Deci, m-am rugat milostivului Dumnezeu, ca pentru durerile ce m-au cuprins, să-mi dea iertare de păcatele mele.

Într-o zi, pe cînd şedeam la pămînt, din pricina durerii pîntecelui am văzut un bărbat cinstit stînd înaintea mea care mi-a zis: "Ce te doare?" Iar eu abia am putut răspunde, zicînd: "Doamne, mă doare pîntecele". El mi-a zis: "Arată-mi unde te doare?" Şi i-am arătat. Iar el, întinzîndu-şi mîna, a pus palma sa în acel loc ce mă durea şi, îndreptînd degetul mîinii sale, a tăiat locul acela cu un cuţit şi a scos rărunchii mei, căci de ei pătimeam foarte mult. După aceea mi-a arătat rănile care erau pe ei, şi curăţîndu-i cu mîna şi ştergîndu-i cu pînză curată, iarăşi i-a pus la locul cel tăiat, şi netezîndu-l cu palma, îndată m-am tămăduit. Apoi, mi-a zis: "Iată, te-ai făcut sănătos! De-acum să nu mai greşeşti, ca să nu pătimeşti ceva mai rău, ci slujeşte Dumnezeului tău de acum şi pînă în veac!" Astfel, din acea vreme, petrec fără durere, mulţumind lui Dumnezeu şi slăvind milostivirea Lui.

De cu seară, zice Pafnutie, stînd într-una de vorbă cu acel cuvios părinte, am petrecut puţin; pentru că de dimineaţă ne-am sculat la obişnuita rugăciune. Făcîndu-se ziuă, am rugat mult pe cuviosul părinte ca doară mi-ar porunci să petrec lîngă el, sau măcar undeva aproape de el. Iar el mi-a zis: "Frate, nu vei putea să rabzi aici năvălirile diavoleşti". Deci, nu voia să petrec lîngă el. Apoi, l-am rugat să-mi spună numele său şi mi l-a spus, zicînd: "Numele meu este Timotei; pomeneşte-mă pe mine, iubite frate, şi roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru mine, ca să săvîrşească spre mine mila Sa pînă la sfîrşit, căreia să mă învrednicească".

Atunci eu am căzut la picioarele lui, cerîndu-i să se roage pentru mine. Iar el mi-a zis: "Stăpînul nostru Iisus Hristos să te binecuvinteze şi să te păzească de toate cursele diavolului. Să-ţi arate calea cea dreaptă, ca să treci fără împiedicare spre sfinţii Lui". Deci, Cuviosul Timotei, binecuvîntîndu-mă, m-a eliberat în pace. După aceea am plecat pe cale, primind din mîinile lui poame de finic şi un vas cu apă de izvor şi, închinîndu-mă acelui sfînt stareţ, m-am dus de la dînsul, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea pe un plăcut al Său ca acela, a mă folosi de cuvintele lui şi a lua binecuvîntare de la el.

Întorcîndu-mă de acolo, după cîteva zile, am venit la o mănăstire pustnicească şi am stat acolo să mă odihnesc şi să petrec cîtva vreme; dar, întristîndu-mă, gîndeam la mine şi ziceam: Ce este viaţa? Sau ce sînt nevoinţele mele? Nici umbră nu sînt împotriva vieţii şi nevoinţelor acelui mare plăcut al lui Dumnezeu, pe care l-am văzut. Astfel, am petrecut multe zile gîndind unele ca acestea şi dorind să urmez în plăcerea lui Dumnezeu, calea acelui drept bărbat. Deci, deşteptîndu-mă milostivirea lui Dumnezeu ca să îngrijesc de sufletul meu, nu m-am lenevit a merge iarăşi în cea mai dinăuntru pustie pe cale neumblată spre partea aceea, unde petrece un neam, bărbătesc, care se numeşte Mazichi. Deci, toată sîrguinţa mea era aceasta: ca să ştiu de este şi un alt pustnic, care, slujind lui Dumnezeu, să-l găsesc şi să primesc de la el folos sufletului meu.

Plecînd în calea pustiei cea pusă mie înainte, mi-am luat puţină pîine şi apă, care mi-a ajuns cîtva vreme. Sfîrşindu-se pîinea şi apa, mă strîmtoram, neavînd pîine şi hrană, însă mă întăream cu duhul, mergînd patru zile şi patru nopţi, fără de hrană şi fără de băutură; din această pricină am slăbit foarte mult cu trupul şi căzînd la pămînt, aşteptam moartea. Atunci am văzut un bărbat preafrumos şi prealuminat, venind la mine cu sfîntă cuviinţă şi punînd mîna sa pe gura mea, s-a făcut nevăzut; îndată am simţit în mine tărie, încît nici foame, nici sete nu-mi mai era. Sculîndu-mă iarăşi, mergeam spre cele mai dinăuntru ale acelei pustii şi am trecut fără de hrană şi fără băutură alte patru zile şi patru nopţi şi iarăşi am început a slăbi de foame şi de sete.

Ridicîndu-mi mîinile spre cer, m-am rugat Domnului şi iarăşi am văzut pe acel bărbat, care, venind, s-a atins de buzele mele şi s-a făcut nevăzut; iar eu iarăşi am căpătat multă putere şi m-am dus în cale. Era a şaptesprezecea zi a călătoriei mele, cînd am ajuns la un munte înalt şi, fiind ostenit, am şezut la poalele muntelui să mă odihnesc. Acolo am văzut departe pe un bărbat venind spre mine, cu chipul foarte înfricoşat, cu peri deşi crescuţi peste tot corpul, ca la fiară şi alb ca zăpada, căci era cărunt de bătrîneţe. Perii capului şi ai bărbii lui erau lungi pînă la pămînt, încît acopereau ca o haină trupul lui, iar mijlocul său îl avea încins cu frunze de copaci.

Cînd l-am văzut apropiindu-se spre mine, m-am înfricoşat şi am alergat la o piatră ce se întîmplase să fie deasupra muntelui. Acela, ajungînd pînă la poalele acelui munte, a şezut la umbră să se odihnească, pentru că ostenise din pricina zădufului şi bătrîneţii. El, uitîndu-se spre munte, m-a văzut pe mine şi m-a strigat, zicîndu-mi: "Om al lui Dumnezeu, pogoară-te la mine, că şi eu sînt om ca tine şi vieţuiesc în pustia aceasta pentru Dumnezeu". Eu - zice Pafnutie -, auzind acestea, am alergat spre dînsul cu osîrdie şi am căzut înaintea picioarelor lui. El mi-a zis: "Scoală-te, fiul meu, căci şi tu eşti robul lui Dumnezeu, prieten al sfinţilor Lui, iar numele tău este Pafnutie. După ce m-am sculat, mi-a poruncit să şed lîngă el. Apoi, l-am rugat cu dinadinsul să-mi spună numele lui, cum petrece în pustia aceea şi de cîtă vreme. El, văzînd rugămintea mea cea cu dinadinsul, a început a-mi spune cele despre sine, zicînd astfel:

"Numele meu este Onufrie, de şaizeci de ani rătăcesc în pustia aceasta şi prin munţi şi n-am văzut pînă acum nici un om, decît numai pe tine. Petrecerea mea înainte a fost în cinstita mănăstire care se numeşte Eriti şi care este aproape de cetatea Ermopoli, în părţile Tebaidei. Mănăstirea aceea are o sută de fraţi şi toţi sînt cu un suflet, avînd viaţă de obşte întocmai, cu multă dragoste pentru Domnul nostru Iisus Hristos. De obşte le era hrana şi îmbrăcămintea şi îşi petreceau în linişte pacea şi hrana cea pustnicească, slăvind bunătatea Domnului. Iar eu, cînd mă povăţuiam acolo pentru începutul cel nou, am învăţat de la Sfinţii Părinţi credinţa şi dragostea către Dumnezeu şi rînduielile vieţii monahiceşti şi i-am auzit pe dînşii grăind despre Sfîntul Prooroc Ilie, cum, întărindu-se de Dumnezeu, a petrecut în pustie, postind multă vreme. Asemenea şi de Sfîntul Ioan Înaintemergătorul, căruia nici unul din oameni nu i s-a asemănat vreodată şi ce fel de viaţă a avut el în pustie pînă în ziua arătării sale către Israel.

Eu întrebam pe Sfinţii Părinţi, zicînd: "Mai mari sînt înaintea lui Dumnezeu cei care petrec în pustie decît voi?" Ei îmi răspundeau, zicînd: "Fiule, aceia sînt mai mari decît noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul în toate zilele şi săvîrşim cu bucurie soborniceasca cîntare bisericească; iar de flămînzim, găsim pîine gata, asemenea şi de însetăm, avem apă în destul. Dacă se întîmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mîngîiat de ceilalţi fraţi, deoarece toţi vieţuim de obşte, ne ajutăm şi slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu. Dar cei ce petrec în pustie sînt lipsiţi de toate acestea; căci, de se întîmplă vreunuia din ei vreo mîhnire, cine îl mîngîie? La boală, cine să-i ajute şi să-i slujească? Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi om care să-i schimbe gîndul sau să-l sfătuiască, fiind numai el singur? De nu va avea hrană, unde s-o găsească cu înlesnire? Asemenea şi însetînd, apa nu este aproape. Acolo, o, fiule, fără de asemănare, mai mare îi este osînda, decît nouă celor ce vieţuim de obşte; pentru că, cei ce intră în viaţa pustnicească, slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mari postiri, foamea şi setea, arşiţa de ziuă şi răceala de noapte le rabdă cu vitejie; iar războaiele celor ce năvălesc de la vrăjmaşul cel nevăzut se împotrivesc tare, se silesc în tot felul a-l birui şi se sîrguiesc a trece toată calea cea strîmtă şi anevoioasă care duce la Împărăţia cerului.

Pentru aceea, le trimite Dumnezeu sfinţi îngeri ca să le aducă hrană, să le scoată apă din piatră şi aceştia îi întăresc atîta de mult, încît se împlineşte cuvîntul proorocului Isaia care zice: "Cei ce aşteaptă pe Domnul se schimbă în putere, se înaripează ca vulturii, aleargă şi nu se ostenesc. Iar dacă nu se învredniceşte cineva de îngereasca vedere cu ochii, nu se lipseşte încă de venirea de faţă cea nevăzută a acelora, care îl păzesc în toate căile, îl apără de asuprelile vrăjmaşului, îl ajută în lucrurile lui, şi-i duc rugăciunile la Dumnezeu". De i se întîmplă vreunuia din pustnici vreo ispitire neaşteptată de la vrăjmaş şi el îşi ridică mîinile către Dumnezeu, îndată i se trimite ajutor de sus şi i se risipesc toate ispitele, pentru curăţia inimii lui. Fiule, n-ai auzit oare de ceea ce se zice în Scriptură că Dumnezeu nu părăseşte pe cei ce-L caută, săracul nu va fi uitat pînă în sfîrşit şi răbdarea săracilor nu va pieri pînă în sfîrşit. Şi iar: "Strigat-au către Domnul, cînd se mîhneau ei şi din nevoile lor i-a izbăvit". Pentru că Domnul dăruieşte fiecăruia după măsura ostenelilor pe care le suferă cineva pentru Dînsul. Deci, fericit este cel ce face voia Domnului pe pămînt şi Îi slujeşte cu credinţă, pentru că îngerii slujesc aceluia, deşi nevăzuţi, însă îl fac a se bucura cu bucurie duhovnicească şi îl întăresc în tot ceasul cît este în trup.

Eu, smeritul Onufrie, auzind acestea de la sfinţii părinţi în mănăstirea mea, mă îndulceam în sufletul şi în inima mea mai mult decît mierea şi mi se părea că sînt pe altă lume, pentru că îmi venise o dorinţă negrăită să mă duc în pustie. Deci, sculîndu-mă noaptea şi luîndu-mi puţină pîine, cît să-mi ajungă patru zile, am ieşit din mănăstire, punîndu-mi nădejdea spre Dumnezeu, şi am plecat pe calea care duce la munte, voind ca de acolo să intru în pustie. Începînd eu a merge în pustie, am văzut înaintea mea strălucind o rază de lumină şi m-am temut foarte; apoi, stînd, gîndeam să mă întorc în mănăstire. Dar raza aceea de lumină s-a apropiat de mine şi am auzit dintr-însa un glas, zicîndu-mi: "Nu te teme! Eu sînt îngerul care umblu cu tine de la naşterea ta, pus de Dumnezeu lîngă tine ca să te păzesc, şi mi s-a poruncit de Dînsul să te duc în pustia aceasta. Fii desăvîrşit şi smerit cu inima înaintea Domnului şi slujeşte-i cu bucurie; iar eu nu mă voi depărta de lîngă tine pînă ce nu-mi va porunci Ziditorul să-ţi iau sufletul". Îngerul, zicînd aceasta din raza cea în chipul luminii, mergea înaintea mea, iar eu călătoream cu bucurie după dînsul.

Mergînd ca la şase mile, am văzut o peşteră aleasă; după aceea s-a făcut nevăzută de la mine raza luminii îngerului, iar eu m-am apropiat de peşteră şi am vrut să ştiu dacă este vreun om într-însa. Deci, ajungînd la uşă, am strigat după obiceiul monahicesc, zicînd: "Binecuvintează!" Atunci am văzut pe un bărbat bătrîn cinstit, cu sfinţită cuviinţă la chip, pe faţă şi la vedere arătîndu-se, că era într-însul mare dar al lui Dumnezeu şi duhovnicească bucurie. Eu, văzîndu-l, am căzut înaintea picioarelor lui şi m-am închinat lui; iar el, ridicîndu-mă de mînă şi sărutîndu-mă, mi-a zis: "Tu eşti fratele Onufrie, ajutătorul meu întru Domnul? Intră, fiule, intră în locuinţa mea! Dumnezeu îţi este ţie ajutător şi vei petrece întru chemarea ta, săvîrşind bune lucruri întru frica lui Dumnezeu".

Deci, intrînd în peştera lui, am stat cu dînsul cîteva zile, sîrguindu-mă să deprind faptele lui bune, de vreme ce acela m-a învăţat rînduielile vieţii pustniceşti. Văzînd stareţul că duhul meu este luminat spre deprinderea lucrurilor plăcute Domnului nostru Iisus Hristos şi spre cea fără de temere împotrivă stare a războaielor celor din taină a potrivnicului său şi spre nălucirile care le are pustia, mi-a zis: "Scoală-te, fiule, ca să te duc în altă peşteră, care este mai înăuntrul pustiei, ca singur într-însa să locuieşti şi să te osteneşti întru Dumnezeu; pentru că spre aceasta te-a trimis Domnul prin purtarea sa de grijă, ca să fii şi tu locuitor al pustiei celei dinăuntru". După ce a mers patru zile şi patru nopţi, într-a cincea zi a găsit o peşteră mică, iar sfîntul bărbat mi-a zis: "Iată, acesta este locul care ţi l-a pregătit Dumnezeu pentru tine, ca să te sălăşluieşti într-însul!" După aceea, stareţul a petrecut cu mine treizeci de zile, învăţîndu-mă la lucruri bune; iar după acele treizeci de zile, lăsîndu-mă lui Dumnezeu, s-a dus la treburile sale. De atunci venea cîte o dată pe an la mine şi mă cerceta, pînă în ziua mutării sale la Dumnezeu, pentru că anul cel din urmă cînd m-a vizitat a murit; iar eu, plîngîndu-l mult, l-am îngropat aproape de locuinţa mea.

După aceasta, eu smeritul Pafnutie, l-am întrebat pe Onufrie, zicînd: "Sfinte părinte, oare multe osteneli ai suferit la începutul venirii tale în pustia aceasta?" Atunci, fericitul stareţ mi-a răspuns: "Să mă crezi, iubite frate, că atîtea osteneli am suferit în acest loc, încît de multe ori, deznădăjduindu-mă de viaţa mea, mi se părea că sînt aproape de moarte. De multe ori slăbeam de foame şi de sete, neavînd de la început nici ce mînca, nici ce bea, afară numai de unele verdeţuri pe care le găseam în pustie; atunci aveam ce mînca. Iar pentru setea mea, numai cereasca rouă îmi era de răcorire; că ziua mă ardeam de zăduful soarelui, iar noaptea mă răcoream de frigul nopţii, încît trupul meu mi se uda de roua cea cerească. Dar cîte n-am mai răbdat şi cîte osteneli n-am mai suferit în această pustie neumblată! A spune răbdările şi ostenelile mele nu se poate, pentru că nici nu se cuvine a le arăta pe ele; deoarece, pentru dragostea lui Dumnezeu, omul este dator ca la singurătate să le facă.

Dar Bunul Dumnezeu, văzîndu-mă că m-am dat cu totul spre nevoinţele pustniceşti şi mi-am pus sufletul spre foame şi sete, a poruncit sfîntului Său înger, ca să îngrijească de mine şi să-mi aducă în toate zilele puţină pîine şi apă pentru întărirea sufletului meu. Astfel, m-au îngrijit îngerii pe mine treizeci de ani. Iar după împlinirea celor treizeci de ani, Dumnezeu a orînduit spre mîngîierea mea, hrană mai îndestulătoare. Pentru că, aproape de peştera mea, s-a găsit un finic care avea douăsprezece ramuri, şi fiecare ramură deosebit, la o lună pe an aducea roadele sale, una la o lună, alta la altă lună, pînă ce trec toate cele douăsprezece luni; iar cînd se sfîrşea o lună, se sfîrşea şi rodul unei ramuri, şi cînd sosea altă lună, sosea şi rodul altei ramuri.

Asemenea, din porunca lui Dumnezeu curgea un mic izvor de apă vie, aşa că acum am încă treizeci de ani întru îndestulare cu aceasta; pentru că, uneori mîncam din pîinea cea adusă de înger, iar alteori gustam din roadele finicului cu verdeţurile pustiei, care, prin dumnezeiască poruncă, mi s-au îndulcit ca mierea. Din izvor beau apă vie, mulţumind lui Dumnezeu; dar mai ales mă hrănesc şi mă adăp cu dulceaţă din cuvintele lui Dumnezeu, precum se scrie: Nu cu singură pîine va fi omul viu, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu. Deci, o, frate Pafnutie, dacă te vei sîrgui ca să săvîrşeşti voia Domnului Dumnezeu, toate cele de trebuinţă se vor trimite pentru tine de la Dînsul; pentru că Sfînta Evanghelie zice: Nu vă îngrijiţi ce vom mînca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca, pentru că pe toate acestea şi păgînii le caută, căci Tatăl vostru Cel ceresc ştie că trebuie toate acestea. Ci căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Cuviosul Onufrie grăind unele ca acestea, m-am minunat de aleasa lui viaţă şi iarăşi l-am întrebat pe el: "Părinte, de unde te împărtăşeşti sîmbăta şi Duminica cu Preacuratele lui Hristos Taine, să mă împărtăşeşti pe mine?" Îngerul Domnului nu vine numai la mine cu dumnezeiasca Împărtăşanie, ci şi la ceilalţi care vieţuiesc în pustie pentru Dumnezeu şi faţă omenească nu văd şi pe care, împărtăşindu-i, îi umple de veselie negrăită. Deci, dacă vreunul dintr-înşii ar dori să vadă om, îngerul îl ia pe el şi îl înalţă la cer, ca să vadă pe sfinţi şi să se veselească; iar sufletul se luminează ca lumina şi se bucură cu duhul. Învrednicindu-se a vedea cereştile bunătăţi, uită toate ostenelile sale suferite în pustie; apoi, întorcîndu-se la al său loc, se sileşte a sluji mai cu osîrdie lui Dumnezeu, nădăjduind a cîştiga în veci cele din ceruri, pe care s-a învrednicit a le vedea.

Toate acestea le-a vorbit Cuviosul Onufrie cu mine sub poalele muntelui, unde ne-am întîlnit; iar eu, din nişte vorbe ca acestea ale cuviosului, m-am umplut de bucurie şi am uitat şi de ostenelile mele, cele cu foamea şi cu setea, suferite în călătorie. Deci, înarmîndu-mă cu duhul şi cu trupul, am zis: "Fericit sînt eu cel ce m-am învrednicit a te vedea pe tine, sfinte părinte, şi am auzit cuvintele tale cele dulci şi plăcute". Iar el mi-a zis: "Să ne sculăm de acum, frate, să mergem la locuinţa mea". Deci, sculîndu-mă, am mers, iar eu nu încetam minunîndu-mă de darul cuviosului stareţ. Apoi, trecînd două sau trei stadii, am venit la peştera sfîntului; şi acolo era un finic ales şi curgea şi un izvor mic de apă vie. Stînd lîngă peşteră, cuviosul s-a rugat şi, sfîrşind rugăciunea şi zicînd "amin", a stat şi mi-a poruncit să stau şi eu cu dînsul; şi am vorbit, spunînd unul altuia bunătăţile Domnului.

Venind soarele spre apus şi ziua sfîrşindu-se, am văzut lîngă noi o pîine şi apă, iar acel cuvios bărbat mi-a grăit mie: "Gustă, frate, din pîinea şi apa care se află înaintea ta, ca să te întăreşti; pentru că te văd pe tine slăbit de foame, de sete şi de osteneala drumului". Iar eu am zis către dînsul: "Viu este Domnul meu, că nu voi mînca nici nu voi bea singur, dacă nu mîncăm amîndoi". Dar stareţul nu voia să guste; numai după ce l-am rugat mult, abia atunci am putut să-l înduplec. Deci, întinzînd mîinile, am luat pîinea, pe care am rupt-o, am mîncat şi m-am săturat, rămînînd şi fărîmituri; după aceea, am băut apă şi am mulţumit lui Dumnezeu. Astfel, toată noaptea aceea am petrecut-o rugîndu-mă.

După ce s-a făcut ziuă şi după cîntarea Utreniei, am văzut faţa cuviosului schimbată şi m-am temut; dar el, cunoscînd aceasta, mi-a zis: "Nu te teme, frate Pafnutie, că Dumnezeu, Cel ce spre toţi este milostiv, te-a trimis la mine, ca să-mi îngropi trupul meu; căci în ziua de astăzi sfîrşesc vremelnica mea viaţă şi voi trece la viaţa cea fără de sfîrşit, la Hristosul meu, întru odihna cea veşnică". Deci, fiind ziua a douăsprezecea a lunii iunie, Cuviosul Onufrie mi-a poruncit, zicîndu-mi: "Iubite frate, dacă te vei întoarce în Egipt să mă pomeneşti pe mine înaintea fraţilor şi a tuturor creştinilor". Iar eu am zis către dînsul: "Părinte sfinte, eu doresc ca după moartea ta să petrec în locul acesta". Cuviosul a răspuns: "Fiule, nu eşti trimis de Dumnezeu pentru aceea ca să petreci în această pustie, ci ca, văzînd pe robii Lui, să te întorci la locul tău şi să spui viaţa lor cea îmbunătăţită la fraţi, spre folosul celor ce vor auzi, şi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Deci mergi, fiule, în Egipt la mănăstirea ta şi povesteşte cele ce ai văzut şi ai auzit în pustie, cele ce vei mai vedea şi vei auzi, şi singur să petreci în fapte bune, slujind lui Dumnezeu".

Acestea zicîndu-le, am căzut înaintea cinstitelor lui picioare, zicînd: "Binecuvintează-mă, prea cinstite părinte, şi te roagă pentru mine să aflu milă înaintea lui Dumnezeu. Precum m-a învrednicit pe mine Mîntuitorul meu să te văd pe sfinţia ta în această viaţă, tot aşa să mă învrednicească a te vedea şi în veacul ce va să fie!" Atunci Cuviosul Onufrie, ridicîndu-mă de la pămînt, mi-a zis: "Fiule Pafnutie, nu te va scîrbi pe tine Dumnezeu, ci va împlini cererea ta; binecuvîntîndu-te, te va întări întru dragostea Sa, îţi va lumina ochii minţii spre dumnezeiasca vitejie, te va izbăvi de toată cursa potrivnicului şi va săvîrşi întru tine tot lucrul bun pe care l-ai început. Îngerii Lui te vor păzi întru toate căile tale şi te vor feri de vrăjmaşii cei nevăzuţi, ca să nu poată ei să te clevetească înaintea lui Dumnezeu în ceasul cercării celei înfricoşate".

După aceasta, cuviosul părinte, dîndu-mi cea mai de pe urmă sărutare întru Domnul, a început a se ruga lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi suspine. Iar, după ce s-a rugat din destul, şi-a plecat genunchii, culcîndu-se la pămînt şi zicînd cel mai de pe urmă cuvînt: "În mîinile Tale, Dumnezeule, îmi dau duhul meu!" Deci, cînd grăia el acestea l-a strălucit din cer o lumină minunată şi, în strălucirea luminii aceleia, veselindu-i-se faţa, şi-a dat duhul său.

Atunci, deodată s-a auzit în văzduh glasul îngeresc, cîntînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, pentru că ei, luînd sufletul cuviosu-lui, cu bucurie îl înălţau la Dumnezeu. Atunci, eu am început a plînge şi a mă tîngui înaintea cinstitului lui trup, căci pierdusem pe părintele pe care nu-l găsisem de mult. Deci, dezbrăcînd haina mea, am descusut căptuşeala ei şi cu aceea am acoperit trupul sfîntului; iar cu faţa m-am îmbrăcat eu, ca să nu mă întorc dezbrăcat la fraţii mei. Apoi, găsind o piatră mare, în care cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, era făcută o groapă în chip de mormînt, într-acea piatră am pus sfîntul trup al plăcutului lui Dumnezeu, cu cîntare cuviincioasă de psalmi şi, aducînd o mulţime de pietre mici, am acoperit cu ele cinstitul său trup; apoi am început a mă ruga lui Dumnezeu să-mi dea voie să petrec în acel loc. Dar pe cînd voiam să intru în peşteră, atunci deodată înaintea ochilor mei a căzut peştera, finicul care hrănea pe sfînt a căzut din rădăcină, iar izvorul cel cu apă vie s-a uscat.

Toate acestea văzîndu-le, am cunoscut că nu este voia lui Dumnezeu să rămîn acolo. De aceea, vrînd ca să plec de acolo, am mîncat fărîmiturile de pîine care rămăseseră din ziua de ieri, asemenea am băut şi apa care rămăsese, apoi, ridicîndu-mi mîinile şi ochii către cer, m-am rugat. După aceea, iarăşi am văzut pe bătrînul acela pe care mai înainte l-am văzut cînd mergeam în pustie. Acela, întărindu-mă, mergea înaintea mea; iar eu, ieşind de acolo, mă mîhneam pentru sfîrşitul Sfîntului Onufrie, că nu m-am învrednicit să-l văd mai mult între cei vii; dar mă bucuram cu sufletul că m-am învrednicit a mă îndulci de sfintele lui cuvinte şi a lua binecuvîntare din gura lui; şi astfel slăveam pe Dumnezeu.

Mergînd patru zile, am ajuns la o oarecare chilie înaltă, sub munte fiind peştera. Intrînd înăuntru, nu am găsit pe nimeni. Apoi am stat puţin, gîndindu-mă: Oare va fi cineva viu în chilia aceasta la care m-a adus Dumnezeu? Acestea gîndindu-le, a intrat un bărbat sfînt, plin de cărunteţe, al cărui chip era minunat şi cu bună cuviinţă; fiind îmbrăcat cu o haină împletită din ramuri de finic. Acela, văzîndu-mă, îndată a zis către mine: "Tu eşti fratele Pafnutie, acela care ai îngropat pe Cuviosul Onufrie?" Atunci eu, înţelegînd că aceasta i s-a descoperit lui de Dumnezeu, am căzut la picioarele lui. Dar el, mîngîindu-mă, mi-a zis: "Scoală-te, frate, că Dumnezeu te-a învrednicit să fii prieten al sfinţilor Lui; pentru că, din purtarea de grijă a Aceluia, am aflat de venirea ta la mine. Iată, iubite frate, îţi arăt ţie cele despre mine: De şaizeci de ani de cînd sînt în pustia aceasta, n-am văzut om, care să fi venit la noi, afară numai de fraţii care locuiesc aici cu mine".

Deci, mai vorbind între noi cîte ceva, au intrat alţi trei părinţi asemenea cu sfinţii bătrîni şi îndată au zis către mine: "Binecuvintează, frate! Tu eşti fratele Pafnutie, împreună ostenitorul nostru întru Domnul! Tu ai îngropat trupul Sfîntului Onufrie! Bucură-te, frate, că te-ai învrednicit a vedea un mare dar de la Dumnezeu, înştiinţîndu-ne pe noi Domnul, că astăzi tu vei veni la noi, poruncindu-ţi să petreci cu noi o zi. Că sînt şaizeci de ani de cînd petrecem în pustia aceasta, fiecare vieţuind deosebit; numai sîmbăta spre ziua Duminicii ne adunam aici, şi n-am văzut pînă acum pe nici un om, afară de tine unul". După aceea, mai vorbind între noi despre Cuviosul Părinte Onufrie şi de alţi sfinţi, după două ceasuri, mi-au zis: "Frate Pafnutie, primeşte puţină pîine şi-ţi întăreşte inima ta, că ai venit de departe şi ni se cade a ne bucura cu tine".

Apoi, sculîndu-ne, am făcut rugăciune către Dumnezeu şi am văzut înaintea noastră cinci pîini curate, foarte bune, moi şi calde ca şi cum erau coapte de curînd. Acei părinţi au mai adus cîte ceva şi din rodurile pămîntului, şi, şezînd, am mîncat împreună. După aceea, mi-au grăit: "Precum ţi-am spus, de şaizeci de ani de cînd petrecem în pustia aceasta, totdeauna ni se aduc, din porunca lui Dumnezeu Cel nevăzut, numai patru pîini; iar acum, dacă ai venit şi tu la noi, ni s-a trimis şi a cincea pîine. Noi nu ştim de unde ni se aduc acestea, că fiecare din noi, cînd intră în peştera sa, găseşte în fiecare zi cîte o pîine; iar cînd este spre ziua Duminicii şi ne adunăm toţi la un loc, găsim aduse cîte patru pîini; pentru fiecare cîte una". Deci, după ce am isprăvit cu mîncarea aceea, ne-am sculat şi am mulţumit lui Dumnezeu. Apoi, petrecînd seara sîmbetei la rugăciune, am stat toată noaptea fără somn, rugîndu-ne pînă Duminică, cînd s-a luminat de ziuă.

A doua zi, am rugat pe acei sfinţi părinţi să mă lase să petrec cu ei pînă la moartea mea. Ei mi-au zis: "Nu este voinţa lui Dumnezeu să petreci cu noi în pustia aceasta, ci ţi se cade să te duci în Egipt şi să spui fraţilor iubitori de Hristos toate cele ce ai văzut întru pomenirea noastră şi spre folosul celor ce vor auzi" Apoi, grăind ei, i-am rugat să-mi spună numele lor, dar ei n-au voit. Deci, rugîndu-i cu multă stăruinţă, nimic n-am putut afla, decît numai aceasta mi-au spus: "Dumnezeu Care ştie toate, ştie şi numele nostru; deci, pomeneşte-ne, frate, şi te roagă pentru noi ca să ne învrednicim a ne vedea unul cu altul în casa lui Dumnezeu; însă sîrguieşte-te, iubitule, ca să scapi de ispitele lumeşti şi să nu fii batjocorit de dînsele, deoarece acelea au înşelat pe mulţi". Auzind acestea de la acei cuvioşi părinţi, am căzut la picioarele lor şi binecuvîntîndu-mă, am ieşit cu pacea lui Dumnezeu în calea mea. Apoi, mi-au proorocit şi nişte lucruri care s-au şi împlinit.

Plecînd de acolo, am călătorit o zi prin pustia dinăuntru şi, ajungînd la o peşteră oarecare, am şezut acolo să mă odihnesc, lîngă care era un izvor de apă. Deci, priveam la frumuseţea acelui loc, care era foarte minunat şi avea împrejurul izvorului pomi mulţi şi saduri pline de roade. Odihnindu-mă puţin, m-am sculat şi umblam prin mijlocul acelor pomi, minunîndu-mă de îndestulata mulţime a fructelor lor şi mă gîndeam în mine: Cine este acela care a sădit aceştia? Acolo erau diferiţi pomi: finici, lămîi, meri mari şi frumoşi, smochini, piersici şi viţă de vie plină cu struguri aleşi şi alţi pomi roditori, al căror gust era mai dulce decît mierea. Din fructele lor ieşea un miros foarte plăcut, iar izvorul din pîraiele care curgeau dintr-însul, adăpa acele saduri; deci, socoteam în mine, că acela este Raiul lui Dumnezeu.

Pe cînd mă miram de acea minunată frumuseţe, iată că văd patru tineri frumoşi la chip, îmbrăcaţi în piei de oi, venind spre mine din pustie şi, apropiindu-se, au zis: "Bucură-te, frate Pafnutie!" Atunci eu, căzînd cu faţa la pămînt, m-am închinat lor; iar ei, ridicîndu-mă, au stat lîngă mine şi am început a vorbi împreună. Feţele lor erau atît de strălucite cu darul lui Dumnezeu, încît mi se părea că nu sînt oameni, ci îngeri pogorîţi din cer. Ei s-au bucurat mult de mine şi, luînd fructe din pomi, mi-au pus înainte să mănînc; şi mi s-a bucurat inima pentru dragostea lor.

Deci am petrecut cu dînşii şapte zile, hrănindu-mă din roadele acelor pomi. Apoi i-am întrebat, zicînd: "Cum aţi venit aici? Şi de unde sînteţi?" Ei mi-au răspuns: "Frate, de vreme ce Dumnezeu te-a trimis la noi, îţi vom spune adevărat viaţa noastră. Noi sîntem din cetatea care se numeşte Oxirinhos. Părinţii noştri erau mai mari în cetatea aceea şi, voind să ne înveţe carte, ne-au dat la o şcoală, unde am învăţat repede gramatica cea proastă. Cînd am trecut la învăţătură mai înaltă, ne-am învoit într-un gînd şi într-o tocmire, ajutîndu-ne Dumnezeu spre cea mai bună, şi am pus înaintea noastră înţelepciunea lui Dumnezeu cea duhovnicească. Dintr-acea vreme, ne adunam în fiecare zi şi ne îndemnam unul pe altul cu credinţă la slujba lui Dumnezeu.

Avînd gîndul cel bun în inimile noastre, ne-am socotit să căutăm undeva un loc liniştit şi să petrecem cîteva zile în rugăciune, pînă ce vom şti rînduiala lui Dumnezeu pentru noi. Pentru aceea, luînd fiecare din noi puţină pîine şi apă, cît să ne ajungă timp de vreo şapte zile, am ieşit din cetate. Mergînd cîteva zile, am ajuns în pustie şi, intrînd într-însa, ne-am înspăimîntat; apoi am văzut înaintea noastră un bărbat luminos şi înconjurat cu slavă cerească. Acela ne-a luat de mîini, ne-a adus în acest loc pe care îl vezi şi ne-a dat în primire unui bărbat îmbunătăţit, slujitor al lui Dumnezeu; şi acum este al şaselea an de cînd petrecem aici. Cu stareţul acela am petrecut un an, învăţîndu-ne şi povăţuindu-ne de la dînsul cum să slujim lui Dumnezeu. După împlinirea unui an, părintele nostru s-a mutat la Domnul şi dintr-acea vreme sîntem aici singuri. Acum, iubite frate, ţi-am spus de unde sîntem şi cum am venit aici. În toţi aceşti şase ani, n-am gustat pîine, nici altă hrană, decît numai fructele acestor pomi şi fiecare din noi petrece în linişte singur. Iar cînd vine sîmbăta, ne adunăm toţi în acest loc, ne vedem unul pe altul, ne mîngîiem întru Domnul şi petrecem împreună două zile, sîmbăta şi Duminica, iar după aceea ne ducem fiecare la locul nostru".

Eu, smeritul Pafnutie, auzind aceasta de la dînşii, i-am întrebat: "Unde vă împărtăşiţi sîmbăta şi duminica cu dumnezeieştile Taine ale Preacuratului şi Sfîntului Trup şi Sînge al lui Hristos, Mîntuitorul nostru?" Ei mi-au răspuns: "Pentru aceea ne adunăm aici în toate sîmbetele şi Duminicile, că Dumnezeu trimite la noi un înger sfînt şi prealuminat şi ne dă nouă Sfînta Împărtăşanie". Auzind aceasta, m-am bucurat foarte mult şi m-am gîndit să aştept la dînşii pînă sîmbătă, ca să mă învrednicesc şi eu a vedea pe sfîntul înger şi să primesc dumnezeiasca Împărtăşanie din mîinile lui. Deci, am stat acolo pînă sîmbătă; pentru mine au stat şi ei în acel loc, neducîndu-se la locuinţele lor deosebite. Şi am petrecut zilele acelea în preamărirea lui Dumnezeu şi în rugăciuni, avînd ca hrană fructele pomilor şi bînd apă din izvor.

Venind sîmbăta, aceşti robi ai lui Hristos mi-au zis: "Pregăteşte-te, iubite frate, căci astăzi va veni îngerul lui Dumnezeu, aducîndu-ne dumnezeiasca Împărtăşanie, pe care de s-ar învrednici cineva a o primi din mîinile lui, aceluia i se iartă toate păcatele şi se face înfricoşător diavolilor şi ispitele lor nu pot să se apropie de el". Acestea grăindu-le ei cu mine, am simţit un miros plăcut ca de nişte tămîie aleasă şi de aromate de mult preţ şi m-am minunat, pentru că niciodată n-am simţit undeva un miros ca acela. Am întrebat de unde vine o mirosire aşa de plăcută? Iar ei au zis: "Îngerul Domnului se apropie cu Preacuratele Taine ale lui Hristos!" Deci, stînd noi la rugăciune, am început a cînta şi a preamări pe Hristos Împăratul, Dumnezeul nostru.

Şi iată, o lumină prealuminată din cer ne-a strălucit, şi am văzut îngerul Domnului pogorîndu-se de sus şi strălucind ca un fulger şi am căzut cu faţa la pămînt de frică, iar ei m-au ridicat, poruncindu-mi să nu mă tem. Am văzut pe îngerul lui Dumnezeu stînd în faţa noastră, în chip de tînăr prealuminos, a cărui frumuseţe nu se poate spune, ţinînd în mîini Sfîntul Potir cu dumnezeiasca Împărtăşanie. Deci, aceşti sfinţi robi ai lui Dumnezeu, s-au apropiat unul cîte unul şi s-au împărtăşit. După aceea, m-am apropiat şi eu păcătosul şi nevrednicul, cu mult cutremur şi cu spaimă; deci, cu negrăită bucurie m-am învrednicit a mă împărtăşi din mîinile îngerului cu Preacuratele Taine ale lui Hristos. Pe cînd mă împărtăşeam, am auzit pe înger grăind: "Trupul şi Sîngele Domnului Iisus, Dumnezeul nostru, să fie în voi hrană nestrică-cioasă, veselie neîncetată şi viaţă veşnică". Iar noi am răspuns: "Amin". Apoi, după Sfînta Împărtăşanie, am fost binecuvîntaţi de acel preaslăvit înger, iar îngerul s-a suit la cer înaintea ochilor noştri. Noi atunci, căzînd, ne-am închinat lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru un dar atît de mare al Lui. Şi s-a făcut bucurie mare în inimile noastre, iar mie mi se părea că nu sînt pe pămînt, ci în cer, şi în acea mare bucurie duhovnicească am rămas ca într-o uimire.

După aceasta, acei sfinţi robi ai lui Dumnezeu, aducînd poame, au pus înainte şi, şezînd, am gustat. Trecînd ziua sîmbetei şi sosind noaptea, am petrecut-o fără de somn în cîntarea de psalmi şi în preamărirea lui Dumnezeu. A doua zi, Duminică, iarăşi ne-am învrednicit aceluiaşi dar dumnezeiesc ca şi sîmbătă; pentru că acelaşi înger al lui Dumnezeu, venind cu aceeaşi rînduială şi chip, ne-a împărtăşit şi a umplut inimile noastre de foarte mare bucurie. Eu luînd puţină îndrăzneală, am rugat pe îngerul lui Dumnezeu, să-mi poruncească, ca să fiu în locul acela cu sfinţii robi ai lui Dumnezeu pînă la sfîrşitul meu. Însă el mi-a zis: "Nu este cu plăcere lui Dumnezeu să vieţuieşti aici, ci îţi porun-ceşte, ca, fără zăbavă, să te duci în Egipt şi să povesteşti tuturor fraţilor cele ce ai văzut în pustie şi ai auzit, ca şi aceia să se sîrguiască a primi viaţa cea bună şi a plăcea Stăpînului Hristos. Să propovăduieşti mai ales viaţa sfîntă şi fericitul sfîrşit al Cuviosului Onufrie, pe care l-ai îngropat în piatră şi să spui fraţilor toate cele ce ai auzit din gura lui. Fericit eşti şi tu că te-ai învrednicit a vedea şi a auzi cele atît de minunate şi preaslăvite minuni ale lui Dumnezeu, care se săvîrşesc asupra sfinţilor Lui în această pustie. Nădăjduieşte-te spre Domnul, căci şi pe tine te va număra în viaţa ce va să fie cu aceşti sfinţi, pe care i-ai văzut şi cu care ai vorbit. Deci, acum mergi în calea ta şi pacea lui Dumnezeu să fie cu tine!"

Îngerul, zicînd acestea, s-a suit la ceruri, iar eu atît m-am umplut de spaimă şi de întristare din vorbele lui, încît n-a rămas în mine puterea mea, ci am căzut la pămînt ca şi cum eram în afară de mine. Atunci, ridicîndu-mă sfinţii lui Dumnezeu, mă mîngîiau şi, punîndu-mi dinainte poame, am gustat şi am mulţumit lui Dumnezeu. După aceasta, sărutînd pe sfinţi, am pornit pe calea mea; iar aceia, dîndu-mi poame ca să am pe cale, m-au petrecut ca la cinci stadii. Deci, i-am rugat să-mi spună numele lor şi mi-au spus: Cel dintîi, Ioan; al doilea, Andrei; al treilea, Eraclie şi al patrulea, Teofil. Ei mi-au poruncit să le spun numele fraţilor ca să-i pome-nească, iar eu m-am rugat lor să mă pomenească în rugăciunile lor. Deci, sărutîndu-ne în Domnul, ne-am despărţit. Aceia s-au întors la locul lor, iar eu m-am dus pe cale spre Egipt.

Trecînd pustia, mă mîhneam şi mă bucuram. Mă mîhneam, pentru că m-am lipsit de vederea feţei şi de vorbele cele dulci ale celor atît de plăcuţi lui Dumnezeu, cărora nu este vrednică toată lumea; dar mă bucuram, fiindcă m-am învrednicit de binecuvîn-tarea lor, de vederea îngerească şi de dumnezeiasca Împărtăşanie ce am primit-o din mîinile îngereşti.

Mergînd trei zile, m-am apropiat de un schit şi am aflat acolo doi fraţi petrecînd în linişte. Deci, m-am odihnit la ei zece zile şi le-am spus lor toate cele ce mi s-au întîmplat în pustie, văzute şi auzite. Ei, ascultîndu-mă cu multă umilinţă şi bucurie, mi-au zis: "Cu adevărat, părinte Pafnutie, de mare dar te-ai învrednicit de la Dumnezeu, pentru că te-ai învrednicit să vezi pe atîţia sfinţia ai Lui".

Acei doi fraţi erau îmbunătăţiţi, iubind pe Dumnezeu din toată inima, şi au scris toate cele ce au auzit din gura mea. Deci, sărutîndu-i, m-am dus la mănăstirea mea, iar ei au purtat cartea povestirilor mele pe la toţi sfinţii părinţi şi fraţi din schit. Aceia, citind-o şi ascultînd-o, s-au umplut de mare folos şi au binecuvîntat pe Dumnezeu, Care trimite mila Sa spre robii Săi. Apoi, ei au pus carte în biserică, ca toţi, cei ce vor, să o citească, fiind plină de zidire duhovnicească şi de gîndire dumnezeiască. Iar eu, cel mai mic rob, Pafnutie, învrednicindu-mă de mila lui Dumnezeu, Căruia nu sînt vrednic, cu gura şi cu scrisul, vestesc la toţi acestea, care mi s-au poruncit să le vestesc întru slava lui Dumnezeu şi spre folosul celor ce îşi caută mîntuirea sufletelor lor. Fie darul şi pacea Domnului nostru Iisus Hristos cu voi, pentru rugăciunile plăcuţilor Lui, sfinţilor, cuvioşilor şi părinţilor noştri, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Nota - Se cade a şti care este Cuviosul Pafnutie, care a aflat pe Cuviosul Onufrie, deoarece în Istoria Bisericească şi în Pateric se află mulţi cu numele Pafnutie. Prea Cuviosul Pafnutie, care a fost episcop în Tebaida cea de sus, ce este una din părţile Egiptului, este acela care a pătimit pentru Hristos, în vremea păgînului împărat Maximian al Romei şi căruia i s-a scos ochiul drept. După aceea, acesta pe vremea împărăţiei marelui Constantin, la întîiul Sinod a toată lumea, a fost în Niceea, cînd Sfinţii Părinţi au vrut să facă o lege, ca preoţii mireni să nu aibă femei, el s-a sculat în mijlocul sinodului, a strigat cu glas mare: "Să nu puneţi această sarcină grea şi acest jug greu asupra slujitorilor bisericeşti". Deci, Sfîntul Pafnutie s-a împotrivit foarte mult la această dorinţă a Sfinţilor Părinţi, cu toate că el singur era păzitor al fecioriei din pîntecele maicii sale şi nimeni n-a răspuns ceva împotriva cuvintelor lui, lăsîndu-se acel lucru la învoirea fiecăruia. De atunci şi pînă acum preoţii şi diaconii Bisericii Răsăritului sînt căsătoriţi.

Despre acesta scriu istoricii greci: Socrat, cartea 1, cap. 18: Sozomen, cartea 1, cap. 22 şi Nichifor, cartea VIII, cap. 19.

Este de mirare cu adevărat, cum un bărbat ca Pafnutie, atît de plăcut lui Dumnezeu, care va pătimi pentru Hristos şi care a luat parte la întîiul Sinod a toată lumea, deşi a fost cel din urmă dintre Sfinţi Părinţi, a întărit după lege căsătoria preoţilor şi diaconilor mireni; este de mirare că nu se cinsteşte în Biserică cu pomenire, precum se cinstesc ceilalţi părinţi sfinţi.

Acest Cuvios Pafnutie se pomeneşte în Prolog în 25 de zile ale lunii noiembrie, cum a scăpat pe nişte tîlhari. În 9 martie se pomeneşte, tot în Prolog, de acest Sfînt Pafnutie, cum că s-a rugat lui Dumnezeu să-i spună lui cu cine este asemenea şi a luat înştiinţare că el este asemenea cu mai marele satului. Şi iarăşi, în aceeaşi lună, în 27 de zile, cuvîntul spune că este asemenea cu un om fluierător. Acesta este cel care a aflat pe Sfîntul Onufrie, după cum se dovedeşte dintr-un pateric vechi grecesc scris de mînă.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.