Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Părinte Mihail Malein
(12 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Acest fericit părinte era dintr-o latură a Capadochiei, care se numea Harsian. El s-a născut din părinți de bun neam și vestiți, foarte credincioși și bogați. Dar nu numai tatăl lui, ci și moșul lui, adică tatăl tatălui său, cu numele Evstatie, era foarte cinstit și vestit în împărăție, cu slujba de patriciu și vestit între voievozi. Asemenea și celălalt moș al lui, tatăl mamei sale, cu numele Adralest, era mai înainte în vrednicia de patriciu, apoi s-a făcut mai mare al părții Răsăritului, pentru multa lui vitejie și înțelepciune, iar mătușa lui era rudenia împăratului Roman. Toți aceștia din care s-au născut părinții acestui cuvios, erau cucernici și credincioși, fiind împodobiți cu toată fapta bună și bunăcuviință. Ei se înrudeau cu împăratul Leon, care era atunci în Constantinopol și se numeau Evdochim și Anastasia.

Dar să venim la minunata naștere a cuviosului, care s-a făcut din făgăduință și s-a numit fiu al rugăciunii. Căci, pentru ca să știe fiecare din ce fel de oameni a ieșit el, am scris foarte puțin, însă toate rudeniile lui se trăgeau din sînge împărătesc.

Maica Cuviosului Mihail a fost mulți ani stearpă și fără fiu, de aceea amîndoi părinții erau întristați că și-au trecut toată tinerețea și n-au făcut nici un copil care să moștenească bogăția lor. Ei de multe ori mergeau la biserici și se rugau lui Dumnezeu să le dea fiu; dar Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea lor. Mai pe urmă, însă, s-au dus la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, care este în locul numit Cuna și la a cărei icoană locuitorii aveau multă evlavie. Deci, Anastasia și Evdochim se rugau să le dea moștenitor după dorința lor.

Preasfînta Născătoare a ascultat rugăciunea lor, căci s-a arătat preotului celui de rînd al bisericii, cu numele Metodie, ținînd omofor, iar în dreapta sa avea trei mahrame. Ea a poruncit să le dea Anastasiei, cu această tocmeală, să ia iarăși înapoi, întru tot Sfînta, o basma din acele trei. Deci, îndată ce preotul a arătat femeii vedenia, atunci cea care mai înainte nu avea copii, s-a făcut cu mulți și buni fii. Întîiul fiu ce s-a născut, părinții l-au numit Manoil și care, ajungînd la vîrsta legiuită, împăratul l-a cinstit cu vrednicia candidatului, iar părinții aveau mult dor să-l însoare, după obiceiul lumii, și să vadă nepoți dintr-însul.

Ei căutau o fecioară bogată și frumoasă, din sînge împărătesc asemenea lui, ca să-l însoțească cu femeie, pe cel ce este mai mult fără de carne și fără de sînge. Dar, cînd se făceau tocmelile nunții, ca niște pămînteni, atunci Tatăl cel ceresc, Care sfințise pe tînăr în pîntecele mamei sale, rîvnindu-l, l-a răpit din mijlocul lor. Căci în zilele acelea, Evdochim s-a dus la Constantinopol pentru o trebuință oarecare și a luat și pe Manoil împreună cu el; apoi s-a întors la casa sa, lăsînd acolo pe tînăr, ca să învețe rînduielile împărăției.

După puțină vreme a murit dreptcredinciosul împărat Leon, pe care Manoil văzîndu-l purtat mort, plîngea, socotind nescăparea de la moarte și zicea în mintea sa: "Dacă și împărații mor, ce folos voi avea eu, aflîndu-mă în deșertăciunea lumii? Mai bine să mă duc într-un loc liniștit și acolo să mă rog pentru mîntuirea mea". Plîngînd el și tînguindu-se, s-a dus la o biserică și a făcut rugăciune către Domnul, zicînd: "Stăpîne, de-ți este plăcut Ție să mă fac monah, arată-mi voia Ta!" Apoi a zis acestea, ținînd în mîinile sale Psaltirea și, deschizînd-o, a aflat al zecelea psalm, ce zice: Spre Domnul am nădăjduit; cum veți zice sufletului meu: Mută-te în munți ca o pasăre..., și celelalte. El, citind acest stih, s-a bucurat, făgăduind lui Dumnezeu a se face monah. Deci, găsind pricină către rudeniile sale că dorește să meargă la părinții săi, a plecat din Constantinopol, fără voia lor. Ei, văzînd că nu-i ascultă să rămînă, i-au dat oameni mulți să meargă cu dînsul, după vrednicia lui. Deci, ajungînd la rîul ce se numea Galos, care curge alături de muntele Chimineul, a trecut podul lui Monocamar. Apoi a poruncit oamenilor care îi urmau pentru slujba lui să se ducă la tatăl său, iar el va veni mai pe urmă.

El, oprind cu sine cîțiva, s-a dus în satul Hersin, care este lîngă poalele muntelui și acolo slujitorii pregătind masa, Manoil a luat de o parte pe un om din sat și l-a întrebat de este acolo aproape vreun monah îmbunătățit. Acela i-a zis: "Aici în munte este un bătrîn sfînt, numit Ioan, cu porecla Elatit, prin care mulți se mîntuiesc cu sfaturile lui". Deci, Manoil, îndată cum a auzit, n-a mai căutat masă, ci a luat numai pe unul, pe cel dintîi om al tatălui său, s-a suit la acel bătrîn și, căzînd la picioarele lui, plîngea fierbinte.

Cuviosul s-a minunat văzînd podoaba hainelor, mulțimea lacrimilor și tinerețea vîrstei lui. Deci îl întreba cine și de unde este și care este pricina unui necaz ca acela. Iar el a răspuns: "Nu am nici un necaz, părintele meu, ci caut numai mîntuirea mea!" Bătrînul a zis: "Nu cumva ești rob al cuiva și ți s-a întîmplat vreo primejdie? Spune adevărul, ce om ești? Cum și unde ai aflat aceste haine scumpe?" Dar el a răspuns: "Sînt robul lui Dumnezeu și fiul unui tată bogat. Dar avînd mult dor să trăiesc singur, am venit de la loc depărtat cu acest om, căruia i-am făgăduit, de-mi voi dobîndi dorința, să-i dăruiesc calul". Zicînd acestea, bătrînul a primit să-l țină, văzînd fierbințeala și dorul lui. Atunci, a rugat pe omul său să ia calul și să se întoarcă cu tovarășii săi la tatăl său, care a primit fără voia sa și s-a întors plîngînd. Manoil, rănindu-se de dumnezeiescul dor, silea în fiecare zi pe sfîntul bătrîn, să-l facă monah; căci se temea ca să nu-l ia cu sila tatăl său și astfel să-l lipsescă de dorul său.

Bătrînul văzînd setea ce avea, a patra zi, l-a îmbrăcat în chipul îngeresc, numindu-l Mihail în loc de Manoil. După ce și-a căpătat dorința, a mărturisit pricina pe față. Bătrînul, auzind că este de sînge împărătesc, fiu al unui boier așa de bogat, s-a minunat de dumnezeiasca lui rîvnă și dorință și se temea puțin de tatăl lui, ca nu cumva să se mînie dobitocește și să-l omoare. Dar, avînd nădejde în Dumnezeu, i-a zis: "Dacă tu, care ești tînăr, te-ai lepădat de lume și de părinți, pentru dragostea lui Dumnezeu, cum eu, fiind bătrîn, să nu defaim moartea, pentru porunca lui Dumnezeu?" Deci, a rămas minunatul Mihail, nevoindu-se cu sîrguință și cu lepădare de această lume, dar a făcut mare rană vicleanului diavol.

Ajungînd slugile la Evdochim, tatăl său, și spunîndu-i pierderea copilului, atîta durere în inimă a simțit, încît răcnea ca un ieșit din minte și nebun; ca și cum îl împungea cu sulițe și zicea: "O, silă! Mi-am prăpădit lumina mea, mi-am pierdut nădejdea bătrîneții și întărirea casei mele. Am văzut bine în vis, că a căzut stîlpul cel mare al casei mele". Slugile, văzîndu-l că plîngea așa de tare, se tînguiau cu toții, dar, mai ales soția lui, cum a auzit, a căzut fără de glas, încît toți crezuseră că a murit. După multă vreme, venindu-și în simțire, își rupea carnea, își smulgea părul din cap fără milă și a făcut atîta tînguire și bocet, încît era jalnică privire și vrednică de lacrimi, căci plîngeau toate rudele și casnicii. Evdochim a bătut mai întîi foarte tare pe toți care fuseseră împreună cu copilul, zicîndu-le că de ce nu s-au dus la mînăstire să-l ia cu sila și l-au lăsat. Apoi a luat mult popor și a plecat la muntele lui Chimena.

Ajungînd acolo, a poruncit oamenilor să stea afară, împrejurul mînăstirii, să nu scape vînatul. Iar el a intrat pe furiș și, mergînd la biserică, a stat într-un colț al tindei bisericii. Căci se cînta Utrenia și într-adins se dusese noaptea, ca să nu-l simtă și să se ascundă undeva. În acel ceas se întîmplase, după voința lui Dumnezeu, de cînta fiul său acest tropar: Suflete, cele de aici sînt vremelnice, iar cele de acolo, veșnice... Tînărul era atît de dulce la glas, încît întrecea privighetoarea. Tatăl său, cunoscîndu-l după glas, a oftat din adîncul inimii și a plîns. Mihail, cunoscînd pe tatăl său din greaua oftare, a lăsat cîntarea și a alergat la bătrîn, care nu s-a tulburat nicidecum, ci a săvîrșit Utrenia. Apoi a ieșit și s-a închinat boierului. Boierul a început să-l certe și să-l ocărască, zicînd: "O, omule neînvățat și pricinuitorul morții mele mai înainte de vreme; pentru ce mi-ai stins lumina așa fără cercetare? O, amăgitorule și înșelătorule, unde ai învățat să desparți de părinți pe fiii cei preaiubiți? Oare nu mă știți cine sînt și pricina care m-a adus aici fără veste?" Cuviosul i-a răspuns cu glas blînd: "O, preacinstite, eu nu știu cine ești; numai Stăpînul Hristos te cunoaște, El care știe cele ascunse. Iar pe fiul tău nu l-am primit fără deslușire, precum zici tu, preastrălucitule, ci m-am învățat evanghelicește, să nu scot pe cel ce se apropie!" Boierul, văzînd îmbunătățirea și nerăutatea marelui bătrîn, înțelegînd și bunătatea obiceiurilor lui, nu i-a mai zis nici un cuvînt aspru, ci a luat numai pe fiul său și s-a dus. Mihail, văzînd pe bătrîn că plîngea de lipsirea lui, l-a mîngîiat, zicîndu-i: "Părinte, roagă-te și nu te întrista nicidecum pentru mine, că nici un lucru din lume nu mă va despărți de dragostea Stăpînului meu".

Ajungînd el la casa lor și văzîndu-l maica sa așa tuns și îmbrăcat în negru, în loc să se bucure, plîngea amar și se tînguia. De prisos îl rugau amîndoi să scoată hainele cele negre și să pună alte haine strălucite, spunîndu-i multe și schingiuindu-l. Dar n-au putut să-l înduplece la socoteala lor. Ca să-l dezbrace cu sila, se temeau de greutatea păcatului, căci erau cinstitori ai lui Dumnezeu și preacucernici. Atunci ei au încercat să-l amăgească cu diferite meșteșuguri și nenumărate măiestrii, dar n-au putut, fiindcă încercase mierea pustniciei și era beat de dumnezeiască îndrăgire și nu simțea dorul cel trupesc, care se veștejise ca o buruiană.

Cînd au văzut, însă, că se muncesc fără de folos, l-au izgonit mînioși. Fugind el de supărarea lumii ca de foc, a alergat la mînăstire și primindu-l bătrînul, s-au bucurat împreună. Bătrînul a proorocit către ceilalți părinți despre dînsul, zicînd: "Fraților, să știți că acest tînăr va crește ca muntele și-l va umple de oi cuvîntătoare". Așa s-a și întîmplat, după înainte vederea aceluia, că muntele acela s-a umplut de monahi, care se află acolo pînă astăzi și se împlinește astfel proorocia lui Isaia, care zice: A izvorît apă în pustie și în bălți s-a făcut pămînt însetat, că mulțime de pustnici s-au sălășluit într-însul.

După ce Mihail a venit la mînăstire, bătrînul l-a făcut îndată trapezar. Iar el slujea fraților cu atîta sîrguință și osîrdie, încît stătea înaintea lor cînd mîncau. El le aducea bucatele cu smerenie de slugă, încît se minunau toți cum primea să facă niște slujbe așa de proaste, el, om de treabă, care crescuse în atîta fericire și fiind slujit de mulți. De atîta smerenie era cuprins, încît el gătea bucatele, spăla vasele, mătura și alte asemenea lucruri grele săvîrșea fără pregetare și cu osîrdie. Dar, fiindcă era supărat de somn, tiranisindu-se mult de dînsul din ispită diavolească, se ostenea și el cît putea ca să-l biruiască. Astfel petrecea toată ziua numai într-o cămașă și desculț, iar noaptea se odihnea pe scînduri, chiar cînd era frig.

Trecînd doi ani l-a făcut monah, fiind acolo și tatăl său care, văzîndu-l monah desăvîrșit, s-a bucurat și, lăcrimînd, l-a sfătuit, zicînd: "Fiul meu, vezi să nu te lași de Dumnezeu, pe Care L-ai iubit mai mult decît pe părinți și decît lumea". Apoi, sărutîndu-l, s-a dus plîngînd. Ajungînd la femeia sa, i-a spus: "Am văzut pe Manoil și mi s-a înveselit sufletul. Deci m-am gîndit în mintea mea, că el este acela cu adevărat, care ni l-a dăruit Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și, după vedenie, l-a luat iar. Să nu ne întristăm, ci mai vîrtos să slăvim pe Stăpîna noastră, că acest fiu al nostru are să se facă lauda și întărirea noastră. El are să fie podoabă la tot neamul și îndemnare și mîngîiere către fapte bune la multe suflete".

De atunci au încetat de a mai fi triști și se bucurau duhovnicește. După puțină vreme, Evdochim a murit fără veste. Iar buna lui mamă a trimis la el să vină. Deci, venind, a împărțit toată averea copiilor săi și s-a făcut și ea monahie. Petrecînd cu plăcere de Dumnezeu și ajutîndu-se de Mihail, și-a sfîrșit și ea viața cea plăcută lui Dumnezeu. Cuviosul avea încă o soră, care s-a măritat și a născut pe Nechifor, încoronatul de Dumnezeu, și pe Leon. Mihail, purtătorul de Dumnezeu, a împărțit săracilor toate lucrurile cele mișcătoare, care i-au revenit lui ca parte. El avea un frate cu numele Constantin, cu care a împărțit toate lucrurile părinților; pe cele mișcătoare le-a dat săracilor și robilor săi, pe care i-a eliberat; iar pe cele nemișcătoare le-a lăsat fratelui său și a luat plata întocmai cum le prețuise. Galbenii i-a luat la mînăstire și i-a dat bătrînului, să facă cu ei ce va voi. El a împărțit jumătate la monahii săraci, iar pe ceilalți i-a cheltuit pentru întreținerea mînăstirii. Fratele lui, fiind patriciu, s-a făcut voievod vestit al întregii Capadochii.

Cuviosul, izbăvindu-se de toată grija părinților, adică după al treilea an al săvîrșirii sale, a poftit să se ducă la un loc liniștit. Aflînd departe de mînăstire o piatră mare care era bună spre pustnicie, și-a luat iertare de la bătrîn și, ducîndu-se, a șezut pe acea piatră, cele cinci zile ale săptămînii, mîncînd odată pe zi și lucrînd cu mîinile cele trebuincioase, după porunca bătrînului. Iar sîmbăta venea în mînăstire, unde petrecea două zile, împreună cu frații. Șezînd acolo patru ani, s-a îndulcit gustînd mierea liniștii. Deci, luînd cu el pe o rudenie îmbunătățită, cu numele Agapie, s-au dus, cu binecuvîntarea bătrînului, în pustia dinlăuntrul muntelui, petrecînd acolo doi ani; și atît de aspră și rea era pătimirea, încît cu anevoie se cunoștea că are chipul omenesc. Stînd amîndoi împreună atîta vreme, au voit să se liniștească fiecare deosebi. Deci Agapie s-a dus în alt loc și a făcut mari și strălucite isprăvi, iar Mihail a rămas singur. El, povățuindu-se de Dumnezeu, a aflat un loc mai liniștit, numit de cei de acolo Zirolimni, lîngă care era și un pustnic îmbunătățit.

Mihail, făcîndu-și în acel loc o colibă, petrecea în liniște, ducînd o viață îngerească, nevoindu-se cu vitejie împotriva diavolilor. El a făcut atîtea fapte bune, încît, în puțină vreme s-a dus vestea în multe părți ale lumii și multe popoare se adunau, dorind să urmeze petrecerii lui. El, la început, nu voia să primească pe nimeni; dar mai pe urmă, văzînd osîrdia lor, primea pe fiecare, învățîndu-i să se mulțumească a se hrăni numai cu pîine și cu apă.

Toți care îi vedeau înfrînarea, smerita cugetare, dulceața vorbirii și celelalte fapte, se bucurau, avîndu-l pe el ca pe un model, către care își îndreptau bine petrecerea lor. Cei întristați se mîngîiau văzîndu-l. Cei împietriți și neumiliți se îndemnau spre lacrimi fierbinți, auzind umilitele lui învățături. Cei somnoroși și lenevoși, văzînd mulțimea privegherii lui și îngăduirea stării celei de toată noaptea, se schimbau cu dumnezeiască schimbare. În scurt timp s-au adunat acolo mai mult de cincizeci de cuvioși și luau pildă de faptă bună de la el.

După aceea a trimis de a luat pe părintele Agapie și l-a făcut proestos, ca să chivernisească Lavra Zirolimniei, pentru că acolo era locul strîmt și nu puteau să petreacă mulți monahi. Luînd el pe oarecare din ucenici, au căutat tot muntele, pînă cînd au găsit un loc îndemînatec, dinspre Bitinia, foarte liniștit și cu izvoare de apă rece și dulce, pe care l-au și cumpărat. Apoi, îndată au început zidirea lavrei și a bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zugrăvind-o cu osîrdie. Astfel, se arăta ca un alt cer împodobit cu stele. În cîteva zile după aceea, s-au adunat acolo atîția frați, încît cetatea a rămas pustie de oameni. Sfîntul le-a scris legile pustniciei și petrecerile pustnicești, ca un al doilea Moise.

El aducea în fiecare zi dar lui Dumnezeu popor de moștenire, scoțînd vrednici din nevrednici și trecîndu-i neudați la pămîntul făgăduinței din tulburata mare a vieții, cu povestirile și scrierile lui cele folositoare și mîntuitoare de suflet. Această pustie s-a făcut cea mai împodobită și înfloritoare, întocmai ca un crin mirositor. Acolo unde nimeni nu îndrăznea mai înainte să stea nici o zi, acum, prin Mihail, s-au adunat mulțime de monahi. N-a rămas loc în acel munte rîvnit și minunat al lui Chimina, care să nu aibă monahi și să nu slăvească pe Domnul. Acest lucru nu l-a făcut Cuviosul cu înlesnire și fără pătimire, ci cu multe sudori, cu lacrimi și cu multe osteneli a încetățenit acea pustie.

Văzîndu-l vicleanul diavol, cum se îngrijea atît de mîntuirea fraților cît și de a lui, s-a luptat mult și se nevoia, neputinciosul, să împiedice pe omul lui Dumnezeu, să nu săvîrșească un lucru plăcut Domnului. Dar a rămas rușinat și nelucrător, biruindu-se lesne cu rugăciunile și fierbințile lacrimi ale cuviosului; căci nu putea suferi văpaia ce ieșea din gura lui, cînd se ruga Domnului. Gura lui era sfințită, căci nu s-a jurat, nu a ocărît și nu a certat pe cineva cîndva. Dar mai ales se ruga pentru cei ce-l urau, și nepomenitorul de rău le răsplătea cu faceri de bine. El era atît de milostiv și iubitor de oameni, încît nu putea să vadă pe cineva necăjit și să nu pătimească durerea împreună cu acela, sau să-i ajute după trebuința lui. Pe săraci, mai cu seamă, îi miluia în fiecare zi cu îmbelșugare, pentru care a zidit o casă mare primitoare de străini, în care să se odihnească călătorii ce treceau. Acolo avea slujitori și toate cele trebuincioase, adică hrană și haine.

Acest mare părinte s-a învrednicit și de darul preoției, fiind curat și fără de prihană. Cu aceasta și-a împodobit viața și, cugetînd ziua și noaptea la dumnezeiasca Scriptură, a arătat că preoția se cuvine a fi împreună ajutată cu așezarea monahicească. El, ca să nu grăiesc mai mult, a ajuns la atîta nepătimire și înălțime de privire duhovnicească, încît vedea pe cele depărtate ca aproape și spunea mai înainte cele ce erau să fie, ca un prooroc. Încă a săvîrșit și multe minuni, din care să spunem puține spre încredințarea celor multe.

În lavra cuviosului era un monah oarecare cu obicei rău, cu numele Chiriac. El fura lucrurile fraților și pe toți îi tulbura, ca un necuviincios ce era. De multe ori, Cuviosul Mihail îl sfătuia să-și îndrepteze viața, ca să nu se muncească. Dar el nu se supunea. Acela atît de mult ura pe sfînt pentru că-l învăța, încît a vrut să-l ucidă. Deci, într-o noapte s-a dus la chilia Cuviosului, ținînd cuțitul în mînă și, căutînd printr-o crăpătură a ușii, a văzut pe Cuviosul rugîndu-se și stînd în mijlocul focului. Drept aceea s-a îngrozit de ce a văzut și i s-a uscat mîna. Cuviosul, știind din dumnezeiescul dar cele cugetate de dînsul, i-a grăit dinăuntru, zicînd: "Intră, fiule, și leapădă cuțitul pe care îl ții ascuns".

El, aruncînd cuțitul, a intrat, strigînd: "Am păcătuit!" Și căzînd la picioarele lui și-a mărturisit păcatul. Iar cel fără de răutate l-a iertat, zicîndu-i cu blîndețe: "Du-te, fiule, și pocăie-ște-te din toată inima pentru păcatele tale, căci în puține zile se va sfîrși surghiunul tău!" După aceea a mai trăit 40 de zile. Și astfel s-a împlinit prezicerea mai înainte a Cuviosului.

În altă zi, cuviosul a trimis la rîul Gal, pentru o slujbă oarecare, pe un ucenic liniștit care se numea Isihie, spunîndu-i să se întoarcă la mînăstire tot în acea zi. El, ducîndu-se cu osîrdie, după poruncă, s-a întîmplat de a căzut o ploaie mare și a intrat într-un loc prăpăstios și neumblat care era ca o peșteră, ca să nu-l plouă și a înserat acolo. Văzînd însă că viața îi era în primejdie, pentru neascultare, deoarece fiind noapte, nu vedea să iasă din acea prăpastie fără primejdie, a strigat acestea cu credință: "Sfinte Mihaile, ajută-mi!" Atunci, îndată Cuviosul i s-a arătat cu lumini, dincolo de prăpastie și îi lumina calea ca să vadă, pînă ce a ajuns la mînăstire. După aceea, el s-a făcut nevăzut, iar Isihie a intrat în mînăstire. Cuviosul, nevăzîndu-l, i-a zis mai înainte de a zice el ceva: "Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?" El a răspuns: "Dacă nu apucai înainte să-mi ajuți, viața îmi era în primejdie". Cuviosul i-a poruncit să nu spună la nimeni minunea aceea.

Altădată, în vremea verii, umblînd sfîntul, a stat sub umbra unui copac ca să se odihnească. Stînd el acolo, un țăran sărac i-a adus trei pere, care erau foarte mari și frumoase. Țăranul i-a răspuns, oftînd: "Aveam un pom de la părinții mei și era atît de roditor, încît ne hrăneam dintr-însul. Dar, pizmuindu-l un oarecare om invidios, nu mai rodește nicidecum; astfel că suferim de sărăcie". Deci, cuviosul s-a milostivit spre sărac și, ducîndu-se la pom, l-a binecuvîntat și, făcînd rugăciune către Dumnezeu și gonind pe vicleanul diavol, care se încuibase într-însul, pomul acela s-a făcut mai roditor decît întîi. Drept aceea, săracul acela se ducea și aducea cuviosului poame în fiecare an, ca să nu se facă nemulțumitor către făcătorul lui de bine.

Cuviosul avea un ucenic, cu numele Constantin, care era cîntăreț. Acela era neputincios cu trupul și mai neputincios cu sufletul, fiind puțin credincios, de vreme ce avea trei galbeni și îi păzea cu dinadinsul să-i aibă pentru trebuința sa. Cuviosul îl sfătuia să nu-și pună nădejdea într-înșii, ci să-i pună la mijloc și să nădăjduiască spre Atotputernicul Dumnezeu și spre Sfînta Născătoare de Dumnezeu, dar el nu primea. După cîteva zile s-a întîmplat că, cuviosul avea trebuință de 12 bani și, negăsind, s-a împrumutat. Pentru aceasta, bunul Constantin grăia de rău pe cuviosul, zicînd: "El nu are 12 bani și pe mine mă sfătuia să risipesc cei trei galbeni și să nu-i păstrez pentru nevoia mea. Bîrfind acestea, a adormit și a văzut în vis că era sărbătoare și se adunaseră toți în biserică. Acolo s-a arătat Stăpîna cea cu totul fără prihană, ținînd într-o mînă pe Domnul Hristos, iar de cealaltă o ținea cuviosul și astfel umbla prin biserică. Cînd a ajuns în tindă, Sfînta a poruncit cuviosului să-și întindă rasa. Făcîndu-se aceasta, a aruncat pe dînsa nenumărați galbeni, apoi s-a întors către Constantin, zicînd: "Necredinciosule și nemilostivule cu chipul, nu-ți ajung aceștia să te hrănești?" Constantin, auzind aceasta, s-a sculat tremurînd și alergînd către cuviosul, a aruncat cei trei galbeni și făcînd metanie, își cerea iertare.

Cuviosul, voind a zidi o biserică mare, spre slava lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Lui și spre odihnirea fraților celor întru Hristos, s-a dus un ucenic care voia să aducă bîrne pentru zidire; pentru aceea, dimineața a luat binecuvîntare de la cuviosul. Dar cuviosul, ca un mai înainte văzător, a cunoscut ceea ce era să se întîmple și i-a zis: "Fiule, ia aminte să nu cazi în ispită, pentru cîrtirea și necredința ta". El, ducîndu-se din lucrarea diavolească, s-a oprit și, cîrtind, a căzut peste dînsul un lemn mare, pentru necredința lui. După aceea, Leon zăcea, căci așa se numea ucenicul, chinuindu-se cumplit. Cuviosul, cunoscînd din Duhul Sfînt acestea, a ieșit din chilie cu sîrguință și a trimis pe un monah puternic, zicînd: "Aleargă să scapi pe Leon, că a căzut un lemn peste el și este în pericol de moarte". Locul acela era departe ca la 15 stadii. Deci, ducîndu-se în fugă, l-a izbăvit.

Dar nu numai aceste întîmplări le-a cunoscut mai înainte Cuviosul, ci și altele foarte multe, mai ales despre războaiele și tulburările împăraților și evenimentele ce s-au întîmplat pe vremea lui Roman și Constantin. Toate acelea sfîntul le-a spus mai înainte, fiind rugat de unii. Apoi, iar a mîngîiat pe Constantin, zicîndu-i să nu se întristeze, că degrabă își va lua iar strămoșeasca împărăție. Astfel, toate cîte a proorocit Cuviosul s-au împlinit. Acestea le spunem pe scurt, de vreme ce în hronograf se arată mai pe larg.

Între ceilalți ucenici ai Cuviosului era unul bun scriitor și osîrdnic, care se numea Teofan. Acela i-a slujit patruzeci de ani, de mic copil, pînă la sfîrșit și nu s-a despărțit de dînsul niciodată, ca să-i moștenească faptele lui cele bune, precum s-a și întîmplat. Acestuia i-a poruncit odată să scrie o carte folositoare. El, ca un ucenic bine cunoscător și adevărat, s-a silit peste măsura sa, încît în puțină vreme a sfîrșit-o. Dar, de osteneală multă, i s-a umflat obrazul și mai tot capul, atît de urît și fără de măsură, încît nu i se vedeau nici ochii, nici urechile; nasul și gura i se astupaseră desăvîrșit și nu se vedea chipul sau asemănare de om la dînsul. Deci, era în primejdie de moarte, căci, cu mare osteneală îi deschidea gura și îi turna puțină apă cînd îi venea leșin. Pe atunci Cuviosul Mihail, fiind dus la Constantinopol, bolnavul se chinuia și nu era putere omenească cu meșteșug doctoricesc care să-l vindece. Văzîndu-l așa jalnic și chinuindu-se cumplit, s-au sfătuit să-i spintece obrazul și grumazul, ca ori se tămăduiește, ori moare.

Cugetînd ei acestea, marele Mihail s-a arătat bolnavului noaptea, zicîndu-i: "Să nu lași să te spintece, că mori; crede numai!" Și, deodată cu cuvîntul, își scoase potcapul său și-l puse pe capul bolnavului. Și îndată, o, minunile Tale, Hristoase, Atotputernice, deodată Teofan s-a arătat fără de nici o boală, nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Ci, sculîndu-se din pat, el, care înainte stătea nemișcat, striga în miezul nopții: "De nu venea părintele nostru, cu adevărat muream; deci, dați-mi să mănînc, că nu mă mai doare nimic!" Frații, auzind glasul, socoteau că de dureri și-a ieșit din minți și, aprinzînd o lumină, l-au văzut pe dînsul sănătos și au slăvit pe Domnul, Care preamărește pe robii Săi nu numai în ceruri, dar îi slăvește și prin cei ce sînt de față.

Doream să ies puțin din ceea ce-mi stă înainte, ca să împodobesc sfințitul chip al Cuviosului cu laude. Dar, de vreme ce faptele lui ajung spre lauda lui și spre folosul nostru, nu voiesc să vorbesc multe deci, ci voi spune despre fericita lui moarte. Acest minunat cuvios a călugărit și pe Cuviosul Atanasie, care a zidit Lavra Atonului. El, aflîndu-se odată în Constantinopol, l-a văzut Atanasie și cucerindu-se de faptele lui cele bune, a mers cu el la muntele lui Chimina și a rămas mulți ani sub ascultarea lui. Cînd Atanasie a cunoscut că cuviosul bătrîn voia să doarmă, a fugit ca să nu-l facă egumen. El a luat din evlavie culionul lui Mihail, pe care îl purta totdeauna la sărbătorile cele mari, cîtă vreme a trăit, pînă la cea mai de pe urmă zi. Și, punîndu-și mantia și acel sfințit culion, le purta pînă în ceasul ce și-a dat sufletul. Aceasta a făcut-o pentru multa evlavie ce avea către acel duhovnicesc părinte al său. Nu scriem aici mai mult despre aceasta, fiindcă s-a scris mai arătat în viața lui.

Deci, Sfîntul Mihail, avînd niște rudenii de neam bun ca acelea, nu s-a slăvit în deșert niciodată, ci totdeauna se smerea tuturor, ca și cum ar fi fost țăran prea prost. El s-a lepădat de lume cînd era de optsprezece ani și a stat în pustie 50 de ani, petrecînd îngerește, cel cu nume de înger, neschimbîndu-și deloc canonul înfrînării, pînă la cea mai de pe urmă suflare. El postea totdeauna, afară de boală grea sau praznic împărătesc, sau cînd i se întîmplau oarecare cinstiți și mari boieri. Întîi, cînd s-a făcut monah, mînca o dată la două zile, iar hrana lui era din poame și verdețuri, fierte sau nefierte, legume și zeamă de orz, iar ca băutură avea apă. Îmbrăcămintea lui era foarte sărăcăcioasă și aspră. Cînd era sănătos, dormea șezînd pe scaun, iar cînd era bolnav, dormea pe pat, pe care avea o rogojină și două piei. El era foarte iubitor de prăznuiri, dar mai ales cînd era praznicul Stăpînului Hristos, sau al Născătoarei de Dumnezeu, priveghea toată noaptea în cîntări. În altă zi nu-l vedea nimeni vesel, numai atunci cînd avea praznice, pe care le săvîrșea cu multă evlavie.

În Constantinopol era un iubitor de Hristos, care, prăznuind cu multă evlavie un praznic al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe cînd era la priveghere și stătea în strană și se ruga, a văzut o vedenie, care i-a zis: "Este trebuință să mă duc la muntele Chimina, ca să prăznuiesc împreună cu monahul Mihail, credincioasa mea slugă. Acela mă primește cu mult dor și evlavie". Văzînd aceasta, acel cucernic care o prăznuia, s-a dus la Chimina și, vorbind împreună cu Cuviosul, a văzut că, cu dreptate, împărăteasa îl pune pe monahul Mihail înaintea tuturor și a mărturisit minunea. Deci, așa petrecînd cel întocmai cu îngerii și cu nume de înger, cu cuvioșie și cu plăcere de Dumnezeu, Cuviosul Mihail s-a dus către veșnica împărăție, pe care s-o dobîndim și noi cu dumnezeiescul dar și iubire de oameni. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site