Cuviosul Părinte Mihail Malein
(12 iulie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinţi de bun neam şi vestiţi, foarte credincioşi şi bogaţi. Dar nu numai tatăl lui, ci şi moşul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit şi vestit în împărăţie, cu slujba de patriciu şi vestit între voievozi. Asemenea şi celălalt moş al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut mai mare al părţii Răsăritului, pentru multa lui vitejie şi înţelepciune, iar mătuşa lui era rudenia împăratului Roman. Toţi aceştia din care s-au născut părinţii acestui cuvios, erau cucernici şi credincioşi, fiind împodobiţi cu toată fapta bună şi bunăcuviinţă. Ei se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol şi se numeau Evdochim şi Anastasia.

Dar să venim la minunata naştere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduinţă şi s-a numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să ştie fiecare din ce fel de oameni a ieşit el, am scris foarte puţin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sînge împărătesc.

Maica Cuviosului Mihail a fost mulţi ani stearpă şi fără fiu, de aceea amîndoi părinţii erau întristaţi că şi-au trecut toată tinereţea şi n-au făcut nici un copil care să moştenească bogăţia lor. Ei de multe ori mergeau la biserici şi se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă, însă, s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna şi la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci, Anastasia şi Evdochim se rugau să le dea moştenitor după dorinţa lor.

Preasfînta Născătoare a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rînd al bisericii, cu numele Metodie, ţinînd omofor, iar în dreapta sa avea trei mahrame. Ea a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, să ia iarăşi înapoi, întru tot Sfînta, o basma din acele trei. Deci, îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulţi şi buni fii. Întîiul fiu ce s-a născut, părinţii l-au numit Manoil şi care, ajungînd la vîrsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia candidatului, iar părinţii aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, şi să vadă nepoţi dintr-însul.

Ei căutau o fecioară bogată şi frumoasă, din sînge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoţească cu femeie, pe cel ce este mai mult fără de carne şi fără de sînge. Dar, cînd se făceau tocmelile nunţii, ca nişte pămînteni, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfinţise pe tînăr în pîntecele mamei sale, rîvnindu-l, l-a răpit din mijlocul lor. Căci în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuinţă oarecare şi a luat şi pe Manoil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsînd acolo pe tînăr, ca să înveţe rînduielile împărăţiei.

După puţină vreme a murit dreptcredinciosul împărat Leon, pe care Manoil văzîndu-l purtat mort, plîngea, socotind nescăparea de la moarte şi zicea în mintea sa: "Dacă şi împăraţii mor, ce folos voi avea eu, aflîndu-mă în deşertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniştit şi acolo să mă rog pentru mîntuirea mea". Plîngînd el şi tînguindu-se, s-a dus la o biserică şi a făcut rugăciune către Domnul, zicînd: "Stăpîne, de-ţi este plăcut Ţie să mă fac monah, arată-mi voia Ta!" Apoi a zis acestea, ţinînd în mîinile sale Psaltirea şi, deschizînd-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre..., şi celelalte. El, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu a se face monah. Deci, găsind pricină către rudeniile sale că doreşte să meargă la părinţii săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Ei, văzînd că nu-i ascultă să rămînă, i-au dat oameni mulţi să meargă cu dînsul, după vrednicia lui. Deci, ajungînd la rîul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineul, a trecut podul lui Monocamar. Apoi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, iar el va veni mai pe urmă.

El, oprind cu sine cîţiva, s-a dus în satul Hersin, care este lîngă poalele muntelui şi acolo slujitorii pregătind masa, Manoil a luat de o parte pe un om din sat şi l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătăţit. Acela i-a zis: "Aici în munte este un bătrîn sfînt, numit Ioan, cu porecla Elatit, prin care mulţi se mîntuiesc cu sfaturile lui". Deci, Manoil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintîi om al tatălui său, s-a suit la acel bătrîn şi, căzînd la picioarele lui, plîngea fierbinte.

Cuviosul s-a minunat văzînd podoaba hainelor, mulţimea lacrimilor şi tinereţea vîrstei lui. Deci îl întreba cine şi de unde este şi care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: "Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mîntuirea mea!" Bătrînul a zis: "Nu cumva eşti rob al cuiva şi ţi s-a întîmplat vreo primejdie? Spune adevărul, ce om eşti? Cum şi unde ai aflat aceste haine scumpe?" Dar el a răspuns: "Sînt robul lui Dumnezeu şi fiul unui tată bogat. Dar avînd mult dor să trăiesc singur, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobîndi dorinţa, să-i dăruiesc calul". Zicînd acestea, bătrînul a primit să-l ţină, văzînd fierbinţeala şi dorul lui. Atunci, a rugat pe omul său să ia calul şi să se întoarcă cu tovarăşii săi la tatăl său, care a primit fără voia sa şi s-a întors plîngînd. Manoil, rănindu-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfîntul bătrîn, să-l facă monah; căci se temea ca să nu-l ia cu sila tatăl său şi astfel să-l lipsescă de dorul său.

Bătrînul văzînd setea ce avea, a patra zi, l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, numindu-l Mihail în loc de Manoil. După ce şi-a căpătat dorinţa, a mărturisit pricina pe faţă. Bătrînul, auzind că este de sînge împărătesc, fiu al unui boier aşa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui rîvnă şi dorinţă şi se temea puţin de tatăl lui, ca nu cumva să se mînie dobitoceşte şi să-l omoare. Dar, avînd nădejde în Dumnezeu, i-a zis: "Dacă tu, care eşti tînăr, te-ai lepădat de lume şi de părinţi, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrîn, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?" Deci, a rămas minunatul Mihail, nevoindu-se cu sîrguinţă şi cu lepădare de această lume, dar a făcut mare rană vicleanului diavol.

Ajungînd slugile la Evdochim, tatăl său, şi spunîndu-i pierderea copilului, atîta durere în inimă a simţit, încît răcnea ca un ieşit din minte şi nebun; ca şi cum îl împungea cu suliţe şi zicea: "O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrîneţii şi întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stîlpul cel mare al casei mele". Slugile, văzîndu-l că plîngea aşa de tare, se tînguiau cu toţii, dar, mai ales soţia lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încît toţi crezuseră că a murit. După multă vreme, venindu-şi în simţire, îşi rupea carnea, îşi smulgea părul din cap fără milă şi a făcut atîta tînguire şi bocet, încît era jalnică privire şi vrednică de lacrimi, căci plîngeau toate rudele şi casnicii. Evdochim a bătut mai întîi foarte tare pe toţi care fuseseră împreună cu copilul, zicîndu-le că de ce nu s-au dus la mînăstire să-l ia cu sila şi l-au lăsat. Apoi a luat mult popor şi a plecat la muntele lui Chimena.

Ajungînd acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mînăstirii, să nu scape vînatul. Iar el a intrat pe furiş şi, mergînd la biserică, a stat într-un colţ al tindei bisericii. Căci se cînta Utrenia şi într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă şi să se ascundă undeva. În acel ceas se întîmplase, după voinţa lui Dumnezeu, de cînta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sînt vremelnice, iar cele de acolo, veşnice... Tînărul era atît de dulce la glas, încît întrecea privighetoarea. Tatăl său, cunoscîndu-l după glas, a oftat din adîncul inimii şi a plîns. Mihail, cunoscînd pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cîntarea şi a alergat la bătrîn, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvîrşit Utrenia. Apoi a ieşit şi s-a închinat boierului. Boierul a început să-l certe şi să-l ocărască, zicînd: "O, omule neînvăţat şi pricinuitorul morţii mele mai înainte de vreme; pentru ce mi-ai stins lumina aşa fără cercetare? O, amăgitorule şi înşelătorule, unde ai învăţat să desparţi de părinţi pe fiii cei preaiubiţi? Oare nu mă ştiţi cine sînt şi pricina care m-a adus aici fără veste?" Cuviosul i-a răspuns cu glas blînd: "O, preacinstite, eu nu ştiu cine eşti; numai Stăpînul Hristos te cunoaşte, El care ştie cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără desluşire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învăţat evangheliceşte, să nu scot pe cel ce se apropie!" Boierul, văzînd îmbunătăţirea şi nerăutatea marelui bătrîn, înţelegînd şi bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvînt aspru, ci a luat numai pe fiul său şi s-a dus. Mihail, văzînd pe bătrîn că plîngea de lipsirea lui, l-a mîngîiat, zicîndu-i: "Părinte, roagă-te şi nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărţi de dragostea Stăpînului meu".

Ajungînd el la casa lor şi văzîndu-l maica sa aşa tuns şi îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plîngea amar şi se tînguia. De prisos îl rugau amîndoi să scoată hainele cele negre şi să pună alte haine strălucite, spunîndu-i multe şi schingiuindu-l. Dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu şi preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu diferite meşteşuguri şi nenumărate măiestrii, dar n-au putut, fiindcă încercase mierea pustniciei şi era beat de dumnezeiască îndrăgire şi nu simţea dorul cel trupesc, care se veştejise ca o buruiană.

Cînd au văzut, însă, că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mînioşi. Fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mînăstire şi primindu-l bătrînul, s-au bucurat împreună. Bătrînul a proorocit către ceilalţi părinţi despre dînsul, zicînd: "Fraţilor, să ştiţi că acest tînăr va creşte ca muntele şi-l va umple de oi cuvîntătoare". Aşa s-a şi întîmplat, după înainte vederea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo pînă astăzi şi se împlineşte astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorît apă în pustie şi în bălţi s-a făcut pămînt însetat, că mulţime de pustnici s-au sălăşluit într-însul.

După ce Mihail a venit la mînăstire, bătrînul l-a făcut îndată trapezar. Iar el slujea fraţilor cu atîta sîrguinţă şi osîrdie, încît stătea înaintea lor cînd mîncau. El le aducea bucatele cu smerenie de slugă, încît se minunau toţi cum primea să facă nişte slujbe aşa de proaste, el, om de treabă, care crescuse în atîta fericire şi fiind slujit de mulţi. De atîta smerenie era cuprins, încît el gătea bucatele, spăla vasele, mătura şi alte asemenea lucruri grele săvîrşea fără pregetare şi cu osîrdie. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dînsul din ispită diavolească, se ostenea şi el cît putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămaşă şi desculţ, iar noaptea se odihnea pe scînduri, chiar cînd era frig.

Trecînd doi ani l-a făcut monah, fiind acolo şi tatăl său care, văzîndu-l monah desăvîrşit, s-a bucurat şi, lăcrimînd, l-a sfătuit, zicînd: "Fiul meu, vezi să nu te laşi de Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decît pe părinţi şi decît lumea". Apoi, sărutîndu-l, s-a dus plîngînd. Ajungînd la femeia sa, i-a spus: "Am văzut pe Manoil şi mi s-a înveselit sufletul. Deci m-am gîndit în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi, după vedenie, l-a luat iar. Să nu ne întristăm, ci mai vîrtos să slăvim pe Stăpîna noastră, că acest fiu al nostru are să se facă lauda şi întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul şi îndemnare şi mîngîiere către fapte bune la multe suflete".

De atunci au încetat de a mai fi trişti şi se bucurau duhovniceşte. După puţină vreme, Evdochim a murit fără veste. Iar buna lui mamă a trimis la el să vină. Deci, venind, a împărţit toată averea copiilor săi şi s-a făcut şi ea monahie. Petrecînd cu plăcere de Dumnezeu şi ajutîndu-se de Mihail, şi-a sfîrşit şi ea viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă o soră, care s-a măritat şi a născut pe Nechifor, încoronatul de Dumnezeu, şi pe Leon. Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărţit săracilor toate lucrurile cele mişcătoare, care i-au revenit lui ca parte. El avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărţit toate lucrurile părinţilor; pe cele mişcătoare le-a dat săracilor şi robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemişcătoare le-a lăsat fratelui său şi a luat plata întocmai cum le preţuise. Galbenii i-a luat la mînăstire şi i-a dat bătrînului, să facă cu ei ce va voi. El a împărţit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalţi i-a cheltuit pentru întreţinerea mînăstirii. Fratele lui, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

Cuviosul, izbăvindu-se de toată grija părinţilor, adică după al treilea an al săvîrşirii sale, a poftit să se ducă la un loc liniştit. Aflînd departe de mînăstire o piatră mare care era bună spre pustnicie, şi-a luat iertare de la bătrîn şi, ducîndu-se, a şezut pe acea piatră, cele cinci zile ale săptămînii, mîncînd odată pe zi şi lucrînd cu mîinile cele trebuincioase, după porunca bătrînului. Iar sîmbăta venea în mînăstire, unde petrecea două zile, împreună cu fraţii. Şezînd acolo patru ani, s-a îndulcit gustînd mierea liniştii. Deci, luînd cu el pe o rudenie îmbunătăţită, cu numele Agapie, s-au dus, cu binecuvîntarea bătrînului, în pustia dinlăuntrul muntelui, petrecînd acolo doi ani; şi atît de aspră şi rea era pătimirea, încît cu anevoie se cunoştea că are chipul omenesc. Stînd amîndoi împreună atîta vreme, au voit să se liniştească fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc şi a făcut mari şi strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. El, povăţuindu-se de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniştit, numit de cei de acolo Zirolimni, lîngă care era şi un pustnic îmbunătăţit.

Mihail, făcîndu-şi în acel loc o colibă, petrecea în linişte, ducînd o viaţă îngerească, nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. El a făcut atîtea fapte bune, încît, în puţină vreme s-a dus vestea în multe părţi ale lumii şi multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. El, la început, nu voia să primească pe nimeni; dar mai pe urmă, văzînd osîrdia lor, primea pe fiecare, învăţîndu-i să se mulţumească a se hrăni numai cu pîine şi cu apă.

Toţi care îi vedeau înfrînarea, smerita cugetare, dulceaţa vorbirii şi celelalte fapte, se bucurau, avîndu-l pe el ca pe un model, către care îşi îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristaţi se mîngîiau văzîndu-l. Cei împietriţi şi neumiliţi se îndemnau spre lacrimi fierbinţi, auzind umilitele lui învăţături. Cei somnoroşi şi lenevoşi, văzînd mulţimea privegherii lui şi îngăduirea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. În scurt timp s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de cuvioşi şi luau pildă de faptă bună de la el.

După aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie şi l-a făcut proestos, ca să chivernisească Lavra Zirolimniei, pentru că acolo era locul strîmt şi nu puteau să petreacă mulţi monahi. Luînd el pe oarecare din ucenici, au căutat tot muntele, pînă cînd au găsit un loc îndemînatec, dinspre Bitinia, foarte liniştit şi cu izvoare de apă rece şi dulce, pe care l-au şi cumpărat. Apoi, îndată au început zidirea lavrei şi a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvind-o cu osîrdie. Astfel, se arăta ca un alt cer împodobit cu stele. În cîteva zile după aceea, s-au adunat acolo atîţia fraţi, încît cetatea a rămas pustie de oameni. Sfîntul le-a scris legile pustniciei şi petrecerile pustniceşti, ca un al doilea Moise.

El aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moştenire, scoţînd vrednici din nevrednici şi trecîndu-i neudaţi la pămîntul făgăduinţei din tulburata mare a vieţii, cu povestirile şi scrierile lui cele folositoare şi mîntuitoare de suflet. Această pustie s-a făcut cea mai împodobită şi înfloritoare, întocmai ca un crin mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-au adunat mulţime de monahi. N-a rămas loc în acel munte rîvnit şi minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi şi să nu slăvească pe Domnul. Acest lucru nu l-a făcut Cuviosul cu înlesnire şi fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi şi cu multe osteneli a încetăţenit acea pustie.

Văzîndu-l vicleanul diavol, cum se îngrijea atît de mîntuirea fraţilor cît şi de a lui, s-a luptat mult şi se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, să nu săvîrşească un lucru plăcut Domnului. Dar a rămas ruşinat şi nelucrător, biruindu-se lesne cu rugăciunile şi fierbinţile lacrimi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieşea din gura lui, cînd se ruga Domnului. Gura lui era sfinţită, căci nu s-a jurat, nu a ocărît şi nu a certat pe cineva cîndva. Dar mai ales se ruga pentru cei ce-l urau, şi nepomenitorul de rău le răsplătea cu faceri de bine. El era atît de milostiv şi iubitor de oameni, încît nu putea să vadă pe cineva necăjit şi să nu pătimească durerea împreună cu acela, sau să-i ajute după trebuinţa lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelşugare, pentru care a zidit o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori şi toate cele trebuincioase, adică hrană şi haine.

Acest mare părinte s-a învrednicit şi de darul preoţiei, fiind curat şi fără de prihană. Cu aceasta şi-a împodobit viaţa şi, cugetînd ziua şi noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoţia se cuvine a fi împreună ajutată cu aşezarea monahicească. El, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atîta nepătimire şi înălţime de privire duhovnicească, încît vedea pe cele depărtate ca aproape şi spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Încă a săvîrşit şi multe minuni, din care să spunem puţine spre încredinţarea celor multe.

În lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. El fura lucrurile fraţilor şi pe toţi îi tulbura, ca un necuviincios ce era. De multe ori, Cuviosul Mihail îl sfătuia să-şi îndrepteze viaţa, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea. Acela atît de mult ura pe sfînt pentru că-l învăţa, încît a vrut să-l ucidă. Deci, într-o noapte s-a dus la chilia Cuviosului, ţinînd cuţitul în mînă şi, căutînd printr-o crăpătură a uşii, a văzut pe Cuviosul rugîndu-se şi stînd în mijlocul focului. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut şi i s-a uscat mîna. Cuviosul, ştiind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dînsul, i-a grăit dinăuntru, zicînd: "Intră, fiule, şi leapădă cuţitul pe care îl ţii ascuns".

El, aruncînd cuţitul, a intrat, strigînd: "Am păcătuit!" Şi căzînd la picioarele lui şi-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicîndu-i cu blîndeţe: "Du-te, fiule, şi pocăie-şte-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puţine zile se va sfîrşi surghiunul tău!" După aceea a mai trăit 40 de zile. Şi astfel s-a împlinit prezicerea mai înainte a Cuviosului.

În altă zi, cuviosul a trimis la rîul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniştit care se numea Isihie, spunîndu-i să se întoarcă la mînăstire tot în acea zi. El, ducîndu-se cu osîrdie, după poruncă, s-a întîmplat de a căzut o ploaie mare şi a intrat într-un loc prăpăstios şi neumblat care era ca o peşteră, ca să nu-l plouă şi a înserat acolo. Văzînd însă că viaţa îi era în primejdie, pentru neascultare, deoarece fiind noapte, nu vedea să iasă din acea prăpastie fără primejdie, a strigat acestea cu credinţă: "Sfinte Mihaile, ajută-mi!" Atunci, îndată Cuviosul i s-a arătat cu lumini, dincolo de prăpastie şi îi lumina calea ca să vadă, pînă ce a ajuns la mînăstire. După aceea, el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mînăstire. Cuviosul, nevăzîndu-l, i-a zis mai înainte de a zice el ceva: "Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?" El a răspuns: "Dacă nu apucai înainte să-mi ajuţi, viaţa îmi era în primejdie". Cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

Altădată, în vremea verii, umblînd sfîntul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească. Stînd el acolo, un ţăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari şi frumoase. Ţăranul i-a răspuns, oftînd: "Aveam un pom de la părinţii mei şi era atît de roditor, încît ne hrăneam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodeşte nicidecum; astfel că suferim de sărăcie". Deci, cuviosul s-a milostivit spre sărac şi, ducîndu-se la pom, l-a binecuvîntat şi, făcînd rugăciune către Dumnezeu şi gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decît întîi. Drept aceea, săracul acela se ducea şi aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulţumitor către făcătorul lui de bine.

Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cîntăreţ. Acela era neputincios cu trupul şi mai neputincios cu sufletul, fiind puţin credincios, de vreme ce avea trei galbeni şi îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuinţa sa. Cuviosul îl sfătuia să nu-şi pună nădejdea într-înşii, ci să-i pună la mijloc şi să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu şi spre Sfînta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. După cîteva zile s-a întîmplat că, cuviosul avea trebuinţă de 12 bani şi, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicînd: "El nu are 12 bani şi pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni şi să nu-i păstrez pentru nevoia mea. Bîrfind acestea, a adormit şi a văzut în vis că era sărbătoare şi se adunaseră toţi în biserică. Acolo s-a arătat Stăpîna cea cu totul fără prihană, ţinînd într-o mînă pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ţinea cuviosul şi astfel umbla prin biserică. Cînd a ajuns în tindă, Sfînta a poruncit cuviosului să-şi întindă rasa. Făcîndu-se aceasta, a aruncat pe dînsa nenumăraţi galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicînd: "Necredinciosule şi nemilostivule cu chipul, nu-ţi ajung aceştia să te hrăneşti?" Constantin, auzind aceasta, s-a sculat tremurînd şi alergînd către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni şi făcînd metanie, îşi cerea iertare.

Cuviosul, voind a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratei Maicii Lui şi spre odihnirea fraţilor celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bîrne pentru zidire; pentru aceea, dimineaţa a luat binecuvîntare de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întîmple şi i-a zis: "Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cîrtirea şi necredinţa ta". El, ducîndu-se din lucrarea diavolească, s-a oprit şi, cîrtind, a căzut peste dînsul un lemn mare, pentru necredinţa lui. După aceea, Leon zăcea, căci aşa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Cuviosul, cunoscînd din Duhul Sfînt acestea, a ieşit din chilie cu sîrguinţă şi a trimis pe un monah puternic, zicînd: "Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el şi este în pericol de moarte". Locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducîndu-se în fugă, l-a izbăvit.

Dar nu numai aceste întîmplări le-a cunoscut mai înainte Cuviosul, ci şi altele foarte multe, mai ales despre războaiele şi tulburările împăraţilor şi evenimentele ce s-au întîmplat pe vremea lui Roman şi Constantin. Toate acelea sfîntul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mîngîiat pe Constantin, zicîndu-i să nu se întristeze, că degrabă îşi va lua iar strămoşeasca împărăţie. Astfel, toate cîte a proorocit Cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

Între ceilalţi ucenici ai Cuviosului era unul bun scriitor şi osîrdnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil, pînă la sfîrşit şi nu s-a despărţit de dînsul niciodată, ca să-i moştenească faptele lui cele bune, precum s-a şi întîmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare. El, ca un ucenic bine cunoscător şi adevărat, s-a silit peste măsura sa, încît în puţină vreme a sfîrşit-o. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul şi mai tot capul, atît de urît şi fără de măsură, încît nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul şi gura i se astupaseră desăvîrşit şi nu se vedea chipul sau asemănare de om la dînsul. Deci, era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschidea gura şi îi turna puţină apă cînd îi venea leşin. Pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constantinopol, bolnavul se chinuia şi nu era putere omenească cu meşteşug doctoricesc care să-l vindece. Văzîndu-l aşa jalnic şi chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul şi grumazul, ca ori se tămăduieşte, ori moare.

Cugetînd ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicîndu-i: "Să nu laşi să te spintece, că mori; crede numai!" Şi, deodată cu cuvîntul, îşi scoase potcapul său şi-l puse pe capul bolnavului. Şi îndată, o, minunile Tale, Hristoase, Atotputernice, deodată Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Ci, sculîndu-se din pat, el, care înainte stătea nemişcat, striga în miezul nopţii: "De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; deci, daţi-mi să mănînc, că nu mă mai doare nimic!" Fraţii, auzind glasul, socoteau că de dureri şi-a ieşit din minţi şi, aprinzînd o lumină, l-au văzut pe dînsul sănătos şi au slăvit pe Domnul, Care preamăreşte pe robii Săi nu numai în ceruri, dar îi slăveşte şi prin cei ce sînt de faţă.

Doream să ies puţin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfinţitul chip al Cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele lui ajung spre lauda lui şi spre folosul nostru, nu voiesc să vorbesc multe deci, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit şi pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. El, aflîndu-se odată în Constantinopol, l-a văzut Atanasie şi cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina şi a rămas mulţi ani sub ascultarea lui. Cînd Atanasie a cunoscut că cuviosul bătrîn voia să doarmă, a fugit ca să nu-l facă egumen. El a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, cîtă vreme a trăit, pînă la cea mai de pe urmă zi. Şi, punîndu-şi mantia şi acel sfinţit culion, le purta pînă în ceasul ce şi-a dat sufletul. Aceasta a făcut-o pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viaţa lui.

Deci, Sfîntul Mihail, avînd nişte rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deşert niciodată, ci totdeauna se smerea tuturor, ca şi cum ar fi fost ţăran prea prost. El s-a lepădat de lume cînd era de optsprezece ani şi a stat în pustie 50 de ani, petrecînd îngereşte, cel cu nume de înger, neschimbîndu-şi deloc canonul înfrînării, pînă la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc, sau cînd i se întîmplau oarecare cinstiţi şi mari boieri. Întîi, cînd s-a făcut monah, mînca o dată la două zile, iar hrana lui era din poame şi verdeţuri, fierte sau nefierte, legume şi zeamă de orz, iar ca băutură avea apă. Îmbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă şi aspră. Cînd era sănătos, dormea şezînd pe scaun, iar cînd era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină şi două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, dar mai ales cînd era praznicul Stăpînului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea în cîntări. În altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci cînd avea praznice, pe care le săvîrşea cu multă evlavie.

În Constantinopol era un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie un praznic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe cînd era la priveghere şi stătea în strană şi se ruga, a văzut o vedenie, care i-a zis: "Este trebuinţă să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă. Acela mă primeşte cu mult dor şi evlavie". Văzînd aceasta, acel cucernic care o prăznuia, s-a dus la Chimina şi, vorbind împreună cu Cuviosul, a văzut că, cu dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor şi a mărturisit minunea. Deci, aşa petrecînd cel întocmai cu îngerii şi cu nume de înger, cu cuvioşie şi cu plăcere de Dumnezeu, Cuviosul Mihail s-a dus către veşnica împărăţie, pe care s-o dobîndim şi noi cu dumnezeiescul dar şi iubire de oameni. Amin.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.