Viața Cuviosului Părintelui nostru Marcel, egumenul Mănăstirii Neadormiților
(29 decembrie)
Cuviosul Marcel era din cetatea Apamiei Siriei, din părinți bogați și de bun neam. Rămînînd orfan de părinți din fragedă copilărie, nu s-a abătut la dezmierdări necuviincioase, nici nu a cheltuit părinteasca bogăție în pofte trupești, precum au obicei tinerii, ci întîi s-a dus în Antiohia cea mare pentru învățătura filosofiei. Dobîndind dascăl iscusit și învățat degrabă a deprins bine toată filosofia. Apoi, a poftit și iubirea de înțelepciune cea duhovnicească și de aceea voia să meargă la Efes, auzind că se află acolo mulțime de bărbați desăvîrșiți în faptele cele bune. Ieșind din Antiohia, a împărțit săracilor mai întîi toată moștenirea sa ce o avea de la părinți în Apamia. Apoi, trecînd cu vederea toate cele lumești, a ajuns la Efes. Acolo, petrecînd lîngă un iubitor de Dumnezeu, se povățuia cu faptele bune de la robul lui Dumnezeu Promot, care se afla întru atîta desăvîrșire, încît prin ușile încuiate intra în bisericile Domnului, la rugăciunea cea de noapte.
Deci, de la acela și de la ceilalți bărbați sfinți, care se aflau acolo, fericitul Marcel, uitîndu-se spre viața lor cea plină de fapte bune, aduna mult folos; ca și din multe feluri de flori, împletindu-și cunună, în fel de fel de fapte bune se învăța, avînd acolo felurite chipuri ale vieții celei cu plăcere de Dumnezeu. Viețuind împreună în sărăcia cea de bunăvoie, își agonisise cele de trebuință trupului său din osteneala mîinilor sale, căci știa să scrie frumos. Toată noaptea o petrecea la rugăciune, iar ziua la scrierea cărților, pentru care luînd prețul, numai cît îi trebuia cheltuia la nevoile sale, iar restul le împărțea săracilor. Astfel au fost începuturile vieții lui, celei cu fapte bune.
Auzind despre ava Alexandru în Vizantia, că este preaînțelept cu cuvîntul și mare cu lucrul, îndestulat spre mîntuirea multor suflete, Marcel, lăsînd Efesul, s-a sîrguit a merge către acela. Într-acea vreme fericitul Alexandru, împreună cu frații săi, petreceau lîngă biserica Sfîntului Mina. Apoi lîngă marginea Mării Negre a zidit o mănăstire preacinstită, în care cu adevărat a așezat o rînduială nouă, însă mai frumoasă decît altele, ca astfel neîncetat, ziua și noaptea, să se slăvească Dumnezeu prin cîntarea psalmilor; și cîntau frații în biserică schimbîndu-se pe ceasuri.
Venind Marcel în Vizantia, s-a cunoscut cu unul din frații acelui locaș, cu numele Iacov. Acesta a adus pe Marcel la ava Alexandru și l-a îmbrăcat în rînduiala monahicească, văzînd mai înainte într-însul darul lui Dumnezeu. Apoi a proorocit despre dînsul ceva dumnezeiesc, zicînd despre amîndoi, adică despre Iacov și despre Marcel, astfel: "Andrei a urmat mai întîi lui Hristos, dar Ioan l-a ajuns pe el. Pe Iacov socotindu-l ca pe Andrei, iar pe Marcel ca pe Ioan, căci îi vedea pe amîndoi cu un duh arzînd de dragostea către Dumnezeu; deși Iacov era ca Andrei, purtînd jugul lui Hristos, însă Marcel fiind ca Ioan, în multe daruri l-a covîrșit pe Iacov. Căci era cu adevărat la un chip cu Sfîntul Ioan, feciorelnicul și cuvîntătorul de Dumnezeu, cu fecioria sa cea fără de prihană și cu înțelepciunea cea de Dumnezeu insuflată.
Nevoindu-se în locașul acela vreme îndelungată și cîștigînd darul mai înaintei-vederi, a văzut mai dinainte moartea dascălului său, care era să fie degrabă, adică a lui ava Alexandru, spunînd că după moartea aceluia se va da lui cinstea începătoriei. Dar el fiind tînăr, nevoind să stăpînească pe cei mai bătrîni și să-i aibă spre ocîrmuire - pentru că iubea mai vîrtos să fie ocîrmuit de alții -, a ieșit pe ascuns din mănăstire și înconjura laturile cele dimprejur, cercetînd pe sfinții părinți, care în multe chipuri se nevoiau și primea de la fiecare deosebit folos. În acea vreme dumnezeiescul Alexandru s-a dus către Domnul și a fost căutat Marcel de toți frații, cu un gînd să-l pună pe Marcel în locul lui Alexandru, și, negăsindu-l, se întristară.
Apoi pe un oarecare Ioan, bărbat bătrîn cu bună înțelegere, căruia și acel fericit Iacov i-a dat loc pentru cinstea cărunteței sale și pentru buna înțelegere cea desăvîrșită, l-a pus egumen al locașului. Despre acesta înștiințîndu-se Sfîntul Marcel, îndată s-a întors în locașul său și s-au bucurat frații de întoarcerea sa. Iar lui ava Ioan îi era iubit, căci foarte mult îi era de trebuință și de ajutor în locașul său, ca mîna lui cea dreaptă. După cîtăva vreme ava Ioan, cu sfatul unui iubitor de Dumnezeu, a mutat mănăstirea la un loc mai fără de zgomot, care era în Bitinia, aproape de țărmuri, ce se numea Irineos, care va să zică pașnic, căci cu adevărat acel loc era pașnic și liniștit pentru petrecerea monahilor, fiind departe de tulburările și gîlcevile poporului. Deci, s-a mutat cu mănăstirea și acea lege frumoasă pe care o așezase Cuviosul Alexandru. Adică, mărind pe Dumnezeu ziua și noaptea, prin cîntări de psalmi în biserică, schimbîndu-se frații pe rînd la aceasta, pentru care pricină acea mănăstire și pînă acum se cheamă a Neadormiților.
Acolo s-a încredințat lui Marcel toată ocîrmuirea și grija mănăstirească, ca unui credincios în toate și iscusit întru toată slujba, căruia chiar și începătoria degrabă era să i se încredințeze. Despre acest lucru singur mai înainte vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, însă și altora le era descoperit de la Dumnezeu acel lucru. Căci egumenul unei mănăstiri, care era acolo aproape, cu numele Macedonie, nu acel Macedonie care era luptător contra Sfîntului Duh, ci altul - pentru că acela era din numărul celor lepădați, iar acesta unul din cuvioși, bărbat mai înainte-văzător, acesta a proorocit fericitului Marcel, că are să fie nu numai păstor al oilor celor cuvîntătoare, ci și numele lui va fi slăvit peste tot pămîntul, pentru mulțimea și sfințenia faptelor lui cele bune. Mulți dintre elini, din romani și din barbari, prin învățătura lui, lăsînd rătăcirea părintească, s-au întors către Dumnezeu și L-au preamărit.
Acestea auzindu-le, Cuviosul Marcel s-a întors în mănăstire. Dar mai înainte de a ajunge el acolo, aveau frații între dînșii o împotrivire și o prigonire ca aceasta pentru dînsul. Adică, unii îl lăudau către egumen, zicînd că pentru smerenie a fugit cînd era să moară ava Alexandru, ca să nu-l facă pe dînsul egumen; iar alții, care erau mai trîndavi, ziceau - neștiind fapta bună a lui Marcel - căci cunoscînd că era să aleagă egumen pe Ioan, a fugit ca să nu-i fie rușine pe urmă. Acestea le ziceau frații ca niște oameni, iar Hristos Însuși Adevărul a pus în mintea egumenului și a zis acestea ca să arate fapta bună a lui Marcel: "Nu este trebuință ca să vă prigoniți în zadar, căci eu cunosc pe bărbatul acesta mult îmbunătățit, precum vă veți încredința dimineață".
În acea vreme mănăstirea era foarte săracă și monahii erau prea iubitori de străini. De aceea au făcut o moară și au cumpărat un asin bătrîn, ca, slujind la moară, să facă pîine pentru străini. Egumenul, chemînd pe Marcel, i-a zis: "Știindu-te sîrguitor, îți dau grija asinului și aceasta să nu crezi că e o slujbă ușoară, căci este de nevoie și trebuincioasă, și orice slujbă vei face asinului, va fi de folos nouă tuturor. Dacă dobitocul se va trece cu vederea și noi și străinii ne vom lipsi de pîine". Aceasta, a socotit oarecare din monahi, s-a făcut ca Marcel să se arate ocărîtor; dar minunatul Ioan, știind ceea ce are să fie, i-a poruncit astfel. Pentru aceea cuviosul nu numai că a primit slujba, ci cu dragoste și cu osîrdie a dat și în scris ca să fie îndatorat la slujba asinului cît va trăi de-a pururea pomenitul.
Așa slujea asinului totdeauna cu atîta sîrguință și îngrijire, încît se minunau toți și se spăimîntau de smerenia lui cea înaltă. Apoi a fost rugat de frați să înceteze de a mai paște pe cei necuvîntători, vrednic fiind a se face păstor celor cuvîntători. Nu după multă vreme ava Ioan ducîndu-se către Domnul, fericitul Marcel a fost pus egumen al Mănăstirii Neadormiților și era foarte milostiv către cei săraci, hrănind în toate zilele mulțime de flămînzi. Dumnezeu ajuta scopului lui bun, căci precum a înmulțit odinioară cele cinci pîini și doi pești, dînd hrană la cinci mii de oameni, așa și în locașul lui Marcel bucatele cele puține le înmulțea prin minune nevăzută, încît ajungea nu numai fraților hrana, ci și mulțimii săracilor și străinilor, spre ospățul cel de toate zilele, precum mai pe urmă vom arăta.
Înmulțindu-se turma cea cuvîntătoare și în toate zilele adăugîndu-se numărul fraților, era de trebuință păstorului să mai lărgească ograda, să facă locaș de rugăciune mai mare, ca să fie mai multă hrană, precum și altele care se cuvin vieții omenești, pentru atîția bărbați duhovnicești, care se adunaseră la dînsul - care era ca o oglindă a faptelor cele bune. El atunci toate le-a cheltuit spre hrana săracilor, iar Dumnezeu, spre Care își pusese nădejdea, nelăsînd pe cei ce-I slujesc Lui, a rînduit cele de trebuință lor în acest chip.
Un tînăr oarecare, cu numele Faretie, fiu al unui mare boier din Roma, foarte bogat, iubind viața după Dumnezeu, a pus gînd să se facă monah, ca să dobîndească desfătarea cea veșnică. Defăimînd slava cea deșartă și toată odihna trupească, a luat pe slugile și bogăția sa și a venit la Cuviosul Marcel, cerînd să se facă monah, apoi a dăruit mănăstirii toate bogățiile sale. Cuviosul, cunoscînd ca un prooroc că nu numai boierul, ci și slugile lui vor să sporească în fapte bune, l-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu slugile lui. Cu acea avere mai întîi a zidit o biserică nouă din piatră, foarte frumoasă și foarte mare, apoi a înnoit toată ograda mănăstirii și mulțime de chilii vechi. Încă și o bolniță răsfățată s-a zidit, asemenea și case de străini; și s-au săvîrșit bine toate zidirile ce se cuveneau. Apoi s-a agonisit hrană și îmbrăcăminte și altele de trebuință mănăstirii din averea aceea. Astfel, Dumnezeu, purtătorul de grijă a toate, celor ce căutau mai întîi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui acestea toate le-a adăugat.
Pretutindeni străbătea vestea despre Cuviosul Marcel și despre orînduiala mănăstirii Neadormite, încît mulți rîvneau orînduiala aceea, luînd povățuitori de la dînsul. Precum ieșeau rîurile din Edem așa pornea din locașul lui Marcel, prin toate mănăstirile și toate cetățile, orînduiala și obiceiurile cele monahicești, precum și cîntarea Bisericii cea neîncetată. Puteai vedea în fiecare mănăstire egumen din locașul lui Marcel și toată orînduiala din mănăstirea Neadormiților; încît tuturor mănăstirilor care se aflau în părțile acelea, Sfîntul Marcel le era începător de rînduială, arhimandrit, dătător de lege și îndreptător. Mulți, după proorocirea lui Macedonie mai înainte-văzătorul, se aduceau către Dumnezeu din rătăcirea elinească, prin ducerea de mînă a lui Marcel. Apoi, cetele îngerilor celor pămîntești cei ce ziua și noaptea cîntă lui Dumnezeu se înmulțeau. Însă acum este vremea a spune și despre unele din minunile lui Marcel.
Trei episcopi fiind robiți de barbari, apoi izbăvindu-se din robie, se întorceau întru ale lor. Dar, de vreme ce le era calea pe lîngă locașul lui Marcel, s-au abătut la cuviosul. Iar el, primindu-i cu dragoste și odihnindu-i, cînd au vrut să plece a vrut să le dea ceva de cheltuială pe cale, pentru că erau foarte săraci. Chemînd pe economul cu numele de Iulian, l-a întrebat cîți bani are în cămară? Iar el a zis: "Zece arginți". Deci a poruncit cuviosul să-i dea toți acelor episcopi săraci. Dar el le-a dat numai cîte unul, iar pe ceilalți i-a oprit pentru trebuințele mănăstirii. Sfîntul, văzînd mai înainte cu duhul, a chemat pe econom și i-a poruncit să dea și ceilalți arginți episcopilor. Mergînd economul le-a mai dat încă cîte doi și a făcut nouă, iar pe al zecelea l-a oprit, pentru săracii care veneau în toate zilele.
După aceasta un om oarecare, iubitor de Dumnezeu, a venit la cuviosul și i-a dat lui, spre cheltuiala mănăstirii, nouăzeci de talanți de aur. Chemînd Cuviosul Marcel pe Iulian economul, se mînia asupra lui, mustrîndu-i sgîrcenia și a zis: "Iată, vrea Dumnezeu, prin mîna acestui om drept-credincios, să ne trimită o sută de talanți de aur. Dar, de vreme ce tu neascultînd porunca mea, ai oprit un argint, pentru aceea Chivernisitorul cel de obște al tuturor, Care vrea să ne răsplătească nouă însutit, ne-a lipsit de cei zece talanți". Iar economul, rușinîndu-se, a căzut la picioarele lui și își ceru iertare. Acest Iulian mai tîrziu a fost mitropolit al Efesului și a avut viața plăcută lui Dumnezeu.
Cuviosul avea și darul tămăduirilor. Pe Elpidie monahul, care avea o rană cumplită în gură, numai cu o singură atingere l-a vindecat. Pe Ștefan monahul, care avea mare încuiere a stomacului, încît nici un fel de doctorie nu-l putea ajuta, prin atingerea sa, pipăindu-i pîntecele și spatele, l-a vindecat. Economul Iulian, cel mai sus pomenit, îmbolnăvindu-se și fiind aproape de moarte, îndoită tămăduire i-a dat, adică trupească și sufletească, învățîndu-l mai întîi, precum se cădea, să nu fie neascultător la cele poruncite, nici să nădăjduiască spre adunarea cea vremelnică, ci să aibă nădejde în Dumnezeu, Care pentru toți deopotrivă se îngrijește; și așa îndreptînd sufletul lui, i-a ridicat din patul durerii și trupul. Dar ne stă înainte ca să povestim încă un lucru și mai minunat.
Un evreu oarecare din adunarea samarinenilor, avînd pe trupul său dureri de răni nevindecate, după ce a slăbit, deznădăjduindu-se a se mai vindeca cu tot meșteșugul doctoricesc, a alergat la nădejdea cea de pe urmă, adică la acest grabnic și fără plată doctor, Cuviosul Marcel. Deci, l-a întrebat Cuviosul despre credință și, după ce a cunoscut credința lui cea rătăcită, a zis: "Cu neputință este a dobîndi tămăduire, de nu se va lepăda mai întîi de păgînătatea sa și să primească credința cea creștinească". Atunci samarineanul a făgăduit că de va dobîndi tămăduire, îndată se va face creștin. Fiind rugat bătrînul, a vindecat pe bolnav cu rugăciunea și îndată cel tămăduit s-a adăugat către creștineasca mărturisire. Dar netrecînd patru zile, iudeul acela s-a întors iarăși la păgînătatea sa, precum se zice: "Cîinele s-a întors iarăși la urma sa". Dar i s-a întors și boala cea dintîi, că precum tămăduirea a urmat credinței, așa și depărtării lui de credință, a urmat boala cea dintîi. Apoi a fost nevoie, chiar și nevrînd, să vină iarăși la Sfîntul Marcel și să se lepede de păgînătate, spre a primi dreapta credință. Și plecînd spre milă pe părintele cel fără de răutate, a dobîndit iarăși tămăduire.
După cîteva zile s-a dus ca porcul în tina noroiului său și l-a ajuns mai cumplită rană. Deci, ce face ticălosul? Aleargă iarăși fără de rușine la cuvios și aceasta s-a făcut de multe ori. Mai pe urmă cuviosul a zis: "Vezi, omule, că nu pe mine, ci pe Hristos amăgești. Căci nu eu, ci Hristos te tămăduiește și nu poți, înaintea ochilor Lui cei atoatevăzători, a tăinui necurăția inimii tale, cu buzele cinstindu-L și cu inima stînd departe; cu cuvîntul mărturisindu-L, iar cu lucrul întorcîndu-te la credința ta cea veche. Deci lepădă toată înșelăciunea și vicleșugul, întoarce-te din toată inima la Hristos, nu numai cu trupul, ci și cu sufletul și îndată te vei tămădui. Iar ticălosul și nebunul evreu a răspuns sfîntului: "Orice mi s-ar întîmpla voi răbda și credința mea părintească niciodată nu o voi lăsa!"
Cuviosul, auzind aceasta, s-a dus de la dînsul tăcînd. Deci, iudeul, ducîndu-se puțin de la locașul sfîntului, îndată s-a îmbolnăvit greu în cale și a doua zi a murit cu trupul și cu sufletul. Înștiințîndu-se despre aceasta fericitul părinte, a plîns cu amar și a zis: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău.
Dar să facem povestire, iarăși, despre tămăduirea altor credincioși.
Un bărbat oarecare, cu numele de Chir, care mai pe urmă s-a făcut minunat în viața monahicească și multora spre pildă, mai înainte de călugărirea sa, fiind tare cu trupul și la luptă foarte lesnicios, deodată, prin voia lui Dumnezeu, a fost lovit de diavol ca Iov, cu răni de la picioare pînă la cap și se vătămase la dînsul nu numai pielea, dar și carnea și vinele, încît numai oasele goale se vedeau. Ce fel de boală avea omul acela nu era cu putință a spune și cu neputință a se tămădui, cu nici un fel de doctorii omenești, fără numai cu cele dumnezeiești, al căror dătător era Sfîntul Marcel.
Deci, cînd a căutat cel bolnav tămăduirea cu lacrimi, îndată, fericitul, ridicîndu-și mîinile cele cuvioase către Dumnezeu, a făcut, după obicei, rugăciune cu sîrguință pentru cel bolnav. Apoi, atingîndu-se cu mîna de răni, a zis: "O! bărbat bun, nu se cuvine ție a fi biruit de aceste dureri, nici se cade celui ce se luptă cu vrăjmașii cei nevăzuți a avea purtare de grijă pentru trup. Nădăjduiește că, dacă vei pune scăparea ta spre Cel Preaînalt, va fugi această rană de la locașul trupului tău". Zicînd acestea sfîntul, îndată l-a lăsat durerea și s-a făcut precum se scrie în proorocia lui Iezechil: creștea carnea trupului său în vederea tuturor, oasele se acopereau, rănile se umpleau cu carne, vinele se îndreptau, încheieturile se întăreau și pielea se întindea. Și s-a făcut Chir sănătos, mai presus de nădejde. Niște vindecări ca acestea cu minuni, împărțea plăcutul lui Dumnezeu, cu darul cel dat lui de la Dumnezeu, nu numai acelora de care se atingea cu mîinile sale, dar și acelora care erau departe.
O femeie a unui diacon mirean, cu numele Evghenie, apropiindu-se timpul să nască, nu putea și nu-i era de folos, nici un ajutor, nici de la doctor, nici de la moașele care-i slujeau la naștere. Deznădăjduindu-se cu toții, femeia era gata să moară, că nu vorbea și nici nu simțea nimic. Atunci bărbatul său, Evghenie, alergînd la Cuviosul și udînd cu lacrimi cinstitele lui picioare, cerea ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Apoi, rugîndu-se Cuviosul și binecuvîntînd o pîine, a dat-o diaconului, ca degrabă să o pună pe pieptul bolnavei. Aceasta făcîndu-se, îndată femeia a născut pruncul și a scăpat de dureri. Venindu-și în simțire, întreba: "Unde este părintele acela care a dezlegat durerea mea? Unde este cel ce m-a întors de la porțile morții?" Întrebînd-o cînd și ce fel avea fața acela de care vorbește, a spus chipul și asemănarea cuviosului cel ce i s-a arătat și toți au cunoscut că este Cuviosul Marcel, care s-a arătat ei și a izbăvit-o de moarte. Atît era de îmbunătățit acest fericit părinte și viața lui asemenea cu a îngerilor, încît și sfinții îngeri viețuiau împreună cu dînsul, pentru curățenia și sfințenia lui.
Serghie, egumenul mănăstirii care era lîngă rîul Eufrat, auzind despre Cuviosul, a venit să-l vadă și fără seamăn a văzut singur mai multe decît cele ce i se spusese despre dînsul. Odată, stînd la rugăciune, Serghie a văzut că în vremea cînd făcea Cuviosul Marcel plecarea genunchilor, doi îngeri luminați sprijinind pe sfîntul de amîndouă părțile, îl ridicau de la pămînt și fața lui în rugăciune strălucea ca fulgerul. Serghie, văzînd aceasta, tremura de frică și de spaimă, încît abia i-a rămas duhul într-însul. Dar și altor părinți mari le descoperea Dumnezeu cele despre plăcutul său Marcel. Elisei, egumenul mănăstirii care era în Edesa, dorind să vadă pe sfînt și să se înștiințeze despre viața lui, s-a rugat pentru acesta lui Dumnezeu și i-a arătat Domnul în vedenie pe Marcel, în același chip precum era cu fața și cu chipul. Apoi și înălțimea bunătăților lui i-a descoperit-o, despre care a spus mai pe urmă Elisei lui Petru, ucenicul sfîntului, care se întîmplase a fi la dînsul.
Un diacon oarecare al Sfîntului Marcel, cu numele de Petru, într-o zi stătea aproape de el și a venit un episcop sărac, care cerea milostenie, iar cuviosul a zis diaconului său: "Împrumută-mă cu doi galbeni ca să dau săracului acestuia". Petru însă se îndoia să-i dea banii. Deci i-a zis sfîntul: "Ce folos îți este ție să-i păstrezi? Căci după două zile vei muri și vei lăsa lucrurile tale pustii". Și era joi ziua aceea, iar Duminică, mai înainte de a se face ziuă, Petru a murit și au rămas lucrurile sale mănăstirii.
Era o cetate lîngă Marea Neagră care se numea Pombiupoli. Într-însa era un egumen al unei mănăstiri cu numele Gavdiol, om atît de îmbunătățit, încît și pe draci îi gonea. La acesta a venit un oarecare frate din mănăstirea lui Marcel, cu numele Talasie și, șezînd ei, au rugat cîțiva frați pe egumenul acela, să primească niște monahi care fugiseră din acea mănăstire și iarăși se întorseseră. Egumenul nu voia, zicînd că nu este cu cuviință să fugă din ascultare și iarăși să se întoarcă. Deci, ca să facă să-i primească, Talasie i-a zis: "Și din mănăstirea lui Marcel mulți s-au dus și iarăși i-a primit sfîntul după ce s-au întors". Iar Gavdiol i-a zis: "Să nu mă potrivești nicidecum cu Marcel, că Stăpînul meu Hristos mi-a descoperit că precum Moisi avea de la Dumnezeu duhul blîndeții, așa și Marcel este preablînd". Cu adevărat, cuviosul avea pe lîngă darul blîndeții și darul proorociei, căci ceea ce proorocea, se și împlinea și pe cele de departe le vedea, ca și cum ar fi fost de față.
Odată, ucenicii lui plutind pe Marea Neagră pentru oarecare trebuințe mănăstirești și fiind învăluire și vifor mare, încît erau gata să moară, li s-a arătat cuviosul și i-a ajutat, povățuindu-i fără primejdie către liman. Ajungînd ei în cetatea Anchiria, unul dintr-înșii, cu numele Pavel, s-a îmbolnăvit foarte și ceilalți voiau să-l lase acolo; iar el oftînd din inimă cu plîngere, a strigat: "Unde sînt rugăciunile tale, o! părinte Marcel, că tu m-ai încredințat lui Dumnezeu și iată, acum pier și ce este mai amar, mor afară de turma ta și departe de frații mei". Zicînd acestea bolnavul cu lacrimi în ochi, iar cuviosul fiind în mănăstire și auzind plîngerea și mîhnirea lui, a spus lui Chesarie, ucenicul său, că "unul din frații noștri trimiși la slujbă este în mîhnire și în boală". Sculîndu-se, s-a rugat pentru dînsul și îndată s-a făcut Pavel sănătos. Apoi a însemnat Chesarie vremea și după ce s-au întors frații, s-a aflat că în acel ceas s-a însănătoșit Pavel în Anchira, cînd a văzut mai înainte părintele boala lui și s-a făcut rugăciune pentru dînsul.
Dumnezeu pedepsea odată pămîntul cu o foamete mare și a venit la cuviosul chelarul hambarului mănăstirii, cu numele Malh, spunîndu-i că se sfîrșește grîul și abia poate să fie pîine pentru zece zile. Sfîntul a zis: "Tu să te duci, fiule, să-ți faci ascultarea ta și să nu te îngrijești de nimic". Malh, socotind că ava nădăjduia să-i vie pîine de undeva, dădea după obicei ceea ce era în hambar nu numai la trebuința fraților, ci și a săracilor. Trecînd șapte zile și rămînînd foarte puțin grîu în hambar, Malh a venit iarăși la sfînt, spunîndu-i despre isprăvirea grîului. Ava, ca și mai întîi, l-a trimis la lucrul său, poruncindu-i să nu se îngrijească de aceasta.
După două zile, nemairămînînd nimic în hambar, Malh a venit la ava tulburat. Iar cuviosul, sculîndu-se, s-a dus la hambar și a poruncit lui Malh să-i deschidă. Acesta adeverea cu jurămînt că n-a rămas nici un bob și nu are pentru ce să deschidă, dar l-a deschis și iată a văzut hambarul plin cu tot felul de pîine și s-a spăimîntat, iar cuviosul defăima necredința lui. Din vremea aceea, n-a mai scăzut hambarul, pînă ce a trecut foametea, căci cît cheltuia chelarul într-o zi, pe atît se adăuga în cealaltă. Așa a hrănit cuviosul în vreme de foamete nu numai pe frați, dar și mulțime de săraci, de străini și de nevoiași. Toate acestea sînt lucruri minunate ale Domnului, săvîrșite prin plăcutul Său, Marcel. Și această minune s-a auzit în toată cetatea împărătească și toți boierii au aflat despre dînsa. Dar urmează și altele și mai minunate.
Un oarecare monah Pavel, nu acel de care s-a vorbit mai sus, ci altul din altă mănăstire, îmbolnăvindu-se de moarte a trimis la sfînt, rugîndu-l să vină la dînsul. Ajungînd trimisul la mănăstirea lui Marcel, l-a găsit îndeletnicindu-se cu episcopul Calcedonului, vorbind despre dogmele bisericești și nu era cu putință sfîntului a alerga la acel bolnav îndată, pînă ce nu va sfîrși vorbirea cu episcopul pentru lucrurile bisericești.
În acea vreme bolnavul a murit. După aceasta cuviosul s-a dus și a găsit săvîrșite toate cele de îngropare. Dar părintele, fiind tare în credință și ridicînd ochii cei trupești și sufletești către cer și rugîndu-se cu credință și multă sîrguință către Dumnezeu, după cum îi era obiceiul, în cămara cea de taină a inimii sale, a pus mîna pe cel mort; iar unii din cei ce stau acolo, rîdeau zicînd în cugetele lor: "Acest bătrîn nu crede că cel ce zace este mort și încearcă cu mîinile". Dar sfîntul, atingîndu-se de cel mort, acesta îndată a înviat și, ridicîndu-se, a început să vorbească. Atunci toți s-au spăimîntat și s-au cutremurat de acea înfricoșată minune a sfîntului. Iar cuviosul poruncea tuturor să nu spună nimănui acea minune; dar nu se puteau tăinui măririle lui Dumnezeu și atîtea daruri ale Lui, pe care le avea cuviosul.
Dar ce vom zice despre puterea și stăpînirea acestui mare părinte pe care o avea asupra diavolilor? Căci aceștia, ca niște praf ce se spulberă de un vînt mare, așa se izgoneau din oameni prin rugăciunea lui. Odată, s-au adus la dînsul patru îndrăciți, pe care muncindu-i dracii cumplit, strigau către sfînt: "Poruncește-ne să ieșim de vreme ce ai stăpînire peste noi". Sfîntul tăcea și nici cu ochii nu căuta asupra lor, numai se ruga lui Dumnezeu în sine, zicînd: "Miluiește, Doamne, zidirea Ta". Căci vedea vicleșugul vrăjmașului care cu acele cuvinte voia să-l arunce în înălțarea minții. Astfel, tăcînd sfîntul, au ieșit dracii biruiți de smerenia lui. Dar cine va spune în amănunțime faptele minunate ale cuviosului părintelui nostru? Cine va număra darul lui Dumnezeu care era într-însul? Cine va spune credința lui cea mare și neîndoită, cu care putea să facă acele mari lucruri? Vremea nu ajunge a povesti.
Dintre cele fără de număr spre folosul nostru și pentru preamărirea lui Dumnezeu, cel minunat între sfinții Săi, sînt și acestea: Odată se aprinse în Bizanț un foc mare, trimis de mînia lui Dumnezeu, încît ardea cetatea în flăcări, fiind pedepsită pentru păcate și nu era cu putință nicidecum a se stinge văpaia, care ardea toate și le îngropa în cenușă. Nu era nici o nădejde ca să poată scăpa vreo casă de ardere, pentru că focul cuprinsese toată cetatea împrejur. Înștiințîndu-se despre aceasta, Cuviosul Marcel a stat la rugăciune, ridicîndu-și mîinile sus și vărsînd lacrimi, îndată s-a potolit focul și n-a mai înaintat și s-a salvat jumătate din cetate, pentru că toată puterea focului s-a stins ca de niște ploi mari prin lacrimile cuviosului.
Un boier mare, Ardavurie, fecior al lui Aspar, cumplit cu obiceiul, iar cu credința arian, s-a mîniat asupra unui om de sub stăpînirea sa, cu numele de Ioan, și a vrut să-l omoare. Iar el, neavînd unde să se ascundă, a fugit în locașul Sfîntului Marcel.
Ardavurie a trimis slugi după el ca să-l ia de acolo, dar cuviosul nu l-a dat. Iarăși a trimis boierul cu rugăminți și îngroziri să-l ia de acolo și l-a amenințat pe sfînt, ca să-i dea pe Ioan, iar Cuviosul i-a trimis înapoi și pe aceia. Mîniindu-se boierul a trimis ostași mulți ca să scoată cu sila din mănăstire pe Ioan, iar pe cei ce s-ar împotrivi să-i omoare cu sabia. Cînd au înconjurat ostașii mănăstirea cu săbiile și voiau să strice ograda, venind frații la sfînt, îl rugară cu lacrimi să-l dea pe Ioan ostașilor ca nu cumva pentru dînsul - ziceau ei - să pierim și noi cei fără de vină. Cuviosul neascultînd pe frați, că era milostiv, nu a vrut să dea pe cel nevinovat în mîinile ucigașilor. Apoi, luînd arma duhovnicească, adică puterea Sfintei Cruci, cu care îngrădindu-se a ieșit împotriva ostașilor și îndată a căzut mare frică peste ei, cînd au văzut Crucea cu raze stălucind ca un soare, iar împrejurul lui, mare văpaie de foc, fulgerînd și tunînd, încît aruncînd armele s-au înspăimîntat și au fugit. Auzind acestea, boierul s-a înspăimîntat și, îmblînzindu-și mînia, l-a iertat pe Ioan.
De vreme ce s-a pomenit aici de Ardavurie și de Aspar, tatăl său, este cu cuviință a spune sfîrșitul lor, care s-a descoperit cuviosului. Aspar era cu puterea cel mai întîi după împărat, sub a cărui mînă era toată oastea și avea doi fii, pe Ardavurie și pe altul mai tînăr, cu numele Patrichie; și era potrivnic împăratului în multe lucruri. Apoi cu toată casa sa îi era pe ascuns vrăjmaș împăratului și era foarte rău pentru toată Biserica lui Hristos, pentru că, ajutînd arienilor, făcea mult rău drept-credincioșilor. Iar binecredinciosul și de Hristos iubitorul împărat Leon, care se numea cel Mare, fiind blînd și temător de Dumnezeu, a răbdat pînă la o vreme, pe de o parte din nerăutate, iar pe de alta pentru că toată puterea oștii grecești era în mîna lui Aspar și aproape toți erau arieni. Casa acelui rău credincios, fiind gata a se risipi cu cădere de moarte și a pieri, Cuviosul Marcel a avut un vis: "Un leu se lupta cu un balaur fiind fără măsură de mari, balaurul bătea pe leu cu coada și-l biruia, iar leul umbla împrejurul balaurului în deșert, neputînd să-i facă nici un rău. Apoi, ostenindu-se amîndoi, s-au odihnit. După puțină odihnă leul căpătînd putere, deodată, ca dintr-un somn deșteptîndu-se, s-a repezit asupra balaurului cu mare mînie și, trîntindu-l la pămînt, l-a biruit".
Văzînd aceasta în vis părintele Marcel, a proorocit că Aspar cu toată casa lui va fi pierdut de împărat, căci leul pe care-l văzuse închipuia pe împăratul Leon, iar balaurul cel mare pe Aspar, care cu adevărat ca un balaur mușca și vătăma credința cea dreaptă.
Vedenia și proorocia sfîntului au luat degrabă sfîrșit, căci: binecredinciosul împărat Leon, vrînd cu bunătatea și milostivirea sa să împace casa lui Aspar și din vrăjmaș să-l facă prieten, ba încă sîrguindu-se a-l aduce la sfînta credință, a logodit pe fiica sa, Ariadna, cu feciorul lui Aspar, cel mai tînăr, Patrichie, și voia să-l facă după sine împărat, pentru că el nu avea fecior. Deci gîndea ca pe ginerele său să-l înalțe la împărăție, dar s-a făcut mare gîlceavă în poporul cel credincios, pentru că se temeau toți, ca pînă la sfîrșit să fie chinuită Biserica lui Hristos prin vrăjmășia și răutatea arienească, căci ginerele împăratului era arian.
Adunîndu-se toți credincioșii cu episcopii și cu preoții, luînd cu ei și pe bătrînul Marcel, au mers la împărat și au zis: "Să nu facă aceasta, adică să nu ridice la moștenirea împărătească pe cel rău-credincios, ci mai întîi ginerele împăratului să se lepede de credința cea arienească, iar de nu va voi, apoi să nu primească cinstea împărătească". Împăratul Leon potolind poporul, făgăduia că va aduce pe ginerele său către dreapta-credință. Ginerele său, deși cu vicleșug venise la credință, totuși gîlceava în popor nu înceta.
În acea vreme s-a descoperit răutatea și vicleșugul lui Aspar, că nu numai coroana împărătească căuta, ci capul împăratului, voind să-l omoare. Deci s-a ridicat tot poporul împotriva casei lui Aspar, nerăbdînd un vicleșug ca acela și voia să-l piardă cu totul. Iar el, temîndu-se, a fugit cu fiii săi în Calcedon și s-au închis în biserica Sfintei Mucenițe Eufimia, avînd cu sine mulțime de ostași, care au stat împrejurul bisericii, păzind viața lui. Dar a fost scos de acolo cu cuvinte împărătești de pace și chemat în cetatea împărătească. Apoi, după puțină vreme, după sfatul împărătesc, Aspar împreună cu fiul său Ardavudie au fost omorîți de Zenon. Patrichie, ginerele împăratului, a fost trimis în surghiun, iar Ariadna, fiica împăratului, a fost luată de Zenon, care mai pe urmă a luat împărăția grecească după Leon. Astfel neamul cel de balaur, casa lui Aspar zic, a pierit cu sunet, fiind biruit de leu, după proorocia sfîntului. Dar noi iarăși să ne întoarcem la Sfîntul Marcel.
Cînd mergea poporul la împăratul Leon, cu episcopii și preoții, avînd cu dînșii pe acest părinte ca pe un înțelept și prea- ales povățuitor, mulți din cei vrednici, au văzut pe îngerul lui Dumnezeu în chip de tînăr preafrumos, în haine albe și încins cu brîu de aur, mergînd împreună cu Sfîntul Marcel și sprijinindu-l de mîna lui. Astfel l-au văzut toată vremea, cînd mergea acolo cu poporul și iarăși cînd se întorcea de acolo pînă la ușa chiliuței sale, unde s-a făcut nevăzut. De aici arătat este, că era iubit de Dumnezeu acest fericit părinte, căci pe îngerii Săi îi trimitea spre slujbă ca să-l ducă în cale și să-l păzească. Astfel se împlineau asupra lui cele zise: Va porunci pentru Tine îngerilor Săi, ca să Te păzească în toate căile Tale, pe mîini Te vor lua, ca nu cumva să se împiedice de piatră piciorul Tău.
Acum este vremea să spunem și sfîrșitul Cuviosului. Șaizeci de ani săvîrșind cuviosul în nevoințele monahicești, s-a apropiat de fericitul său sfîrșit, petrecînd toate zilele vieții sale cu plăcere de Dumnezeu. Și s-a asemănat proorocilor, prin mai înainte-vedere; patriarhilor, prin credință și nădejde neîndoită spre Dumnezeu, și mucenicilor prin omorîrea trupului, cea din toate zilele. Apoi s-a asemănat lui Moise întru vedere de Dumnezeu și în dar, precum s-a zis mai sus, fiind deopotrivă lui David în blîndețe, lui Petre Apostolul în rîvnă, lui Ioan întru feciorie și în știință și tuturor Apostolilor în darul tămăduirilor; căci era izvor tuturor tămăduirilor și rîu al facerilor de bine cele cu minune.
Zăcînd pe patul durerii, plîngea mulțimea fraților, înconjurîndu-l, între care era unul cu numele Luchian, de neam boieresc, care trecînd cu vederea toate cele lumești, venise la viața monahicească, sporind în faptele cele bune mai mult decît alții. Acela, plîngînd, ruga pe sfînt ca să nu-l lase singur fără de cîrmă în marea acestei vieți, spre a se pierde în valurile ispitei, ci să-l ia și pe el. Iar cuviosul, căutînd spre dînsul, a zis: "Îndrăznește, fiule, pentru că, după ducerea mea, degrabă vei veni după mine". Și s-au adunat de prin mănăstirile cele din jur egumenii și frații, precum și arhiereii și boieri din Constantinopol ca să-l cerceteze și să-i dea sărutarea cea mai de pe urmă. El, dînd fiecăruia învățătura ce se cădea și multe vorbind spre folosul sufletului și pentru viața cea veșnică, s-a rugat ca să se depărteze de la dînsul, zicînd că vrea să doarmă puțin. Depărtîndu-se toți, a adormit cu somnul cel fericit și cu odihna cea veșnică, dîndu-și sufletul său în mîinile lui Dumnezeu și l-au pus cu cinste în biserica pe care el însuși a zidit-o.
Fericitul Luchian plîngînd deasupra gropii lui, în a cincea zi i s-a arătat cuviosul în vedenie, zicînd: "Pentru ce te mîhnești? Nu crezi că am rugat pentru tine pe Dumnezeu, ca și tu fără de zăbavă să fii împreună cu mine?". După acea vedenie, a treia zi s-a odihnit întru Domnul și Luchian, mai trăind după părintele și învățătorul său opt zile. Astfel, Cuviosul Marcel și după moartea sa a împlinit proorocia sa, degrabă luînd după sine, precum a făgăduit, pe iubitul ucenic Luchian și împreună cu sfinții cu care s-a asemănat, s-a dus înaintea Stăpînului Său cel mai sfînt decît toți sfinții, în veselie și în bucurie veșnică, Căruia și noi ne închinăm, ca să ne învrednicim prin rugăciunile sfîntului și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
