Viaţa Cuviosului Pamvo
(18 iulie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Cuviosul Pamvo a vieţuit în pustia munţilor Nitriei, din părţile Egiptului, pînă la adînci bătrîneţi.

Despre viaţa lui cea sfîntă, îmbunătăţită şi lui Dumnezeu plăcută, se mărturiseşte de mulţi şi mari părinţi. Despre aceasta ne va arăta cuvîntul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărţi. La început, Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dînsul: "Că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu". Cuviosul Pimen a zis: "Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea şi lucrul mîinilor".

Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: "Pamvo să se fericească după vrednicie şi cu lucrul şi cu cuvîntul, ca un înalt părinte". Iar Socrat Scolasticul scrie despre dînsul: "Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre fraţi, care era învăţător de carte, voind să înveţe de la dînsul psalmii lui David. Cînd a auzit întîiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greşesc cu limba mea..., n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicînd: "Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăţa să-l împlinesc cu fapta"; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.

După şase luni, dascălul, văzîndu-l într-un loc, a zis către dînsul: "Pentru ce n-ai mai venit la mine?" Pamvo a răspuns: "N-am învăţat încă a săvîrşi acel stih cu fapta". Trecînd mulţi ani după aceea, unul din părinţi, cunoscut lui, l-a întrebat: "Frate, acum ai învăţat stihul acela?" Pamvo a răspuns: "L-am învăţat 19 ani neîncetat şi abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învaţă acel stih". Cuviosul Pamvo, deşi n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înţelepţit de Dumnezeu, avea destulă înţelegere a dumnezeieştilor Scripturi - precum scrie Paladie despre dînsul -, încît multora le-a fost învăţător.

Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugîndu-se la Dumnezeu şi zicînd: "Să nu mă slăveşti pe pămînt!" Şi atît l-a slăvit Dumnezeu încît nu putea să se uite cineva la faţa lui, de slava care o avea.

Ucenicii lui au fost cei patru fraţi slăviţi în părţile Egiptului: Dioscor, Amonie, Evsevie şi Eftimie, care se numeau "lungi" şi care s-au pomenit şi în viaţa Sfîntului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintîi, Dioscor (Notă - Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela care a fost eretic şi care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată lumea al Sfinţilor Părinţi, ce s-a ţinut în Calcedon în anul 451), a fost episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo şi cinstitul Dracontie, care se pomeneşte în viaţa Cuviosului Ilarion cel Mare şi care a fost episcop şi mărtu-risitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici ca aceştia a fost Pamvo învăţător.

Cuviosul Pamvo, între alte multe şi mari fapte bune, avea şi aceasta, ca să treacă cu vederea aurul şi argintul. Cînd Sfînta Melania Romana şi-a împărţit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuinţă, a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dînsul în pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducînd cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-şi ia din argintul adus cît va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint şi nici din lucrul mîinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decît numai a răspuns către dînsa, grăind: "Domnul să-ţi răsplătească ţie după osîrdia care o ai către Dînsul". Supărîndu-l ea cu rugăminţile ei de a lua ceva, cuviosul a grăit către fratele, care îl slujea: "Să iei ceea ce-ţi va da şi să duci să împărţeşti la fraţii care sînt în Liva şi prin insule, deoarece sînt foarte lipsiţi, fiind pămîntul neroditor. Iar la mînăstirile care sînt în Egipt să nu dai nimic, căci pămîntul lor are îndestulare şi pot să se hrănească din osteneala lor".

Fericita Melania a adus tot argintul şi l-a dat în mîinile fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: "Părinte, să ştii că argintul ce îţi dau este trei sute de litri". El a răspuns: "O, fiică, Dumnezeu nu are trebuinţă să ştie cît argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară pămîntul cu palma şi pune munţii cu măsura, au nu ştie măsura argintului tău? Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decît multe bogăţii, de aceea taci şi nu trîmbiţa înaintea ta".

Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vîndă rucodelia sa. Stînd 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfîntului Apostol Marcu; şi, văzînd slujba Bisericii şi învăţînd şi cîteva tropare, s-a întors la bătrînul. Deci i-a zis lui bătrînul: "Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ţi s-a întîmplat în cetate?" Răspuns-a fratele: "Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta şi nici canoane, nici tropare nu cîntăm. Mergînd în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cîntă şi m-am întristat că nu cîntăm şi noi canoanele şi troparele". I-a zis lui bătrînul: "Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfîntul Duh, şi vor urma cîntărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare cînd stă cineva în chilie sau în biserică şi îşi înalţă glasul său ca neputincioşii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, sîntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspîndire; că n-au ieşit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspîndească şi să cînte cîntări, să pună glasurile la rînduială cu meşteşug, ci sîntem datori, cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit, să aducem Domnului rugăciune.

Că iată zic ţie, fiule, vor veni zile cînd vor strica (răstălmăci) creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale Sfinţilor Apostoli şi ale dumnezeieştilor Prooroci, ştergînd Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinţii noştri au zis: "Cei ce sînt în pustia aceasta, să nu scrie vieţile şi cuvintele părinţilor pe pergament, ci pe hîrtie, că va să şteargă neamul cel de pe urmă vieţile părinţilor şi să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină"".

Şi a continuat bătrînul: "În astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz mult. Năpădirile păgînilor şi pornirile popoarelor, neastîmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgînd seamă de mîntuirea lor şi a turmei, osîrdnici toţi şi silitori la mese şi gîlcevitori; leneşi la rugăciune şi la clevetiri osîrdnici, gata a osîndi vieţile bătrînilor şi cuvintele lor, nici urmîndu-le, nici auzindu-le, ci mai vîrtos ocărîndu-le şi zicînd: "De am fi fost noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi". Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecînd judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani neajutîndu-i. Încă şi în popor va intra necredinţă, erezie, curvie, urîciune, vrajbă, zavistie, întărîtări, furtişaguri şi beţie". Şi a întrebat fratele: "Şi ce va face cineva în vremile şi anii aceia?" Răspuns-a bătrînul: "Fiule, în acele zile, cel ce-şi mîntuieşte sufletul său, mare se va chema în Împărăţia cerurilor".

Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtînd piei. Şi au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de faţă. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor şi cel de al treilea a cîştigat multă dragoste. Se spunea încă şi de cel de al patrulea că 22 de ani avea de cînd era sub ascultarea unui bătrîn. Le-a răspuns lor Cuviosul: "Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună care a cîştigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-şi voia, voia altuia o face. Căci acst fel de bărbaţi sînt mărturisitori, dacă pînă la moarte se vor păzi aşa.

Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior şi a adus cu sine partea sa de pîine uscată. Pamvo l-a întrebat: "Părinte, pentru ce ai adus pîine cu tine?" Pior a răspuns: "Ca să nu te împovărez, adică să nu împuţinez pîinea ta, ci s-o mănînc pe a mea". După cîteva zile, ducîndu-se şi Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pîinea sa şi a înmuiat-o în apă. Pior, văzînd, a zis: "Părinte, pentru ce ai adus pîinea înmuiată în apă?" Pamvo a răspuns: "Ca să nu te împovă-rez, nu numai cu pîinea, dar nici cu apa".

Într-o vreme oarecare Sfîntul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vie la dînsul în eparhie. Deci, pogorîndu-se, a văzut o femeie uşuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar stareţul, văzînd-o astfel, a început a plînge. Fraţii l-au întrebat: "Părinte, pentru ce plîngi?" El a răspuns: "Plîng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesîrguinţa mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atîta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu".

Odată, Cuviosul Pamvo, umblînd prin părţile Egiptului cu cîţiva fraţi, a văzut nişte mireni şezînd, nebăgînd de seamă călugării care treceau. El a zis către acei mireni: "Sculaţi-vă şi vă plecaţi călugărilor, ca să fiţi binecuvîntaţi de dînşii; pentru că aceştia vorbesc adesea cu Dumnezeu şi gura lor este sfîntă!"

Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilinţă, nu rîdea, nici nu zîmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să rîdă, au legat o pană cu o funie şi o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bîrnă, şi certîndu-se unii cu alţii, strigau: "Ajutaţi! Ajutaţi!" Părintele Pamvo, văzînd aceea a rîs, iar diavolii au început a dănţui, strigînd: "Ha, ha! Pamvo a rîs!" El le-a răspuns, grăind: "N-am rîs, ci am batjocorit neputinţa voastră; că sînteţi atîţia şi nu puteţi să duceţi o pană". Atunci diavolii, umplîndu-se de ruşine, au fugit.

Ucenicii lui ne spuneau despre dînsul şi aceasta, că era foarte păzit în vorbire şi cu multă socoteală în răspunsuri. Cînd îl întreba cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea îndată; ci mai întîi socotea în sine cu multă tăcere şi zicea de multe ori: "N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia". Dar abia după trei zile, sau după trei săptămîni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns la întrebare. Răspunsul lui era adevărat şi foarte folositor, căci îi venea de la înţelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toţi primeau din gura lui cuvîntul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.

În zilele acestui cuvios părinte, în părţile acelea ale Egiptului erau doi fraţi de un pîntece, Paisie şi Isaia. Ei erau fii de părinţi bogaţi, pentru că tatăl lor fusese neguţător slăvit, care umblase cu neguţătoria cea de mult preţ pînă în Spania. Amîndoi acei fraţi, după moartea părinţilor lor, împărţind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către altul: "O, frate, ce fel de viaţă să ne alegem noi? De vom fi neguţători, ca şi tatăl nostru, apoi cine ştie cui vor rămîne ostenelile noastre. Şi încă va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tîlhării sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viaţa călugărească, ca şi averile părinteşti să le punem în vistieria cerească şi sufletele noastre să nu le pierdem".

Astfel, amîndoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept aceea, unul împărţind îndată partea sa la săraci, biserici şi mînăstiri, s-a dus în pustie. El a căutat să înveţe un meşteşug, ca să lucreze ceva şi să poată să se hrănească din osteneala mîinilor sale. Deci vieţuia singur întru Dumnezeu, silindu-se la postire şi la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-şi o mînăstire mică, nu departe de locuinţele mireneşti, şi primind puţini fraţi la sine, se nevoia cu iubirea de străini şi cu hrănirea săracilor. Căci, zidind o casă primitoare de străini, pe toţi cei ce veneau la dînsul îi odihnea, şi slujea bolnavilor cu toată osîrdia. În zilele de sîmbătă şi Duminică, punea cîte două, trei şi patru mese pentru cei săraci. Astfel amîndoi acei fraţi, trăind cîţiva ani, s-au mutat către Domnul.

După sfîrşitul lor, a fost între fraţi o duhovnicească cercare şi iscodire pentru acei fraţi. Unii lăudau mai mult pe cel ce şi-a împărţit averea şi s-a dus la linişte în pustie; iar alţii cinsteau mai mult pe celălalt, care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor şi bolnavilor. Din această pricină, fraţii, neînvoindu-se între ei cîtăva vreme, au mers să întrebe despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să ştie, a cărui viaţă din acei doi fraţi este mai plăcută lui Dumnezeu şi care dintr-înşii a cîştigat mai multă răsplătire.

Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: "Amîndoi sînt desăvîrşit plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfîntului prooroc Ilie; deci, amîndoi au bineplăcut lui Dumnezeu!" Dar fraţii încă nu se învoiau, ci vorbeau între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, şi ziceau: "Acela a împlinit porunca Evangheliei: Vindeţi averile tale şi dă-le săracilor..., căci, făcînd astfel şi luîndu-şi crucea, a urmat lui Hristos, petrecînd în toate zilele în foame şi în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din averile sale, deşi slujea săracilor, însă şi el însuşi avea răcorire, mîncînd şi bînd cu străinii şi gustînd cu bolnavii".

Iar ceilalţi ziceau: "Şi primitorul de străini a împlinit cuvîntul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N-am venit ca să-mi slujească Mie, ci ca să le slujesc Eu lor...; căci a slujit la mulţi ieşind în toate zilele în calea poporului, căutînd străini, săraci, bolnavi, nevoiaşi şi aducîndu-i în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cît de mare plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroşi flămînzi şi însetaţi şi a slujit tuturor bolnavilor?"

Cuviosul Pamvo, văzînd neînţelegerea dintre fraţi, le-a zis: "Fraţilor, îngăduiţi-mi puţin, pînă voi cîştiga adeverire de la Dumnezeu şi după aceea vă voi spune!" Trecînd cîteva zile, fraţii iarăşi au venit la dînsul, voind să afle răspuns la întrebarea lor. Stareţul le-a zis: "Vă grăiesc înaintea lui Dumnezeu, că pe acei doi fraţi, Paisie şi Isaia, i-am văzut stînd împreună în Rai". Toţi fraţii, auzind aceasta, s-au mîngîiat şi au lăudat pe Dumnezeu.

Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru cei doi fraţi, era arătat tuturor cît de mare dar avea el de la Dumnezeu; căci mai înainte de sfîrşitul său, s-a învrednicit a avea bunătăţile Raiului şi din vederea acelora, şi mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul, s-a făcut asemenea cu vieţuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios, de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în faţa sa, fiind luminat nu numai cu sufletul, dar şi cu trupul. Faţa lui strălucea cu slavă, ca altădată faţa Sfîntului Prooroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel: "Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: "Doamne, mă rog Ţie, să nu mă preamăreşti pe mine pe pămînt!"" Dar Dumnezeu Care preamăreşte pe plăcuţii Săi, atît l-a preamărit, încît fraţii nu puteau să privească la faţa lui, de slava pe care o avea. Astfel sfîntul a fost preamărit în trup pe pămînt, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.

Cînd s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, după şaptezeci de ani ai vieţii sale, a zis către fraţii care stăteau împrejurul lui: "De cînd m-am sălăşluit în această pustie şi am zidit chilia în care m-am aşezat, n-am petrecut nici o zi în care să nu fi lucrat ceva cu mîinile, pînă cînd oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mîncat cîndva în zadar pîine dată de cineva; ci mîncm pîinea pe care eu singur o aveam din osteneala mîinilor mele. Din gura mea n-a ieşit vreun cuvînt, de care să mă ruşinez în ceasul acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, aşa ca, cel ce nici n-am început a vieţui cu plăcere dumnezeiască şi călugărească". Zicînd aceasta, şi-a dat cinstitul şi sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, neavînd nici un fel de durere trupească.

Aşa a fost viaţa şi sfîrşitul acestui plăcut al lui Dumnezeu, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute şi nouă păcătoşilor a ne povăţui la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, ca să cîştigăm din milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Notă - Viaţa acestui cuvios este adunată de la diferiţi scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părinteşti, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, şi din Patericul Egiptean.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.