Viaţa Sfîntului Sfinţitului Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei
(9 iulie)

Vieţile Sfinţilor pe luna iulie

Părinţii acestui sfinţit mucenic au fost din hotarele Antiohiei, de pe vremea în care S-a pogorît la neamul omenesc Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu şi pentru oameni S-a făcut om iubitor de oameni. Ei auzind de minunile prealuminate, care le făcea în Ierusalim Stăpînul Hristos, s-au dus acolo împreună cu fiul lor Pangratie. Auzind şi de învăţătura preadulce a Mîntuitorului, au crezut în ea şi s-au botezat în numele Preasfintei Treimi. Apoi s-au întors la casa lor, lăudînd pe Domnul. Ei au trăit multă vreme cu cinstire de Dumnezeu şi apoi s-au săvîrşit; iar Pangratie a rămas în casa lor, sporind în înţelepciune, pricepere, cugetare şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi.

După Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului. Aflînd acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mîntuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns slujindu-i toţi din casa lui. Petru spunîndu-le multe învăţături, mulţi au crezut, iar el i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, şi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin. Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicînd: "Vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini, deci Stăpînul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfînta Evanghelie".

Preaînţeleptul Pangratie, aşezînd bine acestea, a căzut la picioarele Sfîntului Petru, zicînd: "Apostole al lui Hristos, iată, mă dau în mîinile lui Dumnezeu şi sufletului tău". Petru a învăţat pe cei ce au crezut, să păstreze dreapta credinţă curată, Sfîntul Botez neîntinat şi să sufere orice patimi şi chiar moartea, pentru credinţă şi pentru împărăţia cerului. Întărindu-i cu acestea şi cu alte mîntuitoare cuvinte, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, şi care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Petru i-a botezat şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie: "Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi". Ei, ducîndu-se la ţărmurile mării, prin îngrijirea lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. După ce a spus aceasta apostolului, ei s-au dus să vorbească cu corăbierii. Aceia, văzînd pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dînşii. Că, auzind cuvîntul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dînşii cu darul Preasfîntului Duh şi, crezînd, s-au botezat cu toţii.

Luînd cuvenita binecuvîntare şi sfînta sărutare de la Sfîntul Petru, Marchian a intrat în corabia lui Gomil, iar Pangratie, în a lui Licaonid. După cîteva zile, Pangratie a ajuns într-un loc al Siciliei, care se numea Falcon, şi unde era de mult timp o grădină a unei femei cu numele Falconia. Aceasta a născut un fiu foarte frumos şi l-a numit Falcon. Plimblîndu-se ea odată prin grădină, deodată copilul a murit şi, îngropîndu-l acolo, i-a zidit o capişte mare şi frumoasă, iar deasupra mormîntului său a pus un idol mare cioplit din piatră, pe care l-a numit zeul Falcon. Aceluia îi jertfea trei tineri şi şaptezeci şi trei de viţei aleşi de parte bărbătească. De atunci încolo, rătăciţii făceau în toţi anii astfel de jertfă necuraţilor diavoli. Deci, după ce Sfinţitul Pangratie a ieşit din corabie şi a stat pe pămînt, ţinînd în mînă un toiag în formă de cruce, diavolii care locuiau în idol, clătinîndu-l pe el tare, au strigat plîngînd: "O, zeule Falcon, foc a venit să te gonească pe tine, căci Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria, a trimis aici o sabie ca un fulger. Aceea a luminat locul acesta, iar pe noi ne-a înfricoşat. O, Licaonide, cum l-ai adus aici şi n-ai ars corabia ta!"

Atunci Pangratie a făcut semnul Sfintei Cruci, jurînd pe diavoli, să înceteze glasurile şi sunetele, iar ei au tăcut. Atunci Licaonid a zis către Pangratie: "Să nu te apropii de necuratul Falcon, că pe mulţi a omorît". Dar el a răspuns: "Noi avem darul Sfîntului Duh şi nu ne temem de diavoli. Deci, vino după noi, ca să vezi slava lui Dumnezeu şi pierderea lui Falcon". Apoi, luînd Sfînta Cruce, Sfînta Evanghelie şi icoana Domnului Hristos şi, apropiindu-se de necurata capişte, a făcut mai întîi rugăciune spre răsărit, către adevăratul Dumnezeu, ca să-i dea lui înţelepciune şi putere, să întoarcă pe cei răi la adevărata credinţă şi să gonească de acolo pe diavoli. Apoi, după rugăciune a strigat, zicînd: "O, necuraţilor diavoli, vă jur pe voi cu Sfînta Treime, să ridicaţi pe nesimţitorul Falcon şi toată capiştea, aşa cum se află, şi să o aruncaţi departe în mare, ca la treizeci de stadii, şi acolo să vă afundaţi împreună cu ea".

Deci, deodată cu cuvîntul sfîntului, s-a făcut zgomot mare şi s-au arătat mulţime de diavoli în formă de corbi şi vulturi, care au răpit capiştea şi idolul şi i-au aruncat în mare. Licaonid văzînd aceasta s-a minunat. După aceasta a cerut voie sfîntului să aducă dar, după cum avea obicei, ighemonului insulei, cu numele Bonifatie, asemenea şi lui Avrilian, mai marele cetăţii. Iar sfîntul i-a zis: "Du-te cu pace şi vezi să nu te despartă cineva de dragostea lui Hristos".

Plecînd el, a adus ighemonului daruri foarte scumpe. Ighe-monul l-a întrebat despre părţile Răsăritului, cum petrec dregătorii. Iar el i-a răspuns: "Toate eparhiile sînt în linişte, că pacea marelui şi adevăratului Dumnezeu i-a umplut pe ei şi păzeşte pe cei ce cred întru Dînsul". Atunci i-a povestit lui minunea cea mare pe care o săvîrşise sfîntul şi L-a propovăduit pe Hristos, spunîndu-i toate cîte a văzut şi a auzit de la Pangratie.

Pe cînd vorbeau ei, au venit acolo tînguindu-se toţi necuraţii popi şi au strigat fără de rînduială, zicînd: "O, preaputernice ighemoane, mare necaz am întîmpinat, căci doritul nostru zeu Falcon s-a prăpădit cu toată capiştea lui cea slăvită, încît nici locul jertfelnicului nu se mai cunoaşte". Atunci Bonifatie le-a zis lor: "Popii marilor zei ai Travomeniei, mergeţi şi cercetaţi, dacă nu cumva a voit mai multă jertfă, şi pentru aceasta ne-a defăimat pe noi şi s-a dus în alt loc. Deci voi cerceta şi eu, ca să ştiu cum a fost pricina".

Acestea zicîndu-le, i-a liberat pe ei, iar pe Licaonid îl întreba să-i spună iarăşi despre Hristos. Căci multă veselie primea sufletul său auzind mărturisirea Evangheliei. Atunci i-a povestit lui pe larg cu de-amănuntul cîte a auzit despre Domnul Hristos, apoi despre Petru şi despre Pangratie, cum a poruncit el diavolilor de a afundat capiştea şi idolul în mare. Auzind acestea dregătorul, s-a bucurat şi i-a zis lui: "Rogu-te pe tine, prietenul meu, mergi din partea mea şi te închină Sfîntului Pangratie şi-l roagă pe el să vină, ca să văd şi eu pe un bărbat cinstit ca acesta". Atunci el i-a răspuns: "Ascultă-mă, domnul meu. De iubeşti pe Hristos, porunceşte propovăduitorilor să dea de ştire în toată cetatea şi în părţile de primprejur, că vrei să faci alergarea de cai şi să iei în scris pe toţi. Cu ocazia aceasta, vei face praznic, şi astfel va veni acolo şi marele Pangratie".

Cuvîntul acesta a plăcut dregătorului şi îndată a trimis veste în toată eparhia lui. Deci, s-au adunat ca la două sute de mii bărbaţi, şi pe toţi i-a ospătat cu cină îndestulată. Apoi, a doua zi dimineaţa, au venit toţi la cîmp, iar Licaonid s-a dus la Pangratie şi i-a spus lui despre multa evlavie a ighemonului, cum că doreşte să-l vadă şi să vorbească împreună; deci, să meargă acolo.

Pangratie n-a voit să meargă din pricină ca să nu se tulbure poporul. Dar a zis lui Licaonid să aducă pe ighemon la el, după ce va sfîrşi praznicul. Aşa a şi făcut. Deci, cînd ighemonul a mers la Pangratie, l-a găsit îmbrăcat cu sfintele veşminte, şezînd pe scaun şi avînd înaintea lui icoana Domnului Hristos şi Sfînta Cruce. Ighemonul, văzîndu-l pe el cu atîta slavă, i s-a închinat lui pentru că a văzut lumină dumnezeiască, care îi înconjura faţa lui. Iar sfîntul l-a ridicat şi l-a sărutat. Apoi, sculîndu-se tremurînd, a strigat zicînd: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Cred în Tine Iisuse Hristoase, Dumnezeul cel adevărat!"

Atunci sfîntul l-a binecuvîntat cu semnul crucii şi i-a poruncit să şadă aproape de dînsul. El însă a zis: "Cum să mă apropii de tine, că văd văpaie împrejurul tău?" Atunci sfîntul, cunoscînd că darul Duhului Sfînt era în veşmintele lui cele preoţeşti cu care era îmbrăcat, a poruncit să iasă toţi puţin afară, şi apoi iarăşi să vină. După aceea s-a dezbrăcat de sfintele veşminte, şi atunci Bonifatie n-a mai văzut focul, şi astfel a stat lîngă dînsul şi a ascultat cuvintele lui cele mîntuitoare.

După ce a cinat cu măsură din cele ce Dumnezeu le-a trimis, sfîntul le-a zis lor: "Fiii mei, ne-am ospătat trupeşte, acum să ne ospătăm şi duhovniceşte". Deci, mergînd în mijlocul casei, a luat sfintele veşminte şi cînta slujba Utreniei. Dar cînd a ajuns la cîntarea "Sfinte Dumnezeule...", o minune s-a întîmplat: acoperămîntul casei s-a deschis şi a venit un fulger la noi, iar noi de frică am căzut cu feţele la pămînt, însă sfîntul ne-a ridicat, zicînd: "Nu vă temeţi, că Iisus Hristos, a venit să lumineze inimile voastre şi să-L cunoaşteţi pe El". Atunci a luat o Evanghelie scrisă evreieşte, în care erau scrise patimile şi tainele Mîntuitorului Iisus Hristos, adică Naşterea, Răstignirea, Învierea şi celelalte, şi citind Evanghelia Sfinţitului Matei, a învăţat îndeajuns pe dregător pînă la miezul nopţii. Mulţumind el sfîntului, a mărturisit că crede din toată inima în Domnul Hristos.

Deci, închinîndu-se sfîntului şi luînd iertare s-a dus. Licaonid a zis către sfînt: Dregătorul a zis să mergem în cetate ca să-i binecuvintezi palatul". Iar el a răspuns: "Bine, fiule; dar necuraţii diavoli vor plînge pierderea lor, şi vor căuta să se lupte cu noi. Deci, ia scrisoarea aceasta şi după ce o vei citi prin toate capiştile, arunc-o în capiştea necuratului Lison şi să fugi". În scrisoarea aceea zicea: "Pangratie, robul lui Iisus Hristos, către Lison, necuratul zeu al Tavromeniţilor. Primind scrisoarea mea să o citeşti şi celorlalţi necuraţi zei, şi să nu faceţi tulburare, ci să fiţi ca nişte surzi şi muţi".

Luînd Licaonid scrisoarea, s-a dus şi a aruncat-o la idol. Deci, în ceasul al treilea din noapte a venit un glas către sfîntul, zicînd: "Robul lui Dumnezeu, am făcut după cum ai rînduit, mergi în cetatea ta". Atunci sfîntul şi-a luat oamenii şi a mers la ighemon, care i-a întîmpinat cu multă cinste şi i-a ţinut 40 de zile în palat. Dar popii idolilor s-au adunat în divan, zicînd: "O, ighemoane, s-a apropiat praznicul marelui zeu Lison, deci, porunceşte poporului să-i facă jertfă de-ajuns, ca să nu se mînie şi să fugă şi el ca Falcon". Iar el a zis: "Mergeţi de pregătiţi cum voiţi".

După aceea a întrebat în taină pe Pangratie, ce să facă, iar el i-a răspuns: "Păzeşte-te de astăzi să nu mai jertfeşti zeilor, ci să fii tare în credinţă; iar dacă doreşti să iei Sfîntul Botez, să zideşti o biserică unde să fac jertfa mea, fiindcă nădăjduiesc în Domnul nostru Iisus Hristos, că ne va izbăvi de nevăzuţii vrăjmaşi". Bonifatie i-a zis: "Cinstite părinte, sînt gata să fac orice mi-ai porunci, numai arată-mi chipul şi locul, şi eu voi face cu bucurie". Atunci ei au mers împreună la marginea cetăţii despre răsărit, şi i-a însemnat forma bisericii într-un loc bine potrivit. Iar biserica a fost gata în 30 de zile.

Pe cînd Pangratie săvîrşea Sfînta Liturghie, toţi cîţi erau în biserică, au văzut un foc înfricoşător, care, ca un fulger, lumina toată biserica în chip prealuminat. Cînd sfîntul a isprăvit Sfînta Liturghie, au căzut toţi zeii Tavromeniei, zdrobindu-se. Popii nu ştiau nimic de acea pricină, pentru că nu erau acolo. Deci, sfîntul a împărtăşit cu Sfintele Taine pe cei botezaţi, iar pe ighemon nu l-a împărtăşit. Atunci acesta a întrebat pe Licaonid în taină de acea pricină şi i-a spus: pentru că nu era creştin desăvîrşit; şi deci, nu era vrednic de sfinţita împărtăşanie. După Liturghie, ighemonul a luat pe toţi dregătorii ca să-i ospăteze în palatul său. Sfîntul, şezînd la masă, a pus la dreapta sa pe Licaonid, iar la stînga pe ighemon, după cum a făcut şi alte dăţi. Binecuvîntînd pîinea întru pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a dat tuturor de au mîncat, iar după ce s-au ospătat, i-a liberat pe toţi.

Necuraţii slujitori, mergînd în capişti să tămîieze pe idoli şi negăsindu-i, au plîns pierderea zeilor lor. Deci, în toată cetatea s-a făcut tulburare mare. Cei mai mulţi s-au adunat în palatul ighemonului, strigînd unele ca acestea: "Ce faci, Bonifatie, nevrednice ighemon? De ce nu vii să vezi ce au pătimit zeii tăi, cumplitule? Oare nu sînt ei care te-au îmbogăţit şi te-au cinstit atît de mult pe tine? Atunci pentru ce nu-i cinsteşti, şi nu te mîhneşti împreună cu noi? Pe cînd tu te bucuri şi prăznuieşti cu veselie, noi plîngem".

Auzind ighemonul ocările poporului, s-a înfricoşat. Deci, suindu-se în locul cel mai înalt al divanului, împreună cu 60 de soldaţi îmbrăcaţi în aur, a zis acestea către popor cu vorbă smerită şi blîndă: "Preaînţelepţi bărbaţi tavromeni, nu ocărîţi ighemonia cu nedreptate şi nu vă mîniaţi fără de socoteală asupra mea, care nu v-am greşit cît de puţin. Deci, faceţi ceea ce v-am zis şi altădată, cînd a pierit Falcon, adică căutaţi pe cărturarii cei mai înţelepţi şi rugaţi-i să caute în cărţile voastre, pînă ce vor afla pricina pentru care au fugit zeii noştri. Pentru că nu le mai facem jertfă, de aceea ne-au urît? Sau că a venit un alt Dumnezeu mai tare şi mai puternic decît ei şi Căruia neputînd să I se împotrivească, au căzut de frică? Şi după ce vom afla adevărul vom face ce este mai de folos, adică, dacă au fugit pentru puţinele jertfe ce li se aduc, să le înmulţim cît voiesc, iar dacă este un alt Dumnezeu mai tare, să credem în Acela, şi să nu mai avem trebuinţă de ei. Deci, duceţi-vă în capişte voi cei mai cucernici şi cu rugăciune întrebaţi pe zei, să vă arate pricina".

Acest sfat al dregătorului a plăcut la toţi. Deci, au ales pe unii ce ştiau vrăji şi farmece şi au pus treizeci şi doi la tot jertfelnicul, strigînd şi întrebînd mult timp. Însă le-a răspuns un drac, pe care îl numea Lison, zicînd: "Ce aţi venit la mine şi mă lăudaţi în zadar? Ce am făcut pînă acum, am făcut! Dar de azi nu vă mai nălucim, pentru că dumnezeirea cea în trei ipostasuri a cercetat zidirea Sa şi a trimis Cuvîntul Său, tămăduind pe toţi". Iar ei au răspuns: "Ce zici, Lison? Care zeu este mai puternic decît tine?" Iar diavolul a răspuns iarăşi: "Acela Care a făcut cerul, pămîntul, marea şi toată lumea şi a zidit pe om. El a trimis acum asupra noastră sabie de foc, cu care a pierdut pe Falcon, pe Die şi pe ceilalţi zei şi pe mine nelucrător m-a făcut de azi înainte, iar pe Licaonid, ucenicul lui Hristos l-a adus aici".

Auzind rătăciţii acestea, se tînguiau că şi-au pierdut nădejdea şi se rugau iarăşi neputinciosului lor zeu, să le dea ajutor. Deci, aruncînd vrăji, au scris numele celor de neam bun ai cetăţii şi pe care va cădea vraja, să-l jertfească ca să îmbuneze pe diavol. Numele pe care l-au scos întîi, a fost al ighemonului. Atunci poporul s-a bucurat şi înjunghiind tauri şi ţapi, a umplut pahare de sînge, şi luînd ramuri de mirsină şi de dafne, au alergat toţi la palat, strigînd: "O, preabunule ighemoane, marele zeu Lison te-a cerut spre jertfă, şi toţi te fericesc, că şi în lumea aceasta ai fost ca şi în toată viaţa ta cinstit şi slăvit, iar acum cu jertfa aceasta te faci ca un Lison şi Joe după moarte fără de moarte. Zicînd acestea au alergat să pregătească cele potrivite jertfei. După aceea, Bonifatie s-a dus degrabă la biserică, şi căzînd la picioarele sfîntului, i-a povestit primejdia cu preaamare lacrimi, că voiesc să-l aducă spre jertfă diavolului. Pangratie, i-a zis: "Fiule, du-te şi să nu te temi de nimic, că mîine voi veni la jertfă împreună cu tine şi atunci toţi veţi vedea puterea lui Hristos".

La al noulea ceas din noapte, sfîntul s-a sculat să-şi facă pravila sa după rînduială. Însă în capiştea cea mare a lui Lison, închinătorii de idoli i-au ridicat şi i-au pus pe zei la locurile lor, ca să zică ei către popor că s-au ridicat singuri. Dar cînd sfîntul a început trîmbiţa cea duhovnicească, făcîndu-şi pravila sa în biserică, au căzut iar la pămînt toţi idolii cei ridicaţi şi s-au sfărîmat. Deci, poporul a fugit de acolo şi alerga, minunîndu-se. Iar cînd au trecut pe lîngă biserică şi au auzit pe sfîntul cîntînd, au rămas uimiţi de acea cîntare duioasă, pe care n-o auziseră niciodată. Căci glasul sfîntului era foarte dulce şi melodios, iar biserica nu se vedea, fiindcă era întuneric împrejurul ei.

Sfîntul după ce şi-a săvîrşit pravila, a ieşit şi a stat la uşă; apoi, gonind întunericul cu semnul Sfintei Cruci, a deschis ochii păgînilor. Văzînd ei biserica, şi sfîntul arătîndu-li-se ca un înger cu adevărat al lui Dumnezeu, s-au înfricoşat şi l-au întrebat, zicînd: "Te jurăm pe puterea marilor zei, să ne spui dacă eşti Dumnezeu sau om?" Sfîntul le-a răspuns: "Eu nu sînt Dumnezeu, nici nu slujesc ca voi necuraţilor diavoli, ci sînt zidirea lui Dumnezeu precum sînteţi şi voi. Deci, sînt trimis de adevăratul Dumnezeu ca să vă propovăduiesc cuvîntul vieţii şi al adevărului şi, de mă veţi asculta, veţi afla viaţa cea veşnică. Vă voi vesti despre marele şi neurmatul Dumnezeu, Care a făcut lumea, a zidit firea omenească şi dăruieşte îndulcirea veşnică celor ce-L iubesc, iar aceia pe care voi îi numiţi zei, sînt diavoli şi cei ce cred într-înşii se duc împreună cu ei în munca cea veşnică".

Oamenii, auzind acestea, s-au umilit zicînd: "Noi vedem în tine darul cu adevărat dumnezeiesc şi credem că vrednicia ta este mai puternică decît a zeilor, dar să nu-i pedepseşti, fiindcă ne-au ajutat în războaie de multe ori". Sfîntul le-a zis: "Duceţi-vă şi pregătiţi pe ighemon spre jertfa lui Lison, după cum aţi cugetat, şi acolo vă voi arăta puterea Dumnezeului meu".

Plecînd ei de la sfîntul, ziceau unul către altul: "Omul acesta se pare că grăieşte adevărul, căci de nu era Dumnezeul lui mai puternic, n-ar fi prăpădit pe zeii noştri". Atunci Xantip, fiind mai mare peste filozofi, a zis către ceilalţi: "Ascultaţi, bărbaţi preaînţelepţi: Voi m-aţi ales şi m-aţi rînduit la meşteşugul doctoricesc de care m-am îngrijit după putere. Acum cîteva zile a venit la mine un om cu chip minunat şi vrednic, şi mi-a dat o carte, zicînd: "Xantipe, ia această carte doctoricească, dată de puterea cea de sus". Zicînd acestea, s-a făcut nevăzut. Eu, citind cartea, am aflat că este scrisă de patru oameni, care cu un glas povesteau despre Iisus Hristos, că este adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Deci socotesc că acest om a venit să-l propovăduiască pe dînsul, căci cum am ajuns cu cartea în casa mea, toată s-a luminat de o lumină cerească şi cîţi neputincioşi zăceau acolo, munciţi de felurite boli, toţi s-au tămăduit în acel ceas".

Poporul, auzind acestea de la Xantip, a voit să se întoarcă la sfînt, dar diavolul nu i-a lăsat pe nici unul, ci i-a silit să se ducă la palat. Ei, luînd pe ighemonul Bonifatie, l-au dus la Lison, şi dezbrăcîndu-l, l-au legat cu mîinile înapoi, mulţumind pe necuratul diavol. Bonifatie căuta într-o parte şi în alta să vadă pe Pangratie, şi zicea cu plîngere amară: "O, păcatele mele, la ce fel de moarte amară sînt dat eu ticălosul! Unde eşti, părinte Pangratie? Ai zis că vei veni la jertfă, să pierzi pe nesimţitorul Lison şi acum nu te arăţi, ci mă laşi singur? Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă ca un milostiv!"

Fraţilor, Lison acesta avea un şarpe foarte mare şi prea înfricoşat, care bea sîngele jertfelor. Marele Pangratie, îmbrăcîndu-se cu sfinţitele veşminte, s-a făcut tot ca o văpaie de foc şi, ajungînd cu cinstita Cruce la locul unde era legat Bonifatie, îndată s-au dezlegat legăturile singure, iar cei ce erau împrejur, toţi au căzut la pămînt, nesuferind strălucirea sfinţitelor veşminte. Atunci el i-a binecuvîntat şi toţi s-au sculat. Deci, apropiindu-se de pîngăritul Lison, a zis acestea: "Diavole necurat, te jur în numele Preasfintei Treimi să fugi din locul acesta şi să te afunzi în mare împreună cu Falcon!" Atunci diavolul a făcut îndată un zgomot mare, încît toţi s-au cutremurat; apoi idolul s-a dezrădăcinat din acel loc înfricoşat şi neclintit, împreună cu diavolul care era sălăşluit într-însul, şi a căzut în mare, iar haina lui Lison, adică acel şarpe mare, a rămas în groapă. Atunci sfîntul l-a legat de grumaji şi l-a tras afară. Şarpele, făcînd mai întîi o şuierătură groaznică, s-a despicat de sus pînă jos. Poporul, văzînd nişte minuni ca acestea preaslăvite, a strigat: "Mare este Dumnezeul lui Pangratie!"

Apoi îndată au sfărîmat paharele, iar taurii şi ţapii care îi înjunghiaseră i-au aruncat să-i mănînce cîinii şi, în scurt, toată jertfa au prăpădit-o. Sfîntul a poruncit să lege pe şarpe cu funii şi să-l tîrască pînă la mare. Deci, pe cînd tinerii îl trăgeau pe pietre, i se dărăpăna carnea şi i se vedeau oasele. Unul din aceia a scos cu multă osteneală securile, ca să-l păzească spre pomenirea minunii, şi punîndu-l în cîntar, a tras şaptezeci de litre.

Fericitul Pangratie a dat tuturor arvuna Sfîntului Botez şi i-a pecetluit cu cinstita Cruce. Iar ei au intrat în capiştile idolilor, au aruncat la pămînt pe idolii cei mici, i-au sfărîmat pe toţi, i-au scuipat şi i-au călcat în picioare. Apoi sfîntul s-a suit într-un loc înalt, ca să-l vadă toţi cîţi erau acolo, ca la o sută de mii şi mai mulţi. După aceea, făcînd rugăciune pentru dînşii, i-a binecu-vîntat, zicîndu-le: "Acum duceţi-vă la casele voastre şi vă curăţiţi, postind trei zile, şi rugaţi-vă Domnului, să vă învrednicească să primiţi Sfîntul Botez. După trei zile mulţimea a venit, aducînd fiecare lumînări şi îmbrăcăminte pentru dumnezeiescul Botez.

Astfel Sfîntul Pangratie a botezat în acea zi douăzeci şi patru de mii, şi s-a făcut în toată cetatea bucurie mare şi veselie. Veneau încă şi cei ce locuiau aproape de muntele Etna şi se botezau, auzind de facerile de minuni ale sfîntului. Căci el tămăduia şchiopi, orbi, slăbănogi, idropici, îndrăciţi şi alţi neputincioşi. Apoi Xantip filosoful a adus sfîntului Sfînta Evanghelie şi i-a spus pricina, precum s-a zis mai sus. Iar Sfîntul a citit-o poporului şi toţi au primit-o cu bucurie şi cu mare evlavie.

După două ceasuri, a venit la sfîntul o femeie leproasă, care era preoteasă a idolilor, şi i-a zis cu vicleşug: "Dacă Hristos îmi va da tămăduire, mă voi boteza". Sfîntul, cu toate că ştia bine gîndul ei cel viclean, totuşi a tămăduit-o cu cuvîntul; căci, făcînd pe dînsa semnul cinstitei Cruci, îndată s-a tămăduit. Dar ea, în loc să dea mulţumire lui Dumnezeu şi sfîntului, grăia cuvinte urîte şi vătămătoare. Pentru aceasta, Sfîntul a zis către dînsa: "O, femeie, fiindcă ai îndrăznit să ispiteşti pe Dumnezeu, care ţi-a dat sănătate, să ştii că El poate să întoarcă iarăşi lepra asupra ta".

Zicînd acestea, a luat de pe pămînt cojile leprei ce căzuseră de pe trupul ei, şi i le-a aruncat în faţă, zicînd: "Fiindcă nu mărturiseşti darul tămăduirii, Dumnezeu să fie binecuvîntat şi să-ţi dea pedeapsa îndoită". Zicînd aceasta, îndată i s-a aprins ca o văpaie tot trupul ei, din creştet pînă în picioare. Din acea pricină ea a făcut băşici care s-au spart, încît de pe dînsa curgea apă fierbinte. Acestea îi făceau atîta durere, încît ticăloasa chinuindu-se, striga şi zicea: "Miluieşte-mă, robul adevăratului Dumnezeu, că nu mai nădăjduiesc în necuraţii zei, ci numai în tine; deci, roagă pe Domnul Iisus Hristos, să-mi dea tămăduire!"

Sfîntul, milostivindu-se, a făcut rugăciune pentru dînsa, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci şi astfel s-a tămăduit, fiindcă a crezut din tot sufletul. Apoi, învăţînd-o dreapta credinţă, într-a opta zi a botezat-o şi a făcut-o diaconiţă, punîndu-i numele Benedicta. Ea, după aceea, şi-a sfărîmat toţi idolii, a dus pe sfîntul într-o grădină a ei şi arătîndu-i o mulţime de aur, i-a zis să-l împartă la săraci. Însă ea spunea că în ţara aceea nu se găsesc săraci. Sfîntul i-a zis: "Dacă vrei să te mîntuieşti, urăşte aurul, că iubirea de avuţii este rădăcina tuturor relelor. Deci fugi de dînsa, căci vei cîştiga bogăţie în cer". De atunci ea şi-a lăsat toată bogăţia şi slujea în biserica Domnului cu sîrguinţă.

Sfîntul a mai tămăduit şi pe altă femeie, care avea la grumaji o patimă nevindecată, asemenea şi pe mulţi bărbaţi care aveau multe feluri de boli. El a botezat în ziua aceea opt mii de bărbaţi afară de femei şi de copii, apoi a slujit Sfînta Liturghie ca să-i împărtăşească. Atunci a sosit şi ighemonul Bonifatie, cu mulţime de popor, iar cînd sfîntul a înălţat Sfintele Taine, biserica s-a deschis deasupra şi a venit un foc ceresc, care l-a înconjurat. Cei ce vedeau, s-au înfricoşat şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de împărtăşanie, pentru că vedeau faţa lui ca o făclie de foc. Sfîntul le-a zis: "Fiii mei, apropiaţi-vă şi nu vă temeţi, căci focul acesta nu arde, ci luminează pe cei ce se împărtăşesc". Atunci a împărtăşit pe toţi credincioşii care erau botezaţi, iar pe cei necredincioşi i-a făcut catehumeni, adică i-a pregătit pentru Sfîntul Botez şi a treia zi a botezat cinci mii.

După aceasta, Bonifatie a spus sfîntului, că vrea să facă război cu potrivnicii eparhiei lui. Deci, să-l binecuvinteze, ca să biruiască pe vrăjmaşi, şi să-l sfătuiască în ce cîmp să facă războiul. Sfîntul i-a poruncit să adune acolo în Tavromenia ostaşii din toată eparhia sa, adică de-ai săi, şi să se roage pentru dînşii. Deci, a trimis vestitori în toată eparhia sa şi în douăzeci de zile s-au adunat toţi, care erau 540.000. Dar să nu fie cineva neîncrezător de mulţimea poporului, căci cetatea aceasta a Tavrului şi a Meniei era mai bogată şi mai cinstită decît toate cetăţile Siciliei şi Calabriei. Deci, s-a adunat la cîmp tot poporul, care avea dorinţă să vadă pe sfînt. El şi-a luat sfintele veşminte, a ieşit în cîmp cu dregătorul şi s-a suit într-un loc înalt ca să-l vadă toţi. Ostaşii, văzînd faţa lui luminînd ca o lumină, credeau că este Dumnezeu şi se întrebau unii pe alţii: "De unde a venit un astfel de Dumnezeu minunat?" Credincioşii ziceau: "Oamenii nu sînt dumnezei, ci robi ai adevărului şi Atotputernicului Dumnezeu". Atunci, cei mai mulţi au crezut în Hristos, cerînd Sfîntul Botez.

Deci, sfîntul s-a pregătit să slujească acolo înaintea mulţimii, Sfînta Liturghie, ca să-i întărească mai bine. Credincioşii au venit să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine, iar cei nebotezaţi, avînd dorinţă să vadă taina aceasta a Sfintei Liturghii, s-au apropiat de el şi aruncînd armele la pămînt, priveau cu mare cucernicie. Atunci s-a făcut o minune ca aceea, care s-a făcut mai înainte cu Moise, cînd a dat în Sinai legea poporului, căci un nor s-a pogorît şi a acoperit pe marele Pangratie, şi poporul, văzînd aceasta, a căzut la pămînt minunîndu-se, iar cînd a înălţat Sfînta Pîine, norul s-a suit la cer. Mulţi elini crezînd că sfîntul era Dumnezeu, îi ziceau: "Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne învredniceşte şi pe noi de darul Tău". Sfîntul s-a suit pe piatră ca mai înainte, şi le-a povestit pe scurt taina dumnezeirii. Pentru aceea toţi au crezut din tot sufletul, cerînd Sfîntul Botez, mai înainte de a se duce la război. Deci, făcîndu-i catehumeni, le-a poruncit să postească trei zile, apoi i-a botezat pe toţi.

Atunci s-a făcut în toată tabăra mare praznic şi le-a hirotoni-sit preot în locul său pe un ucenic pe care-l avea, cu numele Evagrie, cel care a scris viaţa acestuia cu iubire de adevăr şi încre-dinţare. Pe acela l-a trimis să-i mărturisească şi să-i împărtăşească în război. El a pus pe un argintar de a făcut la steaguri, la cel dintîi, chipul Domnului Hristos, iar la celelalte, Sfînta Cruce, şi astfel să le poarte în război înaintea tuturor. Cînd a voit să plece mi-a poruncit să slujesc Sfînta Liturghie, zice Evagrie cel mai sus numit, ca toţi să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine. Deci, săvîrşind cu frică dumnezeiasca Liturghie, Sfîntul Pangratie s-a împărtăşit înaintea stătătorilor cetăţii, apoi am mers în cortul dregătorului şi am ospătat. După aceea sfîntul ne-a binecuvîntat pe toţi, şi făcînd semnul Sfintei Cruci pe fruntea mea, m-a sărutat şi m-a liberat. Deci, mergînd la mare, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori şi aşa am plecat, iar sfîntul s-a întors la biserica sa.

Acolo, în cetate erau două fecioare frumoase, surori după trup, dar orfane, pentru că le muriseră părinţii. Acestea, după ce s-au botezat, au venit la sfînt, zicînd: "Părinte cuvioase, la sfinţia ta alergăm, rînduieşte-ne împreună cu preoteasa Hrisina, şi dă-ne dregătoria diaconească, pentru că noi am pus în mintea noastră să nu ne mărităm niciodată. Pe noi ne-au cerut cei mai de frunte dregători ai cetăţii, dar dorim să ne păzim fecioria noastră neîntinată". Sfîntul le-a zis lor: "Fiicele mele, cu adevărat aţi ales partea cea bună, ca Maria". Deci, chemînd pe diaconiţa Benedicta, i-a zis: "Iată, Domnul ţi-a trimis tovarăşe". Apoi, hirotesind pe cea mai mare diaconiţă, a lăsat pe cea mai tînără nehirotesită. Zidindu-şi chilii aproape de biserică, au rămas acolo şi ascultau toate slujbele. Iar mai marele cetăţii, pe care ighemonul Bonifatie îl pusese epitrop, era om cu rea socoteală, căci necuratul avea dragoste către idoli. Aceluia nu-i ajungea a avea ţiitoare numai din fiicele elinilor, dar nesăţiosul a poftit şi pe una din fecioarele mai sus zise, pe cea mai tînără, ca pe una ce era mai frumoasă.

Deci, a trimis de a luat pe sora ei mai mare şi i-a spus că are o dorinţă nepovestită să ia de femeie pe sora ei, făgăduindu-i multe daruri. Iar ea i-a zis: "Sora mea este făgăduită lui Dumnezeu şi nu se mărită". Văzînd necinstitul, că cu binele nu face nimic, a înfricoşat-o, că Elid o va lua cu sila, căci astfel se numea răul înverşunat. Muceniţa, ducîndu-se la mînăstire, a spus aceasta plîngînd Benedictei şi surorii sale. După aceea s-au dus şi i-au spus sfîntului, care le-a sfătuit, zicîndu-le: "Fiicele lui Hristos, nimic să nu vă despartă de dragostea Lui, nici necazul, nici strîmtorarea şi nici chiar moartea. De vă vor băga chiar în temniţă, sîrguiţi-vă să păziţi nestinsă făclia fecioriei voastre".

Auzind de la sfînt acestea şi altele încă, s-au întărit mai bine, şi ducîndu-se la chiliile lor, se rugau. Dar Elid cel fărădelege s-a silit să facă ceea ce a voit, dar n-a putut. După aceea, s-a sfătuit cu vrăjitorii, cum ar putea să o aducă pe copilă la voia sa. Deci, i-a dat unuia din ei o carte de vrăjitorie şi după ce a citit-o a chemat diavoli, care s-au adunat nenumăraţi, negri ca arapii, ţinînd în mîini curse şi săgeţi. Pe aceea i-au trimis la sfintele fecioare, ca să-şi facă meşteşugul. Iar darul lui Dumnezeu n-a lăsat cît de puţin să se apropie de ele necuraţii diavoli. Deci, întorcîndu-se ei la Elid, mincinoşii au mărturisit adevărul, zicînd: "Am văzut la acele femei un mare ajutor şi, nesuferind vederea lui, am fugit fără a face ceva. Deci, fă ce voieşti, că noi fugim de acel loc, precum au fost izgoniţi, de dumnezeiasca putere, Falcon, Lison şi Joe".

Înverşunatul Elid, făcînd ospăţ şi sfătuindu-se cu prietenii, a trimis ostaşi de au adus la divan amîndouă fecioarele. El s-a sîrguit prin multe măguliri şi momiri să aducă pe copile la voia sa, dar n-a putut. Pentru aceea le-a închis în temniţă, poruncindu-i în taină fecioarei celei mari, să sfătuiască pe cea tînără să i se supună lui, că îi va da mari daruri. Însă ea i-a spus toate cele de la Dumnezeu, zicîndu-i: "Să ne nevoim, soră, ca să vedem pe Împăratul Hristos şi să moştenim fericirea cea veşnică. Vezi cum trece viaţa aceasta, ca o umbră şi ca un vis. Adu-ţi aminte, cîţi ne-au cerut să ne mărităm, pe cînd ne închinam idolilor şi n-am primit, şi acum cînd ne-am îmbrăcat cu Domnul nostru Iisus Hristos, să ne întinăm sufletele şi trupurile? Să nu fie! Iată, îţi spun cele ce vor să fie, ca să te găteşti spre vremelnica moarte şi să împărăţeşti în veci cu Mirele Hristos. Pe mine mă vor omorî mîine iar pe tine te vor ţine încă puţină vreme. Deci cercetează conştiinţa ta şi păzeşte-te să nu te amăgeşti de făgăduinţele lor cele deşarte şi de cuvintele lor cele viclene. Rabdă pînă la sfîrşit, ca să iei cununa cea nestricăcioasă".

Auzind copila acestea de la diaconiţă, a suspinat zicînd: "Cred atît de mult în Domnul nostru Iisus Hristos, încît momelile, înfricoşările şi muncile lui nu mă vor despărţi de iubitul meu Mire". A doua zi, le-au adus pe ele la Elid. Diaconiţa însă i-a spus, că n-a putut să o aducă pe cea tînără la voia lui. Mîniindu-se, el a poruncit să o bată fără milă înaintea surorii sale. După ce a bătut-o mult timp, încît s-a umplut pămîntul de sînge, i-a tăiat fericitul ei cap şi l-a aruncat într-o peşteră, iar pe cea mai tînără a închis-o într-o casă, pe cînd ei stăteau la masă. Atunci marele Pangratie, a adunat pe cei credincioşi şi a luat din peşteră sfintele moaşte ale diaconiţei şi le-a îngropat cu cinste, după cum se cade.

Cînd elinii s-au sculat de la îmbuibarea pîntecelui, au scos afară în mijlocul lor pe copilă şi Elid i-a zis: "Jertfeşte marelui zeu Scamandru şi mă ia pe mine de bărbat, ca să te cinsteşti, să ai toată bogăţia şi toată îndulcirea, iar de nu îţi voi tăia capul". Dar ea i-a zis lui: "Eu mă închin Domnului Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mîntuitorul meu, cu care m-am logodit, iar lui Scamandru nu voi jertfi şi nici pe tine, pîngăritule, nu te voi lua de bărbat".

Auzind acestea urîtorul de Dumnezeu de la iubitoarea de Hristos, a poruncit să o bată ca şi pe cealaltă, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în peştera mai sus zisă. După ce s-a făcut aceasta, sfîntul s-a dus cu toţi credincioşii, cu făclii aprinse şi cu tămîieri, şi au luat sfintele moaşte de le-au îngropat aproape de ale diaconiţei. Auzind poporul de relele lucruri ale lui Elid, s-au pornit a-l arde cu toţi idolii lui. Dar sfîntul nu i-a lăsat, ca să nu se facă ucideri şi tulburare, pînă nu va veni Bonifatie ca să-l pedepsească după cum va voi. Astfel s-au liniştit ei şi au zidit o biserică în numele sfintelor fecioare şi muceniţe ale lui Hristos.

După aceea, iudeii şi mondanii s-au sfătuit împotriva Sfîntului Pangratie ca să-l omoare. Cunoscînd el acel gînd rău şi viclean, a adunat poporul şi le-a arătat cele cugetate de ei. Pe cînd le spunea pricina, au sosit două străji de iudei şi de mondani, care apropiindu-se au zis creştinilor: "O, oameni, pentru ce lăsaţi cinstea şi credinţa voastră cea dintîi şi v-aţi lipit de acest înşelător şi vrăjitor?" Sfîntul a tăcut, iar poporul a răspuns: "Voi vă amăgiţi şi vă închinaţi la idolii cei surzi şi muţi, iar noi am aflat adevărul, crezînd în Domnul Hristos". După aceea, sfîntul a zis către ei: "Dacă voiţi să lăsaţi rătăcirea cinstirilor voastre deşarte şi să vă apropiaţi de adevăratul Dumnezeu, vă vom spune cuvînt de mîntuire, iar dacă aţi venit cu vicleşug, arătaţi-ne viclenia voastră". Ei au răspuns: "Noi nu vom crede cuvintelor tale, nici nu vom lăsa obiceiul nostru cel vechi". Sfîntul iar a zis: "Fraţilor, vă rog să fugiţi de vicleşugul idolilor şi să cunoaşteţi pe Ziditorul creaturii, dar mai ales voi, evreii, poporul lui Israil, pe care v-a scos Dumnezeu din Egipt, cărora vi s-a dat Legea şi, cunoscînd-o şi citind-o, aţi lăsat pe Dumnezeu, Care v-a născut pe voi şi v-a hrănit, şi v-aţi amestecat cu celelalte neamuri de la care aţi învăţat obiceiurile lor".

Acestea şi altele încă zicînd cuviosul, creştinii au voit să închidă în temniţă pe elini ca să-i pedepsească, pentru uciderea pe care au făcut-o, pînă va veni ighemonul. Iar ei au fugit îngroziţi. În altă zi şi-au luat toate averile, femeile şi copii şi au pornit cu o luntre, să se ducă în Siracusa. Iar sfîntul le-a vestit prin Xantip, să se întoarcă înapoi şi să nu se teamă de nici un rău din partea creştinilor, însă ei nu s-au întors decît numai un mondan vrăjitor, acela care a dat cartea cea vrăjitorească lui Elid pentru copilă, după cum am zis. Acela s-a mărturisit la sfînt şi s-a făcut creştin.

El a scris şi pătimirile sfintelor, după ce s-a botezat, iar ceilalţi elini au intrat în luntre şi au plutit cu vînt bun. Dar sfîntul s-a suit într-un loc înalt şi s-a rugat, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase Atotputernice, de este cu voia Ta, să se facă furtună şi toţi să se afunde în mare". Deci, cuvîntul s-a împlinit întocmai, căci toţi s-au înecat, pentru că îndată s-a făcut vînt mare şi s-au afundat caicele lor, iar el în puţine zile învăţînd pe popor, le-a zis: "Bonifatie a biruit pe vrăjmaşii lui şi va veni după două zile cu multă bogăţie, veselindu-se cu tot poporul lui; deci să spuneţi lui Elid, să pregătească luminile cetăţii".

Credincioşii se minunau că şi cele ce se întîmplau departe, ca şi cum ar fi de faţă, le ştia Sfîntul Pangratie şi le spunea mai înainte. Deci a doua zi s-au arătat corăbiile, după proorocia lui, şi alergînd tot poporul la mare, a urat ighemonului de bună sosire, căruia i s-a închinat şi Elid. Apoi, în cealaltă dimineaţă, au venit toţi cei mai mari ai poporului împreună cu Bonifatie şi, închinîndu-se sfîntului, i-au mulţumit pentru biruinţa care au dobîndit printr-însul. Sfîntul i-a binecuvîntat pe toţi şi mai ales pe dregătorul, către care a povestit uciderile pe care le-a săvîrşit necuratul Elid. El a poruncit să-l lege cu lanţ şi să-l păzească bine, pînă ce se va împărţi bogăţia care a adus-o oastea şi să rămînă fără de grijă ca atunci să cerceteze fapta lui. El a adus încă şi pe mulţi robi avari la război, care, văzînd pe marele Pangratie slujind Sfînta Liturghie în ziua aceea, au crezut în Hristos. Ei au văzut amîndouă minunile, care le-am scris mai sus, adică focul care ieşea din gura lui şi norul care-l acoperea pe el. Deci şi ei au cerut Sfîntul Botez, prin tălmaci. Iar Sfîntul Pangratie, văzînd dorinţa lor, i-a botezat.

După ce dregătorul a împărţit la ostaşi aurul, argintul şi celelalte bogăţii, a împărţit şi robii şi le-a zis să aibă purtare de grijă de ei, ca să-şi mîntuiască sufletele lor. Apoi sfîntul a hirotonisit în toată eparhia preoţi şi diaconi, pe cei mai înţelepţi şi mai cucernici, şi le-a zis să se îngrijească de sufletele oamenilor, să zidească biserici şi să facă într-însele toate cele trebuincioase. Iar mie, adică lui Evagrie, şi diaconului meu Epafrodit, mi-a poruncit să le scriem lor Tainele Bisericii, praznicele cele mari, citirile, poruncile şi cîte alte se cuvine să le ştie credincioşii. Deci, sfîntul, venind înaintea poporului, le-a dat pentru fiecare ţinut, preot şi diacon şi astfel s-a dus fiecare în patria sa. După aceea eu am mers în toate eparhiile şi i-am sfătuit cum să citească slujba Bisericii şi celelalte de nevoie credinţei. Şi iarăşi m-am întors la dascălul meu, adică la Sfîntul Pangratie.

Bonifatie a poruncit să-l aducă legat pe Elid şi l-a întrebat pentru ce a ucis pe fecioare. El i-a răspuns: "Pentru că au batjocorit pe zei". Bonifatie i-a zis: "Voieşti să te lepezi de aceşti zei nesimţitori şi să te faci creştin, ori să te omor?" El a răspuns: "Să nu-mi fie mie a mă lăsa de rînduiala părintească. Zeii tatălui meu mi-au dăruit viaţa şi pentru dragostea lor voiesc să mor. Deci, junghiaţi-mă înaintea zeului meu, Scamandru". Atunci ighemonul, luînd apă, şi-a spălat mîinile, zicînd: "Sîngele tău, asupra capului tău". Apoi a poruncit unui rob de i-a tăiat capul la un anumit loc.

După doi ani au venit şi preoţii eparhiilor şi au rugat pe sfîntul, să se ostenească şi să meargă să le sfinţească bisericile. Dar Sfîntul Pangratie l-a trimis mai întîi să binecuvînteze pe Bonifatie. Apoi ne-a luat dregătorul însuşi pe mine, pe Epafrodit şi pe Licaonid cu tot clerul, şi a sfinţit bisericile, punînd hotar la toată biserica, ca să-şi ţie fiecare locul său, să-l lucreze şi să-şi scoată hrana vieţii lor. Bonifatie şi ceilalţi bogaţi au împărţit în trei părţi toate averile lor, aurul şi argintul şi celelalte mişcătoare şi nemiş-cătoare. El a dat a treia parte bisericii, cu care să se chivernisească preoţii şi diaconii, şi să roage pe Domnul din tot sufletul lor, pentru făcătorii lor de bine. A mai făcut vase de aur, de argint şi veşminte de mătase pentru toate bisericile. Pe acestea toate sfîntul le-a scris pe hîrtie, şi astfel toţi s-au întors în cetate.

A treia zi, în al şaptelea ceas, sfîntul a venit în uimire, auzind un glas zicînd aşa: "Pangratie, hirotoniseşte preot pe Epafrodit şi trimite-l singur în părţile Taraconiei". Dar sfîntul se îndoia de glasul acela, ca nu cumva să fie nălucire diavolească. Însă, auzind a doua oară acelaşi cuvînt, a aşteptat să audă şi a treia oară ca să se încredinţeze de adevăr. Deci a auzit şi a treia oară acelaşi glas, zicînd: "Ţi-am zis să hirotoniseşti preot pe Epafrodit şi să-l trimiţi în partea Taraconiei". Atunci hirotonisindu-l pe el, după ce l-a sărutat şi l-a binecuvîntat, l-a trimis. El a încălecat pe un măgar şi, mergînd trei zile, a ajuns la un loc pietros, dar acolo dobitocul s-a oprit şi nu voia să meargă mai înainte. Deci, Epafrodit preotul s-a odihnit acolo.

A doua zi voia să încalece iarăşi, dar dobitocul n-a voit, căci voia lui Dumnezeu era să rămînă acolo; deci, scoţînd el crucea, îşi citea Sfînta Evanghelie. Atunci a trecut prin acel loc o femeie, al cărei bărbat secera acolo mai înainte şi căruia îi ducea în coşniţă pîine, vin şi bucate. Acea femeie, văzînd pe Epafrodit, a stat pe loc multă vreme, minunîndu-se şi socotind în sine că acolo este sau Dumnezeu sau vreun înger. Dar el i-a zis: "Ce stai, femeie, şi nu te duci în drumul tău?" Ea a răspuns: "Eu n-am văzut niciodată atîta slavă la alt om, şi socotesc că eşti vreun zeu. Pentru aceasta ai atîta strălucire?" Epafrodit i-a zis: "Acestea pe care le vezi că le ţin, sînt semne ale Atotputernicului Dumnezeu, Care a făcut toată lumea şi a zidit pe om". Femeia i-a zis: "Dar tu cine eşti, dacă nu eşti zeu?" El a răspuns: "Sînt om ca şi ceilalţi oameni şi de nu crezi, dă-mi să mănînc şi să beau". Acestea le-a zis pentru că trecuseră trei zile de cînd nu mîncase. Atunci ea i-a dat, iar el, mîncînd, s-a întărit.

Femeia după aceea, s-a dus la bărbatul ei şi i-a spus pricina întîrzierii ei. Apoi, lăsînd-o pe dînsa să caute de secerători, dînsul a alergat la locul unde era Epafrodit. Deci, văzînd de departe slava lui Dumnezeu care îl acoperea pe el, a căzut cu faţa la pămînt. Dar el i-a zis: "Vino aproape de mine, omule". Atunci s-a apropiat cu multă frică şi i-a zis: "Oare nu cumva tu eşti Dumnezeu, de te arăţi în acest chip?" El a răspuns: "Oare n-ai auzit nimic într-acest loc despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu?" Omul i-a zis: "Am auzit de El, că S-a născut din Sfînta Fecioară de la Duhul Sfînt, S-a botezat, a făcut multe minuni, a fost răstignit şi a înviat din morţi, S-a înălţat la ceruri şi a trimis pe ucenicii Săi în lume, să propovăduiască dumnezeirea Lui. Deci, de eşti tu unul din aceia, învaţă-ne şi pe noi, că avem mare dorinţă să te ascultăm".

Atunci Epafrodit i-a propovăduit pe Hristos şi, crezînd îndată, a cerut Sfîntul Botez. Dar el i-a zis lui: "Du-te şi adu-ţi haine noi şi atunci vei lua darul Preasfîntului Duh". Deci, după ce a adus hainele, s-a pogorît la rîu şi l-a botezat, avînd acolo crucea pe care era zugrăvit Hristos răstignit. Apoi l-a întrebat al cui este chipul acela, iar el a zis: "Al Domnului Hristos". Cel luminat cu Sfîntul Botez i-a spus lui: "Aşa este, căci, pe cînd eram în apă, L-am văzut că şi-a întins mîna dreaptă peste capul meu". Apoi, luînd voie, s-a dus la ţarina sa.

Secerătorii văzîndu-l pe el de departe, li s-a părut că este foc şi toţi fugeau de el. Dar femeia sa, cunoscîndu-l pe dînsul după vorbă, le-a zis lor: "Nu fugiţi că acela este bărbatul meu. El vine să ne spună ce i s-a întîmplat". Deci, cu sila s-au oprit şi fiind plini de groază, îl întrebau pe el, iar el le-a spus lor pricina, după cum am spus mai sus, că a crezut în Hristos şi s-a botezat pentru aceasta a luat chipul cel frumos de înger. Ei, auzind acestea, au aruncat secerile, au alergat la Epafrodit şi apropiindu-se de dînsul, au căzut la pămînt văzînd strălucirea feţei lui. El îi îmbărbăta pe ei, zicînd: "Nu vă temeţi!" Apoi, sculîndu-se, nu puteau să-l vadă pe el, pentru că faţa lui era luminată de darul Sfîntului Duh.

Sfîntul binecuvîntîndu-i, ei au lăsat frica la o parte şi, închinîndu-se lui, l-au întrebat cine şi de unde este şi cum a venit pe la ei. Deci el le-a povestit lor pricina, de la început pînă la sfîrşit, adică cum mai înainte a fost închinător de idoli, cum îngerul i-a dat lui Sfînta Evanghelie, pe care le-a arătat-o; apoi le-a propovăduit pe Hristos, în care crezînd cu toţii au cerut Sfîntul Botez. El, chemîndu-i pe dînşii, le-a citit Sfînta Evanghelie, pe care auzind-o bărbaţii, se veseleau. Ei au rămas acolo pînă în cealaltă zi, ca să-i boteze, după cum le-a poruncit.

Deci, în ceasul al doilea din noapte, au venit mulţime de diavoli, în chip de oameni negri şi grozavi şi, stînd înaintea bărbaţilor, strigau: "O, cîtă nedreptate am de la robul lui Dumnezeu Pangratie şi de la tine, nemulţumitorule Epafrodite, care te aveam bibliotecar. Oare acum ai venit aici, să-mi pierzi stăpînirea mea? Rău am pătimit eu neajutoratul, că în Tavromania m-a robit Pangratie, în Siracuza bătrînul Marchian, iar acum a venit aici prietenul meu Xantip, care mai înainte mi-a făcut atîtea jertfe, voind a-mi răpi robii mei, ca să-i facă robi lui Hristos Cel răstignit".

Atunci Epafrodit şi-a făcut cruce anatematizînd pe diavol, iar pe oameni i-a învăţat, zicînd: "Vedeţi, fiii mei, cum Domnul nostru Iisus Hristos v-a chemat pe voi la împărăţia Sa? Pentru aceasta se mînie diavolul şi se nevoieşte să răpească pe cei mai proşti dintre voi. Deci voi, ca nişte bărbaţi desăvîrşiţi, suflaţi asupra lui, zicînd: "Ne lepădăm de tine, satano, şi ne unim cu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu"". Făcînd ei astfel, îndată s-a arătat la răsărit o sabie de foc care a gonit pe diavoli. A doua zi a venit şi omul acela, care avea secerătorii, împreună cu femeia şi cu copiii lui, aducînd haine cîte trebuia.

Deci, pogorîndu-se la rîu, i-a botezat şi i-a trimis în diferite părţi, ca să propovăduiască Evanghelia, dînd fiecăruia cîte o cruce de cedru, cu care să facă minuni. Apoi, ducîndu-se prin sate şi prin multe cetăţi, tămăduiau toată neputinţa cu dumnezeiasca putere, iar diavolii, nesuferind să vadă semnul Sfintei Cruci, fugeau. De aceea, oamenii din acel loc, minunîndu-se, au întrebat pe bărbaţii aceia, de unde au luat putere să facă astfel de minuni preaslăvite. Ei le-au arătat lor pe Domnul Hristos şi, crezînd, mulţi alergau în fiecare zi la înţeleptul Epafrodit şi se botezau. Apoi, zidind acolo o biserică, slujea Sfînta Liturghie, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile Taine. Şi pe cît trecea vremea, pe atît şi credincioşii se înmulţeau.

Sfîntul Marchian, auzind acestea, a scris o epistolă către Sfîntul Pangratie, zicînd: "Mă minunez cum sfinţia ta ai uitat atît de degrabă învăţătura Apostolilor, care zice că episcopul să nu stăpînească alt popor, şi ai trimis în eparhia mea pe Epafrodit. Însă de ai văzut de la Dumnezeu descoperire şi pentru aceasta l-ai trimis, răspunde-mi ca să nu te osîndesc pe nedrept".

Pangratie, văzînd această scrisoare, a scris înapoi Sfîntului Marchian tot adevărul, adică, cum a văzut în uimire de trei ori, ca să hirotonisească pe Epafrodit. Deci mi-a dat mie scrisoarea să o duc în Siracusa. Ajungînd acolo, Sfîntul Marchian m-a întîmpinat şi m-a primit cu dragoste, zicînd: "Socotesc că am mîhnit pe fratele Pangratie, dar Dumnezeu ştie cum m-am amărît. Căci după ce v-am trimis scrisoarea, Domnul mi-a arătat lucrul, şi m-am mîhnit că v-am supărat; dar acum mă bucur că te-am dobîndit pe tine. Deci mergi de te veseleşte împreună cu Epafrodit şi după aceea să vii aici, ca să mergem împreună la Pangratie".

Eu m-am dus şi am stat opt zile cu Epafrodit, spunîndu-mi cîte a săvîrşit cu dumnezeiescul ajutor. Apoi am luat pe Marchian şi am plecat către Pangratie, care, cunoscînd din dumnezeiescul dar venirea lui Marchian, ne-a întîmpinat. Întîlnindu-se amîndoi, au căzut la pămînt, rugîndu-se unul de altul, ca să se binecuvinteze pentru smerenie. Deci, după un timp Sfîntul Marchian a zis: "Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului!" Apoi, sărutîndu-se unul cu altul, au intrat în biserică. După ce Marchian a făcut rugăciune ei au stat împreună de vorbă. Deci, Pangratie a zis către Marchian: "Cinstite părinte, cum ai venit către noi, păcătoşii?" El a răspuns: "Bolnavii vin la doctor ca să se tămăduiască". Pangratie i-a zis lui: "O, cuvioase părinte, de am fi şi noi în măsurile tale!"

Însă ei erau la chip şi la starea corpului asemenea. Văzîndu-i fraţii pe ei, se bucurau şi îi cinsteau ca pe un Moise şi Aaron. Deci, ighemonul şi toţi boierii au venit şi au luat binecuvîntare de la Marchian. În cealaltă zi, care era Duminică, au slujit împreună dumnezeiasca Liturghie şi, pogorîndu-se foc din cer, a înconjurat sfîntul prestol, în timpul cînd se cînta cîntarea cea întreit sfîntă. După Liturghie, sfinţii s-au împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, iar mirenii se temeau să se apropie. Însă sfîntul le-a zis lor: "Apropiaţi-vă, fiii mei, şi nu vă temeţi, căci focul ce-l vedeţi este umbrirea Sfîntului Duh, care face pe slujitorii lui văpaie de foc". Atunci toţi s-au împărtăşit de la Sfîntul Marchian cu multă frică.

Marele Marchian, zăbovind acolo cincisprezece zile şi voind să se ducă în eparhia sa, a luat şi pe Sfîntul Pangratie împreună cu el, şi s-a dus cu bucurie, voind să vadă bisericile. Intrînd noi în corabie şi suflînd vînt bun, într-o zi am ajuns în Siracuza, iar noaptea ne-am dus la episcopie. Ucenicii lui Marchian, văzîndu-l, au plîns spunînd că noaptea veneau diavolii şi îi înfricoşau, zicîndu-le că s-a înecat în mare. Fericitul i-a îmbărbătat, să nu se teamă de nălucirile diavolilor. După aceea a trimis vorbă la boierii Gordie şi Selefc să adune tot poporul ca să-l binecuvinteze Sfîntul Pangratie.

Adunîndu-se toţi, au căzut la picioarele sfîntului şi i-a binecuvîntat pe toţi. El a rămas acolo şase zile, vorbind amîndoi duhovniceşte şi veselindu-se ca nişte adevăraţi prieteni ai lui Hristos. Sfîntul a văzut atunci în vedenie, că împăratul Acvilin a luat şase sute de mii de ostaşi, ca să facă război Tavromenilor, dar n-a spus vedenia, ci a trimis vorbă de a venit acolo Epafrodit, şi s-au veselit împreună. Sfîntul a scris apoi lui Marchian scrisori de încredinţare, după canoanele Sfinţilor Apostoli, ca să stăpînească şi eparhiile pe care le-a adus la credinţă Epafrodit. Deci, sărutîndu-se unul cu altul, am plecat de acolo şi, ajungînd în Tavromenia, propovăduitorul a strigat ca toţi să se adune a doua zi, că avea să le vorbească Marele Pangratie. Sfîntul a slujit Sfînta Liturghie şi i-a împărtăşit pe toţi. Apoi a zis către dregător şi către tot sfatul lui: "Fiii mei, diavolul s-a pornit să facă război cu noi, dar puneţi nădejdea spre Domnul, că El va pierde vicleşugul lui". Zicînd acestea, a luat pe Bonifatie de o parte şi i-a zis să aducă o carte în care erau scrise vitejiile lui Tavru.

În acea carte se povesteşte cum Acvilin, împăratul Calabriei, făcuse multe războaie şi voia să ucidă şi pe stăpînul lui Tavru, cu numele Revint, ca să-i ia locul cu nedreptate. Acest Revint avea o soţie preaînţeleaptă şi frumoasă cu numele Menia. Ucigînd Acvilin pe Revint, a năvălit Tavru, ca un viteaz ce era, cu şase mii de ostaşi şi a ucis cincizeci de mii de luptători de-ai lui Acvilin. Menia, pentru această vitejie a lui, l-a luat de bărbat. Ea şi-a luat toată bogăţia şi-a fugit din cetatea lor, zidind alta, pe care a numit-o Tavromenia, în care era arhiereu Pangratie, iar ighemon Bonifatie. Acvilin a adunat iar mult popor în Calabria şi s-a dus în Sicilia. Acolo era Menia cu Tavru, pe care voia să-l ucidă şi să ia pe Menia cu bogăţia ei. Tavru însă a luptat singur cu Acvilin şi, ucigîndu-l, a rămas biruitor. Şi astfel stăpînea Calabria şi Sicilia, dar locuia în cetatea numită cu numele său, adică Tavromenia.

Sfîntul citind cartea aceea, a zis către Bonifatie: "Fiule, vezi acel război vechi îl va izbîndi acest nou Acvilin. Dar să nu ţi se tulbure inima, că dacă Tavru a biruit pe acela, cu atît mai vîrtos Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, du-te în palat şi să nu spui poporului tău despre război, ci numai roagă-te Atotputernicului Dumnezeu şi să ai nădejde într-Însul.

Acvilin a adunat poporul, zicînd: "Fraţilor, să mergem să răzbunăm sîngele fraţilor noştri, pe care l-a vărsat Tavru cu nedreptate, că acum nu este Tavru ca să ne biruiască, ci numai Bonifatie cu puţin popor şi-l vom omorî". Adunînd şase sute de mii de bărbaţi, a trecut noaptea şi au înconjurat deodată toată cetatea. Ei au oprit apele, au sunat din trîmbiţe atît de tare încît s-au cutremurat cetăţenii, care erau bărbaţi de război în număr de patruzeci de mii, pe care Bonifatie i-a pus după rînduială împrejurul cetăţii. Cînd s-a făcut ziuă, s-a dat prima luptă. Dar Domnul a voit ca în ziua întîi să biruiască vrăjmaşii lor, ca să nu se mîndrească cetăţenii pe urmă că au biruit cu puterea lor. Tavro-meniţii, fiind strîmtoraţi, ocărau pe ighemon şi pe Pangratie, zicînd: "Vrăjitorul acesta a venit aici într-un ceas rău, că a prăpădit pe zei şi ne-a robit pe toţi".

Acestea zicînd, nebunii au cugetat să ucidă pe ighemon şi pe sfînt şi să predea cetatea vrăjmaşilor. Însă bunul Bonifatie îi sfătuia să nu cadă în deznădejde cu nerecunoştinţă, ci să cheme în ajutor pe Domnul Hristos, ca să le dea biruinţă ca un Atotputernic. Aşa zicîndu-le, i-a împăcat puţin. Apoi, ducîndu-se la sfînt, i-a zis: "Cinstite părinte, ajută turmei tale şi izbăveşte cetatea ta din mîinile vrăjmaşilor, că poporul se mînie şi cîrteşte împotriva noastră. El cheamă pe necuraţii zei şi vor să mă ucidă cu nedreptate". Fericitul i-a zis: "Fiule, du-te şi vorbeşte către dînşii: Ascultaţi ce zice Pangratie: "Fiii lui Hristos Dumnezeu, nu vă temeţi de vrăjmaşii voştri, că voi sînteţi ostaşi ai Marelui Împărat. Dacă aţi obosit de osteneala războiului, duceţi-vă de vă odihniţi în casele voastre, iar Domnul Hristos, Marele Împărat şi Dumnezeu cel Atotputernic va lupta în război pentru voi. Deci, să nu se încingă cineva cu paloş, nici să ia săgeată, arc sau sabie"".

Poporul auzind acestea de la dregător, s-a mîniat, zicînd: "O ce sfat nebunesc, noi toţi luptăm în război cu toată puterea noastră, ca să păzim zidurile cetăţii, iar tu ne zici să ne ducem la casele noastre. Cine va auzi are să rîdă şi să zică că Bonifatie, pe care îl aveam om înţelept, cu vrăjitorul Pangratie, au voit să vîndă vrăjmaşilor cetatea noastră". Dregătorul a spus şi acestea sfîntului, zicînd: "Părinte, n-au voit nici să audă de cuvintele tale, ci mai mult s-au mîniat, şi văzînd pe vrăjmaş că s-a apropiat de zidurile cetăţii, ticăloşii au voit să se omoare". Sfîntul le-a spus şi a doua oară şi a treia oară aceleaşi cuvinte, şi abia cu sila i-a făcut de s-au întors la casele lor. Atunci vrăjmaşii au înconjurat cetatea, iar Sfîntul Pangratie m-a luat pe mine şi pe un diacon cu numele Taţian, zicînd: "Fiilor să mergem să luptăm cu armele noastre împotriva vrăjmaşilor".

Deci, îmbrăcîndu-se cu sfintele veşminte, el a luat în mînă Cinstita Cruce cu icoana Domnului Hristos, iar Taţian, icoana Apostolului Petru şi, ieşind afară, ne-am dus unde era puterea vrăjmaşului. Sfîntul s-a suit pe un loc înalt, a făcut semnul Sfintei Cruci de patru ori, căutînd spre cetate, şi a îngrădit-o cu zid nevăzut din patru părţi, dinspre răsărit, apus, miazănoapte şi dinspre mare. Apoi, înălţîndu-şi mîinile spre răsărit, se ruga astfel: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, deşteaptă-ţi puterea Ta şi vino ca să ne mîntuieşti pe noi. Vrăjmaşul să nu răpească cetatea Ta, ci arată spre ei puterea Ta, prin Sfînta Cruce cea făcătoare de viaţă şi prin curata Ta icoană". După rugăciune, el a înălţat Cinstita Cruce, iar noi icoanele. Şi atunci toţi vrăjmaşii s-au întunecat şi întorcîndu-se înapoi se ucideau unul pe altul, socotind că ucideau pe cetăţeni.

Sfîntul, văzînd pe vrăjmaşi că se ucideau unii pe alţii, a făcut iarăşi rugăciune, zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, dă umilinţă în inimile oamenilor acestora, ca să cunoască puterea Ta şi să se întoarcă la cunoştinţa dreptei credinţe". Atunci vrăjmaşii au cunoscut că se ucideau unii pe alţii şi îndată au fugit din faţa cetăţii, tînguindu-se. Iar cetăţenii, văzînd o astfel de minune înfricoşată, slăveau pe Domnul, mulţumind lui Pangratie.

Dintre acei vrăjmaşi, patru mii s-au despărţit şi s-au apropiat de cetate, strigînd: "Miluiţi-ne pe noi, bărbaţi mari ai lui Dumnezeu". Atunci sfîntul a poruncit să deschidă porţile cetăţii şi, intrînd înăuntru, cum au văzut pe sfînt, au căzut la picioarele lui, strigînd: "Miluieşte-ne pe noi, mare Dumnezeu!" Iar el le-a răspuns: "Eu nu sînt Dumnezeu, ci rob al Atotputernicului meu Dumnezeu!" Şi învăţîndu-i pe ei multe, au crezut în Hristos. Deci, alegînd pe cei mai cucernici dintre ei, i-a hirotonisit preoţi şi diaconi, şi i-a trimis în Calabria să propovăduiască Evanghelia.

Unii din aceştia ne povesteau că au văzut trei sori pe zidurile cetăţii, strălucind mai mult decît soarele zilei, şi a căror strălucire nesuferind-o, se întunecau. Atunci se ucideau unii pe alţii, iar alţii cădeau în prăpastie şi se zdrobeau. Sfîntul le-a arătat Crucea făcătoare de viaţă şi amîndouă icoanele, zicînd: "Aceştia sînt cei trei sori, pe care îi vedeaţi strălucind mai mult decît soarele". Atunci acei bărbaţi au sărutat sfintele icoane cu multă evlavie. Apoi luînd de la sfînt iertare şi binecuvîntarea cea cuviincioasă, s-au dus. Ajungînd în Calabria, au propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu şi au adus pe mulţi la dreapta credinţă.

Sfîntul Pangratie m-a trimis la marele Marchian, să-i dau de ştire pentru lucrurile minunate cele zise şi să-i spun lui că, pentru ca să nu-l mîhnească, nu i-a arătat pricina, cînd era acolo. Dar aceea a cunoscut-o din dumnezeiasca descoperire. Cînd m-am întors în Tavromenia, sfîntul mi-a zis: "Fiule Evagrie, să ştii că după puţină vreme mă voi duce către Stăpînul meu şi voiesc să rămîi în scaunul meu! Deci, ia pe Bonifatie şi pe alţi cucernici părinţi, duceţi-vă la Roma şi să găseşti pe fericitul Petru, ca să te hirotonisească pe tine episcop al acestei cetăţi. Iar după ce vei veni aici, să botezi pe Bonifatie". Sfîntul zicînd acestea, lacrimile curgeau din ochii mei ca un rîu. Atunci sfîntul a zis iarăşi: "Fiule, ia pe Taţian însoţitor şi duceţi-vă la eparhia în care am hirotonisit preot pe acela care a murit de trei zile, ca să pui în bună rînduială cele pentru poporul acela". Deci, lăsînd spre slujirea sfîntului un copilaş, ne-am dus cu diaconul Taţian la această slujbă.

În acel timp a ieşit din cetate şi ighemonul, ca să meargă în altă latură şi să facă război cu un tiran. El a lăsat în palat ca epitrop pe un moş al necuratului Elid, cu numele Artagar. Acela s-a arătat ca al doilea Iuda, căci avea nemărginită ură către sfînt. Deci, pierzătorul căuta vreme îndemînatecă ca să-l omoare. Dar cînd a văzut că am ieşit din cetate, a chemat pe cei împreună robi ai lui şi le-a spus socoteala lui cea rea, după ce i-a ospătat şi i-a îmbătat. În al noulea ceas, pe cînd fericitul se ruga, a auzit un glas, zicînd acestea: "Pangratie, vino credinciosule şi înţeleptule iconom, de te îndulceşte de bunătăţile care ţi-am pregătit". Deci, sfatul cel viclean a trimis pe un om să aducă pe sfîntul la divan. Acela s-a dus şi i-a zis: "Sfinte părinte, te cheamă epitropul Artagar, să binecuvintezi masa".

Atunci sfîntul s-a dus mai întîi de s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi, punînd pe sine omoforul, s-a suit în palat şi a şezut la masă, dar n-a mîncat nimic. Aceia, după ce s-au săturat, au adus vioara cu care cîntau, strigînd şi jucînd fără de rînduială. Aducînd în mijloc pe idolul lui Scamandru l-au pus înaintea sfîntului şi toţi i se închinau în pizma lui, iar el le-a zis: "Încetaţi, fiilor, de a face rău şi nu vă închinaţi nesimţitorului idol!"

Dar ei n-au băgat în seamă cît de puţin cuvintele lui. De aceea, sfîntul a făcut cruce, iar idolul a căzut la pămînt. Deci, acei oameni prearăi, văzînd pe zeul lor sfărîmat, au lovit pe Sfîntul Pangratie peste cap şi peste faţa lui cea îngerească, zicînd: "Vrăjitorule şi pierzătorul marilor zei, ai făcut toată cetatea de se închină lui Hristos şi se îngreţoşează de zeii noştri!" Apoi, luîndu-l, l-au trîntit la pămînt şi l-au bătut fără milă. Iar altul îl tăia cu sabia, pînă ce fericitul şi-a dat sufletul, zicînd acestea: "Doamne, Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu!" Ucigaşii au luat cinstitul lui trup şi l-au aruncat într-o despicătură de piatră, departe de palat.

În acel ceas, s-a întîmplat de l-a văzut copilul unui creştin, care stătea în preajmă cînd l-au aruncat. De aceea a strigat, zicînd: "De ce aţi ucis pe cel drept fără dreptate?" Atunci, ucigaşii au alergat să-l ucidă şi pe prunc, ca să nu-i vădească. Dar el fugind, căutînd să scape, a sărit într-o prăpastie. Atunci s-a întîmplat o minune, căci îngerul Domnului l-a răpit înainte de a cădea şi l-a pus nevătămat într-un loc, departe de ucigaşi, ca să nu-l ucidă. Atunci era ceasul al cincilea din zi şi într-al zecelea ceas am venit noi cu Taţian. După puţină trecere de vreme a venit ighemonul cu oastea. Deci, el a dat de ştire sfîntului să meargă la palat, iar noi îl căutam prin toate locurile pe unde era obişnuit a umbla, dar nu-l găseam.

După ce a înnoptat, m-am dus pîndind pe la fiecare loc deosebit şi depărtat, dacă nu cumva se roagă. Dar, căutînd în despicătura pietrei, am văzut o lumină ca un fulger şi, apropiindu-mă, am văzut cinstitul lui trup zdrobit, sîngerat şi fără de chip. Deci, strigînd cît puteam, mă loveam peste faţă, plîngînd, şi din mare durere şi necaz ziceam acestea: "Vai mie, ticălosul, cine a ucis pe păstorul şi dascălul nostru? Ce om fără de lege a îndrăznit să-şi pună mîna pe dumnezeiasca ta faţă? Vai mie, ticălosul, nu voi mai auzi glasul tău cel dulce şi nici să-mi zici mie, fiule Evagrie! Pentru aceasta socotesc că m-ai trimis, ca să nu văd moartea ta cea nedreaptă şi grozavă. De ce n-am fost de faţă, să fi murit eu mai bine în locul tău, părinte prea dulce!"

Acestea şi multe altele asemenea zicînd, mulţi au auzit glasul lui şi s-au adunat. Dar mai ales Taţian, Licaonid şi Bonifatie, către care am strigat, zicînd: "Ighemoane, vezi pe dascălul şi luminătorul nostru cum zace însîngerat şi ucis ca un tîlhar fără de lege?" Atunci dregătorul, văzîndu-l pe el, a plîns cu mare glas, sfîşiindu-şi de durere hainele sale. Deci, pe cînd plîngeam, a venit şi Cuvioasa Paula împreună cu celelalte fecioare, şi căzînd la sfintele moaşte, bocea peste măsură, vărsînd atîtea lacrimi, încît nu voia să se mîngîie şi zicea: "Să vină aceia care au ucis pe stăpînul meu, să mă omoare şi pe mine ticăloasa şi să mă îngroape împreună cu domnul meu".

Văzînd că cu lacrimile nu aveam nici un folos, am ridicat sfintele moaşte, le-am dus şi le-am pus deocamdată aşa cum le-am găsit, sîngerate. A doua zi dregătorul a poruncit unui argintar să-i facă o raclă scumpă de aur. După aceea a făcut cercetare în divan, ca să afle cine a ucis pe sfînt. Deci, pe cînd cerceta pe robii săi, iată a sosit acel copil care scăpase de ucigaşi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi a spus toate cele întîmplate. Acestea auzindu-le voievodul, a legat îndată pe Argatar şi pe ceilalţi, şi a poruncit ostaşilor de i-a bătut cu atîta nemilostivire încît li se vedeau oasele lor, apoi bunul Bonifatie luîndu-şi sabia, ca Fines, a ridicat păcatul, adică a înjunghiat cu mîna sa pe aceia care au ucis cu nedreptate pe dreptul Pangratie, iar necuratele lor trupuri le-au aruncat în mare. După trei zile racla fiind gata, am pus într-însa sfintele moaşte, şi le-am lăsat ascunse acolo, ca să nu le afle poporul şi să le împartă pentru evlavie.

După şapte zile, pe cînd stăteam în biserică, deodată am rămas uimit. Acolo în biserică stăteau doisprezece bărbaţi pe două rînduri, îmbrăcaţi în haine albe, iar în mijlocul lor am văzut pe domnul meu Pangratie, care mi-a zis: "Fiule Evagrie, pentru ce n-ai îngropat trupul meu în pămînt şi m-aţi ascuns în racla cea diavolească de aur? Văzutu-m-ai pe mine vreodată, să iubesc cîtuşi de puţin aurul sau argintul? Nu, fiul meu, nu. Deci, să mă scoţi din adîncul acela întunecos, şi dă pămîntului ceea ce este al lui, după obiceiul cel de obşte". Acestea auzindu-le, m-am cutremurat şi am spus ighemonului, care mi-a zis să fac după cum mi-a poruncit sfîntul. De aceea, adunînd tot poporul, am făcut priveghere, cîntînd toată noaptea, iar dimineaţa m-am pogorît eu, Taţian, Licaonid şi Bonifatie, şi deschizînd racla de aur, am văzut o minune preaslăvită. Trupul lui nu era după cum îl pusesem, grozav de însîngerat, rănit şi fără de cap, ci frumos şi strălucind ca o lumină. El era întreg şi nevătămat, curat de sînge şi nu se vedea nici o rană sau întinăciune cît de puţin, nici pe trup, nici pe hainele lui.

Acestea văzîndu-le dregătorul, s-a spăimîntat şi a plîns mult timp; apoi, scoţîndu-l deasupra, tot locul acela s-a umplut de o mireasmă plăcută. De aceea s-au adunat mulţime nenumărată de bărbaţi şi de femei, tineri şi bătrîni, care, sărutînd sfintele lui moaşte, slăveau pe Cel ce Se slăveşte prin cei care Îl slăvesc pe El. Astfel ne-am săturat cu toţii de acea negrăită şi bună mireasmă, minunîndu-ne şi spăimîntîndu-ne de ceea ce covîrşea tot auzul şi mintea. Deci, aducînd pietre cioplite din Lachedemonia, am făcut o mică hăinişoară şi o raclă cioplită, apoi am pus în acea raclă sfintele moaşte. Iar din racla cea de aur, am făcut vase pentru biserică, după cum se cădea.

După aceea, trecînd patruzeci de zile de la moartea sfîntului, am spus dregătorului cîte mi-a poruncit mie sfîntul, adică să ne ducem la Roma, după cum am spus mai sus. Deci, îndată gătind corabia şi luînd bărbaţi cucernici şi înţelepţi am plecat. Astfel în cîteva zile, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns fără împiedicare în marea cetate. Dar fericitul Petru ştia cu duhul toate cele făcute şi le-a propovăduit către ucenicii săi, zicînd: "Pangratie, Episcopul Tavromeniei s-a săvîrşit. Şi iată Evagrie, ucenicul lui, vine la noi".

Apoi, luînd pe orecare ucenici, ne-a întîmpinat afară la porţile cetăţii. Eu, văzînd pe Sfîntul Apostol Petru, am căzut la picioarele lui, iar el m-a ridicat. Deci, sărutîndu-ne unul cu altul, am plecat la locaşul lui, bucurîndu-ne. Acolo am început să povestesc pătimirile lui Pangratie, dar el mi-a răspuns, zicînd: "Fiule, ceea ce vrei să spui, noi le ştim din dumnezeiasca pronie. Deci, ia episcopia şi cîte fapte bune ai văzut la dascălul tău, Pangratie, urmează-le". Apoi a chemat toată preoţimea şi toţi credincioşii şi, făcînd cuvioasa slujbă, mi-a dat soarta episcopiei, zicînd: "Du-te, fiule, şi urmează după aşezămîntul dascălului tău".

Acestea zicîndu-le, a lăudat pe ighemonul Bonifatie, pentru credinţa lui în Hristos. Apoi, mulţumindu-i pentru osteneala sa, ne-a binecuvîntat şi ne-a liberat. După ce am ajuns în cetatea noastră, am botezat pe Bonifatie, ca un evlavios către Hristos ce era. El, fiind iubitor fierbinte de cereasca împărăţie, după ce a luat Sfîntul Botez a lăsat îndată vremelnica ighemonie şi, chemînd pe un om cucernic, credincios şi puternic în război, l-a hotărît ighemon al cetăţii, iar el şi-a tăiat părul şi s-a îmbrăcat în haine sărace. Deci, rămînînd între noi, n-a lipsit niciodată de la slujba şi pravila Bisericii. După cîteva zile, i-am zis lui: "Fiule Bonifatie, să zidim o biserică întru slava lui Dumnezeu şi a Sfîntului Mucenic Pangratie, care a făcut aici multe roduri ale dreptăţii şi a mîntuit atîta lume". El primind cu bucurie cuvîntul, s-a dus în divan şi mi-a adus o mulţime de aur. Din acesta cheltuind, am zidit o biserică bogată şi frumoasă, apoi am poleit-o cu aur şi am zugrăvit pe ea toate minunile Scripturii Vechi şi Noi. Asemenea am zugrăvit cu multă sîrguinţă şi icoana dascălului meu Pangratie, pe care, cînd o văd şi o privesc, mă bucur, încît mi se pare că vorbesc cu dînsul.

Multe încă şi nenumărate minuni şi semne s-au făcut la sfîntul lui mormînt. Pe mulţi bolnavi care sufereau de multe boli şi se chinuiau, i-a tămăduit. Mulţi diavoli din oameni a izgonit, cu nebiruitul dar şi cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, pe care, pentru scurtimea istoriei, nu le-am mai scris aici. Ci am socotit, că ajung cîte am zis mai sus, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri. Amin.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.