A sporit numărul apostolilor cu acest nou apostol, cel împreună hotărît ca să fie cu ei. Căci au chemat sfinţii la dînşii pe cel de un obicei cu dînşii, pe nevoitorul, pe încununatul, pe cel curat cu sufletul şi propovăduitorul cuvîntului. Meletie, părintele nostru, este fericit pentru sălăşluirea cu apostolii şi pentru ducerea sa către Hristos. Dar noi nu putem ferici, după cum se cade, pe părintele nostru, fiind în stare de orfani fără de vreme. Sfîntul Meletie dorea mai bine să fie împreună cu Hristos, iar nouă ne este greu şi cumplit a ne despărţi de părinteasca lui părtinire, căci acum ar fi vreme de sfătuire, dar sfătuitorul tace. Războiul ne-a înconjurat, războiul ereticilor, dar voievodul nu este. Boleşte trupul cel de obşte al Bisericii, dar pe doctor nu-l aflăm. Vedeţi, deci, în ce fel de vreme ne aflăm noi.

Am fi voit, de ar fi fost cumva cu putinţă, ca, întărindu-mi a mea neputinţă, să mă ridic la măsura primejdiei, să scot glas după mărirea durerii, precum au făcut vitejii aceştia care se tînguiesc cu mare glas după părintele lor. Dar cum voi sili limba spre grăirea cuvîntului, ea care este ferecată cu nişte obezi grele? Cum voi deschide gura mea, care este ţinută cu negrăirea? Cum voi scoate glasul meu, care în dureri este alunecat? Cum voi privi în sus cu ochii sufletului, fiind acoperit cu negura primejdiei? Cine, desfăcîndu-mi adîncul acesta şi întunecatul nor al mîhnirii, îmi va arăta iarăşi raza păcii?

O! ce întunecare, care nu mai nădăjduieşte în răsărirea luminătorului. Mai înainte dănţuiam ca la nuntă, iar acum jalnic suspinăm. Atunci cîntam ca de nuntă, iar acum de îngropare. Aduceţi-vă aminte cînd pentru nunta cea duhovnicească v-am ospătat pe voi, aducînd în casa bunului mire pe fecioară, şi darurile de fecioară ale cuvîntului, după puterea noastră i le-am adus, veselindu-se şi înveselindu-ne. Iar acum ni s-a întors bucuria în plîngere şi îmbrăcămintea veseliei ca un sac s-a făcut. Oare, se cădea în tăcere a încuia durerea de vreme ce s-a ridicat de la noi bunul mire? Plini de bunătăţi am venit la voi, iar acum goi şi săraci ne întoarcem. Dreaptă aveam făclia care cu multă lumină strălucea, iar acum stinsă o ducem înapoi. Avem comoara cea mare în vas de lut, dar acum comoara s-a făcut nevăzută şi vasul cel de lut se întoarce, deşert de bogăţie, la Cel ce ni l-a dat.

O! ce înecare de corabie! Cum în mijlocul limanului nădejdii noastre s-a spart corabia! Cum corabia cea încărcată cu nenumărate bogăţii, cufundîndu-se cu povara, ne-a lăsat goi pe noi care eram bogaţi! Unde este cîrma cea întemeiată a sufletelor noastre, prin care întreitele valuri eretice fără de părtinire le despicam? Unde este ancora cea nestrămutată, prin care cu toată întemeierea ne odihnim noi, cei obosiţi? Unde este cîrmaciul cel bun, care îndrepta corabia către limanul cel de sus? Împrumutaţi-ne fraţilor, împrumutaţi-ne lacrimi cu milostivire, căci atunci cînd voi vă veseleaţi şi noi ne-am împărtăşit de veselia voastră. Deci, daţi-ne această schimbare, a ne bucura cu cei ce se bucură şi a plînge cu cei ce plîng.

Cîndva poporul cel străin a lăcrimat pentru patriarhul Iacov, cînd fiii mutau pe tatăl lor din Egipt şi au jelit 40 de zile şi tot atîtea nopţi. De obşte erau atunci lacrimile celor străini şi ale celor de casă, de obşte facă-se şi acum, fiindcă şi durerea este de obşte. Patriarhii aceştia toţi sînt fiii lui Iacov al nostru, nici unul nu este din mamă străină şi neadevărată. Aţi auzit nu demult de Efrem şi de Manase, ce fel şi cîte a povestit despre părintele nostru Meletie, încît minunile covîrşesc cuvîntul. Daţi-mi şi mie voie să zic ceva despre aceasta.

Cred că voi cunoaşteţi cine este bărbatul acesta de neam bun, odraslă din cei de la răsăritul soarelui, fără de prihană, drept, adevărat, de Dumnezeu cinstitor, depărtîndu-se de la tot lucrul rău.

Socotesc că nu va pizmui marele Iov, în mărturiile despre dînsul, ca şi următorul său, Meletie, să se împodobească bine. Însă, zavistia, care vede pe toate cele bune, a văzut şi binele nostru cu ochi răi. Şi cel ce umblă în lume şi printre noi, a mers pe urma necazului. Dar nu a pierdut cirezi de boi, nici turme de oi. Nu în acestea ne este vătămarea, nici prin asini şi cămile nu i s-a făcut paguba. Nici cu răni în părţile trupului n-a fost vătămat, ci însuşi capul ni l-a răpit, şi împreună cu capul s-au dus şi simţirile noastre cele cinstite. Nu mai este ochiul care vede cele cereşti, nici auzul care aude dumnezeiescul glas, nici limba aceea curată care spunea adevărul. Unde este alinarea cea dulce a ochilor? Unde este zîmbirea cea strălucită din buze? Unde este dreptatea cea veselă prin care binecuvîntarea gurii şi degetele împreună le unea? Mi-e jale de tine, o, Biserică! Către tine grăiesc, o! cetate a lui Antioh. Mi-e jale de tine, pentru grabnica ta schimbare. Cum te-ai lipsit de o aşa frumuseţe? Cum te-ai jefuit de o aşa podoabă? Cum fără de veste ţi s-a ofilit floarea? Cu adevărat s-a uscat iarba şi floarea a căzut! Ce ochi cu privire rea au năvălit asupra Bisericii?

A lipsit izvorul, s-a uscat rîul şi iarăşi apa în sînge s-a prefăcut. O! ce durere se vesteşte Bisericii Antiohiei! Cine va spune fiilor că au rămas sărmani? Cine va vesti miresei că a rămas văduvă? O! ce pagubă mare! Chivot era, o! fraţilor, omul lui Dumnezeu, chivot care cuprindea în sine tainele cele dumnezeieşti, acolo era năstrapa cea de aur, plină de mană dumnezeiască, plină de hrană cerească. Întru acela, însă, erau tainele Testamentului scrise pe tablele inimii, cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu cu cerneală, căci nici o gîndire întunecată şi neagră nu era întru curăţenia inimii sale. În chivotul acela erau stîlpii, temeliile, coroanele, cădelniţa, luminătorul, curăţitorul şi catapetezmele. Întru acela era toiagul preoţiei, care a odrăslit, şi orice ştim că avea chivotul legii, toate se cuprindeau în sufletul bărbatului acestuia. Acolo erau giulgiuri curate şi ţesăturile cele din mătăsuri, acolo îndestulare de miruri şi de aromate.

O! ce fel de glas s-a auzit iarăşi în Roma! Rahila, plîngîndu-şi, nu pe fiii săi, ci pe bărbatul său şi neprimind mîngîiere. Nu vă ispitiţi a o mîngîia, căci greu se jeluieşte văduva. Lăsaţi-o să simtă paguba, căci de mai înainte s-a obişnuit cu nevoinţele pătimitorului, a suferi singurătatea. Desigur că vă aduceţi aminte în ce chip cuvîntul cel mai înainte a povestit nouă luptele bărbatului pentru Preasfînta Treime, iar în numărul luptelor este cinstirea în trei năvăliri de ispite. Aţi auzit urmarea durerilor, cum a fost în cele dintîi, cum în cele din mijloc şi cum în cele de pe urmă.

Cînd a văzut întîi Biserica pe bărbatul acesta, a văzut cu adevărat o faţă dumnezeiască, a văzut izvorînd dragostea, a văzut hotarul cel nesfîrşit şi desăvîrşit al smeritei cugetări despre care nu se poate cugeta mai mult. A văzut blîndeţea lui David, priceperea lui Solomon, bunătatea lui Moise, păzirea cea cu dinadinsul a lui Samuil, întreaga înţelepciune a lui Daniil, fiind ca marele Ilie întru rîvna credinţei, ca Ion cel drept întru nestricăciunea trupului şi ca Pavel întru necovîrşita dragoste. A văzut adunare de atîtea bunătăţi într-un suflet, căci s-a pătruns cu fericitul dor, iubindu-l cu curată inimă pe Mirele său. Dar mai înainte de a-şi potoli dorul, Biserica, cu dragoste arzînd, a fost lăsată singură, chemînd ispitele pe pătimitorul către nevoinţe. Acela pătimea nevoile pentru buna credinţă, iar Biserica răbda în tăcere a sa întreagă înţelepciune.

A trecut vreme multă la mijloc şi oarecare desfrînare se ispitea a se atinge de cămara cea neîntinată. Însă mireasa Domnului nu s-a întinat. Apoi a doua oară şi a treia oară asemenea, pînă cînd Domnul, desfăcînd întunericul cel eretic şi aducînd raza păcii, a dat odihna spre a se linişti după osteneala cea lungă. Dar după ce s-au văzut unii cu alţii şi s-a înnoit întreaga înţelepciune şi dulceţile cele duhovniceşti, iarăşi s-a aprins dorul. Deci au venit, ca nişte mirese, să vă împodobească şi n-au greşit prin a lor sîrguinţă. A pus peste buna însoţire cununile binecuvîntării, a urmat pe stăpînul, precum Domnul în Cana Galileii, aşa şi aici următorul lui Hristos. Pentru că vasele cele iudaice, care erau pline de apă eretică, le-au umplut de vin nestricat, cu puterea credinţei. De multe ori a pus înaintea voastră ospăţ cuvîntător, cînd el binecuvînta şi povăţuia, iar bunii săi ucenici slujeau popoarelor împărţind cuvîntul; şi noi ne veselim, făcînd slava neamului vostru şi a noastră.

O! cît de frumoasă povestire! Cît de fericit lucru era, ca să înceteze cuvîntul! Dar după acestea chemaţi plîngătoare, zice Ieremia, că nu este cu putinţă altfel să se potolească inima cea arsă de durere, fără numai cu suspinuri şi cu lacrimi. Atunci se mîngîia prin nădejdea întoarcerii, iar acum cu cea mai de pe urmă despărţire, că s-a dus de la noi. Prăpastia mare dintre dînsul şi Biserică s-a întărit. El adică se odihneşte în sînul lui Avraam, iar acela care ar putea aduce o picătură de apă, ca să răcorească limba celor ce se chinuiesc, nu este. S-a dus frumuseţea, a tăcut glasul cel dulce, s-au închis buzele, a zburat de la noi darul şi buna norocire s-a făcut poveste. Ilie a mîhnit oarecînd pe poporul evreu, cînd a zburat de pe pămînt spre Dumnezeu. Dar îl mîngîia Elisei, împodobindu-se cu cojocul dascălului său. Acum, rana este mai presus de tămăduire. Căci şi Ilie s-a înălţat şi nici Elisei nu ni s-a lăsat. Aţi auzit de plîngerile cele jalnice ale lui Ieremia pe care le grăia cînd se pustiise cetatea Ierusalimului. El zice încă şi aceasta: Căile Sionului plîng. Acestea s-au auzit atunci, iar acum s-au împlinit. Cînd se va vesti peste tot durerea, atunci se vor umple căile de plîngători şi se vor îndurera cei ce se păşteau de dînsul, glasul ninivitenilor urmîndu-l. Dar mai vîrtos decît aceea, se vor chinui mai cu durere; căci plînsul acelora a încetat, iar acestora nici o dezlegare de rele nu se nădăjduieşte.

Ştiu şi un alt glas al lui Ieremia, care este numărat în cărţile psalmilor, pe care l-a grăit pentru robia lui Isreel. Iată cum zice cuvîntul: Căci în sălcii am atîrnat harpele noastre! Chiar a mea este cîntarea aceasta. Căci dacă voi vedea tulburarea eretică, pe acestea le socot că sînt curgerile babiloneşti, lîngă care şezînd, plîngem; căci nu mai avem pe acelea care să ne treacă printr-acestea. Prin sălcii şi harpele noastre să le închipuim atîrnate. Căci cu adevărat în sălcii este viaţa şi cum salcia este copac neroditor, tot aşa şi rodul vostru cel dulce al vieţii s-a scuturat. Deci, sălcii neroditoare ne-am făcut, spînzurînd în ele organele dragostei deşarte şi nemişcate. De te voi uita pe tine, Ierusalime, - zice psalmul - uitată să fie dreapta mea. Daţi-mi voie şi mie să schimb cele scrise, căci nu noi am uitat dreapta, ci dreapta noastră s-a uitat şi limba, de gîtlej lipindu-se, a oprit graiurile glasurilor. De aceea, nici noi glasul cel dulce nu-l mai auzim.

Dar ştergeţi-mi lacrimile, căci mă simt mai presus de durere. Nu s-a luat de la noi mirele, ci stă în mijlocul nostru, deşi noi nu-l vedem. În cele neintrate se află arhiereul, el stă în cele mai dinlăuntru ale catapetesmei, unde a intrat înainte pentru noi, Hristos. S-a lăsat catapeteasma templului. Nu mai slujeşte prin închipuire şi umbră cele cereşti, ci priveşte la însăşi icoana lucrurilor. Nu mai vorbeşte cu Dumnezeu prin oglindă şi prin ghicitură, ci faţă către faţă. Şi mijloceşte pentru noi şi pentru neştiinţele poporului. A lepădat hainele cele de piele, căci nici nu mai au trebuinţă cei ce petrec în rai de nişte haine ca acestea. Căci el are îmbrăcămintea cu care s-a împodobit prin curăţia vieţii sale. Cinstită este înaintea Domnului moartea unuia ca acesta. Iar, mai vîrtos, nu este moarte, ci rupere a legăturilor. Căci zice: rupt-ai legăturile mele. S-a dezlegat Simeon şi s-a liberat din legăturile trupului. Cursa s-a zdrobit şi pasărea a zburat. A părăsit Egiptul, adică viaţa aceasta materială. A trecut, nu marea cea Roşie, ci pe cea neagră, a vieţii. A intrat în pămîntul făgăduinţei şi-a dezlegat încălţămintele sufletului, ca să păşească cu curată gîndire a minţii pe sfîntul pămînt, de unde vede pe Dumnezeu.

Această mîngîiere avînd-o, fraţilor, voi ce mutaţi oasele lui Iosif în pămîntul binecuvîntării, ascultaţi pe Pavel care vă porunceşte: Nu vă întristaţi ca şi ceilalţi care n-au nădejde. Spuneţi poporului celui de acolo şi povestiţi cele bune. Mîngîiaţi-vă unii pe alţii cu cuvintele acestea.

Solomon vindecă întristarea noastră, căci porunceşte ca celor din nevoi să li se dea vin. Daţi, dar, vinul vostru celor întristaţi, nu pe cel aducător de beţie, care e vrăjmaşul minţii şi stricătorul trupului, ci pe cel ce veseleşte inima, pe care proorocul ni l-a arătat, zicînd: Vinul veseleşte inima omului. Deci cu mai îndestulate pahare primiţi cuvîntul cel duhovnicesc, ca şi nouă, iarăşi, întru veselie şi întru bucurie să ni se întoarcă plînsul. Cu darul Unuia născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care se cuvine slava lui Dumnezeu şi Tatălui în vecii vecilor. Amin.