În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit şi cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos şi s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat şi în ceata celor 70 sfinţi apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greşind stăpînului său şi temîndu-se de pedeapsă, a fugit de la dînsul şi s-a dus la Roma, unde, aflînd pe Sfîntul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dînsul sfînta propovăduire şi, învăţînd sfînta credinţă în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfîntul Tihic şi îi era lui de trebuinţă în acea slujbă. Apoi Sfîntul Apostol Pavel, trimiţînd pe Sfîntul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dînsul şi pe acest Sfînt Onisim, precum scrie la sfîrşitul epistolei: "Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor şi împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să cunoască cele despre voi şi să vă spună toate cele de aici".

Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpînul lui, rugîndu-l să-l ierte pe Onisim pentru greşeala lui şi să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit şi ca pe însuşi Pavel. Apostolul Pavel numeşte în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: "Rogu-mă ţie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat şi care odată era ţie netrebnic, iar acum ne este şi mie şi ţie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primeşti ca pe inima mea". Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate şi l-a trimis iarăşi la Roma, la Sfîntul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: "Am voit ca să-l ţin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie".

Sfîntul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinţilor apostoli, pînă la sfîrşitul lor. Apoi a fost pus de dînşii episcop pentru bunăvestirea cuvîntului, iar după sfîrşitul lor, ieşind din Roma, a străbătut multe cetăţi şi ţări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfîntul Timotei şi după Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu.

Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfîntului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, cînd l-a întîmpinat Sfîntul Onisim pe cale, cu cîţiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mîncarea fiarelor. Sfîntul Ignatie scrie către efeseni astfel: "În numele lui Dumnezeu am primit pe toţi, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiţi lui asemenea, căci binecuvîntat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta". Şi iarăşi, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: "Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului". De acestea este încredinţat că, Sfîntul Onisim, după înconjurarea a multe ţări şi cetăţi, fiind bătrîn, a rămas în Efes, păscînd acolo Biserica lui Dumnezeu cîtăva vreme.

După aceea a fost prins de necredincioşi şi de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăţiei lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Onisim a răspuns: "Sînt creştin". Eparhul a zis: "Din ce orînduială eşti?" Onisim a răspuns: "Am fost oarecînd robul unui bărbat, iar acum sînt rob credincios al bunului Stăpîn Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos". Zis-a eparhul: "Care a fost pricina mutării tale la alt stăpîn?" Răspuns-a Onisim: "Cunoştinţa Adevărului şi urîciunea închinării la idoli". Zis-a eparhul: "Cu cît preţ te-ai vîndut Stăpînului celui nou?" Iar Onisim zise: "Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sînge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-aţi izbăvit de viaţa voastră cea deşartă, ce era de la părinţi, ci cu cinstitul sînge, ca al unui miel fără de prihană şi preacurat al lui Hristos".

Eparhul l-a întrebat: "Care este viaţa deşartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!" Zis-a Onisim: "Deşartă viaţă este: desfrînarea cea fără de lege, care pentru puţină dulceaţă trupească găteşte veşnicul foc celor pătimaşi şi iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sînt rădăcina a toată asuprirea şi vînarea; mîndria ce se arată prin înălţarea minţii asupra altora; zavistia, care pe Cain şi pe alţi mulţi i-a învăţat uciderea de frate; grăirea cea rea şi limba cea neînfrînată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în rîs; făţărnicia şi minciuna, vrăjmăşia adevărului şi prietenia diavolului, prin care şi pe Eva a împiedicat-o cel rău; mînia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului şi tatăl uciderii; beţia care locuieşte cu neînfrînarea şi este soră şi născătoare celei necurate vorbe, străină de gîndul cel bun şi fără de chip cu obiceiul şi cu cuvîntul". Acestea toate ce s-au zis, sînt viaţa cea deşartă.

După acestea toate pentru o viaţă ca aceasta deşartă este izvor şi maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrînării, învăţătoarea neştiinţei de Dumnezeu, orbirea minţii, rînduitoarea gîndirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului şi care se sîrguieşte să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povăţuitoarea morţii, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sînge, domnul urîciunii, ce vînează pe cei proşti, prin neştiinţa de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanţurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învaţă slava deşartă, care şi pe cei bătrîni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trîmbiţelor jertfelor, care pierde curăţia fecioriei, cu fier şi cu sabie, amestecînd praznicele sale şi prin vărsarea sîngelui de dobitoace îşi arată necurăţiile sale cele fără de ruşine; care goleşte trupurile bărbaţilor prin mijlocul cetăţii şi le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvîrşeşte prin ucideri şi desfrînări şi ca pe o corabie înviforează minţile omeneşti, prin chipuri idoleşti. Se jertfeşte boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeşte oile, tot pentru o oaie, ca zeiţă. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn şi în loc de sănătate face ucidere, aducînd la cele neînsufleţite pe cele însufleţite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci şi usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire şi neştiinţă să pogoare pe oameni în iad.

Văzînd o viaţă ca aceasta deşartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dînsa ca de o mare ce se învăluieşte şi am alergat la limanul cel bun şi către viaţa cea legiuită şi cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu şi spre dragostea aproapelui. Şi pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, şi tu, precum şi eu, cunoscînd adevărul, să laşi deşertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul şi ca umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor şi să te mîntuieşti, venind întru înţelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mîniat pe El, ci se veseleşte de întoarcerea şi de pocăinţa lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă". Zis-a Tertil eparhul: "Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemîndu-te de munci, ci şi pe noi voieşti să ne aduci la a ta rătăcire?" Grăit-a sfîntul: "Muncile tale nu pot să mă înfricoşeze, chiar dacă ar fi oricît de cumplite, pentru că, mîntuindu-mă prin aşteptarea bunătăţilor ce vor să fie şi întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea".

Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul Onisim să-l arunce în temniţa cea mai întunecată şi mai înfricoşătoare, în care fiind dus a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos şi în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dînsul credincioşi, care îi fericeau pătimirea lui şi cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoinţă. Iar pe cei erau necredincioşi, propovăduindu-le sfîntul cuvîntul lui Dumnezeu, îi povăţuia la calea cunoştinţei adevărului.

Dar după 18 zile, eparhul, arătîndu-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate şi l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfîntul Onisim şi acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos şi a povăţui pe mulţi la viaţa veşnică. Înştiinţîndu-se de aceasta Tertil, iarăşi l-a prins şi, legat, l-a adus înaintea judecăţii sale. Dar, întrebîndu-l şi aflîndu-l neplecat în credinţă, a poruncit ca, întinzîndu-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruţare. După aceea, bătîndu-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărîmat foarte rău fluierele picioarelor şi alte oase. Apoi, tăind capul Sfîntului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creştină, l-a luat şi a pus sfîntul său trup în raclă de argint şi săvîrşea pomenirea mucenicului, cîştigîndu-şi ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăţie. Pe aceasta, şi nouă să ne fie a o cîştiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.