Cuviosul Chiril, Egumenul Mănăstirii de la Iezerul Alb
(9 iunie)
Cuviosul părintele nostru Chiril s-a născut din părinți de neam bun și dreptcredincioși și a crescut în slăvita cetate Moscova. El, din Sfîntul Botez, a fost numit Cozma și de tînăr a fost dat la învățătura sfintelor cărți. Fiind copil foarte isteț, a învățat degrabă dumnezeiasca Scriptură și, nevoindu-se la citirea cărților, se sîrguia spre mîntuire, petrecînd în înfrînare, în curăție și în tot lucrul plăcut lui Dumnezeu.
Încă de cînd era tînăr, părinții lui au trecut din această viață vremelnică și, fiind pe patul morții, au încredințat pe fiul lor, Cosma, lui Timotei, rudenia lor, care era unul dintre boierii marelui domn Dimitrie, care avea dregătoria isprăvniciei. Fericitul copil, avînd dumnezeiasca dorire în inima sa, voia să se facă călugăr; deci, întreba de locurile și de locuințele monahilor și cum i-ar fi lui cu înlesnire să se mîntuiască; însă nimeni nu îndrăznea să-l călugărească, temîndu-se de acel boier Timotei.
Încă de cînd Cosma era în lume, arăta în sine înclinare către viața monahicească, ducîndu-se totdeauna la biserică, păzind curăția și întreaga înțelepciune, omorîndu-și trupul cu postul și cu înfrînarea și făcînd toate faptele bune. Acest lucru văzîndu-l Timotei, se bucura de el și îl iubea foarte mult.
Ajungînd bărbat desăvîrșit, Timotei i-a încredințat rînduiala casei sale, ca unui credincios și rudenie a sa; dar el se gîndea în sine, cum ar face să fie monah, căci înlăuntru era aprins de dragostea dumnezeiască.
Taina aceasta el n-o spunea nimănui, ca nu cîndva, știind-o Timotei, stăpînul lui, să-i facă vreo împiedicare de la lucrul ce-l gîndea. Deci, fericitul Cosma era în mare mîhnire, văzîndu-se cu gîlcevile lumești și neștiind cum ar scăpa de acelea; pentru aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul, să-l scoată în orice fel din gîlcevile vieții și să-l ducă în liniștea monahicească. Domnul, ajutînd scopului său, cu purtarea Sa de grijă, a rînduit să vină în cetatea Moscova fericitul Ștefan, egumenul mănăstirii Mahriștesca, bărbat desăvîrșit în fapte bune, știut și cinstit de toți pentru viața lui cea plăcută lui Dumnezeu.
Cosma, înștiințîndu-se de venirea lui, a alergat cu bucurie la el, pentru că de multă vreme auzise de el și dorea să-l vadă. Deci, căzînd la picioarele lui, vărsa lacrimi din ochi, rugîndu-l să pună pe el chipul monahicesc și zicînd: "Preasfințite părinte, de multă vreme am dorit să te văd, iar acum Dumnezeu m-a învrednicit a vedea fața preasfinției tale. Deci, te rog pentru Domnul, nu mă lăsa pe mine păcătosul, precum nici Hristos n-a lăsat pe vameșul și pe fiul cel desfrînat!"
Cuviosul, văzîndu-i lacrimile și buna lui dorință, a înțeles că o să fie vas ales al Sfîntului Duh și a început a gîndi cum ar putea să-l facă monah, de vreme ce știa că Timotei nu va voi cu nici un chip să-l lase la călugărie; pentru aceea, socotea în sine și zicea: "De-i voi spune, nu va lăsa să fie aceasta; iar de-l vom ruga, nu ne va asculta".
Deci, a gîndit un lucru ca acesta: "Mai întîi l-a îmbrăcat cu haine proaste monahicești, fără însă a-l tunde și fără făgăduințele și rugăciunile cele cuviincioase și i-a pus numele Chiril. Apoi, oprindu-l în casa în care găzduia, s-a dus el însuși la Timotei și, spunîndu-i de venirea egumenului Ștefan, s-a bucurat, căci îl cinstea foarte mult. Deci, sculîndu-se, s-a închinat lui și a cerut binecuvîntarea lui; iar cuviosul, dîndu-i binecuvîntare, i-a zis: "Rugătorul vostru către Dumnezeu, Chiril, vă binecuvintează". Iar el a întrebat: "Cine este Chiril?" Egumenul a zis: "Cosma, care a fost sluga voastră, a voit acum să fie monah și să slujească Domnului și să se roage pentru voi lui Dumnezeu". El, cînd a auzit aceasta, îndată s-a umplut de mare mîhnire, de durere și de mînie și a început a ocărî cu cuvinte necuvioase pe Cuviosul egumen Ștefan; iar cuviosul, stînd, a zis: "Nouă ne este poruncit de la Mîntuitorul Hristos: Unde vă vor primi și vor asculta cuvintele voastre, acolo să petreceți; iar cîți nu vă vor primi și nu vă vor asculta pe voi, ieșind de acolo, să scuturați praful de pe picioarele voastre, întru mărturia lor".
Cuviosul Ștefan, zicînd aceasta, s-a dus. Însă Irina, femeia lui Timotei, fiind dreptcredincioasă și temătoare de Dumnezeu, auzind cuvintele lui Ștefan, dar mai ales ale lui Hristos, s-a înfricoșat cu inima și a început a sfătui pe bărbatul ei, căci a mîhnit pe un cuvios ca acela și a zis: "Mă tem ca nu cumva să cadă, deodată, mînia lui Dumnezeu peste casa noastră pentru necinstea ce ai adus plăcutului lui Dumnezeu, căci ai auzit cuvintele înfricoșate și înspăimîntătoare ale lui Hristos, care au fost zise de el și știi cum scrie în Evanghelie: Mai lesne va fi Sodomei și Gomorei în ziua judecății...
Deci, bărbatul ei, Timotei, căindu-se de greșeala sa, a trimis degrabă după Sfîntul Ștefan, rugîndu-l să se întoarcă la el. Iar sfîntul întorcîndu-se, Timotei a căzut la picioarele lui, cerînd iertare și împăcîndu-se cu cuviosul. Din acea vreme, Timotei, ajutînd Dumnezeu, s-a umilit cu inima și, făcînd voința cuviosului, a lăsat pe Cosma, care s-a numit Chiril, să fie după voia lui; iar el, Cosma, toate cîte avea, le-a dat săracilor, nelăsîndu-și nimic; ci se ruga fericitului Ștefan ca să-l facă monah prin rînduiala tunderii.
Cuviosul egumen Ștefan, socotind acelea de folos noului începător, l-a dus în mănăstirea lui Simon și l-a dat spre călugărie arhimandritului Teodor, care era rudenia marelui între părinți Gheorghe. Arhimandritul Teodor era îmbunătățit și socotitor în lucrurile duhovnicești și ca un iscusit și cărturar știa a povățui bine pe cei ce veneau la Dumnezeu. Deci, a călugărit pe Cosma desăvîrșit și l-a numit precum îl numise mai înainte Cuviosul Ștefan.
În mănăstirea lui Simon petrecea un monah, anume Mihail, care mai pe urmă a fost episcop al cetății Smolensca. Acolo petrecea el viața în rugăciuni, în postiri, în privegheri și în toată înfrînarea. Aceluia i-a încredințat arhimandritul Teodor pe monahul Chiril, cel nou începător, ca să-l povățuiască pe sine la calea ce duce la împărăția cerului.
Văzînd Chiril nevoințele pustnicești ale starețului său, a început a urma vieții lui și a i se supune cu osîrdie, sîrguindu-se să facă cele ce vedea pe stareț că face. El socotea postul ca săturare, ostenelile ca odihnă și goliciunea în timp de iarnă ca și căldură și dormea puțin somn; astfel își obosea trupul, supunîndu-l duhului.
El nu îndrăznea să facă ceva fără binecuvîntarea și porunca starețului; deci, l-a rugat pe el să-i poruncească să postească mai mult decît ceilalți frați, adică să mănînce după două sau trei zile, iar starețul nu a voit, ci i-a poruncit să mănînce pîine cu frații numai pînă la săturare, iar cînd starețul citea noaptea psaltirea, poruncea ucenicului să facă închinăciuni. Astfel petrecea toată noaptea pînă la vremea Utreniei.
Fericitului Chiril i se făceau în chilia sa multe chipuri de înfiorări și de năluciri diavolești, mai ales cînd starețul ieșea afară din chilia sa; însă el, cu rugăciunea lui Hristos și cu semnul Sfintei Cruci, asemenea unei arme, gonea pe vrăjmașii cei nevăzuți. Apoi el spunea toate acelea sfîntului său stareț, iar el, întărindu-l, îi poruncea să nu se teamă de înfricoșările diavolești, ci să se uite la ele ca la niște nimicuri. Deci Sfîntul Chiril a petrecut la acel mare nevoitor cu supunere adevărată, neavînd nici un fel de voie. Apoi, cu porunca arhimandritului, s-a dus la ascultarea de obște să se ostenească în pitărie, unde a început și mai mult a se înfrîna și a adăuga cu smerenie, osteneală peste osteneală, lucrînd singur mai mult decît alții, la slujba lucrurilor ce-i stăteau înainte.
Dar nu lăsa nici rugăciunile cele de toată noaptea, cu care se deprinsese de la stareț, ci multe nopți petrecea fără somn. La cîntarea dimineții, el era mai înainte în sinodul bisericii și ieșea mai pe urmă decît toți. El primea hrană atît cît să nu-i slăbească trupul de foame și să nu cadă la pămînt; iar uneori mînca numai să nu fie cunoscută de frați înfrînarea lui. Băutura lui nu era altceva decît apa, și aceea cu măsură. Astfel, atît de nemilostiv muncitor era trupului său, încît tuturor se făcuse de mirare. Pentru aceea era iubit de toți; de vreme ce făcea fapte bune, era supus, ascultător, fără de cîrtire, blînd, smerit și plin de dragoste.
În vremea aceea, cuviosul părintele nostru Serghie de Radonej, făcătorul de minuni, mergea la mănăstirea lui Simon pentru a vedea pe arhimandritul Teodor, rudenia sa, și pe ceilalți frați; apoi, cu toții mergeau în pitărie la fericitul Chiril și în singurătate vorbeau cu el pentru folosul sufletesc. Astfel, îi puteai vedea cum amîndoi lucrau brazda sufletului; unul semăna semințele faptelor bune, iar altul le adăpa cu lacrimi, ca să cîștige secerișul cel de bucurie în veacul ce va să vie.
Vorbind ei multă vreme și înștiințîndu-se arhimandritul de venirea Cuviosului Serghie, îndată s-a dus cu frații la el și primea sărutarea cea iubită întru Hristos. Mare le era mirarea tuturor, că Sfîntul Serghie lăsa pe toți, chiar și pe arhimandrit și mergea numai la acel copil, căci viața lui era știută de Sfîntul Serghie și nu-i era tăinuită viețuirea cuviosului. Petrecînd Sfîntul Chiril în pitărie multă vreme, a fost trimis de povățuitor la o altă slujbă, anume la bucătărie. Dar el și acolo, ostenindu-se, tot așa se nevoia, ca în cea dintîi zi. Deci, privind la focul din bucătărie, își aducea aminte de focul gheenei și al muncii veșnice și zicea către sine: "Rabdă, Chirile, focul acesta, ca să poți scăpa de celălalt foc mistuitor". Din aceasta, Dumnezeu i-a dat lui atîta umilință, încît nu putea nici pîine să guste fără lacrimi, iar uneori nu putea să vorbească nici un cuvînt. Frații, văzînd această viață a lui, îl aveau între dînșii, nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu.
Văzîndu-se el cinstit și lăudat de toți și vrînd să-și tăinuiască fapta sa cea bună, s-a prefăcut a fi nebun și a început a face glume necuvioase și rîsete, ca să nu fie cinstit și lăudat, ci să fie necinstit și batjocorit. El iubea mai mult necinstea decît cinstea, și ocările mai mult laudele; dar aceasta o făcea pentru dragostea lui Hristos, fiindcă pentru sine toate le socotea ca niște gunoaie. Văzînd frații nebunia lui s-au îndoit și unora li se părea că într-adevăr și-a pierdut mintea, iar alții credeau că și-a răzvrătit viața; dar el, sub chipul nebuniei, se sîrguia să-și tăinuiască adevărata înțelepciune ce sălășluia în inima sa. Pentru aceasta, arhimandritul îi dădea canon ca unuia fără de rînduială și răzvrătit; îi dădea post și înfrînare, adică să guste numai pîine și apă timp de 40 de zile și mai bine. El însă, cu osîrdie le primea și le sfîrșea; căci aceasta îi trebuia și lui, ca postirea sa cea aleasă de sine, la care se deprinsese să o săvîrșească sub chipul canonului, nu după voia sa, ci după porunca povățuitorului său, să nu se pară că este postul lui.
Trecînd zilele hotărîte ale postului, fericitul Chiril făcea alte nebunii, ca să ia mai multă certare și canon de la povățuitorul său. Deci, de multe ori, din porunca părintelui, el petrecea cu puțină pîine uscată și puțină apă cîte șase luni, și acelea le primea la cîte o zi sau două. Luînd cuviosul niște certări și niște ocări ca acelea, se bucura foarte mult în sufletul său; căci, precum cei mîndri se bucură de slava și de cinstea lor, tot așa și cei smeriți cugetători se veselesc de necinstea și de defăimarea lor. Sfîntul a petrecut în acea nebunie pînă ce i s-a cunoscut cugetul, fiindcă făcea aceasta pentru smerenie. Însă după ce egumenul s-a înștiințat cu încredințare de acel lucru, nu-i mai dădea canon, deși făcea multe nebunii.
După aceasta i-a venit în gînd Cuviosului Chiril să fie liber de slujirea bucătăriei și să petreacă în liniște în chilie, ca din liniște să poată cîștiga mai multă umilință. Dar nu voia să vorbească de aceasta egumenului, ci s-a lăsat în purtarea de grijă a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, spre care avea mare dragoste și credință. Deci, punîndu-și toată nădejdea într-însa, s-a rugat către ea, ca să rînduiască cu el ce este mai de folos și i s-a rînduit astfel: arhimandritul voia să scrie o carte și, știind pe fericitul Chiril că poate scrie bine, i-a poruncit să plece de la bucătărie, să șadă în chilia sa și să scrie acea carte.
Chiril, cunoscînd că Preacurata Maică a lui Dumnezeu i-a auzit rugăciunea, i-a mulțumit și a primit liniștea, bucurîndu-se în chilia lui. Scriind cartea ce i s-a poruncit, nu înceta obișnuita sa pravilă, adică se ruga mult și petrecea nopți fără de somn în cîntarea de psalmi și în plecarea genunchilor. Dar, după o vreme oarecare, socotind că petrecerea sa nu are atîta umilință cît avea cînd era în pitărie, a început a se ruga Preacuratei Născătoare de Dumnezeu ca să-i dea cea dintîi umilință pe care o avea mai înainte. După o vreme, egumenul l-a trimis iar la bucătărie în slujba fraților. Sfîntul Chiril s-a bucurat de aceasta foarte mult și se sîrguia spre mai multe nevoințe, ca să cîștige de acolo și mai mare umilință. El a petrecut într-acea slujbă nouă ani, supunîndu-se la multe osteneli și grele pătimiri; pentru că ziua se ardea de foc, iar noaptea îngheța de frig; fiindcă pe corpul lui nu avea nici un fel de îmbrăcăminte groasă.
Apoi, după trecerea acelor ani, arhimandritul l-a luat de la bucătărie, l-a adus la arhiereu și l-a hirotonosit preot, măcar că Sfîntul Chiril nu voia. El petrecea slujba preoției în rîndurile săptămînii sale și nu înceta de la iubirea de osteneli și de la slujba mănăstirii; căci, cînd avea vreme liberă, se ducea în bucătărie sau în pitărie și se ostenea, dîndu-se la mai mare smerenie, mai înainte de întîietatea aceea în care vrea să fie, după cuvîntul Domnului: Cel ce voiește să fie mai mare între voi, să fie slugă tuturor.
După aceasta, arhimandritul mănăstirii lui Simon, fericitul Teodor, fiind bărbat vrednic de cinste, cu voința lui Dumnezeu a fost ales la treapta arhierească și pus arhiepiscop al Rostovului; iar în locul lui, ca arhimandrit al mănăstirii lui Simon, toți au ridicat cu sila pe Cuviosul Chiril, neascultîndu-i multele lepădări și lacrimi ale lui; și astfel l-au silit să ia egumenia acelei mănăstiri. Cuviosul, primind începătoria, s-a dat și mai mult la mai mari osteneli, știind ceea ce se scrie: Cui i se va da mult, mult se va cere de la el. Și iarăși: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca, văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru Care este în ceruri. Deci, ocîrmuind bine mănăstirea, niciodată nu s-a înălțat cu gîndul pentru cinstea dregătoriei sale, nici a lăsat ceva din înfrînare, ci așa petrecea ca și mai înainte, păzindu-și smerita sa cugetare, arătînd dragoste nefățarnică spre toți cei mari și cei mici și pe toți îi primea cu bucurie; pe cei bătrîni, ca pe niște frați, iar pe cei mai tineri, ca pe niște fii. De aceea era iubit de toți, cinstit și slăvit.
Venind la dînsul mulți din domni și boieri pentru folos și, văzîndu-și tulburată liniștea sa, a început a se mîhni și a se întrista; de aceea, se gîndea cum ar lăsa egumenia și să se liniștească în chilia sa. După o vreme oarecare, și-a lăsat rînduiala arhimandriției și s-a dus în chilia sa de mai înainte, s-a închis într-însa și, nevoind să se plece la rugămințile fraților, care îi cereau să nu lase ocîrmuirea sfintei mănăstiri, el n-a voit să-i asculte nicidecum.
De vreme ce mănăstirea nu putea să fie fără egumen, pentru aceea, sinodul mănăstirii a ridicat la arhimandriție pe un ieromonah cu numele Serghie și cu porecla Azacov, care mai pe urmă a fost episcop în Riazan; iar Sfîntul Chiril a început a se liniști în chilia sa. Dar cetatea nu putea să se ascundă, stînd deasupra muntelui, nici făclia să se ascundă în întuneric; fiindcă, pe cît fugea el de slava omenească, pe atît mai mult îl preamărea Dumnezeu, Care a zis: Pe cel ce Mă preamărește îl voi preamări. Drept aceea, din diferite părți și cetăți, mulți din partea duhovnicească și mirenească veneau la dînsul pentru folos, căci cuvîntul lui era dres cu sarea înțelegerii, darul lui se vărsa din gura lui și toți îl ascultau cu plăcere. Văzînd aceea, Serghie Azacov, cel pus arhimandrit în locul lui, a început a se umple de zavistie, căci socotea a fi defăimat de cei ce se duceau la fericitul Chiril și se mîhnea de aceea foarte mult, pentru că zavistia nu știe să cinstească cele de folos.
Cuviosul Chiril știa necazul arhimandritului asupra lui, dar nu s-a mîhnit pe dînsul, nici i s-a împotrivit lui cu ceva, deoarece era fără de răutate și drept la inimă. Deci, dînd loc mîniei, s-a dus de acolo în mănăstirea Nașterii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, care se numea "Veche", și petrecea acolo. El se mai gîndea în sine cu mare dorință, să se ducă departe de lume în pustie și, de aceea, totdeauna se ruga lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale, zicînd: "Preacurată Maica lui Hristos Dumnezeul meu, Tu știi că toată nădejdea mea, după Dumnezeu, spre tine am pus-o din tinerețile mele; deci, însuți tu, precum știi, povățuiește-mă, arată-mi calea pe care să merg și spune-mi un loc lesnicios pentru mîntuire". Așa se ruga el adeseori cu lacrimi și în scurtă vreme și-a căpătat cererea; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El și aude rugăciunea lor împreună cu Preacurata Maica Sa.
Cuviosul Chiril avea obiceiul ca în toate nopțile să cînte Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, înaintea sfintei Sale icoane, cîntarea acatistului. Deci, într-o noapte, cîntînd el acatistul după obicei, avînd în inima sa dorința de viață pustnicească, se ruga cu suspinuri; dar cînd a ajuns la partea care se scrie în acatist: "Străină naștere văzînd, să ne înstrăinăm de lume, mutîndu-ne mintea la cer...", atunci s-a umplut cu inima din cuvintele acestea și încetînd a citi, se gîndea în sine, cum Cel Preaînalt, Domnul nostru Iisus Hristos, în mărimea dumnezeierii S-a arătat pe pămînt în trup de om smerit, ca pe cei ce se înstrăinează de lume pentru dragostea Lui, să-i ridice spre înălțimea dumnezeieștii vedenii.
De atunci s-a deșteptat în el mai fierbinte dorința să se înstrăineze de lume în pustie cu totul, pentru dragostea lui Dumnezeu. După aceea, a început mai cu dinadinsul a se ruga Domnului și Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ca să-l povățuiască cum să se mîntuiască; deci îndată a auzit un glas minunat de departe din înălțimea văzduhului, afară din chilie, zicîndu-i: "Chirile, ieși de aici și mergi la Iezerul Alb, că bună odihnă vei afla. Acolo ți-am gătit un loc în care te vei mîntui".
Atunci cuviosul, deschizîndu-și degrabă fereastra chiliei, a văzut o lumină mare strălucind din cer, în partea dinspre miazănoapte, și cu raza arătîndu-i ca și cu degetul locul sălășluirii lui. Deci sfîntul, înspăimîntîndu-se, privea cu ochii locul arătat lui în latura aceea ce era depărtată, ca și cum ar fi aproape și s-a tot uitat la acea lumină, pînă ce a apus de la ochii lui. Sfîrșindu-se acea minunată vedenie, și-a aflat inima sa plină de bucurie și de pace și a înțeles că Preacurata Maica lui Dumnezeu nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui și săvîrșea cîntarea acatistului cu mare bucurie, petrecînd toată noaptea aceea fără de somn, rugîndu-se cu căldura duhului și, socotind cu mirare glasul și vedenia ce i se făcuse lui, se veselea și slăvea pe Dumnezeu.
El avea acolo un frate duhovnicesc, anume Terapont, credincios și iubitor lui, care fusese tuns împreună cu sfîntul, care era de la Iezerul Alb. Pe acela îl întreba sfîntul dacă este vreun loc la Iezerul Alb, unde ar putea să se liniștească monahii; iar Terapont îi spunea că acolo sînt locuri bune. Deci, sfătuindu-se amîndoi, au ieșit din mănăstire și au plecat la drum spre Iezerul Alb, nădăjduindu-se spre Dumnezeu.
După cîteva zile, ajungînd în părțile Iezerului Alb, nicăieri nu i-a plăcut cuviosului, pînă ce a mers la locul ce i se arătase lui în vedenie și pe care îl căuta. Acolo mergînd, îndată a cunoscut acel loc, care i-a plăcut foarte mult. După aceea, făcînd rugăciune, a zis: "Aceasta este odihna mea și aici mă voi sălășlui, fiindcă astfel a voit Preacurata Maica Domnului. Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeu de acum și pînă în veac, că a auzit rugăciunea mea". Și îndată a înfipt o cruce în acel loc, cîntînd canonul de mulțumire spre laudă Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Atunci a spus lui Terapont vedenia ce i s-a arătat lui în mănăstire despre locul acela. Deci, amîndoi mulțumind lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui, au săpat o chilie mică în pămînt, și au stat împreună; apoi cu înțelegere s-au despărțit unul de altul, deoarece fericitul Chiril dorea să aibă liniștea cea mai desăvîrșită, iar Terapont s-a dus ca la cincisprezece stadii depărtare de acolo. El, găsindu-și un loc plăcut lui, s-a sălășluit acolo și, adunîndu-se acolo mulți frați, au făcut o mănăstire, zidind și o biserică în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și preacinstitei ei nașteri; astfel că acum acea mănăstire, cu darul lui Dumnezeu lățindu-se și înmulțindu-se și bine rînduindu-se, se numește a lui Terapont.
Locul acela, unde Cuviosul Chiril s-a sălășluit, avea brazi și pădure deasă și nu era aproape de locuințele omenești. Locul era frumos și rotund, înconjurat cu ape de jur împrejur, ca și cu un zid, și acolo viețuia sfîntul părinte în chilia făcută în pămînt, petrecînd în pustie cu nevoințe pustnicești și luptîndu-se contra nevăzutului vrăjmaș. După un timp, doi creștini, umblînd prin pustia aceea, au găsit pe acest sfînt și s-au mirat de petrecerea lui atît de aspră și lungă; deci, folosindu-se de cuvintele lui Dumnezeu cele insuflate lui, au început a veni adeseori la dînsul, dorind să vadă fața lui cea cu sfîntă podoabă, să se învrednicească de binecuvîntare și să ia folos de la dînsul. Ei aduceau starețului lor cele trebuincioase, numele lor fiind acestea: Axentie, ce se poreclea Voron și Matei, ce se chema Cucos, care mai tîrziu a fost eclesiarh al acelei mănăstiri.
Cei doi oameni spuneau aceasta: "Cu mulți ani mai înainte de acea vreme, un muncitor de pămînt, anume Isaia, trăia aproape de locul acela unde Sfîntul Chiril s-a sălășluit. Acel Isaia și cei împreună cu dînsul adeseori auzeau un sunet de clopot și un glas de o cîntare minunată ce se făcea în locul acela, mai cu seamă în zile de Duminici și praznice. Dar nu numai Isaia auzea clopote și cîntări, ci și alți oameni ce treceau prin acel loc. De aceea, de multe ori, cînd auzeau acel sunet, veneau acolo să vadă de unde se aud clopotele și cîntările; glasul se auzea, dar cu ochii nu puteau să vadă nimic; deci, mirîndu-se cu spaimă, se duceau, cunoscînd că nu este lucru prost".
Cu acei doi oameni ce s-au zis mai sus, cu Axentie și Matei, într-o zi, cuviosul a înconjurat pustia aceea. Dar vrăjmașul, urîtorul binelui, știind că are să fie izgonit de acolo prin Cuviosul Chiril și neputînd să-l înfricoșeze cu nici un fel de păreri și năluciri, deoarece cuviosul le socotea pe toate acestea mai proaste decît păianjenii, a aflat asupra lui un meșteșug ca acesta. Prin voia lui Dumnezeu, a adus asupra lui somn greu, încît Sfîntul Chiril nu putea să umble și voia să se culce ca să se odihnească, zicînd către cei ce erau cu dînsul: "Stați acolo pînă ce voi dormi puțin". Iar ei au zis: "Părinte, mergi în chilie și odihnește-te acolo". Iar părintele, neputînd să meargă, fiind biruit de somn, a văzut un loc de odihnă și s-a culcat ca să doarmă puțin. Deci, adormind el, l-a deșteptat un glas înfricoșat, zicîndu-i: "Fugi, Chirile, fugi!" Iar el, deșteptîndu-se de neobișnuitul glas și înspăimîntîndu-se, a fugit din acel loc, și îndată în acel timp, un copac mare a căzut de-a curmezișul pe locul pe care zăcea sfîntul. Din acestea Sfîntul a înțeles că a fost pîndire diavolească și dintr-acea vreme a început a fi mai deștept și mai osîrdnic, rugîndu-se lui Hristos și Preacuratei Maicii Lui ca să ia de la dînsul greutatea somnului. Acea cerere a lui i s-a făcut întocmai, căci de multe ori petrecea ziua și noaptea fără să aibă somn și numai puțin dormita. Deci, noaptea stătea la rugăciune și ziua se ostenea lucrînd cu mîinile; căci tăia pădurea, și curăța locul cel strîmt care era în pustia cea păduroasă, vrînd să semene oarecare sămînță; ca astfel din sudoarea feții sale și din osteneala mîinilor lui să se hrănească.
Altădată, adunînd găteje multe împrejurul locului acela, le-a aprins; iar diavolul a ridicat un vînt mare și fumul cu văpaia a înconjurat pe cuviosul de pretutindeni, și, neștiind încotro să fugă, din pricină că fumul era gros și acoperea tot locul, sfîntul, fiind într-o neașteptată primejdie de moarte ca aceea, a strigat către Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu, grabnică ajutătoare, și îndată i s-a arătat lui oarecine și luîndu-l de mînă, i-a zis: "Vino în urma mea!" Deci, scoțîndu-l nevătămat din foc, s-a făcut nevăzut. Astfel cu ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfîntul Chiril a fost scăpat din primejdia cea neașteptată.
După aceasta, au venit la dînsul din mănăstirea lui Simon doi frați iubiți și de un gînd cu el, anume: Zevedei și Dionisie. Văzîndu-i, cuviosul s-a bucurat foarte mult și i-a primit cu cuviință, viețuind împreună cu ei; apoi a venit un oarecare Natanail, care mai pe urmă a fost chelar al locașului aceluia. După aceea, au început a veni la sfîntul alți frați, pentru zidirile duhovnicești. Cei ce veneau să viețuiască la dînsul, cereau să-l aibă părinte al lor pe el, pentru că vedeau viața lui minunată și cuvîntul lui de Dumnezeu insuflat, iar el se lepăda să le fie povățuitor, numindu-se pe sine nevrednic și păcătos. Însă, biruindu-se de iubirea de frați și de dorirea mîntuirii sufletelor omenești, a început a primi acolo pe acei frați, care, zidindu-și lor chiliuțe mici, viețuiau întru Dumnezeu, lîngă dînsul.
Un om, anume Andrei, care își avea locuința lui nu departe de acea pustie, a început a urî pe Cuviosul Chiril și pe monahii care erau cu dînsul, căci s-au sălășluit acolo. Deci, îndemnîndu-se de diavol, a mers noaptea, vrînd să aprindă chilia sfîntului. Dar, cînd s-a apropiat de chilie, îndată a căzut asupra lui o spaimă mare, și de frică a fugit. Într-altă noapte, venind iarăși, a lipit focul de perete și a fugit, ca să nu fie știut, și stătea departe și privea să vadă cum se va aprinde chilia cu părinții cei ce viețuiau în ea; dar focul, lipindu-se de peretele cel de lemn ca de piatră sau de gheață, îndată s-a stins.
Deci, acel Andrei, a făcut de multe ori același lucru, dar n-a sporit, deoarece uneori cădea pe dînsul frică și spaimă, iar alteori focul cel lipit de perete se stingea, căci Preacurata Maică a lui Dumnezeu păzea nevătămat de foc nu numai pe robul său, fericitul Chiril, ci și ostenelile mîinilor lui.
În cele din urmă, omul acela și-a venit într-o simțire și, cunoscîndu-și greșeala sa, s-a temut să nu năvălească asupra lui vreo pedeapsă a lui Dumnezeu. Deci, a alergat cu pocăință la Cuviosul Chiril, își mărturisi greșeala lui cu de-amănuntul și cu lacrimi își uda fața lui. Iar sfîntul, învățîndu-l cuvinte folositoare și îndemnîndu-l să nu mai asculte sfatul cel viclean al vrăjmașului, i-a dăruit iertare și l-a eliberat cu pace. După aceea, Cuvisoul Chiril a început a cînta canonul de mulțumire al Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu.
După puțină vreme, Andrei a venit iarăși la Sfîntul Chiril și-l ruga să-l primească să viețuiască împreună și să-l tundă în călugărie. Cuviosul i-a îndeplinit cererea lui; iar Andrei, învrednicindu-se rînduielii monahicești, a petrecut întru ascultare, totdeauna căindu-se de greșelile sale cele mai dinainte și mărturisind fraților cum voia să pună foc locașului. Și se înmulțeau frații din zi în zi, pentru că mulți de pretutindeni veneau la cuviosul, unii pentru folos, alții pentru viețuire. Cuviosul Chiril, urmînd Domnului celui ce a zis: "Pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afară", primea pe cei ce voiau să se ostenească și să rabde nevoia pustiei pentru Dumnezeu. De aceea, zidea chilii și se întemeia mănăstirea și se așeza viață de obște, ostenindu-se toți și cîștigîndu-și din ostenelile lor cele de trebuință pentru hrană. Odată, vrînd frații să zidească o biserică, nu se aflau între dînșii lucrători iscusiți în lemn, iar locul lor se afla departe de locuințele omenești; deci aveau trebuință de meșteri în lemn.
Cuviosul Chiril, din început avea obicei ca întru toate nevoile și trebuințele sale să se arunce la voia și la purtarea de grijă a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și niciodată n-a fost lipsit de ce a cerut, ci toate trebuințele își cîștiga. Astfel, punîndu-și nădejdea spre Preacurata Maica Domnului, s-a rugat către ea cu dinadinsul și degrab au venit meșteri trebuincioși, de nimeni fiind chemați, și s-a zidit o biserică aleasă, punîndu-i hramul "Adormirea Maicii Domnului".
Oamenii care locuiau împrejur în partea aceea, auzind că în pustia Iezerului Alb se adună monahi și se întemeiază o mănăstire, iar acum au zidit și o biserică, se mirau; însă gîndeau că Chiril a adus multe averi cu sine; iar mai ales cînd s-au înștiințat că fusese arhimandrit în mănăstirea lui Simon, socoteau că de acolo i-au venit multe cîștiguri mari.
Deci, un oarecare boier, anume Teodor, îndemnîndu-se de diavolul, a trimis tîlhari ca, năvălind noaptea asupra mănăstirii să facă supărare și necaz și să ia averea lui. Dar tîlharii, mergînd noaptea ca să năvălească fără de veste asupra mănăstirii și asupra celor ce dormeau, au văzut împrejurul mănăstirii mulțime de oameni înarmați cu arce, iar alții cu lănci. Deci, tîlharii stăteau ascunși într-un loc oarecare, într-o pădure deasă, de unde priveau de departe la oamenii aceia, așteptînd pînă ce se vor duce de la mănăstire. Dar tîlharii au așteptat pînă la miezul nopții și mai mult, însă oamenii cei văzuți de dînșii, nici nu se duceau, nici nu dormeau, ci petreceau ca niște străjeri ai mănăstirii; atunci tîlharii s-au dus fără să facă ceva. În noaptea următoare, iarăși au venit și au văzut la mănăstire alți oameni, mai mulți decît întîi, înarmați ca niște ostași și tîlharii, temîndu-se, s-au dus.
Ei au spus aceasta boierului lor; iar acela a gîndit că poate cineva dintre dregători a venit cu mulțime de slugi la cuviosul pentru binecuvîntare și rugăciune și, zăbovind, au rămas la dînsul în acele nopți. Deci, Teodor a trimis în taină la mănăstire ca să știe cu încredințare: cine a fost în mănăstire ieri și alaltăieri. S-a încredințat trimisul că nimeni nu a fost în mănăstire, deși acum era mai mult de o săptămînă, de cînd nu venise nimeni. Acestea a spus boierului care îl trimisese pe el.
Boierul, auzind aceasta, s-a mirat și s-a înspăimîntat, cunos-cînd că Dumnezeu acoperă pe robul său. Deci, Teodor, temîndu-se să nu-l ajungă judecata lui Dumnezeu, pentru că a voit să necăjească pe plăcutul Lui, a mers degrabă la sfîntul și, căindu-se, i-a mărturisit cu lacrimi greșeala sa, spunîndu-i și ce au văzut tîlharii cei trimiși de el. Iar Cuviosul Chiril, învățîndu-l cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură și iertîndu-l, i-a zis: "Să mă crezi, fiule Teodor, că n-am nimic altceva în această viață decît numai această haină, pe care o vezi pe mine și aceste puține cărți".
Atunci Teodor s-a minunat de nelăcomia și de bunul lui obicei și s-a dus la casa sa, mulțumind lui Dumnezeu că nu l-a lăsat ca să scîrbească pe plăcutul său și să cadă într-o atît de mare greșeală, adică în mîinile vrăjmașului pierzător. De atunci, Teodor a cîștigat mare dragoste și credință către sfînt și-l avea pe el, nu ca pe un om, ci ca pe un înger al lui Dumnezeu. Deci, venind la dînsul pentru binecuvîntare, îi aducea cele trebuincioase și niciodată nu venea la el cu mîinile goale. Astfel, străbătînd vestea pretutindeni despre Cuviosul Chiril și, venind mulți la dînsul, a venit la locașul lui și un monah, anume Ignatie, mare în fapte bune și avînd viață mai aspră decît alții. Acela era ca și fericitul Chiril, chip ales tuturor faptelor bune, că se vorbea de el că, în vremea călugăriei sale de treizeci de ani, niciodată nu s-a culcat pe coaste; ci dormea puțin sau stătea drept sau șezînd pe ceva. Un bărbat ca acela și alți nevoitori asemenea lui voiau să viețuiască cu Cuviosul Chiril, îndulcindu-se de viața lui cea desăvîrșită și plăcută lui Dumnezeu.
Așezămîntul și rînduiala vieții monahicești în mănăstirea Cuviosului Chiril era astfel: în biserică nimeni nu avea voie să vorbească, nici să iasă mai înainte de sfîrșitul pravilei, ci fiecare avea poruncă să stea la locul său și la rînduiala cea așezată cu frică și cu luare aminte la cele ce se cîntă; asemenea, în vremea citirii Sfintei Evanghelii și la închinarea la sfintele icoane era păzită buna rînduială de cei bătrîni, ca să nu se facă vreo amestecare între dînșii. Fericitul povățuitor, cînd stătea în biserică, niciodată nu se pleca spre perete și niciodată nu ieșea fără de vreme, măcar că picioarele lui, de ședere multă, îi erau ca stîlpii. Asemenea și la masă era păzită cuviincioasa rînduială cu dinadinsul, fiecare șezînd la locul lui cu blîndețe și cu tăcere și nimeni nu se auzea vorbind, decît numai cel ce citea. Fraților totdeauna li se făceau trei feluri de bucate, afară de zilele de post și de zilele în care se cînta "Aliluia"; pentru că atunci fiecare se înfrîna după voie și după rîvnă, unul mîncînd pîine uscată, iar altul petrecînd toată ziua fără de hrană. Egumenului i se punea la masă tot aceeași hrană ca și fraților și parte deopotrivă cu ceilalți, neprimind mai mult decît ceilalți.
Cînd se scula de la masă, după mulțumirile fiecăruia, se ducea fiecare în chilia sa, neabătîndu-se la nici un fel de vorbe, nici intrînd în chilia altui frate, afară de mare nevoie. Odată s-a întîmplat unui frate anume Martinian, ca, ieșind de la masă să se ducă la alt frate pentru o trebuință oarecare. Cuviosul, văzîndu-l pe acela, l-a chemat la dînsul și l-a întrebat: "Unde te duceai?" Iar el a spus: "Aveam o trebuință la acel frate și de aceea voiam să merg la dînsul". Atunci sfîntul, ca și cum l-ar fi defăimat, i-a zis lui: "Așa păzești rînduiala mănăstirească? Oare nu puteai să mergi mai întîi în chilia ta și, făcîndu-ți rugăciunea, apoi să mergi la el, dacă era nevoie?" Iar Martinian a zis zîmbind: "Părinte, dacă merg în chilia mea, nu mai pot să ies". Iar sfîntul i-a grăit: "Așa fă totdeauna; mai întîi mergi în chilie și chilia te va învăța la tot binele".
În mănăstirea aceea se mai păzea și altă rînduială. De se aducea la vreun frate vreo scrisoare sau vreo dăruire de la cineva, acel frate, fără să dezlipească scrisoarea, o aducea la egumen, asemenea și tot ceea ce i se aducea lui. Tot astfel, fără voia egumenului, nimeni nu putea să trimită scrisoare la cineva afară din mănăstire; iar în chilie nimic nu era liber să aibă ceva, afară de cele trebuincioase, nici să numească ceva al său; ci, după apostoleasca vorbă, să le aibă pe toate de obște. Argint nici că se pomenea la frați, afară de acela care păzea averea de obște a mănăstirii și de la care toți aveau cele de trebuință. Nici o bucată de pîine și nici o băutură nu era liber să aibă cineva în chilie; iar de avea cineva sete, mergea la trapeză și acolo, cu binecuvîntare, își potolea setea. De se întîmpla cuiva de mergea în chilia vreunui frate, nimic altceva nu putea să vadă decît numai icoane, cărți și vasul cu apă pentru spălat. Așa erau liberi călugării de toată împătimirea, numai o grijă avînd: să placă lui Dumnezeu, să aibă unul către altul dragoste și smerenie și să se ostenească pentru trebuințele de obște.
Precum era la cîntarea bisericească, tot așa și la lucrul mănăstiresc. Fiecare lucra cu osîrdie, întrecîndu-se unul pe altul, ca mai întîi fără de lenevire să se afle și fiecare după puterea lui să lucreze nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Între toate lucrurile cele de obște se păzea și aceasta: Să nu fie între dînșii vreo vorbă împotrivă, nici cuvînt deșert; ci fiecare să petreacă în tăcere, păzindu-și duhovniceasca sa iubire de înțelepciune și să li se pară, că stau și lucrează înaintea ochilor Atotvăzătorului Dumnezeu. De voia cineva să grăiască, nimic altceva nu putea să spună fără numai din cărți spre folosul celorlalți frați, dar mai ales spre folosul acelora care nu știu să scrie; deci, multe feluri de rînduieli erau în viața fraților cea plăcută lui Dumnezeu.
Cuviosul Chiril fiecărui părinte îi dădea chip de măsură și de pravilă și nu puteai să vezi între dînșii pe cineva, avînd voia și socoteala sa deosebită; ci toți săvîrșeau, fără de împotrivire sau cîrtire, voia povățuitorului, ca pe o poruncă a lui Dumnezeu. Cei ce știau să lucreze, toate cele lucrate le duceau la cămara cea de obște și nimic nu-și țineau fără de binecuvîntare, pentru că nu era de nevoie cuiva să țină ceva, deoarece toată trebuința trupească ca: îmbrăcăminte, încălțăminte și orice altă trebuință le aveau de la obște; chiar cuviosul singur nu voia să vadă pe dînsul o haină împodobită, ci purta îmbrăcăminte proastă și cu multe cusături pe ea.
Cuviosul Chiril mai avea și acest obicei: După săvîrșirea cîntării Utreniei și după pravila sa cea obișnuită din chilie, mergea în bucătărie ca să vadă ce fel de bucate se dau fraților, rînduind și poruncind celor ce slujeau în bucătărie să se sîrguiască și să gătească hrană plăcută spre odihna lor; iar uneori singur le ajuta lor, lucrînd cu dînșii la gătitul bucatelor, din cele ce putea să se găsească în pustie. Căci ce fel de ospățuri puteau să aibă ei, petrecînd în sărăcie și în necîștigare? Băuturi amețitoare niciodată nu se găseau la dînșii. Această rînduială a așezat-o Cuviosul Chiril cu tărie, ca nu numai în viața lui, ci și după moartea lui, mai ales, să nu îndrăznească nimeni a aduce în mănăstirea lui vreo băutură amețitoare. Deci, cuviosul avea mare sîrguință pentru rînduielile mănăstirești, ca nicidecum să nu se strice; dar mai ales să nu se schimbe predaniile sfinților celor vechi și pustniceștile puneri de lege.
Odată, în vremea Sfîntului și Marelui Post al Paștelui, Agripina, soția dreptcredinciosului boier Andrei, a venit la mănăstire pentru a face rugăciune - căci locul pe care era zidită mănăstirea era moșia și stăpînirea acelui boier. Acea doamnă era foarte credincioasă și iubitoare de Hristos, cinstea foarte mult rînduiala monahicească și avea mare osîrdie către Cuviosul Părinte Chiril. Deci, într-o zi de Duminică, a voit să ospăteze pe frați cu mîncare de pește, dar sfîntul n-a lăsat să se facă aceasta. Pentru aceea, ea a rugat mult pe cuviosul părinte să dezlege pe frați să mănînce pește; dar sfîntul a răpuns: "De voi face aceasta, atunci eu singur voi fi călcătorul rînduielii mănăstirești și, după sfîrșitul meu, vor zice: Chiril a poruncit să se mănînce pește în Postul cel Mare".
Atunci Agripina a ospătat pe frați cu mîncare de post și, ducîndu-se acasă, lăuda tăria sfîntului, pentru păzirea predaniilor Sfinților Părinți. Dar după toate acestea, să ne întoarcem la povestirea celorlalte fapte bune ale Cuviosului Părinte Chiril.
Se cade deci, să se pomenească iarăși darul cel dăruit lui de Dumnezeu, adică darul umilinței și al lacrimilor; căci atunci cînd slujea Sfînta Liturghie sau citea Paremiile sau asculta ce se citește sau stătea la pravilă sau învăța pe frați, niciodată nu putea să-și țină lacrimile. Din aceasta se putea vedea în dînsul căldura dumnezeieștii iubiri. El avea nădejde și credință mare către Dumnezeu, căci atunci cînd se întîmplau în mănăstire neajunsuri și lipsă de cele de nevoie, și-i ziceau frații să trimită la oarecare iubitori de Hristos, să ceară de la dînșii cele trebuincioase, el nu voia nicidecum să trimită, ci zicea: "Dacă Dumnezeu și Preacurata Maica Lui ne vor uita în locul acesta, apoi pentru ce ne mai aflăm în viața aceasta?"
Astfel mîngîia pe frați, învățîndu-i să aibă nădejde în Dumnezeu; iar la mireni să nu ceară milostenie, ca nu cumva, ieșind ei în lume pentru milostenie, să fie împiedicați de vrăjmași pentru oarecare sminteli. Dumnezeu, văzînd pe robul Său nădăjduind așa de mult către Dînsul, îndupleca inimile multor boieri și aceia trimiteau singuri milostenii din averile lor în mănăstirea cuviosului; iar el cu frații primeau acelea ca trimise de Dumnezeu, mulțumind Stăpînului Hristos și Preacuratei Lui Maici; deci cu acestea mîngîia împuținarea de suflet a fraților. Dar să nu uităm și de mai înainte vederea cuviosului pe care o avea din darul Sfîntului Duh pentru curăția sufletului său.
Un frate oarecare, anume Teodot, viețuind în pustie prin aceleași părți și auzind despre Sfîntul Chiril, a venit în mănăstirea lui și, iubind pe părintele și mănăstirea sa, s-a rugat să fie numărat în rîndul fraților din acea mănăstire. Deci a fost primit și trăia împreună cu ei. Însă, după o vreme oarecare, diavolul a pus ură în inima lui Teodor asupra sfîntului părinte și pe cît la început avea dragoste și credință către dînsul, cu atît a început a-l urî, încît nici nu putea să-l vadă, nici glasul să i-l audă, ci vicleanul gînd îl îndemna să iasă din mănăstire.
Deci, luptîndu-se cu gîndul acesta, s-a dus la Ignatie, mai înainte pomenitul stareț, bărbat de Dumnezeu insuflat și a mărturisit lui gîndul său. Starețul l-a mîngîiat, zicîndu-i: "Frate, rabdă pentru Dumnezeu, că am dat făgăduință lui Hristos Stăpînului nostru ca, pentru dragostea Lui, să le răbdăm toate și să știi cu încredințare că acest gînd ți-a venit de la vrăjmașul; căci ce vezi vrednic de ură la părintele Chiril, care este ca îngerul lui Dumnezeu? Deci îți spun că, de-ți vei asculta gîndul tău cel viclean și de vei pleca de aici, vei pierde mîntuirea ta și vei cădea în mîinile vrăjmașului".
Teodot, mîngîindu-se puțin, a zis: "Voi mai aștepta și anul acesta, doar se va schimba cu mine părintele". Apoi, după un ceas, iar se tulbura de același gînd, căci vrăjmașul nu înceta a-i aduce ură asupra sfîntului și, petrecînd el tot anul luptîndu-se cu gîndul său și neavînd odihnă, s-a gîndit să se ducă la părintele Chiril și să-și mărturisească tulburarea gîndurilor sale. Intrînd el în chilia părintelui și căutînd la cuvioasa lui față, s-a rușinat de căruntețile lui cele cu cuviință și de rușine nu putea să zică nimic; deci, voind să iasă afară, starețul l-a oprit, zicîndu-i: "Frate Teodot, de vreme ce singur nu voiești să-mi mărturisești gîndurile tale, atunci să ți le spun eu".
Și a început Sfîntul Chiril a spune fratelui toate cele pe care le avea ascunse în inima sa. Fratele, auzind unele ca acestea, s-a înspăimîntat foarte mult și se minuna de vederea mai înainte a sfîntului; deci, căzînd la picioarele lui, îi cerea iertare. Atunci sfîntul, mîngîindu-l, i-a zis: "Să nu te mîhnești, frate Teodot, că toți s-au smintit crezînd despre mine că sînt bun, însă numai tu singur ai înțeles adevărul, cunoscîndu-mă, că sînt rău și păcătos, pentru că cine sînt eu păcătosul și netrebnicul?"
Fratele, văzînd pe părintele smerindu-se astfel, mai mult se trudea în sine și, plîngînd, își mărturisea greșeala, că în deșert ura cu ură nedreaptă pe acel drept. Cuviosul, văzînd pocăința lui Teodot, l-a iertat și l-a eliberat, zicîndu-i: "Mergi, frate, în chilia ta, că de acum nu va mai veni asupra ta un război ca acela". De atunci Teodot, aflînd odihna inimii sale, a început a avea către sfîntul părinte mai mare dragoste și credință decît întîi. Dar nu numai gîndurile lui Teodot le vedea cuviosul cu ochiul cel mai înainte văzător, ci și ale multora; pentru că cei ce veneau în mănăstirea lui îi cunoștea de departe, cu ce fel de gînd vin și le spunea celor ce se întîmplau acolo, zicînd: "Acel frate voiește să viețuiască cu noi, iar celălalt voiește să se ducă". Și alte taine ale inimilor omenești i le descoperea lui Dumnezeu.
Dar nu se cade a trece cu tăcerea și minunile cuviosului ci, spre mărirea lui Dumnezeu cel minunat între sfinții Lui, să spunem măcar cîteva din ele. Odată au adus la Cuviosul Chiril pe un om îndrăcit, anume Teodor, care pătimea rău de necuratul duh, căci era stăpînit de cumplitul diavol. Cuviosul, făcînd rugăciune, a izgonit pe diavol și s-a tămăduit Teodor; care nu voia să mai plece de la mănăstire și ruga pe sfîntul să-l numere și pe el în ceata monahilor. Atunci părintele l-a tuns pe Teodor în călugărie și i-a pus numele Teofan. Într-o vreme, nu ajungea vin pentru slujba bisericească și au spus cuviosului, că nu va putea face Sfînta Liturghie în zilele de sîmbătă și Duminică.
Cuviosul, chemînd pe eclesiarhul Nifon, l-a întrebat despre vin, dacă mai este măcar cît de puțin. Nifon i-a răspuns că și vasul în care se ține vinul este zvîntat. Sfîntul a poruncit să aducă vasul acela; iar eclesiarhul, ducîndu-se să aducă vasul, l-a aflat plin de vin; pentru aceea, s-a mirat foarte mult, știind bine că nici o picătură de vin nu mai era în vas; dar cu rugăciunile sfîntului, într-un ceas s-a umplut de vin. Toți frații s-au înștiințat despre acea minune; și pentru aceea se mirau și slăveau pe Dumnezeu. Iar vinul nu a scăzut din vasul acela multă vreme, pînă ce s-a adus alt vin de la niște oameni iubitori de Hristos.
Într-un an oarecare, s-a ivit foamete mare între oameni; deci poporul, fiind flămînd, a început a veni la mănăstirea Cuviosului, iar el poruncea să le dea pîine, deși mănăstirea era săracă, căci atunci nu avea pămînturi și averi, ci singuri frații se osteneau; iar de le trimitea cineva din iubitorii de Hristos milostenie, cu aceea se hrăneau. Deci, într-acea vreme de foamete, nu aveau în mănăstire decît numai hrana trebuincioasă fraților. Străbătînd vestea prin satele de primprejur că în mănăstirea lui Chiril se hrănesc toți cei înfometați, care merg acolo, au început mai mulți săraci și amărîți a se aduna la mănăstire, iar cuviosul egumen poruncea să-i hră-nească pe toți. Dar pe cît le dădea hrană la cei ce veneau, pe atît acea hrană, cu rugăciunile cuviosului, se înmulțea în mănăstire; deci, s-a hrănit în acea vreme de foamete, din mănăstirea sfîntului Chiril, o mare mulțime de popor.
Odată s-a întîmplat de s-au aprins chiliile mănăstirii și frații nu puteau să stingă focul, care amenința a cuprinde pe toate, încît și biserica era să se aprindă. Sfîntul, luînd crucea, alerga spre foc, fiind acolo și un mirean venit din cetate. Acela, văzînd pe sfîntul mergînd degrabă cu crucea, a rîs în sine de el; căci vedea că focul a cuprins pe toate. Sfîntul stînd cu crucea împotriva văpăii și rugîndu-se lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale, îndată focul a început a se stinge, ca și cum se rușinase de sfîntul, și degrabă s-a stins tot, încît numai a pîrlit biserica iar nu a ars-o. Pe omul care a rîs de sfînt l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci năvălise peste el o boală neașteptată, încît toate mădularele trupului său au slăbit. Deci, mireanul, cunoscînd greșeala sa, a început a se mărturisi cu pocăință înaintea sfîntului, iar sfîntul l-a iertat și, rugîndu-se pentru el și însemnîndu-l cu Sfînta Cruce, l-a făcut sănătos. După aceea el, ducîndu-se întru ale sale, a propovăduit tuturor acele lucruri minunate.
Minunile cuviosului părintelui nostru Chiril, fiind auzite nu numai în toată latura aceea, dar și în alte laturi, un boier cu numele Mihai, ce se numea Bilevschi, trăind cu soția sa Maria, nu avea fii. Deci, mîhnindu-se pentru această nerodire de prunci și auzind despre Cuviosul Chiril, că toate cîte cerea de la Dumnezeu le căpăta, a trimis pe doi din boierii săi la el, cu rugămintea să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru soția sa, să se dezlege acea nerodire de prunci.
Trimișii, ajungînd la cuviosul și nedînd scrisoarea de la boier, fericitul le-a zis: "O, fiilor, de vreme ce ați făcut mare călătorie cu osteneală, cred Dumnezeului meu și Preacuratei Maicii Sale, că osteneala voastră nu va fi în deșert. Dumnezeu va da domnului vostru rodul nașterii de fii". Iar ei s-au mirat cum știa starețul pricina pentru care veniseră ei; deci, au cunoscut că este un mare plăcut al lui Dumnezeu și i-au dat scrisoarea boierului, iar sfîntul a poruncit să-i odihnească.
În aceeași noapte, i s-a făcut boierului Mihail o vedenie ca aceasta: A văzut un stareț cinstit purtător de lumină, împodobit cu căruntețile și ținînd în mîinile sale trei vase și zicînd către el: "Primește ceea ce ai cerut de la mine". Aceeași vedenie în același ceas s-a făcut și soției lui, Maria. Boierul, deșteptîndu-se din somn, a început a spune soției sale vedenia sa, iar ea, luînd din gura lui cuvîntul a zis: "Asemenea și mie mi s-a arătat starețul și mi-a dat trei vase, zicîndu-mi: "Primește ceea ce ai cerut de la mine".
Ei, văzînd că vedenia le era potrivită amîndorura, s-au mirat și au însemnat numărul acelei zile. Cuviosul Chiril, ospătînd trei zile pe boierii cei trimiși la el cu slugile lor, i-a eliberat cu binecuvîntare la cei ce i-au trimis și a poruncit chelarului să le dea o pîine și jumătate și puțini peștișori ca să aibă pe cale; iar ei au zis: "Părinte, poruncește să ne dea mai multă pîine și pește de vreme ce calea este lungă iar locul este pustiu și nu vom găsi de unde să cumpărăm pîine și pește". Iar sfîntul le-a zis: "Mergeți cu pace, vor fi destule acestea pînă la casa voastră". Iar ei, necutezînd să supere mai mult pe stareț, s-au dus. Deci, mergînd, se gîndeau de unde să cumpere pîine pentru ca să aibă pe cale, căci aveau să călătorească douăzeci de zile sau mai mult; iar ceea ce li se dăduse de sfîntul socoteau că le va ajunge numai pentru o zi, avînd multe slugi cu ei.
Deci, mergînd în cale, la întîiul conac au început a fierbe puțin din peștele care-l aveau de la mănăstire, dar pe cînd fierbeau peștele se vedea mult. Deci, șezînd să mănînce, a pus acea jumătate de pîine și au mîncat și s-au săturat; iar acea jumătate de pîine se vedea ca și cum nu s-ar fi mîncat; asemenea și peștii se înmulțeau și prisoseau. Atunci ei au cunoscut căci cuviosul părinte le-a spus adevărul, cînd le-a zis: "destule vor fi acestea pînă la casa voastră!" După aceea, au fost fără de grijă pentru hrană cît au mers pe cale. Deci le-a fost destul acea jumătate de pîine, pînă ce au ajuns la locul lor; iar pîinea cea întreagă, împreună cu binecuvîntările sfîntului, le-au adus și le-au dat boierului și i-au spus toate cu de-amănuntul.
Boierul a primit cu bucurie binecuvîntarea și pîinea, mirîndu-se de minunile cele povestite. El a sfărîmat pîinea în părticele și a împărțit cîte o bucățică tuturor celor ce erau în casa sa și au mîncat-o cu mare sfințenie, încît toți cîți erau cuprinși de vreo boală, îndată s-au însănătoșit din gustarea acelei pîini. După aceea, boierul a întrebat pe cei care au fost trimiși, în care zi au sosit la cuviosul. Ei, socotind, au aflat că au ajuns la sfîntul în aceeași zi cînd boierul și soția sa au văzut noaptea acea vedenie. Dintr-acea vreme, s-au născut boierului doi fii și o fiică și au înțeles că acelea erau cele trei vase ce i s-au dat cuviosului în vedenie. Deci, avînd mare dragoste către el, trimitea multe milostenii la mănăstirea lui.
Povestirea minunilor și a vieții Cuviosului Părintelui nostru Chiril se află scrisă pe larg în mănăstirea lui și în Mineiul cel mare al cetei fericitului Macarie, mitropolitul Moscovei, care este în biserica sobornicească din Moscova a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Deci, noi aici, ca să nu lungim povestirea, să pomenim și pe celelalte pe scurt. Un oarecare Anastasie, trăind bolnav departe de mănăstire și fiind aproape de moarte, Cuviosul, trimițîndu-i apă sfințită, l-a făcut sănătos. Odată, Iezerul Alb, fiind mare, se învăluia foarte tare și el l-a schimbat într-o liniște și a mîntuit pe pescari de la înec. O femeie, soția unui boier cu numele Ioan Cargonomul, fiind oarbă de multă vreme, i-a dăruit vedere prin rugăciuni și prin stropirea cu apă sfințită. Un frate, anume Dalmat, care se îmbolnăvise, a murit fără să fie împărtășit cu Sfintele Taine, din cauza întîrzierii preotului la sfînta slujbă a Liturghiei. Deci, înviindu-l din morți, l-a împărtășit cu Sfintele Taine și după aceea iarăși a adormit întru Domnul.
Un boier, anume Roman Alexandrovici, trăia departe de mănăstirea cuviosului, iar pe Cuviosul Chiril niciodată nu l-a văzut, ci numai a auzit de el. Fiind în boală, îi era frică de cumplita moarte. Deci, pe cînd se ruga Preacuratei Maicii lui Dumnezeu ca să-i ușureze boala, a văzut-o pe Preasfînta Fecioară arătîndu-i-se cu Cuviosul Chiril. Ea a zis către bolnav: "Trimite la acest stareț ca să-ți dea apă sfințită și, gustînd-o, vei fi sănătos". Deci, îndată după vedenia aceea, a trimis pe bolnav la Cuviosul cu rugăminte, ca să-i dea apă sfințită; și, aducîndu-i apa, a băut din ea și s-a însănătoșit într-acel ceas. După aceea, s-a dus îndată la mănăstire și, văzînd pe cuvios, l-a cunoscut că el este acela care era în vedenie cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu; deci, căzînd la picioarele lui, i-a dat mulțumire.
Unei femei oarbe de trei ani, Cuviosul Chiril i-a dăruit vedere cu rugăciune și cu apă sfințită. Asemenea și pe altă oarbă a făcut-o bine în felul acesta. Fiind moarte mare în părțile acelea ale Iezerului Alb, nimeni n-a murit în mănăstirea cuviosului. Numai un frate era bolnav, anume Sosipatru; dar și acela s-a însănătoșit cu rugăciunea cuviosului părinte. Odată, sfîntul a proorocit către un frate, zicînd: "Crede-mă, frate Hristofore, că nici unul din voi nu va muri mai înainte de mine; iar după trecerea mea de aici, mulți vor veni după mine". Și s-a împlinit acea proorocie a părintelui întocmai.
Un bărbat, anume Iacov, pătimind de o boală cumplită, a fost adus la mănăstirea cuviosului pentru tămăduire; acela nu numai că nu a voit să-i dea tămăduire, dar nici în mănăstire n-a voit să-l primească. Bolnavul zăcea înaintea mănăstirii; iar din gura și din nările lui curgea sînge. Cuviosul, fiind rugat pentru bolnav, nicidecum nu se pleca spre umilirea aceluia. În acea vreme, a venit în mănăstire un bărbat cinstit și iubit al sfîntului, care, văzînd pătimirea bolnavului i s-a făcut milă de el și s-a rugat cuviosului să miluiască pe bolnav și să-i ceară de la Dumnezeu tămăduire, precum a cerut multora. Cuviosul i-a zis: "Crede-mă, fiule, că boala lui nu este după întîmplare. El pătimește aceasta pentru păcatele desfrînării; și, de va făgădui că se pocăiește și încetează de la niște păcate ca acelea, cred că Domnul meu și Preacurata Lui Maică îl vor tămădui; iar dacă nu, va pătimi și mai mult". Deci, mergînd cel ce a auzit acestea din gura cuviosului, i-a spus bolnavului; iar acela s-a înfricoșat auzind păcatele cele vădite pe care numai singur Dumnezeu le știa. Deci s-a făgăduit cu lacrimi a se pocăi și a înceta de a mai păcătui. Atunci, Cuviosul Chiril a mers la acel bolnav, fiindu-i milă de el și a primit mărturisirea păcatelor lui. Și, făcînd rugăciune pentru el, l-a făcut sănătos cu darul lui Dumnezeu.
După toate acestea, Cuviosul nostru Părinte Chiril, slăbind de multele sale osteneli și de bătrînețe și cuprinzîndu-se de durerile trupești, s-a apropiat către fericitul sfîrșit. Și, chemînd pe frații care erau în număr de 53, le-a spus ca, după moartea sa, nimeni să nu îndrăznească a strica ceva din rînduiala vieții de obște. Învățîndu-i din destul, le-a pus egumen pe Inochentie, bărbat îmbunătățit; apoi, împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine și dînd binecuvîntare și sărutarea cea mai de pe urmă fiecăruia și rugăciunea fiind în gura lui, și-a dat cinstitul și sfîntul lui suflet în mîinile lui Dumnezeu, în nouă zile ale lunii iunie, la pomenirea celui de un nume cu el, Sfîntul Chiril patriarhul Alexandriei, în lunea Sfintei Treimi, a Duminicii praznicului Sfintelor Rusalii.
Fața lui s-a luminat cu cuviință și bun miros a ieșit din moaștele lui; deci, plîngîndu-l ucenicii, l-au îngropat cu cinste. El a murit în anul de la facerea lumii 6935, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvîntul, în anul 1427, viețuind în această viață nouăzeci de ani. Cînd s-a dus în pustia Iezerului Alb era de 60 ani de la nașterea sa, iar în locul unde a alcătuit mănăstirea a viețuit 30 de ani. După cum în viața sa, cu darul lui Dumnezeu și cu ajutorul Preacuratei Maicii Lui, a făcut multe minuni, tot astfel și după moarte nu a încetat a face minuni, gonind diavolii din oameni și tămăduind toate bolile celor ce veneau la moaștele lui cu credință, precum se scrie pe larg în istorie. Noi, scurtînd povestirea, slăvim pe Dumnezeu, Care a preamărit pe plăcutul Său, întru slava Preasfîntului Său nume, cel slăvit de toată făptura acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
