Sfînta Muceniță Iulia fecioara
(16 iulie)
Viețile Sfinților pe luna iulie
Cînd perșii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie și o mulțime de robi. În acel timp, împreună cu alți robiți, a fost luată o fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, și au dus-o în Siria Palestinei. Acolo au vîndut-o unui oarecare negustor, care era de credință păgîn. Fecioara, deși era la stăpîn necredincios, însă ținea cu tărie la sfînta credință cea întru Hristos în care se născuse și la obiceiurile cele bune creștinești, cu care se învățase de pe cînd era în scutece. Ea adeseori se ruga și postea. Ajungînd la anii desăvîrșiți, își păzea foarte mult curăția sa cea feciorească, petrecînd în înțelepciune și în multă înfrînare. Ea slujea stăpînului său cu credință, după cuvîntul Apostolului: În curăția inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor. Ea, ca înaintea lui Dumnezeu făcea cu bună înțelegere toate lucrurile ce i se porunceau și care nu erau potrivnice lui Dumnezeu și vieții ei celei înțelepte; iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dînsa.
Stăpînul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos și să viețuiască în necurăție, după obiceiul lor cel păgînesc. Dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decît să se lepede de Hristos și să se lipsească de înțelepciunea Sa. Stăpînul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzînd slujba ei credincioasă, o cruța. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blîndețea și răbdarea ei, de smerenia și de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sîmbătă și Duminică. Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deșert și în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărților pe care le învățase din copilărie. Numai cîteodată se odihnea în timpul nopții și totdeauna era galbenă la față și trupul îi era slab și obosit de osteneală și de înfrînare. De acest lucru stăpînul ei se mira foarte mult. Deci, văzînd-o că petrece neschimbată în această hotărîre, a început a-i fi milă de dînsa, a o iubi și a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfînta Iulia, plăcuta Sa, înduplecă spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.
Cînd era ea mai mult de 20 de ani, stăpînul ei, fiind negustor, a voit să plece cu multă marfă în Galia, pe mare. Deci, a luat cu sine și pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulțește prin mîinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvîntat pentru dînsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preț, a luat și pe roaba sa, care era mai scumpă decît toată negustoria, și a pornit pe mare. Plutind pe lîngă insula care se numea Corsica, a stat acolo unde erau cetăți creștinești și păgî-nești. Deci, negustorul acela, cînd s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de liman o adunare de cei de o credință cu el, făcînd prăznuire și jertfe zeilor. Atunci s-a dus la ei cu toți slujitorii lui și, cumpărînd un vițel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor și au început a se veseli mîncînd, bînd și dănțuind. Iar Sfînta Iulia a rămas în corabie, suspinînd din adîncul inimii și plîngînd pentru rătăcirea și pierzarea acelor oameni.
Unul din adunarea aceea, mergînd la corabie și văzînd pe fecioara Iulia plîngînd și suspinînd, și aflînd că este creștină, s-a dus și i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicîndu-i deosebi: "În corabia care a sosit aici este o fecioară, care hulește pe zeii noștri și defaimă jertfele făcute de noi pentru ei". Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: "Pentru ce n-au ieșit din corabie la jertfe și la prăznuirea noastră toți ai tăi?" Negustorul i-a spus că au ieșit toți, dar mai-marele acela i-a zis: "Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocorește pe zeii noștri și hulește numele lor". Negustorul a răspuns: "Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înșelăciunea creștinească și s-o aduc la credința noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, și, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă și de foarte mare trebuință în slujbe, de mult aș fi pierdut-o cu diferite chinuri".
Mai-marele acela a zis: "Acum s-o silești ca, împreună cu noi, să se închine zeilor și să se îndulcească de jertfă. Pentru aceasta, sau îți voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ți dau pentru dînsa prețul de argint, numai să mi-o dai mie și eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noștri". Negustorul i-a răspuns: "Ți-am spus că este cu neputință a o sili pe dînsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decît să se depărteze de credința sa. Iar să ți-o vînd, nici aceasta nu este cu putință; căci, chiar de ai voi să-mi dai mulți bani pentru dînsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, și averile mele se înmulțesc prin mîinile ei; de aceea i le-am încredințat ei pe toate".
Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rînduit să dea pentru oaspeți o masă mai mare. Și astfel au îmbătat foarte tare pe acel negustor care era stăpînul Iuliei. După ce acela s-a îmbătat și a adormit și asemenea s-au îmbătat și toți cei ce erau cu el, atunci nelegiuiții păgîni ai acelei insule, alergînd la corabie, au scos pe Sfînta Iulia la mal și au pus-o înaintea mai-marelui lor. Acela a zis către dînsa: "Fecioară, jertfește zeilor, căci eu voi da stăpînului tău pentru tine prețul, cît va voi, și-ți voi da și ție libertatea". Sfînta a răspuns: "Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conștiința curată, iar de rătăcirea voastră mă mîhnesc".
Atunci, mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz, dar mucenița zicea: "Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu aceasta pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea!" Atunci muncitorul a poruncit s-o tragă de păr și, dezbrăcînd-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Mucenița, fiind bătută, striga: "Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpînul meu a răbdat cununa de spini și răstignirea pe Cruce, se cade ca și eu, roaba Lui, să fiu părtașă și următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăția Sa".
Apoi muncitorul a poruncit să-i taie feciorescul ei piept, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Muncitorul, vrînd s-o piardă mai înainte de a se deștepta din somn stăpînul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce și să răstignească pe muceniță, ca altădată evreii pe Hristos. Sfînta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuși Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.
Fiind spînzurată pe cruce și apropiindu-se de sfîrșit, stăpînul ei s-a deșteptat din somn și, văzînd-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Cînd sfîntul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupești, s-a văzut de toți zburînd pe deasupra capului ei o porumbiță mai albă ca zăpada, înălțîndu-se spre cer. S-a văzut încă la dînsa, de către cei ce o munceau, și o arătare îngerească. Acea mare frică căzînd peste ei, au fugit de acolo, rămînînd numai trupul sfintei, spînzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, pînă ce a rînduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.
Nu tocmai așa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Mărgărit, iar acum se numește Gorgon. Acolo era o mînăstire de călugări, cărora, arătîndu-li-se îngerul, le-a spus despre Sfînta Muceniță Iulia și le-a poruncit să meargă repede cu corabia la acea insulă și să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei mucenițe și, aducîndu-l în mînăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Monahii, intrînd în corabie și ridicînd pînzele, au pornit. Ajungînd la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborînd de pe cruce sfîntul trup, l-au învelit cu pînze curate, iar pieptul ei cel tăiat l-au găsit lepădat puțin mai departe de ea, lîngă o piatră și, luîndu-l, l-au lipit la locul lui.
Ducînd-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mînăstire și au depus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a grăit prin roaba Sa, spre o nevoință muceni-cească ca aceea. De la mormîntul ei se dădeau tămăduiri de toate neputințele; asemenea se făceau minuni și la locul unde a pătimit. Înștiințîndu-se creștinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit o biserică în numele ei, în locul unde a fost răstignită. Biserica era mică pentru că și acel loc era mic. Din locul unde a fost aruncat pieptul ei, curgea de sub o piatră apă vie și dătătoare de tămăduiri; căci toți neputincioșii cîți beau din această apă sau se spălau cu ea, cîștigau sănătate.
Această minune se făcea din piatra aceea, de sub care a curs izvorul în vremurile acelea. În toți anii, la ziua pomenirii ei, izvora din ea niște sudori și picături de lapte și sînge, întru mărturisirea fecioriei și a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca un lapte de curăția fecioriei și s-a roșit cu sîngele cel vărsat pentru Hristos. Unele din acele picături ce ieșeau din piatră, curgeau toată ziua, de dimineață pînă seara. Cei ce se ungeau cu acele picături, asemenea cîștigau tămăduire. După ce au trecut mulți ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei mucenițe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit și începuse a cădea. Drept aceea, oamenii, pentru că acel loc era strîmt, voiau să zidească pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintîi, o biserică nouă și mai mare. Deci, ei au gătit pietrele, cărămizile, varul și toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia. Dar dimineață au aflat tot materialul acela, pietrele, cărămizile și celelalte la locul dintîi, unde fusese biserica cea veche, și zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune.
După o vreme, le-au mutat iarăși pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar iarăși noaptea s-au mutat de acolo la locul cel dintîi. Păzitorii de noapte au văzut o fecioară luminoasă, într-un car cu boi albi, punînd materialul cel pregătit spre aceea zidire și ducîndu-l la locul cel dintîi. Atunci ei au cunoscut că sfînta voiește ca biserica să se ridice pe locul său cel dintîi. Deci au făcut după bunăvoința ei. Se făceau însă și alte minuni în amîndouă insulele, la Corsica și la Gorgon, pînă ce nu se luaseră de acolo cinstitele ei moaște și nu se mutaseră la Brizia.
Dar, după mutarea moaștelor, poporul din Corsica, alergînd cu credință la biserica sfintei, nu se lipsea de ajutorul ei și oamenii se păzeau de năvălirile vrăjmașilor nerisipiți, cu sfintele ei rugăciuni și cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
