Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuvioșilor Părinților noștri Marcu de la peșteră și Teofil Plîngătorul
(29 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Lui Iezechil, proorocul, mai întîi, iar mai pe urmă celui de la pieptul lui Hristos, adică Sfîntului Ioan, s-a arătat în chipuri îngerești o ființă, între celelalte, avînd asemănarea de leu. Potrivit este semnul acesta tainic la Sfîntul Marcu din Pecersca, căci precum leul deșteaptă puii prin glasul său, astfel și glasului acestui cuvios i-a dat Dumnezeu o putere ca aceasta, încît și frații cei morți se deșteptau și-l auzeau. Pe lîngă aceasta e drept a se socoti cuviosul acesta în ceata îngerească, căci chipul îngeresc, în rînduiala monahicească purtîndu-l cu vrednicie, asemenea cu îngerii a viețuit, precum mărturisește viața lui cea plină de cuviință, pentru care începutul povestirii îl facem astfel:

Vremea nevoinței acestui fericit Marcu, mai mult decît toate semnele, mărturisește acest lucru vrednic de laudă, că în vremea lui s-au adus cinstitele moaște ale Cuviosului părintelui nostru Teodosie, din peșteră în sfînta biserică cea mare. Acest fericit, luînd sfîntul și îngerescul chip monahicesc, viețuia în peșteră, săpînd într-însa locuri multe cu mîinile sale, nu numai spre îndeletnicire la rugăciune, ci și spre îngroparea fraților care mureau, și pe spatele său scoțînd țărîna afară. Astfel se ostenea totdeauna în lucrul cel plăcut lui Dumnezeu, așteptînd plată multă din ceruri, iar de pe pămînt nimic nu voia să ia.

Dacă cineva cu sila, pentru dragoste îi dădea ceva, pentru săparea mormîntului, ceea ce lua, îndată dădea săracilor. Apoi își pusese fericitul pe mijlocul său niște fiare, pe care în toate zilele vieții sale le purta, fiind ziua și noaptea la rugăciune, iar de rugăciunea cea de-a pururea nu despărțea ceea ce Dumnezeu a împreunat, adică postirea cea mare, de vreme ce și apă bea cu măsură, din măsura cea dreaptă a crucii celei de aramă. Astfel pe vrăjmașul său care se lupta asupra duhului, desăvîrșit l-a biruit, nu numai prin temniță, ci și prin osteneli și legături, prin nedormire și foame. Și-a omorît, zic, trupul său, nu numai în peștera cea întunecată, ci prin săpare și prin încingerea cu fier, prin priveghere și post. Astfel în chip îngeresc, ca un fără-de-trup, s-a arătat, încît nu se temea de moarte, ci mai degrabă moartea se temea de glasul lui, ca de trîmbița arhanghelului. Deci, Cuviosul părintele nostru Marcu a luat putere de a face minuni, încît și morții ascultau porunca lui, lucru care prin multe semne s-a mărturisit.

Odată, săpînd un mormînt după obicei, a slăbit și a lăsat locul strîmt și nelărgit. Atunci s-a întîmplat unuia din frați, de s-a îmbolnăvit și a murit și nu era alt loc de îngropare decît numai acolo. Deci au dus pe mort în peșteră și abia au putut să-l pună în acel loc strîmt. De aceea s-a făcut cîrtire asupra lui Marcu căci nu puteau să îngrijească pe mort, nici untdelemn să toarne peste dînsul, din cauza locului strîmt. Cuviosul se închina cu smerenie la toți, zicînd: "Iertați-mă, părinților, căci pentru neputința mea nu l-am sfîrșit". Iar ei foarte mult îl dosădeau. Drept aceea fericitul a zis mortului: "De vreme ce locul este strîmt, mișcă-te singur, frate, și, luînd untdelemn, toarnă pe tine". Mortul, întinzînd mîna puțin, s-a ridicat și luînd untdelemn a turnat pe sine în chipul crucii, pe față și pe piept și iarăși a dat vasul înapoi. Apoi el, înaintea tuturor cu rînduială culcîndu-se, a adormit, iar această minune văzîndu-se, pe toți i-a cuprins spaimă și cutremur.

Alt frate, bolind mult, a murit, iar unul din prieteni, ștergîndu-l după obicei cu buretele, a mers în peșteră, vrînd să vadă locul unde avea să se puie trupul iubitului său și a întrebat pe fericitul Marcu, iar acesta i-a răspuns: "Mergi, spune fratelui ca să aștepte pînă mîine, pînă ce voi săpa locul și atunci se va duce la odihna veșnică". Iar fratele a zis lui Marcu: "Părinte, eu și cu buretele i-am șters trupul lui, fiind mort. Cui îmi poruncești să spun aceasta?". Dar Marcu iarăși a zis: "Iată, locul îl vezi, dar este nepregătit; îți grăiesc, mergi de spune celui mort astfel: Păcătosul Marcu îți zice, să mai stai încă astăzi aici și mîine te vei duce, frate, la doritul tău Hristos, pînă ce îți voi găti locul și te voi înștiința.

Ascultînd fratele, a mers la mănăstire și a aflat pe toți frații săvîrșind obișnuita cîntare asupra mortului. Atunci a zis către cel mort: "Frate Marcu, îți grăiește că locul încă nu-ți este pregătit, să mai aștepți încă pînă dimineață". Cînd a zis acestea, toți mirîndu-se, îndată au văzut mortul și sufletul întorcîndu-se în trupul său și a rămas viu într-acea zi și într-acea noapte, însă n-a grăit nimănui nimic, ci privea numai cu ochii deschiși. A doua zi, fratele acela ce venise înainte, a mers la peșteră ca să afle dacă s-a gătit locul. Sfîntul i-a zis: "Mergînd, spune celui ce a înviat: Marcu îți zice să lași acum viața aceasta vremelnică și să treci la cea veșnică. Dă-ți duhul tău lui Dumnezeu, iar trupul să se pună aici în peșteră, cu sfinții părinți, căci, iată, locul este gata." Mergînd fratele, i-a spus toate celui ce înviase. Apoi, îndată închizîndu-și ochii, și-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu și astfel cu cinste a fost pus în peșteră, la locul cel gătit. De această preaslăvită minune toți mirîndu-se, cum fericitul a înviat din morți cu cuvîntul și iarăși cu cuvîntul l-a răposat, au preamărit pe Dumnezeu.

Doi frați erau în aceeași mănăstire a Pecerscăi, însoțiți cu dragostea inimii, care din tinerețe un gînd și o rîvnă aveau spre Dumnezeu: Ioan și Teofil. Aceștia au rugat pe fericitul Marcu ca să le gătească un loc de obște, spre îngroparea lor cînd Domnul va porunci. După multă vreme, Teofil, cel mai mare frate, s-a dus undeva cu trebuința mănăstirească, iar cel mai tînăr, Ioan, bine plăcînd lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit și a murit și l-au pus în peșteră la locul cel gătit. Apoi, după cîteva zile s-a întors din călătorie Teofil și, înștiințîndu-se despre moartea fratelui său, s-a întristat foarte și, luînd pe unii cu sine, s-a dus în peșteră, vrînd să vadă pe cel ce murise, în ce loc este pus.

Văzînd că este pus în mormîntul cel de obște, la locul de mai sus, nu i-a plăcut și cîrtea împotriva fericitului Marcu, zicîndu-i: "Pentru ce l-ai pus aici în locul meu de vreme ce eu sînt mai bătrîn decît el?". Iar fericitul, smerit fiind, se pleca lui, zicîndu-i: "Iartă-mă, frate, căci am greșit". Apoi, întorcîndu-se spre cel ce murise, i-a zis: "Frate, scoală-te, dă locul acesta fratelui tău celui mai bătrîn, iar tu să te culci la locul cel mai de jos". Îndată, după cuvîntul fericitului, mortul s-a sculat și s-a culcat la locul cel mai de jos, iar cei ce merseră cu dînsul se spăimîntară foarte. Atunci, fratele care cîrtise asupra cuviosului a căzut la picioarele lui, zicîndu-i: "Am greșit, părinte, mișcînd pe fratele din loc, mă rog ție, poruncește ca iarăși să se culce acolo".

Fericitul i-a răspuns: "Domnul Însuși, ridicînd vrajba dintre noi pentru cîrtirea ta, ca nu totdeauna vrăjmășuind, să ții răutate asupra mea; El a făcut aceasta cu trupul mortului acestuia, căci a arătat și după moarte dragostea ce are pentru tine, dîndu-ți întîietatea și s-a sculat din partea cea mai de sus a mormîntului, care de obște s-a gătit vouă. Pentru că a scula morții este dumnezeiesc lucru, iar eu sînt un om păcătos. De aceea nu pot singur de la mine fără pricină să zic acestui mort: Scoală-te și culcă-te iarăși în locul de mai sus. Să-i poruncești tu lui, dacă te va asculta. Însă și aceasta s-o știi, că ți se cădea să nu ieși din viață și îndată să-ți moștenești întîietatea, ci, de vreme ce nu ești gata de ieșire, mergi de te îngrijește de mîntuirea sufletului tău și după puține zile aici te vor aduce".

Acestea auzind, Teofil s-a întristat foarte și s-a înfricoșat, socotind că îndată căzînd acolo va muri, și nici nu nădăjduia să mai ajungă la mănăstire. Apoi, abia venindu-și în sine, a mers la chilia sa, fiind cuprins de plîngere nemîngîiată. A împărțit toate ale sale cele de nevoie, lăsîndu-și numai o rasă și o mantie și în toate zilele aștepta ceasul morții, dar nimeni nu putea ca să-i astîmpere amarul plîns, ci acei ce voiau a-l mîngîia, spre mai mare tînguire îl porneau și nici nu puteau a-l sili să guste ceva din bucatele cele dulci, ci lacrimile îi erau pîine, ziua și noaptea.

Sosind ziua cu lacrimi își spăla fața și zicea: "Nu știu de voi ajunge seara". Iar noaptea venind, iarăși cu lacrimi ochii săi îi închidea, zicînd: "Cine știe de voi ajunge pînă dimineață, căci mulți din somn dimineața n-au ajuns seara și mulți dormind nu s-au sculat din pat. Apoi cum să nădăjduiesc a fi viu, eu care am luat înștiințare că peste puțină vreme mă voi sfîrși". Tefil se ruga deci către Domnul ca să-i dea după îndurările Sale vreme de pocăință, pururea flămînzind și plîngînd, și astfel mulți ani făcînd, atît de mult își subțiase trupul, încît și membrele lui puteau a le număra și din multă plîngere se lipsise de lumina ochilor.

Cuviosul părintele nostru Marcu, cunoscîndu-și ceasul ducerii sale către Domnul, a chemat pe Teofil și i-a zis lui: "Iartă-mă, frate, mulți ani te-am mîhnit și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, că iată, acum mă duc din lumea aceasta. Iar de voi lua îndrăzneală nu voi uita să mă rog pentru tine, ca să ne învrednicească Domnul, ca amîndoi văzînd acolo pe Sfînta Sa față, să ne vedem unul pe altul și să petrecem acolo, la locul cuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie ai Pecerscăi".

Teofil cu plîngere i-a răspuns: "Pentru ce mă lași, părinte? Sau ia-mă cu tine, sau dă-mi aici vedere. Știu că pentru păcatele mele căzînd în peșteră aș fi murit înaintea ta, cînd ai ridicat pe fratele cel mort. Dar Domnul m-a cruțat, pentru sfintele tale rugăciuni, așteptîndu-mi pocăința, deci și acum poți să-mi dai ceea ce te rog, sau să mă iei cu tine către Domnul, sau să văd". Cuviosul Marcu i-a zis: "Frate, să nu te mîhnești, că pentru Dumnezeu ai orbit cu ochii trupești, iar cu cei duhovnicești vezi înțelepciunea cea adevărată. Eu mai mult am voit ca să fiu pricina orbirii tale, că ți-am spus despre moarte, vrînd să-ți fie de folos sufletului și înalta cugetare trupească spre smerenie s-o aduc. Căci inima înfrîntă și smerită (nu aceea ce se laudă cu întîietate) Dumnezeu nu o va urgisi. Pentru aceea nu-ți este de trebuință să vezi lumina aceasta de puțină vreme, dar cere la Domnul să vezi slava Lui în lumina cea pururea fiitoare. Să nu dorești de moarte, că va veni chiar cînd n-ai voi. Însă acesta va fi semnul ducerii tale, că, mai înainte cu trei zile de sfîrșitul tău, vei vedea și așa te vei duce la Domnul și acolo vei vedea lumina cea nesfîrșită și slava cea negrăită".

Această nemincinoasă proorocire despre sfîrșitul lui Teofil lăsînd-o Cuviosul părintele nostru Marcu, a sfîrșit întru Domnul viața sa cea vremelnică de pe pămînt și ca un poruncitor al morților și prooroc, cu Domnul nostru Iisus Hristos începătorul învierii și cu toți sfinții prooroci a început veșnica viață. Moaștele lui făcătoare de minuni sînt puse în peșteră, unde și-a săpat singur mormîntul și dau neîmpuținate tămăduiri tuturor celor ce cu credință se duc la cinstita lui raclă. Acolo se află și fiarele ce le purta pe sine cuviosul și crucea cea de aramă din care bea apă, pe care cu buzele sale atît de mult a sfințit-o, încît s-a făcut și aceea făcătoare de minuni, căci cîți credincioși veneau și beau apă sfîntă din acea Sfîntă Cruce, primeau mai presus de fire nemincinoasă tămăduire la neputințele lor.

Fericitul Teofil avînd rană în inima sa, a vrut mîhnire îndoită, tînguindu-se cu amar și de despărțirea părintelui și povățuitorului său, Cuviosul Marcu, și de sfîrșitul său, pe care îl aștepta în toate zilele, aducîndu-și aminte de proorocia aceluiași fericit de care se despărțise; deci vărsa izvoare de lacrimi care mai mult i se înmulțeau. Avea un obicei fericitul Teofil: cînd se îndeletnicea la rugăciune și îi veneau lacrimile, atunci punea un vas și plîngea deasupra lui, pe care îl umpluse de lacrimi de atîția ani. Apoi, venindu-i lumina ochilor și văzînd, după făgăduința Cuviosului Marcu, a cunoscut că sfîrșitul său era aproape. Drept aceea a început a se ruga lui Dumnezeu mai cu osîrdie, ca să-i fie primite lacrimile.

Ridicîndu-și în sus mîinile, zicea așa: "Stăpîne, iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care nu voiești moartea păcătosului și aștepți întoarcerea lui, Tu, Care știi neputința noastră, Împărate preasfinte, Mîngîietorule cel bun, sănătatea bolnavilor, mîntuirea păcătoșilor, întăritorule al celor slabi, scăparea căzuților, mă rog Ție în ceasul acesta, arată spre mine, nevrednicul, mila Ta; primește vărsarea amarelor mele lacrimi și varsă spre mine, păcătosul, noianul milostivirii Tale cel nedeșertat, ca să nu mă ispitesc de vămile din văzduh, nici să mă stăpînesc de domnii întunericului, pentru rugăciunile marilor, plăcuților Tăi, cuvioșii părinții noștri: Antonie și Teodosie ai Pecerscăi și ale tuturor părinților celor ce din veac bine ți-au plăcut Ție".

Grăind aceasta fericitul Teofil, iată că a stat înaintea lui îngerul Domnului în chip de tînăr frumos, zicîndu-i: "Bine te rogi Teofile, dar de ce te lauzi cu deșertarea lacrimilor adunate în vas?". Atunci îndată i-a arătat un vas mai mare decît acela, plin de frumoasă mireasmă, ca niște mir de mult preț și a zis: "Iată, din ale tale lacrimi pe care în rugăciunea către Dumnezeu le-ai vărsat din inimă și le-ai șters cu mîna, sau cu haina, sau cele ce au căzut pe pămînt din ochii tăi - pe acelea toate le-am adunat în vasul acesta și le-am păzit cu porunca Stăpînului și Făcătorului meu. Acum sînt trimis să-ți spun ție bucurie, că te duci la Cel ce a zis: Fericiți cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia. Zicînd acestea și lăsîndu-i vasul, s-a făcut nevăzut.

Fericitul Teofil, chemînd pe egumen, i-a spus arătarea și vorbele îngerului, și i-a arătat apoi și cele două vase pline cu lacrimi, unul al său, iar altul îngeresc, mai frumos mirositor ca aromatele și s-a rugat să i le toarne peste trupul său după moarte. A treia zi, după ce a căpătat vederea sa, s-a dus către Domnul spre vederea dumnezeirii celei în trei firi, iar cinstitul lui trup l-au pus în peșteră după vrednicie cu iubitul său frate, fericitul Ioan, aproape de Cuviosul Marcu, și l-a uns din vasul cel îngeresc, încît toată peștera s-a umplut de bună mireasmă. Pe urmă a turnat și celălalt vas de lacrimi pe dînsul, ca cel ce a semănat lacrimi pe pămînt să secere în cer bucurie, pe care a cîștigat-o prin mijlocirea Cuviosului și povățuitorului său Marcu Peștereanul, făcătorul de minuni și cu darul lui Dumnezeu a toată mîngîierea Celui în Treime lăudat, Căruia I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site