Viața Preacuviosului Părintelui nostru Visarion
(6 iunie)
Visarion, marele între părinți, s-a născut și a crescut în Egipt. Din tinerețe a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătîndu-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfîntul Botez. Cercetînd sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului, și căruia îi slujea un leu. Asemenea, văzînd și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin diferite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dînșii, a cîștigat mult folos sufletului său.
După ce s-a întors la locul său, și-a dobîndit ca părinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povățuindu-se de învățăturile lui cele folositoare, și s-a îndemnat spre viața cea aspră. Împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a făcut monah. Și, ducîndu-se într-un loc pustiu, petrecea în liniște, obosindu-se cu multe osteneli și omorîndu-și trupul cu nevoințe pustnicești. Astfel, fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mînca toată săptămîna, iar alteori petrecea fără de hrană și fără de băutură patruzeci de zile.
Odată, stînd în mijlocul unor mărăcini și avînd mîinile, ochii și gîndul îndreptate către cer, a petrecut astfel patruzeci de zile și de nopți în rugăciuni gînditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stîlp, nemișcîndu-și cît de puțin trupul din acel loc, negustînd ceva în aceste zile, negîndind către cineva, nedormitînd, neslăbind din neputința cea firească și neaplecîndu-și mintea spre cele pămîntești. Astfel, era cu totul pătruns de dragostea lui Dumnezeu.
Cu ochii cei sufletești privea neabătut spre Hristos, urmînd celor fără de trupuri. De aceea s-a învrednicit și de mari daruri de la El, pentru că i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemăna cu Moise; că, precum Moise a prefăcut apele cele amare întru dulceață cu lemnul arătat de Dumnezeu, ca să adape pe Israel cel însetat, tot astfel și Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete.
Odată, umblînd el cu ucenicul lui pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfîntul: "Părinte, îmi este tare sete". Cuviosul, făcînd rugăciune și însemnînd marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "În numele Domnului ia apă și bea". Ucenicul, luînd apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, bînd din destul și răcorindu-se, a luat și în vasul său. Cuviosul Visarion, văzînd aceasta, a zis ucenicului: "Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?" Răspuns-a ucenicul: "Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăși pe cale!"
Atunci starețul a zis: "Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; și, precum aici, așa și în tot locul poate să dea apă dulce celui însetat". Numele ucenicului era Dula. Cuviosul Visarion s-a asemănat și lui Isus al lui Navi; căci precum acela a biruit pe Amorei, și a oprit soarele în calea sa, tot așa a făcut și acesta. Mergînd el cu ucenicul la alt stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfîntul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele pînă ce voi merge la robul tău". Și așa s-a făcut, că n-a apus soarele pînă ce a sosit cuviosul la acel stareț.
Cuviosul a fost asemenea și cu Sfîntul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a căzut ploaie îndestulată din cer pe pămînt; și aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de mai multe ori. El se asemăna încă și cu proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărțindu-le cu cojocul lui Ilie, tot așa și acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale și umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul - cel mai mare fluviu - îl trecea ca pe uscat și, oriunde i se întîmplau pîraie, le trecea cu picioarele neudate.
Cuviosul Visarion, petrecînd oarecînd în schit, s-a adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: "Ce să facem cu îndrăcitul acesta?" Unii ziceau: "Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decît părintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teamă că nici în biserică nu va mai voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decît toți, atunci noi, apucînd înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: "Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!"
Așa au făcut clericii. Intrînd Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezînd în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui. După ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: "Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme". Părintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicîndu-i: "Scoală-te și te du de aici!" Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvîntul sfîntului. Sculîndu-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit și s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel clericii au pornit pe Sfîntul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavoli. Astfel, acest cuvios părinte nu voia cu nici un chip să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, fiind smerit și socotindu-se pe sine păcătos.
Odată, un frate din schit a căzut într-o greșeală și preotul îi poruncea lui să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să fie împreună cu frații în soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculîndu-se, a ieșit și el împreună cu cel ce greșise, zicînd: "Și eu sînt păcătos ca acesta!" Într-acest fel a fost smerenia acestui sfînt părinte. Ucenicii lui mai spuneau de el că patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca să se odihnească; ci, șezînd, primea cîte puțin somn. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmașului, și le zicea: "Se cade monahului să fie ca și Heruvimii și Serafimii; și, cînd cineva petrece în pace neavînd războaie, atunci mai mult să se păzească și să se smerească în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva, părîndu-i-se că stă, să cadă în vreo greșeală mai cumplită. Pentru prea marea încredere în sine, mulți s-au dat la război. De multe ori, pentru neputința noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca astfel să pierim desăvîrșit".
Toată viața acestui sfînt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a cîștigat din cele pămîntești. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecînd din loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături și prin văi, neîngrijindu-se deloc de nevoile trupești, nici de hrană, nici de haine, avînd pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de haină, care îi acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zăduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se întîmpla vreodată să intre sub vreun acoperămînt, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munți, iubind singurătatea; își ridica mintea spre Unul Dumnezeu și își adîncea gîndurile într-Însul. Totdeauna avea lacrimi în ochi și adeseori scotea dese suspine din adîncul inimii, plîngînd și tînguindu-se în toate zilele vieții lui.
Apoi, ajungînd la adînci bătrîneți, s-a mutat la viața cea neîmbătrînită și a trecut de la plîngere la bucuria cea veșnică, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
