Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Alexandru, întîiul începător Al Mănăstirii Neadormiților
(3 iulie)


Viețile Sfinților pe luna iulie

Cuviosul părintele nostru Alexandru era de neam din părțile Asiei. Cînd era tînăr, a plecat la Constantinopol, pentru a învăța gramatica. Astfel a învățat înțelegerea cărții din destul și s-a făcut desăvîrșit în filosofia cea din afară. Făcîndu-se bărbat desăvîrșit cu vîrsta, s-a rînduit în oaste, iar după un timp a fost făcut comandant al oștilor. El iubea cărțile și, cînd îi prisosea timp de la celelalte lucrări, se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștii Scripturi; pentru că era bărbat cinstit cu viața, îmbunătățit, statornic și temător de Dumnezeu, se împodobise cu întreaga înțelepciune și cu înfrînarea.

Citind Așezămîntul cel Vechi și cel Nou, s-a adîncit cu mintea în cuvintele Sfintei Evanghelii, în ceea ce s-a zis cu preacurata gură a Domnului Hristos: De voiești să fii desăvîrșit, vinde averile tale și le dă săracilor, și vei avea comoară în cer, apoi vino și urmează-Mi. Aceste cuvinte ale lui Hristos socotindu-le în mintea sa și crezîndu-le fără îndoială, a început a-și vinde averile sale cele multe, ce le avea după vrednicia dregătoriei sale, și a le împărți săracilor și scăpătaților. Pentru aceasta, el avea gînd neschimbat, ca să se lepede de lume și să se facă următor lui Hristos.

Auzind el că în Siria este rînduială a unor sfinți bărbați în obște, a căror viață era slăvită, a dorit să meargă acolo. Deci, lepădîndu-și dregătoria sa, și-a lăsat prietenii, casa, slugile și toată grija vieții și s-a dus în Siria. El a mers la o viață de obște, în care era un părinte cuvios, cu numele Ilie. Pe acela l-a rugat ca să-l primească și pe el în rînduiala călugărească și în numărul fraților. Deci, fiind el primit în ceata monahilor, a viețuit în această viață de obște patru ani, săvîrșind slujbele poruncite cu sîrguință. El, deprinzîndu-se cu nevoințele cele pustnicești, se silea ziua și noaptea la rugăciuni și la citirea cărților sfinte; dar, mai cu seamă se învăța la înțelegerea cuvintelor Psaltirii, ca să poată ști puterea fiecărui stih. De aceea, întreba pe cei iscusiți, se îndulcea cu inima și se umilea cu duhul, rugîndu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu, ca să i se dea de sus înțelegerea tainelor celor neștiute din dumnezeiasca Scriptură, lucru care l-a și cîștigat cu darul Duhului Sfînt.

Văzînd prin toate viețile cele de obște grija cea multă și de prisos care se făcea de către frați pentru hrană și haine, își aducea aminte de cuvintele lui Hristos din Evanghelie, Care poruncește a nu se îngriji de mîncare, de băutură, de îmbrăcăminte și de cele de mîine, de vreme ce oamenii sînt mai de preț decît păsările și iarba din țarine. Dacă Dumnezeu, Purtătorul de grijă al tuturor, hrănește păsările și țarina o îmbracă cu iarbă, cu cît mai vîrtos pe oamenii care slujesc Lui, este puternic a-i hrăni și a-i îmbrăca, numai de ar căuta mai întîi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și apoi toate se vor adăuga lor.

Odată, luînd Evanghelia pe care o avea la el, s-a dus la Părintele Ilie și a zis către dînsul: "Părinte, sînt adevărate toate cele scrise în Evanghelie?" Cuviosul Ilie, auzind această întrebare neobișnuită, s-a mirat și s-a tulburat, pentru că socotea că este înșelat de diavol prin vreo necredință și, nerăspunzîndu-i nimic la întrebarea lui, ședea plecat în jos. Apoi a zis către frații care erau la dînsul: "Fraților, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a fost legat de vrăjmașul diavol în oarecare curse". Ei, sculîndu-se, au început a se ruga cu lacrimi, apoi, întorcîndu-se către Alexandru, i-au zis: "Frate, de unde ți-a venit acest gînd de îndoire, ca să nu crezi cele scrise în Sfînta Evanghelie?" Alexandru a răspuns: "Părinte, nu că nu cred, dar întreb dacă sînt adevărate". Frații i-au răspuns: "Sînt adevărate cu siguranță, și nu este nici un fel de îndoială într-însele". Alexandru a zis către dînșii: "Dacă sînt adevărate, atunci pentru ce nu le săvîrșim?" Frații au răspuns: "Omului neputincios îi este greu a împlini toate acelea cu fapta".

Atunci Alexandru s-a pornit cu duhul și, socotind că viața sa de mai-nainte a fost deșartă, pentru că n-a ajuns desăvîrșit la împlinirea cuvintelor Evangheliei, se sîrguia să se ducă în pustie, ca acolo să poată fi cu înlesnire împlinitor al cuvintelor Evangheliei, zise mai-nainte. Deci, cerînd binecuvîntare de la Cuviosul Ilie și închinîndu-se fraților, s-a dus punîndu-și nădejdea în Domnul, neluînd nimic cu el, decît numai Evanghelia. El a petrecut șapte ani în pustie, neavînd nici o grijă de cele pămîntești. Dar în ce chip a fost hrănit acolo cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, se va înțelege din cele ce vor urma de aici înainte.

După săvîrșirea petrecerii de șapte ani în pustie, Cuviosul Alexandru, aflînd de un oarecare sat elinesc, care nu era departe, și unde toți slujeau diavolilor și se închinau idolilor cu jertfe, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu și, ducîndu-se acolo, a dat foc capiștei idolești. Sătenii, văzînd acest lucru, s-au adunat la capiștea care ardea și au găsit pe Alexandru lîngă dînsa, căci nu fugise, ci aștepta într-adins venirea elinilor la dînsul. Deci, el n-a ascuns de ei fapta sa, pentru că, întrebîndu-l cine a aprins capiștea, le-a răspuns zicînd: "Eu am aprins-o". Ei, auzind aceasta, s-au pornit asupra lui, voind să-l ucidă. Dar Dumnezeu, văzînd pe robul Său, a făcut ca unii dintre ei să nu se învoiască la acea ucidere, nici să-i dea drumul; ci s-au sfătuit să-l dea judecătorului cetății.

Deci, după ce s-au liniștit puțin din mînie, sfîntul a strigat către dînșii, zicînd: "O, bărbați, înțelegeți singuri rătăcirea voastră și cunoașteți adevărul. Voi fugiți de judecata cea veșnică și de împărăția cerului". Apoi le-a propovăduit apostolește cuvîntul mîntuirii. Unii îl ascultau cu luare aminte, iar alții nu-l băgau în seamă; deci, ducîndu-l, l-au dat judecătorului cetății. Acolo era mai mare al cetății un oarecare cu numele Ravul. Acela, auzind cuvîntul lui Dumnezeu din gura cuviosului, se întreba cu dînsul despre credință și din cărțile cele elinești; astfel, cuviosul îl îngrozea mult cu certările.

Acela, văzîndu-l blînd cu obiceiul, înțelept în răspunsuri și nebiruit în toate cuvintele, nu i-a făcut nici un rău, astfel rînduind Dumnezeu pentru robul Său. Apoi l-a luat de o parte și a început a grăi către dînsul: "Spune-mi adevărul, ce fel de nădejde aveți voi creștinii, de treceți așa cu vederea viața voastră?" Cuviosul, zîmbind, i-a răspuns: "Nu este așa cum zici. Noi nu trecem cu vederea viața noastră, ci ne sîrguim s-o păzim în veci fără de moarte; pentru că aceea este adevărata viață, ca să trăim în veci; iar a viețui vremelnic, nu este viață, ci moarte. Deci, această viață vremelnică și muritoare o trecem cu vederea, pentru viața cea veșnică și fără de moarte, care are să fie. La noi este scris: Cel ce-și va pierde sufletul în acest veac, îl va afla în viața cea veșnică".

Ravul a zis: "Unde credeți voi că vă duceți, după ce treceți din această viață?" Sfîntul a început a-i spune despre împărăția cerului și despre bunătățile pregătite celor drepți. Dar elinul cel necredincios socotea ca niște basme cele ce i se grăiau; însă, voind să asculte mai mult cuvintele sfîntului, l-a întrebat de începutul sfintei credințe. Cuviosul, învățîndu-l cunoștința de Dumnezeu și milostivirea Lui către oameni, a început a-i spune de faptele Domnului, care s-au făcut de la zidirea lumii pînă la Cruce, pînă la moartea lui Hristos cea de voie, pînă la Înviere și pînă la Înălțarea la cer întru slavă. Ei au petrecut în această vorbă o zi și o noapte, negustînd nici hrană, nici băutură, nici plecîndu-se spre somn.

Apoi a venit vorba despre Sfîntul Ilie Proorocul, cum a închis cerul cu cuvîntul și a pogorît foc spre jertfe cu rugăciunea, pe care foc, slujitorii lui Baal n-au putut să-l stingă, nici cu ajutorul lui, nici cu a celorlalți zei. Ravul, auzind acestea, rîdea și zicea: "Toate basmele voastre creștinești sînt minciuni. Eu te sfătuiesc cele de folos, să aduci jertfe zeilor noștri împreună cu noi, că ei, fiind milostivi, te vor ierta de răutatea care le-ai făcut-o din neștiință, arzîndu-le capiștea". Sfîntul a grăit: "Dacă aceia pe care îi numești tu sînt zei adevărați, atunci pentru ce în zilele lui Ilie, slujitorii lor strigînd toată ziua către dînșii, nu i-au ascultat, nici le-au pogorît foc din cer pentru jertfe? Robul lui Dumnezeu Ilie a fost singur numai, și o dată s-a rugat către Unul Dumnezeul nostru, Cel din ceruri, și îndată a căzut foc din cer, arzînd nu numai lemnele și jertfele, dar a mistuit și apa, pietrele și țărîna. După aceea și spre cei o sută, care voiau să prindă pe prooroc, a căzut foc de sus și i-a ars împreună cu ostașii lor".

Ravul, rîzînd de acesta, a zis: "Dacă este adevărat aceea, apoi fă asemenea și tu, care te numești rob al Dumnezeului tău. Iată, se vede înaintea noastră o mulțime de rogoz și de vreascuri. Roagă-te acum Dumnezeului tău, ca și Ilie, să se pogoare foc din cer și să le ardă. Atunci voi zice și eu că nu este alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul creștinilor". Sfîntul i-a grăit: "Roagă-te tu mai întîi la zeii tăi să facă aceasta". Ravul a răspuns: "Eu n-am o putere ca aceea, nici îndrăzneală la zeii mei; dar tu roagă-te Dumnezeului tău". Atunci Sfîntul Alexandru, aducîndu-și aminte de cuvintele Evangheliei, care zic că toate se pot celui ce crede, s-a sculat la rugăciune, nădăjduind spre Dumnezeu cu credință neîndoită. Dar cînd și-a ridicat mîinile spre cer și a început a se ruga, îndată a căzut foc din cer peste rogoz și peste vreascuri, arzîndu-le pe ele înaintea feței lor.

Aceasta văzînd-o Ravul, s-a umplut de spaimă mare, temîndu-se ca să nu cadă foc și peste dînsul și să-l ardă, precum s-a întîmplat pe timpul lui Ilie. Deci, a strigat cu glas mare, zicînd: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!" El voia ca să propovăduiască în popor acea minune; dar sfîntul, certîndu-l, l-a oprit să nu spună la nimeni. Atunci Ravul a tăcut, tăinuind acea minune într-însul pînă ce Cuviosul Alexandru nu va mai fi între cei vii. După fericitul lui sfîrșit, a spus acea minune înaintea episcopilor și monahilor, mărturisind pe Dumnezeu, și adevărată a fost mărtu-risirea lui; iar noi să ne întoarcem la povestirea ce ne stă înainte.

Ravul, mai marele cetății, după minunea aceea înspăimîn-tătoare, a petrecut împreună cu Cuviosul Alexandru o săptămînă întreagă; și din cuvintele sfîntului cele insuflate de Dumnezeu, învăța cunoștința cea luminoasă a tainelor sfintei credințe, povățuindu-se pe calea mîntuirii. După aceea, se ruga, ca prin Sfîntul Botez să se lumineze, pentru că acum se apropiase și prealuminatul praznic al Paștilor. Dar diavolul, care urăște mîntuirea oamenilor, vrînd să facă împiedicare celui din nou încredințat, i-a pus lui în gînd să nu primească Sfîntul Botez în cetate, ci într-o biserică oarecare ce era la depărtare ca la trei stadii de cetate. Deci, s-au dus acolo, fiind urmați de o mulțime de femei și copii. După ce au mers la biserica aceea, au găsit acolo o fată îndrăcită. Iar Ravul, spăimîntîndu-se, a zis: "Nu voiesc să mă fac creștin; iată, și pe această fată o pedepsesc fiindcă a primit credința creștină, de vreme ce mă tem să nu mi se întîmple și mie asemenea".

Aceasta zicînd, a plecat de la biserică, voind să se întoarcă înapoi. Dar sfîntul, ajungîndu-l, l-a oprit, zicîndu-i: "De ce te înșeli de meșteșugul vrăjmașului? Fata aceea, pentru păcatele sale, prin dumnezeiasca slobozire, își ia pedeapsa; deoarece, sfințindu-se ca să slujească lui Dumnezeu în feciorie curată, nu și-a păzit făgăduința sa, și de aceea pătimește. Ea a fost dată satanei, ca duhul ei să se mîntuiască. Cum că aceasta este adevărat, eu nu te rog să crezi cuvintelor mele; ci, mergînd singur, să asculți cuvintele ce vor ieși din gura ei". Ravul, mergînd la fata cea îndrăcită, a auzit-o pe dînsa, mărturisind cu glas mare căderea ei în păcat; pentru care, cu voia lui Dumnezeu, intrase diavolul într-însa și o muncea. Acestea auzindu-le Ravul, și-a lepădat îndoiala și a cerut Sfîntul Botez. După aceea, botezîndu-se el și ieșind din sfînta scăldătoare, pe haina lui cea albă, care după obiceiul creștinesc îi era gătită spre Sfîntul Botez, s-au aflat cu totul de sus pînă jos cruci roșii. Astfel toți se uimeau de minunea aceea, iar bărbații și femeile care veniseră acolo, se rugau să fi botezați.

Sfîntul Alexandru, vrînd să se încredințeze dacă cu adevărat cred în Hristos, a grăit către dînșii: "Mai întîi se cade cu lucrul a arăta credința. Deci, să mergem în cetate și, de are cineva idoli în casele lor, să-i scoată afară în mijlocul cetății și cu mîinile lor să-i sfărîme în bucăți; iar după aceea să primească Sfîntul Botez. Atunci îndată cu toții s-au învoit la aceste cuvinte și, ducîndu-se acasă, au scos afară din casele lor o mulțime de idoli și i-au sfărîmat în mijlocul cetății; așa că toată cetatea aceea s-a luminat cu Sfîntul Botez. Iar cuviosul a petrecut cu dînșii cîtva timp, întărindu-i pe ei în sfînta credință.

Deci, văzîndu-i pe dînșii atît de bine întăriți în dreapta credință și dînd mulțumire lui Dumnezeu, a zis către Ravul și către ceilalți aceste cuvinte: "Pînă acum v-ați hrănit cu lapte, însă de acum încolo veți primi hrană mai vîrtoasă; deci, de voiește cineva din voi să fie desăvîrșit în viața creștină, să asculte cuvintele lui Hristos, Care zice: Nu vă îngrijiți pentru ziua de mîine, ci căutați împărăția lui Dumnezeu, că Tatăl cel ceresc toate cele de trebuință le va da vouă, pentru că El știe de ce aveți voi trebuință".

Auzind Ravul aceste cuvinte, a zis: "Nu pot să fiu un creștin desăvîrșit ca acesta; pentru că, de voi vinde toate și le voi împărți, apoi cine va hrăni mulțimea casnicilor mei? Cum va putea fără purtare de grijă să se adauge cuiva acestea care sînt de trebuință vieții? De voiești să mă încredințezi de aceasta, arată-mi ceva cu fapta, ca măcar o zi să mă hrănești pe mine și toată casa mea, fără să am vreo grijă. Dar știu eu că, fiind sărac, nici pentru tine nu ai hrană măcar pentru o zi ca aceasta, atunci cum vei putea să hrănești o mulțuime ca aceasta? Ce vei face în pustie, dacă, toate lăsîndu-le, vom merge după tine?"

Sfîntul, avînd mare nădejde spre Dumnezeu, a zis cu îndrăzneală: "Ia-ți din ostașii tăi cîți voiești. Ia și din prietenii tăi pe care-i știi și să-i duci toată ziua în pustia care o vei ști mai îndepărtată de oameni. Acolo voi fi și eu cu voi. Dar să nu ia nimeni cu dînșii nici o bucățică de pîine, nici altceva de ale mîncării; și, de nu vă va hrăni pe voi Dumnezeu, precum altădată a hrănit pe israiliteni în pustie, apoi nici cuvintele mele să nu le credeți mai mult!" Deci, Ravul s-a învoit la aceasta și a doua zi, sculîndu-se de dimineață, a luat cu dînsul o mulțime de casnici și de prieteni și s-a dus într-o pustie oarecare neumblată, avînd cu dînșii pe Cuviosul Alexandru, a cărui împlinire a cuvintelor lui voiau să o vadă prin fapte. Deci, mergînd toată ziua și fiind ceasul al unsprezecelea din zi, au stat între doi munți, neavînd spre dînșii nici o cărare sau urmă. După aceea, Sfîntul Alexandru a început după obiceiul său a săvîrși cîntarea cea de seară, iar Ravul cu tovarășii săi, fiind flămînzi, se gîndeau ce vor mînca.

Sfîrșindu-și sfîntul rugăciunea, a văzut venind spre dînșii un sătean oarecare, simplu, ce ducea un dobitoc încărcat cu sarcini mari atîrnînd de amîndouă părțile, în care erau pîini curate și calde, și alte mîncări de saduri și grădini. Cuviosul a zis către Ravul: "Primiți această hrană și nu fiți necredincioși, ci credincioși". Atunci ei cu bucurie primind acelea, Ravul cu prietenii săi au zis: "De unde a venit omul acesta în pustie cu astfel de hrană? Pentru că noi, mergînd toată ziua, abia am ajuns aici. Deci, se cădea lui ca, sculîndu-se la miezul nopții, să iasă din casă ca să ajungă în ceasul acesta aici. Măcar să fi ieșit și la miezul nopții, apoi cum aceste pîini se află calde, ca și cum s-ar fi scos din cuptor tocmai acum?"

Astfel minunîndu-se, a întrebat pe omul acela: "De unde ești și cine te-a trimis aici?" Iar omul a zis: "Stăpînul meu v-a trimis vouă acestea, ca să nu fiți flămînzi". Cînd voia să mai zică ceva acelui om, acela și cu dobitocul îndată s-au făcut nevăzuți, pentru că cel ce se arătase în chip de om simplu era îngerul lui Dumnezeu. Atunci ei s-au minunat cu spaimă și au crezut cuvintelor cuviosului și mai ales ale Evangheliei lui Hristos, ca să nu se îngrijească cei ce slujesc Domnului, ci să se lase la purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Închinîndu-se ei lui Dumnezeu cu mulțumire, au mîncat și au rămas acolo, iar a doua zi s-au întors în cetate.

Din această minune se poate cunoaște cu ce s-a hrănit Cuviosul Alexandru șapte ani în pustie, petrecînd fără nici o grijă pămîntească pentru sine. Prin acea minune, Ravul, mai-marele cetății, întărindu-se bine și vrînd ca în toată liniștea să se îndeletnicească în gîndirea către Dumnezeu, și-a lăsat mai întîi dregătoria începătoriei sale, apoi a început a-și vinde averile și a le împărți săracilor, cu învoirea femeii și a fiicei sale - căci fii nu avea -, cărora le-a împărțit spre chiverniseală destulă avere.

Deci, acea femeie cu fiica sa au zidit o mînăstire și au slujit într-însa lui Dumnezeu cu toată inima, Căruia bine I-au plăcut; iar Ravul, împărțind toate ale sale și liberînd robii săi, s-a dus în pustie. După cîțiva ani a fost luat din pustie la Episcopia cetății Edesei și a petrecut mulți ani în arhierie, luminînd turma sa ca o lumină. Dar să ne întoarcem la povestirea cea despre Cuviosul Alexandru.

Cetatea pe care Sfîntul Alexandru a luminat-o cu sfînta credință, văzînd-o înflorind și sporind în darul Domnului, se înveselea cu duhul, dar dorința inimii Cuviosului îl trăgea în pustie. Poporul voia să-l aibă ca episcop, și cu multă rugăminte îl supărau de aceasta. Apoi el, voind să se ducă în taină de la ei, poporul îl păzea la porțile cetății ziua și noaptea, nevrînd să lase să plece de la ei pe părintele și învățătorul lor. Deci, cu coșnița - ca altădată Sfîntul Apostol Pavel - a fost lăsat noaptea peste zid, de niște ucenici ai săi și s-a dus la liniștea pustiei cea dorită lui.

Mergînd el prin pustie două zile, a nimerit într-o locuință tîlhărească și, prinzîndu-l tîlharii, l-au dus la mai-marele lor. Cuviosul, cu cuvintele sale cele insuflate de Dumnezeu, a îmblînzit nu numai sălbăticia sa cea cu nărav de fiară, ci și asprimea cea împietrită a inimii lui a sfărîmat-o prin umilință. Deci, l-a făcut să creadă în Hristos și astfel în puține zile l-a luminat cu Sfîntul Botez. După aceea, cuviosul l-a întrebat: "Ce lucru ai cerut în mintea ta de la Dumnezeu înaintea botezului?" Acela a răspuns: "Am cerut ca, după spălarea păcatelor prin sfînta scăldătoare, Dumnezeu să-mi ia îndată sufletul". Sfîntul a zis: "Va fi ție ceea ce ai cerut".

Opt zile după Sfîntul Botez, noul încreștinat, spălînd bine păcatele sale, nu numai prin baia sfintei scăldători, ci și cu multele lacrimi ale pocăinței celei adevărate, s-a mutat către Domnul. Ceilalți tîlhari, văzînd aceasta, s-au apropiat de sfînta credință și s-au botezat. Ei au luat aspră pocăință asupra lor și nu după multă vreme, acea locuință tîlhărească s-a făcut mînăstire; căci acei tîlhari, lepădîndu-se de lume, s-au făcut monahi aleși. Cuviosul, petrecînd cu ei multă vreme și așezîndu-le rînduieli monahicești, punîndu-le egumen iscusit și sărutîndu-i întru Domnul, s-a dus în cea mai adîncă pustie, bucurîndu-se cu duhul pentru mîntuirea sufletelor omenești.

Mergînd el două zile, a ajuns la rîul Eufratului și, trecîndu-l, a găsit așezat undeva pe pămînt un vas mare, deșert și s-a sălășluit într-însul. Deci, ziua umbla prin munți și prin văile pustiului, iar noaptea venea în vasul acela, dar cu ce se hrănea, nu este de trebuință a întreba, cînd și lui Ravul, cum și pentru tovarășii lui - precum s-a zis -, le-a cerut de la Dumnezeu pîine în pustie. Viețuind el acolo multă vreme, au început a veni la dînsul mulți frați, trimițîndu-i Dumnezeu, și a se sălășlui lîngă dînsul, vrînd să fie următori vieții lui celei asemenea cu îngerii. Petrecerea cuviosului în acel loc a fost de 20 de ani, timp în care s-a făcut acolo, lîngă Eufrat, o viață de obște mare, prin venirea unei mulțimi de frați, numărînd ca la patru.

Aceștia erau de diferite națiuni: greci, romani, sirieni și egipteni. Dumnezeu, adunînd atît de mare turmă, a încredințat-o păstorului celui bun, Cuviosului Alexandru. Și mai de mirare este că nu cu multă purtare de grijă de hrană și îmbrăcăminte, la o atît de mare adunare, în toate zilele era îndestulare de cele de trebuință. Cele ce rămîneau, nu se păstrau pe a doua zi, ci toate le împărțeau săracilor și străinilor care veneau; pentru că Domnul, prin purtarea Sa de grijă, în toate zilele trimitea hrană robilor Săi. Acolo, mai întîi s-a așezat noua rînduială a neadormiților, care n-a fost mai înainte niciodată, căci, Cuviosul Alexandru a așezat, ca de șapte ori în zi și în noapte, să se meargă la biserică pentru lauda lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfîntului Prooroc David, care zice: De șapte ori în zi Te-am lăudat, pentru judecățile dreptății Tale.

Apoi, gîndind și socotind în sine acest cuvînt al aceluiași prooroc: La legea Ta voi cugeta ziua și noaptea, zicea în sine: "Oare este cu putință omului să săvîrșească cuvîntul acesta cu lucrul, ca ziua și noaptea fără de dormire să se deprindă în legea laudei lui Dumnezeu?" Și iarăși zicea: "De n-ar fi fost cu putință, Sfîntul Duh nu ar fi zis aceasta prin gura proorocului". El dorea ca în viața sa cea de obște să așeze acea rînduială, ca în biserică ziua și noaptea să fie neîncetată și neadormită cîntare de psalmi, pentru că zicea: "De nu este cu putință unui om, ca în chilie să săvîr-șească acestea pentru neputința trupească, apoi este cu putință la mulți să se schimbe în biserică cu vremea".

Astfel cugeta în sine, însă nu îndrăznea fără de dumnezeiască descoperire. Aducîndu-și aminte de cuvîntul Domnului: cereți și se va da; căutați și veți afla; bateți și se va deschide..., a început prin rugăciuni a cere și a bate la ușa milostivirii lui Hristos, ca să i se dea lui încredințare despre aceea; adică, dacă gîndul acela este plăcut Lui și dacă îi va fi primită rînduiala aceea. Căci, precum îngerii în cer, tot astfel și oamenii pe pămînt, care petrec în viața de obște, sînt în rînduiala îngerească și în biserică - care este cer pămîntesc -, se cuvine să slăvească pe Dumnezeu ziua și noaptea cu cîntare de psalmi. Pentru aceasta, cuviosul s-a rugat trei ani cu multă postire și cu rugăciuni de toată noaptea. Și i s-a arătat lui Domnul, zicîndu-i: "Să începi lucrul ce ai pus în gînd, că îl primesc".

Cuviosul, văzînd această arătare a Domnului, a spus-o unora din frații cei mai duhovnicești, ca și cum altuia i s-ar fi întîmplat, după asemănarea Sfîntului Apostol Pavel, care a zis: Știu pe un om, care s-a răpit pînă la al treilea cer; dar acela era chiar el. Deci, a început astfel: a împărțit pe frați în 24 de cete, după numărul celor 24 de ceasuri ale zilei și nopții, ca fiecare ceată în vremea sa să se afle la locul rugăciunii. Iar cîntarea erau psalmii lui David, care se ziceau încet, după stihuri, afară de rînduielile bisericești obișnuite, la care adăugase această rînduială și așezămînt nou a cîntării de psalmi.

Așa că ei preamăreau neîncetat pe Dumnezeu în biserică ziua și noaptea. Pentru această viață de obște a lor, mînăstirea a fost numită a "Neadormiților". Cuviosul a mai așezat pe lîngă acea cîntare de psalmi și un număr de închinăciuni în toate zilele, după numărul acelor iertăciuni prin care Domnul poruncește în Evanghelie a ierta pe cel greșit de șaptezeci de ori cîte șapte, adică de patru sute nouăzeci de ori. Apoi a poruncit și aceasta: "Ca după săvîrșirea slujbei bisericești și mînăstirești și după tot lucrul, să se grăiască cuvintele acestea: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pămînt pace, între oameni bunăvoire.

Așezînd în locașul său o rînduială ca aceasta, gîndea în sine ce le mai trebuie spre dumnezeiasca plăcere. Apoi, aducîndu-și aminte de cuvîntul psalmistului, care zice: Învăța-voi pe cei fărădelege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce..., zicea în sine: este de trebuință a se îngriji nu numai pentru mîntuirea sa, dar și pentru mîntuirea altora și mai ales pentru întoarcerea celor necredincioși. Dar, deoarece în acea vreme erau încă mulți închinători la idoli prin acele părți, s-a gîndit să trimită pe unii din frați la propovăduirea lui Hristos. Deci, a ales pentru acea slujbă șaptezeci de frați, dintre cei mai iscusiți și mai fierbinți în credință, după numărul ucenicilor lui Hristos, despre care scrie Sfîntul Evanghelist Luca: Domnul a ales și alți șaptezeci, și i-a trimis cîte doi înaintea feței Sale, în toată cetatea și locul. Cuviosul Alexandru, următorul lui Hristos, rînduind tot atîția ucenici pentru propovăduirea credinței și rugîndu-se pentru dînșii, i-a trimis cîte doi prin toate locuințele cele dimprejur ale închinătorilor de idoli. Deci, le-a ajutat darul lui Dumnezeu și rugăciunile cuviosului părinte, căci nu le-au fost în deșert ostenelile lor; deoarece pe mulți din elini i-au adus la Hristos.

După săvîrșirea celor 20 de ani de petrecere lîngă rîul Eufrat, Cuviosul Alexandru, văzînd că se rînduise bine viața sa de obște și se întărise rînduiala Neadormiților și toate așezămintele vieții pustnicești, se veselea cu duhul; pentru aceea a mulțumit foarte mult lui Dumnezeu. El, avînd în inimă mare rîvnă și dorință pentru mîntuirea sufletelor omenești, s-a gîndit să iasă spre hotarele Persiei, unde se înmulțise păgînătatea elinească. Deci, și-a ales o sută cincizeci de frați, pe care i-a luat cu dînsul la drum, iar pe ceilalți i-a încredințat unui stareț iscusit, anume Trofim, făcîndu-l și egumenul mînăstirii celei de obște.

Apoi, dîndu-le pace și binecuvîntare, a trecut rîul Eufrat cu frații pe care îi luase cu el și a plecat pe drumul care ducea spre țara și pustia Persiei. Ei n-au luat nimic din cele de trebuință, decît numai cărțile sfinților; de vreme ce și în cale pe unde mergeau, nu înceta a cînta cu frații cîntarea de psalmi ca și în biserică, adică în cîte două cete, schimbîndu-se din ceas în ceas, ziua și noaptea. El, voind să ispitească răbdarea fraților săi, îi ducea prin pustie fără de hrană, poruncindu-le ca la vremea trebuincioasă să se hrănească numai cu poamele pădurii. Unii dintr-înșii, fiind nerăbdători, au început a cîrti între ei, precum de demult israelitenii au cîrtit împotriva lui Moise, zicînd: "Ne-a adus în pustia aceasta, ca să ne omoare cu foamea...". Deci, se gîndeau să se întoarcă la mînăstire în taină. Aceia erau treizeci la număr. Cuviosul, înțelegînd gîndurile lor prin dumnezeiasca descoperire, i-a mustrat ca pe niște puțin credincioși și le-a poruncit să se întoarcă înapoi, iar către ceilalți a zis cu glas mare: "Fraților, să mă credeți, că astăzi ne va cerceta Dumnezeu cu hrană îndestulată și va rușina necredința voastră!"

Apropiindu-se ei de hotarele Persiei, au văzut într-însa cetăți mici și mari, zidite de împărații din Bizanț, avînd într-însele străjeri împotriva năvălirii barbarilor. Cuviosul mergînd cu frații în pustie prin apropierea acelor cetăți, cu dumnezeiască poruncă au ieșit înaintea lor mai marii oștilor, care se numeau tribuni. Aceia i-au întîmpinat pe ei cu pîine aleasă și cu diferite mîncăruri și au rugat pe sfînt să intre în cetățile lor și să le lumineze, deoarece se află într-însele o mulțime de slujitori idolești. Deci, mai întîi toți au gustat cu mulțumire din bucatele cele aduse. După aceea, cuviosul a trimis înapoi la viața de obște pe frații care erau puțini în credință și nerăbdători, apoi a intrat în cetățile acelea. Ajutîndu-i darul Domnului, în puțină vreme, prin propovăduirea Evangheliei, i-a cîștigat pe toți la Hristos.

Una din acele cetăți, însă n-a voit să primească învățătura lui, mai ales cînd îl auzea că învăța despre milostenie și despre darea cu îndurare celor ce aveau trebuință, căci bogații ziceau către dînsul: "Ai venit să ne sărăcești!" Cuviosul, văzînd acestea, a plecat de la dînșii, iar Dumnezeu i-a pedepsit prin neplouare, pentru că trei ani a fost secetă la dînșii, pînă ce, cunoscîndu-și păcatul lor, au căutat pe cuviosul și, găsindu-l în Antiohia, l-au rugat să le ierte păcatul. Deci, în al patrulea an, vărsîndu-se ploaie mare, s-a făcut la dînșii îndestulare mare de roadele pămîntului, iar Dumnezeu le-a cîștigat sufletele lor.

Cuviosul, trecînd prin pustia aceea, s-a dus în cetatea care se numea Palmira, pe care Solomon o zidise în pustie. Într-acea cetate, deși locuitorii se numeau creștini, însă cu credința erau și iudei, ținîndu-se atît de Legea Nouă, cît și de Legea Veche. Ei, aflînd că se apropie de dînșii Cuviosul Alexandru cu frații, au închis porțile cetății înaintea lui, zicînd: "Cine să hrănească atîta mulțime de monahi?" Deci, nu i-au lăsat să intre. Sfîntul, mulțu-mind lui Dumnezeu, a zis: "Fraților, mai bine este a nădăjdui spre Domnul, decît a nădăjdui spre oameni. Să nu vă împuținați cu sufletul, căci fără de veste Dumnezeu ne va cerceta".

Mergînd ei de la cetate la o depărtare de cîteva stadii, niște barbari, care locuiau nu departe de acolo, plecîndu-le inima Dumnezeu, au ieșit întru întîmpinarea lor și, aducîndu-le pîine și tot felul de bunătăți ale pămîntului, i-au ospătat din destul. Apoi, cuviosul s-a dus în Antiohia, îndreptîndu-i Dumnezeu calea spre folosul multora. Apropiindu-se el de cetate cu obișnuita rînduială a neîncetatei cîntări de psalmi, a aflat de venirea lui episcopul acelei cetăți, anume Teodot; pentru că numele lui Alexandru era slăvit și cinstit pretutindeni. Dar diavolul a ridicat asupra sa niște oameni răi și zavistnici, ca să-l clevetească la episcop pe el și pe frații lui, cum că toate cîte le face, adică postirile și rugăciunile, sînt din fățărnicie, pentru slava deșartă, ca să fie văzut de oameni.

Episcopul, socotind că sînt nemincinoase clevetirile acelea, a trimis îndată mulți slujitori ai săi, împreună cu clevetitorii aceia, să gonească din cetate pe Alexandru și pe cei cu dînsul. În acea vreme, tocmai intra în cetate, cu obișnuita cîntare, cinstita ceată de îngeri pămîntești, care se povățuia de Cuviosul Alexandru. Deci, trimișii episcopului, întîmpinîndu-i în cetate, au năvălit asupra lor tîlhărește și, prinzîndu-i, i-au bătut și i-au scos afară. Iar Cuvio-sului Alexandru, ca unui mai mare, i-au îndoit bătăile și necinstea. Însă, el și frații lui se bucurau că s-au învrednicit să pătimească fără vină unele ca acelea.

Înțelegînd sfîntul că este meșteșugul vrăjmașului, care voia să împiedice folosul multora, s-a pornit cu duhul și în taină a intrat noaptea în cetate împreună cu frații, unde, găsind o baie veche și pustie, își săvîrșeau într-însa cîntarea lor de psalmi. Episcopul, aflînd a doua zi după aceea, deși se mînia, însă s-a plecat spre milă și nu le-a mai făcut nici un rău, temîndu-se nu numai de Dumnezeu, dar și de popor, de vreme ce toți cetățenii Antiohiei erau bucuroși de venirea cuviosului la dînșii, și-l aveau ca pe un mare prooroc. Iar împotriva episcopului cîrteau pentru răutatea și necinstea făcută de dînsul cuviosului părinte și fraților lui. Deci, s-a umilit și episcopul și a binecuvîntat pe Alexandru și pe frații lui să petreacă în cetate. Apoi baia aceea pustie li s-a făcut mînăstire și, în puține zile, cetățenii le-au zidit biserică, cu învoirea și binecuvîntarea episcopului.

Ei făcînd acolo mînăstire, mulți din popor își lăsau bisericile și se adunau la Cuviosul Alexandru la cîntarea bisericească, dorind să asculte cuvintele lui cele curgătoare de miere, cu care învăța pe cei ce veneau, iar duhul tuturor era arzînd cu dragoste către cuviosul și îi dădeau în toate zilele cele trebuincioase lui și fraților. Ei, în ceasul cel cuviincios - o dată pe zi -, gustînd hrană după al nouălea ceas, pe toate celelalte le împărțeau săracilor, nelăsînd nimic pe a doua zi. Dar Dumnezeu în toate zilele le trimitea hrană din cele ce le erau de trebuință, prin mîinile celor milostivi și iubitori de săraci. După cîtăva vreme, cuviosul a voit să aibă pe lîngă locașul său casă de oaspeți și bolniță.

Deci, cerînd pentru aceasta binecuvîntarea episcopului, a săvîrșit ceea ce voia, că, deși era sărac și neavînd nimic, însă vistieriile celor bogați îi erau deschise. Astfel că toți îi dădeau cu bucurie cele ce avea trebuință și făceau cu osîrdie ceea ce le poruncea. Cuviosul slujea bolnavilor și odihnea pe cei străini, prin cele trebuincioase ce i se dădeau de la iubitorii de Dumnezeu, iar mai ales de la singur Dumnezeu. La slujirea celor bolnavi, el le tămăduia bolile prin cinstitele lui mîini, prin care se făceau multe minuni, slăvindu-se Dumnezeu printr-însul.

El, văzînd pe episcop că în chemarea lui făcea oarecare lucruri din nebăgare de seamă și pe voievodul cetății și pe alți dregători mari făcînd nedreptăți, pentru aceea s-a îmbrăcat în rîvna lui Ilie și cu netemere, cu blîndețe și cu îndrăzneală îi mustra pe toți, învățîndu-i din cuvintele lui Dumnezeu dreptatea și adevărul, încît era ca un învățător și pedepsitor al tuturor. Dar acea rîvnă a lui nu era primită de fiecare, mai ales de cei mari și de unii din clerici; că, deși se mirau de viața lui îmbunătățită, însă unii îl urau foarte mult și totdeauna întărîtau pe episcop împotriva lui. Episcopul a trimis la cuviosul un ipodiacon prea înrăutățit, anume Malh, cu mulțime de slujitori, ca să-l gonească din cetate. Malh, ducîndu-se cu mînie, a lovit pe sfîntul cu mîna peste obraz, zicîndu-i: "Necuratule, ieși din cetatea aceasta!"

Cuviosul, nefăcînd nimic, ca un miel fără de răutate, a răspuns cu blîndețe acest cuvînt al Evangheliei: și era numele slugii Malh. Dar cînd Malh ipodiaconul cu slujitorii care veniseră cu dînsul, voiau să facă mai mare rău cuviosului și să-l gonească din cetate, s-a adunat poporul și s-a făcut gîlceavă mare; pentru că toți apărau pe Sfîntul Alexandru și pe frații lui. Astfel, abia a scăpat Malh și cei cu dînsul de tulburarea poporului. Episcopul, umplîndu-se de mare mînie, s-a sfătuit cu voievodul, care asemenea se mîniase pe sfînt și au luat pe cuviosul noaptea din locașul său, neștiind nimeni din popor, și l-au gonit în Halchid. Apoi au gonit și pe frații lui și s-au risipit care pe unde au putut.

După o vreme oarecare, Cuviosul Alexandru s-a întors iarăși în Antiohia, deoarece antiohienii se mîhneau după dînsul, iar asupra episcopului și voievodului cîrteau foarte mult. Dar de vreme ce nu și-a găsit pe frații săi, nu voia să viețuiască acolo singur, ci voia să se ducă. Cetățenii, aflînd de acest lucru, păzeau porțile ca să nu iasă, pentru că erau cuprinși cu mare dragoste către dînsul și doreau să viețuiască la dînșii. El însă n-a mai voit să stea în Antiohia, ci și-a schimbat îmbrăcămintea călugărească, îmbrăcîndu-se cu o haină ruptă, și astfel a ieșit noaptea din cetate în chip de sărac. El, mergînd cîteva zile, a ajuns la o viață de obște care se numea Critinia. Și, văzînd într-însa toată rînduiala, care o așezase în viața sa de obște, cea de lîngă rîul Eufrat, se minuna și zicea în sine: "Care din ucenicii mei a adus aici rînduiala aceasta?" Deci, mulțumea lui Dumnezeu, că s-a arătat în părțile acelea roadele ostenelilor lui. El a fost cunoscut de frații de acolo că este Alexandru, pentru că numele lui era mare pretutindeni și s-au bucurat de venirea lui, pentru că doreau de mult să-l vadă.

Cuviosul, petrecînd la dînșii cîtăva vreme, s-a dus de acolo la Constantinopol - Dumnezeu chemîndu-l acolo pentru mîntuirea multora -, ducîndu-se cu dînsul din acea viață de obște și 24 de frați. Mergînd la Constantinopol, s-a sălășluit lîngă biserica Sfîntului Mina. Apoi au început a se aduna la dînsul frați, așa că, în puțin timp, au venit la dînsul ca la trei sute de ucenici de diferite limbi: greci, romani și sirieni. Astfel s-au așezat în mînăstire aleasă și s-a întărit rînduiala celor Neadormiți, deoarece toate cele de trebuință lor li se trimiteau prin dumnezeiasca purtare de grijă, precum despre aceasta se spune aici.

Un om oarecare, însemnat, auzind și văzînd viața lor cea săracă și fără de grijă, cum ziua și noaptea se îndeletnicesc numai în preamărirea lui Dumnezeu, iar de cele pămîntești nu bagă de seamă, nici de cele de mîine nu se îngrijesc, a trimis înadins niște oameni în mînăstire, ca să stea cîteva zile și să vadă, de unde au hrana cea de toate zilele. Dar Cuviosul Alexandru, înțelegînd aceasta, a zis către unul din ucenici, fiind de față și acei oameni: "Du-te și adă pe omul care stă la porțile mînăstirii". Fratele, ducîndu-se, a văzut pe un om care avea o coșniță mare plină cu pîini curate și calde și pe acela l-a adus la părintele împreună cu pîinile. Cuviosul îl întreba înaintea tuturor: "Cine ești și de unde aduci pîinile?" Iar el îl întreba, nu că nu știa singur - pentru că nimic nu era tăinuit lui de la Dumnezeu -, ci numai ca să se rușineze cei puțini în credință, care veniseră să ispitească viața și hrana lor.

Atunci omul acela a început a grăi astfel: "Eu sînt vînzător de pîine și, scoțînd pîinea azi din cuptor, mi s-a arătat un bărbat luminos, înalt la statură și minunat la vedere și mi-a poruncit: "Să duci toate pîinile acestea la robii Celui Preaînalt". Dar eu, spăimîntîndu-mă, am zis: "Nu știu locul unde le voi duce". Atunci el mi-a zis: "Vino după mine!" Iar el, ducîndu-mă pe mine pînă la porțile mînăstirii, s-a făcut nevăzut". Atunci cuviosul, sculîndu-se, a mulțumit lui Dumnezeu și a spus la toți credința cea mare a lui către Hristos și purtarea cea mare de grijă a lui Dumnezeu pentru dînsul. Cuviosul era atît de mare văzător, încît toate cele ce făceau și gîndeau frații, el le știa, și în singurătate mustra greșelile și îndrepta părintește pe cei greșiți.

Apoi, avînd și purtare de grijă pentru bolnavi, a pus patru frați să le slujească, poruncindu-le ca în toate zilele să pregătească apă caldă, pentru cei care erau bolnavi. Într-o zi, din întîmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă a lui Dumnezeu și ca să se arate credința cea mare a cuviosului către El, slujitorii bolnavilor au uitat să încălzească apa. Cuviosul, înștiințîndu-se cu duhul de acest lucru, a chemat pe unul dintr-înșii și l-a întrebat de ce n-a încălzit apa. Acela, vrînd să-și tăinuiască greșeala sa înaintea părintelui celui mai înaintevăzător, a zis: "N-am avut lemne". Iar cuviosul a grăit lui: "Pentru ce nu mi-ai spus mie de dimineață despre lemne? Oare vrei să mă ispitești? Du-te și vezi, că apa s-a încălzit!" După aceea, fratele, ducîndu-se în bolniță, a găsit o căldare mare plină cu apă, fierbînd și clocotind fără de foc, și toți s-au mirat de acea minune și de credința cuviosului.

În acel timp, Biserica lui Hristos era tulburată de eresul lui Nestorie, iar vrăjmașul a făcut vorbă în popor, cum că Alexandru este eretic; pentru că într-acel timp dreapta credință se socotea un eres, iar eresul se cinstea ca o dreaptă credință, deoarece patriarhul Nestorie și mulți alții erau eretici. Deci, cuviosul a fost adus la judecată înaintea celor răucredincioși și, fiind întrebat de eresul de care era vinovat, a răspuns cuvîntul psalmistului: ...șezut-au boierii și cleveteau asupra mea, iar robul Tău se învăța întru îndreptările Tale; că mărturiile Tale cugetarea mea sînt, iar sfaturile mele îndreptările Tale. Acestea grăindu-le el, diavolul s-a arătat, zicînd: "Pentru ce mă muncești pe mine mai înainte de vreme?" Și zicînd acestea, s-a făcut nevăzut.

După ce sfîntul a grăit acele cuvinte ale psalmistului, nimic n-a mai răspuns către cei ce-l întrebau, ci tăcea, căutînd în jos ca un miel fără de glas, către cel ce îl tunde; așa că judecătorii, mîniindu-se, l-au gonit din fața lor. Iar cînd în poporul cel răzvrătit, slujitorii satanei voiau să pună mîinile pe dînsul și să-i facă rău, el, apărîndu-se cu dumnezeiasca acoperire, a trecut prin mijlocul lor și s-a dus la locașul său, unde frații făceau multe rugăciuni lui Dumnezeu pentru dînsul. Dar după un timp, vrăjmașul iarăși s-a înarmat asupra lui și a ridicat pe niște eretici, care, nu numai pe el singur, dar și pe mulți din frații lui, i-au chinuit cu legături, cu temnițe și cu bătăi. Însă, toate acestea erau cuviosului ca o cunună preaslăvită, iar vrăjmașului erau spre rușine.

Trecînd ereticescul vifor, cuviosul a viețuit celelalte zile ale sale în pace. Deci, plăcînd lui Dumnezeu și ducînd sufletele multora spre mîntuire, s-a mutat către Domnul la adînci bătrîneți, nevoindu-se în călugărie 50 de ani. El a fost îngropat cu cinste, iar la mormîntul lui se făceau multe minuni, pentru că la toate neputințele omenești se dădeau tămăduiri, cu rugăciunile Cuviosului Alexandru și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfînt, se cuvine cinste, slavă, mulțumire și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna iulie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site