Viața celui între Sfinți Părintele nostru Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(2 iunie)
Sfîntul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind bătăi și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întîmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, de vreme ce el, fiind în dregătoria însemnării de tăinuite lucruri împărătești și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost pîrît la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mîntuitorului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.
Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetîndu-l și înștiințîndu-se că toate cele spuse împotriva lui sînt adevărate, îl silea să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Dar Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului. Pentru aceasta a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță, pătimea cumplit pentru dreapta credință. După cîtăva vreme, chemîndu-l la Constantinopol și silindu-l din nou la eresul împă-ratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci petrecea nestrămutat în buna credință, alegînd să primească bătăi și moarte, decît să calce legile bisericești și rînduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fărădelege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și unde a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.
Soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, de vreme ce îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dînsul cu trupul și cu duhul. După sfîrșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea cu dumnezeiască cuviință zilele sale, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Fericita Evdochia n-a murit pînă ce n-a văzut pe fiul său în rînduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tuns în călugărie; și, plăcînd foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adînci bătrîneți.
Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvîntul. Astfel, mlădița cea sfîntă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuindu-se la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreaga înțelepciune în înfrînare. Fericitul Nichifor era plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvîrșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lîngă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Deci, venind în vîrstă de bărbat, s-a cinstit între sfetnicii împără-tești de pe vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. El păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinîndu-se sfintelor icoane și îndemnînd și pe alții la acea cinstită închinare.
După moartea lui Leon, fiul lui Constantin Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon și al maicii lui, Irina, contra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane. Atunci, fericitul Nichifor, fiind în rînduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinîndu-i; pentru aceasta era fericit și binecuvîntat de Sfinții Părinți.
După sinodul acela, Nichifor a mai petrecut cîțiva ani în rînduiala și în cinstea lumească, din sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gîlceavă, de vreme ce vedea că în palat se face împerechere între fiu și între maică, și-a lăsat dregătoria sa preacinstită și, trecînd cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și deosebit, lîngă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luînd aminte la mîntuirea sa. După o vreme oarecare, zidind o biserică și adunînd acolo monahi, a făcut o mănăstire; deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, iscusindu-se pe sine și suferind nevoința vieții celei aspre a călugăriei.
El a petrecut acolo mulți ani, pînă la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducîndu-se către Domnul, s-a ales la patriarhie fericitul Nichifor, cu toate că era cu chipul mirean, însă cu viața fiind desăvîrșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întîi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, nevrînd, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal. Aceasta s-a întîmplat în prealu-minata zi a Sfintelor Paști; deci, el împodobea Sfînta Biserică cu cuvîntul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptînd pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvîntătoare, ca pe niște lupi răpitori.
În acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, în care însuși împăratul Nichifor a fost ucis. După dînsul a luat împărăția Sta-vrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărățit. După Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios. El a avut mai întîi rînduială de curopalat. Pe acela, după doi ani, izgonindu-l Leon Armeanul, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci, Preasfințitul Nichifor a trimis la răpitorul acela pe oarecare episcopi, cu cartea dreptei credințe, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugînd pe noul împărat ca, după obiceiul celor mai dinainte drept credincioși împărați, s-o iscălească cu mîna sa, că va ține dogmele sfintei credințe, așa cum sînt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat, făgăduind, se arăta prin cuvinte că este osîrdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicînd: "După ce se va pune coroana împărătească, atunci voi iscăli". Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelătorul acela, lepădînd iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în ascuns cartea adusă lui de eretici, supunîndu-se mai mult lupilor răpitori, celor asemenea lui, decît adevăraților păstori.
După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mîndrie și cu slavă multă. Dar, cînd săvîrșea rînduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și cînd preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; de vreme ce coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a prefăcut în mîinile patriarhului ca o cunună de spini, încît înțepa mîinile arhiereului cu durere. Patriarhul a cunoscut că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat și o spunea aceasta cu suspinuri clerului său.
A doua zi, după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să-și împlinească făgăduința dată, adică să iscălească cartea de dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinînd porfira împără-tească cu minciuni. Apoi, după cîtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau pretutindenea asupra țării grecești și o pustiau, ci contra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.
Apoi, adunînd la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfîntului Altar pentru oarecare pricini ale lor și, dîndu-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște trîntori, al căror dumnezeu era pîntecele, vorbea adeseori cu ei, învățînd despre eresul iconoclast și alcătuindu-și planul cu dînșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care se lepădase prin Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea rînduielile cele dinainte, din care erau lepădați și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.
Aceia, îngîmfîndu-se de atîta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osîrdie și astfel tulburau tiranic toate bisericile celor dreptcredincioși. Mergînd ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și, luînd cu dînșii toate aceste cărți, le cercetau împreună. Deci, dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dînșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urîciune.
După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii împărăției sale să se adune la sinod în Constantinopol. Deci, pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Însă cei care dintre dînșii se temeau de groaznica mînie și de certarea împărătească și se învoiau la eresul cel de un gînd cu dînsul, pe aceia, eliberîndu-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.
Deci, cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gînd cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte mult. Iar mincinoșii învățători au început, cu îndrăzneală și fără de opreală, a răspîndi prin toate bisericile hulitoarele lor învățături, plecînd poporul spre necinstirea sfintelor icoane; iar pe învățătorii adevă-rați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Pe prea sfințitul patriarh, trîmbița cea cu dumnezeiască glăsuire, se sîrguiau să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească.
Sfîntul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzînd toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Deci, chemînd la dînsul pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de o viperă. Să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul; chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămîne puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de împuținarea lor, știind că nu în mulțime Domnul binevoiește, ci binevoiește și caută spre cel ce se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decît mulțimea care trece cu vederea frica Lui, cum și în Evanghelie grăiește Hristos: Nu te teme turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea Împărăția.
Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși, pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care era și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei și alți bărbați binecredincioși, cu care a vorbit multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane. Apoi au mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cîntarea cea de toată noaptea, rugînd pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.
Împăratul, înștiințîndu-se de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cîntarea cea de toată noaptea; și astfel se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încît era gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dînsul. Deci, la cîntatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicîndu-i: "Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug contra împăratului, care voiește pace în popor? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sînge?" Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împărătești: "Noi nu gîndim nimic în acest fel din cele ce grăiți voi, nici a venit în mintea noastră acea socotință, pe care o socotește de noi împăratul care v-a trimis pe voi. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu, nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci la știința lui Dumnezeu, la rugăciuni și la cereri, milostivind pe Dumnezeu, ca pe Biserica Sa să o îngrădească cu pace, cum și pe împărat și pe tot poporul. Apoi să strice meșteșugirile ereticilor și să întoarcă pe toți la dreapta credință".
Iar trimișii au zis: "Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură altele grăiești și voiești ca cele gîndite să le pui în lucru. Dar, de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împă-ratului, pentru aceea să te scoli însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, astfel ca împăratul însuși să cunoască scopurile voastre". Aceasta zicînd, trimișii s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; deci, au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.
După săvîrșirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfin-țitul Nichifor, stînd în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: "O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra sfintei noastre Biserici? Cum ea, în loc de bucurie, primește mîhnire și, din alinare, intră-n tulburare? Cum turma cea cuvîn-tătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget glăsuit împreună, este batjocorită în multe feluri?
Această Biserică pe care a cîștigat-o Hristos cu cinstitul Său sînge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care a îngrădit-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, pe care a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum cîte primejdii primește de la acei care, cu chipul se văd a fi ai noștri, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Pînă într-atît a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, deoarece Însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea cea făcută chipului se suie la Însuși Acela Care este închipuit, tot așa și necinstea. Acum vechiul așezămînt al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății și cel nou potrivnic se așează de eretici ca o nouă lege și tulburate sînt sufletele credincioșilor.
O, fraților și fiilor, rogu-vă să nu fim fricoși și mici la suflete! Îngrozirile lor să nu ne înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sîrguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sînt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii rîului și care, ostenind, se îneacă în adînc, de vreme ce dreptatea este un lucru nebiruit. Pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea - chiar de va fi fără de arme - biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Ca martori a celor grăite de noi sînt aceștia către care grăim, care nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac chiar mai de rîs decît singuri copiii cei ce învață la litere; de vreme ce singuri sînt potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănîncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?"
Toți cei din biserică au strigat: "O, preasfințite părinte, le știm și sîntem încredințați că este adevărată credința noastră și pentru aceasta toți sîntem gata a muri!" Patriarhul a zis: "Deci, se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei credințe, uniți într-un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că darul lui Hristos este mai mult cu noi, decît cu ei!" Deci poporul, strigînd iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica pînă la moarte.
Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminîndu-se de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lîngă el, și s-a dus cu tot clerul la palatul împărătesc, urmînd mult popor după ei. Deci, ajungînd ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Iar împăratul nu i-a dat obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvîntare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Ci, căutînd cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvîntare, dar i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mînie: "Ce fel de întărîtare ați făcut voi cu vicleșug și ridicare contra cinstei împărătești, încît fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gîlceavă și tulburare? Oare din aceasta nu este arătată vrajbă și întărîtare, cînd adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezămînturile cele drepte, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă contra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărîtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împreună glăsuită credință. Pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți contra noastră și ne ziceți cum că noi facem strîmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știți că mult popor s-a tulburat și s-a depărtat de la Biserică, pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Unii din ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.
Deci, dacă împotriva întrebărilor puse de dînșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se slăbi credința și a nu veni niciodată într-o unire? Pentru aceea, cu cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, cu aceea vi se cade ca, fără de întîrziere, să aveți vorbire, ca unii ce se luptă pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpînirea noastră: Ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dînșii, să vă supuneți lor; și noi, văzînd ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel credința noastră cea adevărată să poată să stea nemișcată".
Atunci Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: "Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărîtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme, împotriva împărăteștii tale stăpîniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori moartea. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; deci, pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Aceasta o știm cu adevărat nu numai noi, dar fiecare, a cărui minte este luminată cîtuși de puțin, știe că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. De se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți cu dreptate, poate să se numească lucrător de răutăți.
Deci, acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gînd cu tine, Bisericii, fiind în pace, ai gîndit a aduce război asupra ei; deci, călcînd sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nici o Biserică nu o primește; Nici a Ierusalimului, nici a Romei, nici a Alexandriei, nici a Anti-ohiei. Toate acestea nu leapădă icoana lui Hristos, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Deci, ce Sinod din cele a toată lumea a fost, care, prin Duhul Sfînt, a întărit dogmele cele preamărite ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Astfel nici tu, o, împărate, nu primi acel lepădat eres, nu băga în Sfînta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii, pentru că ce trebuință este a se întreba despre care de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?"
Atunci împăratul a grăit către patriarh: "Oare nu i-a zis Dumnezeu lui Moise: Să nu-ți faci ție chip cioplit și toată asemănarea, cîte sînt în cer sus, pe pămînt jos, și cîte sînt în ape, sub pămînt, să nu te închini lor și nici să le slujești? Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci, ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgînd în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă credincioșilor creștini din Darul cel nou".
Patriarhul a răspuns: "Oare nu știți, că pentru aceea li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgînătatea și cu închinarea de idoli cea de mulți zei împreună cu egiptenii dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de mult, unii păsările cerești, alții fiarele pămîntului, alții tîrîtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, făceau asemănările acelea și se închinau ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze obiceiul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la închinarea de idoli, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare. Dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?
Asemenea, n-a poruncit Dumnezeu ca heruvimii cei de aur să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? Oare pe catapeteasmă, pe uși și pe poalele cortului, nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Toate acestea nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-i aduceau jertfe? Iar cînd se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe unui Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le slăveau cu cinste ca pe niște lucruri dumnezeiești.
Asemenea și noi facem acum, închinîndu-ne sfintelor icoane, aprinzînd lumînări și candele înaintea lor, nu ne închinăm nici scîndurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care S-a văzut odată de ochi omenești, și a fost pipăit cu mîinile; noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuirea feței lui Hristos Dumnezeu. Deci, lui Hristos Dumnezeu ne închinăm, înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim.
De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Prea- sfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, prin care Se cinstește Însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui. Dar începînd, pe cele din Legea veche încă nu le-am sfîrșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dînsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă, nu este un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci, acel șarpe avea putere tămăduitoare, nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte Îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mîntuitorul nostru, Care era să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvîntul pe care Însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine. Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.
Și ce minune este, dacă și acum sfintele icoane sînt făcătoare de minuni, ca și șarpele cel de aramă făcător de minuni din Legea veche? Precum șarpele acela, nu prin sine, ci prin puterea aceea, pe care mai-nainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Să ne aducem aminte de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, cînd în biserica pe care a zidit-o, a făcut, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stîlpi și pe uși; făcînd și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, cînd singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este: Slava Domnului biserica a umplut, încît preoții nu puteau să stea să slujească în fața norului.
Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu, cea mai înainte pomenită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgînească de idoli; iar nu pe aceasta a noastră drept credincioasă și creștinească cinstire a sfintelor icoane. Dacă Dumnezeu ar fi pierdut, prin porunca Lui cea dintîi, cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui Însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea - precum s-a zis - ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele cel de aramă ferecat.
Dar, nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui Însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvîntul, a nu face idoli păgînești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, cînd i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor". O grăire împotrivă ca aceasta, atît din partea împăratului cît și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întîi numai între ei amîndoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru.
Intrînd mai mulți senatori, au intrat împreună cu ei și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se tocmească cu împăratul.
Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărire de suflet și de îndrăznire au avut în inimile cele neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, care se prăznuiește la 11 noiembrie; și în viața Sfîntului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci, sfîrșitul a tot lucrul aceluia, a fost mînia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea cea fără de cinste din palatul împărătesc, a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Episcopii care erau de partea patriarhului, îndată au fost trimiși la închisoare în diferite locuri. Iar pe patriarh l-au lăsat încă la locul lui pînă la o vreme, pe de o parte, rușinîndu-se să facă îndată rău desăvîrșit, iar pe de alta, temîndu-se de scularea poporului și de tulburare contra lui. Astfel, pe mulți din rînduiala clericilor și a monahilor, închizîndu-i în temniță și în închisori, îi munceau cu bătăi și-i chinuiau cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.
Văzînd prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rînduiala duhovnicească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnînd-o să sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gînd cu împăratul și cel dintîi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu rîvnă apostolească și cu duh proorocesc: "De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mîna Domnului cea puternică va fi degrabă contra voastră".
Dar Sfîntul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mînie. Deci, împăratul a trimis pe un bărbat, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu care, luînd de la patriarh ocîrmuirea soborniceștii biserici a Sfintei Sofia, să o ocîrmuiască el, nelăsînd pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Astfel, patriarhul era încuiat în casa sa cea patriarhală neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevoințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii așteptîndu-și sfîrșitul.
Dar adunarea ereticească nu înceta cu tulburarea și nici cu cercetarea și întrebarea patriarhului. Atunci, împăratul a trimis la patriarh, din adunarea lui, un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunare spre întrebare. Însă patriarhul a răspuns trimisului: "Păstorul cel lipsit de oi, nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? De voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sînt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum sînt în locurile lor, nu după dreptate, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintîi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a da la lumină vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință, să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde Însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; căci cele bisericești în biserică să se grăiască, iar în palat să se orînduiască treburile cetăților".
Teofan întorcîndu-se cu un răspuns ca acesta la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mîniat contra sfîntului. Atunci au trimis la el pe unii din adunarea lor, nu chemîndu-l la întrebare, ci la judecată. Acelora sfîntul le-a răspuns, zicîndu-le: "Cine mă chea-mă la judecată? Oare patriarhul Romei, al Alexandriei, al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sînt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sînt patriarh? Voi, cei fără drept, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfîșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputînd a mă scula nici de pe pat? Decît numai cu patul dacă mă veți lua". Astfel trimișii s-au întors deșerți.
Deci, acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfîntul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe cînd ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Acea adunare a anatematizat nu numai pe Sfîntul Nichifor, dar și pe cei ce au fost mai înainte, pe sfinții patriarhi dreptcredincioși, și care acum se duseseră către Domnul prin fericitul sfîrșit, adică pe Tarasie și pe Ghermano. Astfel și-au sfîrșit adunarea lor cea vicleană. Deci, fiind seara tîrziu, împăratul a trimis ostași, ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Acei ostași au năvălit cu arme și cu sulițe, ca niște sălbatici, asupra caselor, făcînd gîlceavă și tulburare, ocărînd pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.
Patriarhul, auzind, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriarhul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gîlceava. Apoi, încuind ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicîndu-i: "Stăpîne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gîlceava, să se strîngă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și cîteva slugi cu ei ca să-l ducă pe mîini, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă".
Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. El, dorind să se roage în biserica cea mare, în Sfînta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa, sprijinindu-se de doi servitori, și, poruncind să aprindă lumînări și să cădească cu tămîie, s-a întins pe pămînt la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tînguire, încît a udat pămîntul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculîndu-se de la pămînt, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși, care într-acea vreme alergaseră acolo și plîngeau pentru dînsul. Binecuvîntîndu-i și dîndu-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: "Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!" și a ieșit din biserică.
Apoi ostașii, punîndu-l într-o căruță, l-au dus pe malul mării, pe la miezul nopții cînd toți dormeau. Ajungînd acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel, fără nici o vină, a fost izgonit de la scaunul său, marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.
Apoi nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfîntului Marelui Mucenic Teodor. Pe cînd îl duceau în corabie spre insula aceia și treceau prin partea unde era mănăstirea Cuviosului Teofan, egumenul acelui locaș, cu ochii înainte văzători, s-au văzut unul pe altul și s-au închinat unul altuia astfel:
Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumînarea; apoi, punînd tămîie pe cărbuni, s-a închinat pînă la pămînt și vorbea către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a între-bat: "Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinîndu-te?" Cuviosul a răs-puns: "Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci, pentru dînsul am aprins lumînarea și tămîia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită".
Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe cînd era în corabie; căci, plecîndu-și genunchii deodată, s-a închinat sfîntului stareț cu împrumutare și-l binecuvînta, întinzîndu-și mîinile în văzduh. Unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: "Pe cine binecuvintezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?" Patriarhul a răspuns: "Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui locaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumînări aprinse și cu tămîie; deci, m-am închinat lui cu împrumutare, căci și el va pătimi cele asemenea ca noi, nu după multă vreme".
Acest lucru s-a și întîmplat îndată. Deci, ajungînd arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strîmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar cînd își dădea obștescul sfîrșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvîntat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vînarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat și noi ne-am izbăvit.
După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mîinile Domnului său. Și se tînguiau după dînsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfîntului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri a încetat tirania contra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihai, fiul lui Teofil, și a maicii lui Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel lăudat împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iunie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
