Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Părintelui nostru Pavel cel Nou, care a sihăstrit în muntele Latru
(15 decembrie)

Viețile Sfinților pe luna decembrie


Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o eparhie ce se numește Elea. În aceasta a răsărit sadul cel dumnezeiesc și vrednicul de minune. Avea încă și un alt frate după trup, mai mare, iar după fapta bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi și s-a dus în Frigia. Acolo s-a așezat într-un sat ce se numea Marocatul, din care era și dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se și înrudeau. Și a dat pe copiii săi, adică pe Pavel și pe Vasile, în mănăstirea Sfîntului Ștefan ca să învețe carte. După puțină vreme, mama lor a însurat pe Vasile, fără voia lui. Vasile, după ce a săvîrșit nunta, lepădîndu-se de toate cele trupești, s-a dus în lavra sfîntului, ce era în muntele Olimpului. Acolo, tăindu-și împreună cu părul toate grijile cele lumești, s-a făcut bun monah.

Din cauza supărării rudeniilor și a cunoscuților, s-a dus în părțile cele mai liniștite ale muntelui. Apoi a pus în gîndul său să aducă și pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rînduri i-a poruncit în vis să-l aducă și pe dînsul, ca să se nevoiască împreună. Căci, ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoștea mai înainte cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sîrguit împreună cu un alt monah, pe care l-a trimis în trei rînduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l aducă la dînsul. Mergînd monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat de Dumnezeu și dorind acum să vadă și pe fratele său; căci murise mamă-sa și rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare, care s-a bucurat foarte mult de dînsul.

Petrecînd acolo puține zile, s-au dus amîndoi la muntele Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria și avea ca egumen un om îmbunătățit cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă. Pe acesta cunoscîndu-l Vasile și știindu-i viața și sfințenia lui, a adus la el pe Pavel, fratele său și l-a dat lui, ca să-l povățuiască spre petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu.

Deci, văzînd Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu fața la pămînt înaintea lui, ca și cum ar fi fost lovit de un fulger în fața sa și a rămas încremenit, zăcînd la pămînt, iar minunatul Petru l-a ridicat și l-a întrebat ce a pătimit. Sfîntul Pavel a răspuns că este păcătos și își cere iertare. Dar Petru a zis către dînsul: "Măcar de aș avea și eu păcate, numai cîte ai tu". Și cunoscînd marele Petru, cu ochii sufletești, că tînărul îl va covîrși în fapta cea bună și că se va face pretutindeni slăvit și vestit, l-a luat ca ascultător al său și l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum ne-a spus însuși acela, cînd l-a văzut prima dată i s-a arătat un stîlp de foc și pentru aceasta a căzut la pămînt.

Vasile s-a întors iarăși în Olimp, după ce a dat pe fratele său Pavel, sfîntului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfîntului Ilie, în care s-a făcut și egumen, unde viețuind bine și cu viață îmbunătățită, s-a odihnit întru Domnul.

Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfîntul său bătrîn întru toate faptele sale cele bune. Și avea starețul lui două rase de păr și purta numai cîte una cîteva zile, apoi se schimba și se îmbrăca cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfîntul și o purta așa întinată și nespălată. Bătrînul îi arăta în față că nu i-a zis el să facă aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzînd la dînsul mai înainte bune vestiri și nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au și făcut cu dumnezeiescul ajutor.

În mănăstirea aceea a Cariei erau adunați mulți monahi, de care îngrijea cu sîrguință marele Petru, ca un povățuitor și nu lăsa pe nici unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toți cu sîrguință. Odată, văzînd pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărît; iar acela, cerîndu-și iertare cu smerenie, a dobîndit-o. Dar, văzîndu-l în altă noapte dormitînd, i-a dat o palmă peste obraz și de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sîrguindu-se și el, după cum se vede.

Înțeleptul Pavel și-a ales altă pedepsire ca să-și împileze trupul și să și-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiași mai presus de credință; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit și pe aceia i-am crezut și noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr și îmbunătățiți și pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că și minunatul Gavriil, despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a legat cu o funie două pietre mari și, atîrnîndu-le în spate, înconjura toată noaptea prin mănăstire, pînă cînd lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască somnul și pe sine, pentru a putea priveghea fără frică și încă să-și smerească trupul și să biruiască patimile ca un ostaș nebiruit. Aceste pietre le-au păzit monahii cei mai sîrguitori mulți ani după adormirea cuviosului și le arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor moaște.

Însă nu numai aceasta, ci și într-altele era foarte nevoitor. Atît de mult își muncea trupul împotriva somnului și se ostenea, încît cînd dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe așternut sau pe o rogojină sau să se culce jos cîndva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva se rezema drept și așa ațipea puțin, numai cît să nu-și vatăme mintea din prea multă priveghere și nevoință. Niciodată n-a rîs, nici cuvînt deșert n-a spus în toată viața sa. Și pe lîngă celelalte osteneli ale lui l-a rînduit și bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu supere pe frați, iar cînd frigea ceva pe cărbuni, văzînd focul cel vremelnic, își aducea aminte de cel veșnic și se uda cu lacrimi fierbinți ca un rîu, socotindu-se pe sine ca pe un osîndit și muncit.

Cînd ceilalți frați se culcau pe patul lor să se odihnească, el ieșea din mănăstire, se ducea la fîntînă și, rezemîndu-se de un castan, se ascundea sub el minunatul și se ruga. Copacul acela era des și mare și se păstrează pînă astăzi mărturisind nevoințele și dumnezeieștile isprăvi ale Sfîntului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise. Într-o noapte, rugîndu-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzînd de sus pînă jos și vedeau monahii pe cuvios că era și el tot foc, iar mantia care o purta se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca niște făclii cînd își înălța mîinile și se ruga.

După ce a încetat acea înfricoșată și minunată vedere, cuviosul plîngea din toată inima și înseta a se izbăvi de viața aceasta vremelnică și stricăcioasă și a se duce la cea veșnică și nestricăcioasă. Căci, cu adevărat, foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos și nu avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte și să-l binecuvînteze a se duce la loc liniștit, ca să petreacă viața fără tulburare. Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tînăr și se temea să nu-l amăgească diavolul și să-l biruiască ca pe un nelucrător.

Deci, Pavel a îngăduit pînă ce a murit egumenul. Apoi s-a sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus ca pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniștit. Acesta, auzind de despărțirea aceasta, s-a rugat să-l ia și pe el cu dînsul.

Văzînd Pavel gîndul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el și, suindu-se în vîrful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborît apoi în partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numește a Chelivarilor și, înconjurînd toate chiliile, s-au făcut cunoscuți pustnicilor care locuiau în peșterile acelea. În acest loc au venit părinții de la Sinai, de la Rait, cîți au scăpat de saracini și acolo s-au sălășluit în număr de trei sute.

După ce a ajuns în acea pustie , minunatul Pavel cu Dimitrie au înconjurat toate peșterile și, aflînd una mai liniștită, ce îi zicea a Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel și a zis să rămînă aici. Celălalt a răspuns: "Cît pentru liniște locul este foarte potrivit, însă avem trebuință și de puțină hrană trupească și aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie. Deci, să mergem în schitul Chelivarilor și, șezînd cu un chiliot, să luăm cele de trebuință trupului din lavră sau de la alt sihastru. Pavel, arătînd copacii care se numeau prenari, răspunse: "Ghinda copăceilor acestora ne ajunge nouă". Iar Dimitrie zise: "Acestea sînt atît de vătămătoare încît nici porcii nu le mănîncă de multe ori". Cuviosul Pavel îi răspunse: "De vreme ce iubești, frate, să ai deplin voile trupului tău și nu-ți aduci aminte de dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei, care ne învață să nu ne îngrijim pentru hrana și îmbrăcămintea de mîine, eu rămîn aici, iar tu du-te unde poftești".

Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara și s-a sălășluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătățit, cu numele Matei, om mai înainte-văzător și sfînt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuință, pe care o primea fericitul ca din mîna lui Dumnezeu, mulțumind lui Dumnezeu care se îngrijește de dînsul, ca un bun și iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei fără pregetare și ajutînd și lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.

Obișnuia Sfîntul bătrîn Matei, cînd scotea pîinea, să facă rugăciune mai întîi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulțească. Într-o zi a scos Dimitrie pîinea și a dus la masă ca să mănînce și, întrebîndu-l bătrînul dacă a făcut rugăciune și cruce peste dînsa înainte de a o lua, el a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mîhnit bătrînul și a zis: "Pe semne că voiești să faci ca să se împuțineze pîinea și să ne ducem prin sate după hrană". Acestea zicînd, a întors pîinea înapoi și a făcut rugăciune. Așa făcea în fiecare zi și o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu a lipsit din ceasul acela pîinea niciodată, ci scotea din coș cît trebuia și nu numai ei amîndoi mîncau, ci trimiteau și Cuviosului Pavel și altora.

Deci, lăsînd necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea, postul și metaniile, singurătatea și toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc ispitele pe care le-a pătimit și răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut cîtă pizmă și urîciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra pe Cuviosul Pavel, ci și pe față, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală i se arăta și gălăgie făcea; apoi cu glas nedeslușit striga, scrînșnind cu dinții, îl înfricoșa, făcea cutremure și pietre mari surpa, azvîrlea cu lemne și alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoșeze și să fugă din pustia aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu șederea lui acolo.

Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeți ale copiilor. Și au petrecut Pavel, Dimitrie și bătrînul în pustia aceea, opt luni.

Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel și lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertați. Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întîi Pavel s-a dus la bătrînul său Dimitrie, ca la un îmbunătățit și i-a cerut binecuvîntarea; iar acesta i-a proorocit cîte fapte bune aveau să săvîrșească amîndoi. Apoi s-a dus la mănăstirea Caria.

După puține zile, dumnezeiescul Pavel, luîndu-și iertare, iarăși a plecat și s-a dus în muntele Latrului. Înconjurînd toate peșterile ce se aflau în vîrful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care fusese proestos al unei mănăstiri patriarhicești și atunci se odihnea acolo în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu, care era o piatră atît de înaltă, încît ajungea la nori vîrful ei. Iar în vîrful pietrei era o peșteră mică, nefăcută de mînă, în care petrecuse mai înainte cu douăzeci de ani, un sfînt.

Deci în această peșteră s-a sălășluit minunatul Pavel, luîndu-și puțină hrană cu dînsul, pe care după ce a sfîrșit-o a suferit mare strîmtorare, pentru că acolo locul era cu totul pustiu și cuviosul nu voia să mai coboare, lăsînd toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun și milostiv, i-a trimis ajutor în chipul acesta:

Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păștea caprele și, pierzînd două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de pășteau acolo. Stăpînul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebîndu-l cine este și de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul și atunci Gheorghe îi aducea lui cele de trebuință pentru hrană și îmbrăcăminte, untdelemn și carte ca să-și citească pravila sa. Vara, cînd Gheorghe n-avea timp să meargă la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de grijă, petrecînd multe zile nemîncat, încît putea să moară și, neputînd să stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculîndu-se cu multă trudă și osteneală a băut untdelemn și apă din candelă ca să capete puțină viață. Așa își muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare veșnică în rai.

Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit, care i-a arătat lui turnul și și-a adus aminte de cuvios, aducîndu-i bucate. Atunci s-a înștiințat Dimitrie și mulți alții, care îi aduceau lui cele de trebuință, dar și acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i se arătau și voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să ardă sau aruncau cu săgeți. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un leu și nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul și răul s-a prefăcut într-un șarpe mare și înconjura pe dinăuntru toată peștera, fluierînd. Apoi a mers înapoia cuviosului și s-a suit pe umerii lui și și-a întors capul spre gura acestuia, cînd se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult timp fără rușine și aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rînd, făcîndu-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor de oameni, îl păzea și nu putea urîtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.

Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia acolo în peșteră și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe Atanasie de i-a făcut scară și a adus un preot, care slujind Sfînta Liturghie, l-a împărtășit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie și umilință. Atunci s-a făcut un cutremur atît de înfricoșat, încît s-au cutremurat și cei ce erau de față, pentru că locul era foarte înalt și se clătina ca o ramură de copac. De aceea, temîndu-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au sărutat cu toții și s-au iertat plîngînd, dar numai aceia s-au temut care erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut nimic.

Ascultați și altă minune: multă mîhnire avea cuviosul că nu avea apă și suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălțime. De aceea, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, a ieșit din peșteră și, înconjurînd turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzînd un loc oarecare ce i s-a părut îndemînatic pentru apă, a căzut la rugăciune, zicînd acestea: "Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ție cu neputință, căci faci cîte voiești cu preasfînta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult de a ieși apă din piatră și ai adunat pe poporul Tău în pustie, așa și acum, de este bine plăcut Împărăției Tale, poruncește să iasă apă din această piatră uscată, spre slava Ta".

Acestea zicînd, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase și nespusă puterea Ta! a izvorît apă dulce și s-au spăimîntat toți și nu numai atunci dar și pînă în ziua de astăzi izvorăște apă minunată, iar la gust este foarte dulce și mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicînd nu se împuținează. Deși beau mulți dintr-însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisosește ca să cadă afară, să se verse, încît se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul la toți; încă și îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viață îngerească; vorbea și cînta împreună cu dînșii, cînd îi auzea lăudînd pe Dumnezeu, după cum și în ceruri îl premăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau în îngeri luminați, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi arăta cele ascunse și nu-i asculta pe dînșii nicidecum.

Făcîndu-se renumit, cuviosul stălucea în turnul său ca un soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulți la sine ca magnetul, adunîndu-se din multe locuri; s-au sălășluit împrejurul turnului, unii zidindu-și colibe, alții își săpau peșteri și fiecare mergea cum putea să învețe de la dînsul. După aceea a zidit și o biserică în numele Sfîntului Arhanghel Mihail, după porunca starețului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viață de obște, iar alții să fie liberi de sine, fiecare după cum își va alege. Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de știrea egumenului și le-a descoperit toate rînduielile monahicești, cum să petreacă în slujba dimineții și în viața lor, în îmbrăcăminte și în toate celelalte care le cerea viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de trebuință, să nu le lipsească nimic și să-i încerce gîndul de a se întoarce înapoi; acestea le aduceau cei credincioși și milostivi. Iar cei care veneau să se liniștească, își aduceau averea lor cu ei și o dădeau proestosului, pentru chivernisirea fraților. Ba încă îi aduceau de multe ori și pîine.

Odată i-au adus puțină făină, pe care monahii au frămîntat-o fără să ceară binecuvîntare, pentru că ei nu aveau pîine în ziua aceea și erau siliți să facă aceasta. Dar după ce au frămîntat-o, s-au suit degrabă și i-au spus bătrînului; însă acesta i-a canonisit foarte greu și frămîntătura le-a poruncit s-o arunce în rîu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva fără binecuvîntare. Pentru aceasta monahii s-au mîhnit foarte mult, căci nu aveau ce să mănînce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dînșii a cunoaște că socoteala cuviosului era plăcută Lui - iar nu fără înțelegere - a adus cineva a doua zi pîini multe, care le-au ajuns la toți cu îndestulare; atunci au cunoscut frații greșeala lor și și-au cerut iertare.

În acele zile era secetă mare în tot Miletul și nu se afla nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbați din diferite locuri și au făcut rugăciune de obște către Domnul, să se milostivească spre zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele acela în care locuia Pavel și coborîndu-se, după ce au făcut rugăciune, au trecut înadins pe la peștera cuviosului și l-au rugat să facă și el rugăciune pentru ei. După rugăciune, văzînd cuviosul pe acei bărbați osteniți de atîta cale și vrînd să le facă puțină mîngîiere, a întrebat pe ucenicul său dacă are timp să cinstească pe acești oameni, care erau osteniți de multă călătorie și însetați.

Iar acela a zis că este în tigvă puțin vin. Atunci sfîntul a binecuvîntat tigva și a poruncit să le dea cîte un pahar plin, spre slava lui Dumnezeu și au băut toți. Întrebînd de mai are vin, ucenicul a răspuns că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea cîte unul. Și au mai băut cîte unul și a mai rămas să le dea și pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzînd minunea, a luat tigva în mîinile sale și a aflat-o - o! mare e puterea Ta Hristoase! - mai mult de jumătate și au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria lor, ci și după ce au ajuns la casele lor.

După aceea, adunîndu-se mulți monahi, îi făceau supărare. Dar el iubind liniștea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit pe ascuns în părțile cele mai pustii ale muntelui și a rămas singur petrecîndu-și viața minunată, iar uneori cobora în lavră și învăța pe monahi să nu se lenevească de cele duhovnicești, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune. Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea și altele învățîndu-i pe dînșii, cuviosul se suia iarăși în munte. El avea în sine, pe lîngă alte daruri, și înfrînarea cea cu multă osteneală și dureroasă, ca să-și biruiască trupul și să-l supună duhului. Deci, cînd poftea ceva din bucate și-i aducea ucenicul său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mînca nicidecum, ori punea apă într-însa și se făcea mîncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost, ori zeamă, ori altceva asemenea; și atunci o mînca așa, mulțumind lui Dumnezeu.

Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie și nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouînd foarte tare, a intrat într-o peșteră și se ruga ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat aproape de dînsul. Cuviosul a azvîrlit o piatră asupra lui și l-a gonit, iar el a ieșit fără tulburare și nu s-a mîniat să se pornească asupra lui, ci a fugit. Iar unii, întrebîndu-l cum de nu se teme umblînd noaptea prin muntele așa de pustiu și de sălbatic, el a răspuns: "Pînă cînd mă păzește îngerul, păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem și de frunzele copacilor, care cad dintr-înșii".

Avînd dorință să afle iarăși loc ca să nu aibă supărare, căci în locul acela se adunaseră mulți și-i tulburau liniștea, a fugit pe ascuns de toți, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa și a ajuns în ostrovul Samului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peștera în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios și foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peșteră și acolo se ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vînat prin locurile acelea și, apropiindu-se cîinii de locul unde era ascuns cuviosul, l-au simțit și au început a lătra. Teofan, crezînd că este vreo fiară sălbatică, a pus săgeata în arc și l-a întins acolo unde lătrau cîinii. Dar dumnezeiescul dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgețile acolo unde Teofan le îndrepta; iar cînd a aruncat a patra oară, a căzut și arcul din mîinile lui, încît îi tremura inima.

Atunci a înțeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu și, descălecînd de pe cal, s-a apropiat de desișul acela și a văzut pe sfînt rugîndu-se. Pentru aceea, lepădînd la pămînt armele, s-a închinat cuviosului cu lacrimi, zicînd: "Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvînt ca să te cunoaștem, ci ai tăcut și te-ai primejduit". Atunci l-a ridicat cuviosul și, felicitîndu-l pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peștera lui Pitagora. Acesta, ducîndu-se acasă, a adus scară și s-a suit și, văzînd că locul este după dorința sa, a rămas acolo liniștindu-se; și-i aducea hrană chiar acel boier și toate cele de trebuință.

După puțină vreme a străbătut și pe acolo vestea despre el, încît mulți oameni s-au adunat și s-au sălășluit împrejurul muntelui. Pentru aceea, iarăși s-a făcut lavră în Cerchin ca și mai înainte, unde au mai fost trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit și acum, prin Cuviosul Pavel, iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia și-i supăra cu multe feluri de năluciri și de ispite.

Odată, coborîndu-se din peșteră ca să cerceteze pe frații de jos, i s-a arătat scara plină de șerpi, de sus și pînă jos. Văzînd-o, de multe ori cuviosul a cunoscut vicleșugul diavolului, al șarpelui celui dintîi care ura pe oameni și voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut cruce asupra scării și, cîntînd psalmul nouăzeci, a coborît fără frică, iar șerpii au pierit și niciodată nu s-au mai arătat.

Monahii care petreceau în Latru aveau mîhnire nemăsurată pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri și a fugit; iar ei îl căutau prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi, înștiințîndu-se că se află în ostrovul Samului, au trimis scrisori cu un ieromonah, anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblînd mult și ostenindu-se, s-a așezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieșit o viperă din cuibul ei, care era în piatra aceea și l-a mușcat de un picior; apoi, strigînd de durere și adunîndu-se mulți, l-au întrebat de unde este și ce a pătimit. Înțelegînd pricina, unul dintr-înșii a alergat la Cerchin și, aflînd pe sfînt în peșteră, i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punînd puțină apă în vas și făcînd semnul crucii, i-a zis lui: "Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea și se va face sănătos". Și făcînd întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apa, cel care era gata să moară de otrava șarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculîndu-se, a mers la cuvios și, dîndu-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus cîtă întristare și mîhnire a pricinuit fraților prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atît de mult l-a rugat, încît, sculîndu-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în peșteră să ducă cu sine, așa de lipsit și cu totul sărac era.

Deci, ajungînd în muntele Latrului, petrecea viața mai îmbunătățită decît înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătățile ce așteptau pe cei drepți, cum și muncile păcătoșilor pe care le povestea monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească și să nu pătimească și ei asemenea. De multe ori îl vedeau frații cînd avea vreo vedenie, stînd cu totul nemișcat, căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stîlp neînsuflețit. După multă vreme, trecînd vedenia, vărsa multe lacrimi, aducîndu-și aminte de cele înfricoșate și văzute de dînsul și nu putea să se miște de frică. Întrebîndu-l frații să le spună ce a văzut, el a răspuns: " Nu este cu putință să vă povestească o limbă de tină, cîte văd ochii minții celei netrupești. Numai aceasta vă zic vouă: că muncile păcătoșilor sînt atît de cumplite, încît cea mai mică de acolo este mai grea și mai cumplită decît cea de aici vremelnică. Căci precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine și răsplătiri celor îmbunătățiți și le răsplătește cu înmiite și veșnice desfătări, pentru o puțină osteneală, pe care o rabdă pentru dragostea lui, așa și nemulțumitorilor păcătoși, cei ce defaimă legea Lui, le răsplătește ca un drept judecător, cu înfricoșate și veșnice munci, pentru răutățile ce le fac; pentru că fac voile lor cele trupești, ca niște dobitoace necuvîntătoare, mai mult decît dumnezeieștile și mîntuitoarele lui porunci".

Cuvintele acestea le adeverea cu viețuirea sa cea aspră și minunată și cu înfricoșatele nevoințe, muncindu-și trupul aici vremelnic, ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele și veșnice, pentru care s-a făcut pricină de mîntuire a multora; căci auzind înfricoșatele povestiri ale lui și, văzînd nevoințele lui cele înfricoșate, îl cinsteau și întru evlavie îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dînsul mai în toată lumea și toți se minunau de dînsul și chiar împărații îi scriau scrisori. Așa Petru, împăratul româno-bulgar, i-a trimis scrisoare și daruri ca să se roage pentru sufletul lui Domnului. La fel și papa Romei a trimis înadins pe un monah ca să-i scrie viața și petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori ce se păstreză și astăzi în lavră.

Avea cuviosul și darul de la Dumnezeu că îi strălucea fața ca niște raze de soare, încît unii nu puteau să stea multă vreme să se uite la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toți, ci numai la cei ce aveau credință și evlavie către dînsul. Avea fericitul și darul mai înaintei-vederi și orice ar fi proorocit se împlinea. Avînd odată preacredinciosul împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare cuviosului, întrebîndu-l ce sfîrșit avea să aibă războiul; iar el a vestit să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă. Acestea auzindu-le împăratul s-a mîhnit, căci adunase mult popor și mult aur cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfînt și a trimis ostașii, care au fost biruiți de la Crit; i-a pricinuit multă căință că n-a crezut proorocirii sfîntului. Multe a proorocit și mai înainte, încît îl aveau toți ca pe un sfînt prooroc.

Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma și ospăta pe toți cîți veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întîmplat de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul lavrei se mîhnea că nu avea nimic de mîncare și a trimis la cuviosul să întrebe ce să facă. Iar el mai întîi a mustrat necredința lor, apoi a poruncit să gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Așa a zis gura cea sfîntă și Domnul a întărit hotărîrea robului Său. Căci a doua zi, sîmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Melit doi catîri încărcați cu pîine frumoasă, cu vin, cu brînză, cu ouă și cu altele, pe care le trimiseseră iubitori ai lui Hristos. După puțin timp au venit altele mai multe, de la episcopul Amazoniei și clericii au trimis alte bucate deosebite; și satele dimprejur și-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sîmbătă dimineața. Deci, gătind masă îndestulată, au mîncat toți și s-au săturat. Atunci a zis cuviosul către econom și către ceilalți frați: "Aceste bunătăți pe care le-a trimis Domnul nostru Iisus Hristos sînt mustrări ale necredinței voastre, căci vă îndoiați, iar dacă ați fi crezut în El, cîte ne-ar fi trimis!" Atunci ei au căzut la picioarele lui, cerîndu-i iertare.

Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osîndit la moarte, căci a făcut război cu maurii și i-a ucis pe mulți fără voia lui și a fost pîrît la împărat că i-a nedreptățit. Pentru aceea împăratul, ca să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzîndu-se într-o primejdie ca aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul a poruncit părinților să slujească sfînta liturghie pentru prietenul său Mihail, iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvîrșirea Sfintei Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn și a zis cuviosului: "În ceasul acesta Mihail a fost scos din temniță și iertat de împărat, pentru sfînta liturghie și pentru rugăciunea ce ați făcut-o pentru dînsul; iar acum vine către noi să ne mulțumească, ca un prieten recunoscător". Și așa a fost precum a proorocit.

Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanț pe doi frați pentru o trebuință ce avea; și cînd erau prin dreptul ostrovului ce se numește Calonimon s-a ridicat un vînt înfricoșător și mare furtună s-a stîrnit, încît s-au rupt toate pînzele și celelalte părți ale caiacului s-au rupt, oamenii așteptîndu-și moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vîltoare înfricoșată, care sorbea marea și trăgea corabia după sine. Atunci cei doi frați, văzînd acea mare primejdie, au zis: "Sfinte Pavele, ajută-ne nouă! Și, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască și a depărtat corabia de acea bulboană învîltorată și a așezat-o pe mal. Iar frații ziceau: "De te-ai fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie ca aceasta". Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicîndu-le: "Sculați-vă și nu vă temeți, mergeți în drumul vostru". Și intrînd în corabie s-au bucurat și au mers către Bizanț fără piedică. Asemenea s-a întîmplat și unui boier, anume Vaanis, care era cunoscut cuviosului și pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.

După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea de la Cherchin, iarăși s-a îngreunat cu grija fraților și a voit să se ducă în peștera lui Pitagora, aducîndu-și aminte de liniștea ce avea mai înainte acolo. Deci a luat doi frați și a fugit într-o noapte cu caiacul, iar cînd s-a apropiat de Sam și au văzut muntele Cherchin, în care era peștera unde locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut - căci locul era cu totul pustiu și nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărît pentru puțina credință ce o aveau și, cunoscînd mai înainte ce avea să vie, a zis către dînșii: "Văd un om care stă cu fața către Răsărit și se roagă; ajungînd acum pe pămînt, vi-l voi arăta". Și cum au ieșit din caiac, i-a întîmpinat un om din acel ostrov, care a zis: "Bine ați venit părinți, de trei ori fericiți". Iar ei l-au întrebat de unde este și cum i-a cunoscut? El a răspuns: "Sînt dintr-un sat al acestui ostrov și am văzut astă noapte pe cineva zicîndu-mi acestea: Du-te degrabă la malul mării să primești pe cuviosul Pavel și du-i și doi catîri! Deci, iată că v-am adus". Acestea auzindu-le toți s-au mirat și înspăimîntat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel. Și-au pus rasele pe dobitoacele acelea și s-au suit la peșteră; apoi au făcut Sfînta Liturghie, au mîncat și au mulțumit Domnului.

Liniștindu-se acolo multă vreme, și-a adus aminte iarăși de Latru și s-a întors acolo să mîngîie pe fiii săi cei duhovnicești, ca să nu se mîhnească, rămînînd iarăși în chilia sa, nevoindu-se ca și mai înainte.

Mergînd odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stînd pe o piatră și rugîndu-se, avînd sfintele sale mîini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate de la pămînt ca de un cot, iar alteori ca de doi, stînd în văzduh și săruta ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Și fiind întrebat de ucenic, a zis că vede icoana lui Hristos, tipărită în aer și, din multa dragoste ce avea către Dumnezeu, înfierbîntîndu-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul dumnezeiesc și cu acest chip primea mîngîiere.

Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înțelept și cu bună știință, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil să-i facă un bine, adică să pună lîngă sfînta mahramă a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de mînă, care se afla la Constantinopol, altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dînsa și să o lase cîtăva vreme lîngă chipul lui Hristos, apoi s-o ia și s-o trimită acolo la peșteră. Nobilul a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina cu evlavie, văzînd într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum era și pe sfînta mahramă; dar altcineva nu vedea aceasta, ci numai de trei ori fericitul. Altădată, vrînd Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit să ia bine seama la chipul feței lui, ca să-l înștiințeze, ce fel de față are, la stat și la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe ori la fața cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieșeau raze din fața lui și nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea și n-a putut să înțeleagă chipul.

Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel la față, iar alteori mîhnit și întristat și întrebîndu-l care-i pricina, i-a zis: "Cînd nu vine nimeni să mă împiedice în liniștea cea dorită, mă aflu plin de veselie și de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce și veselitoare. Cu aceasta desfătîndu-mă, îmi uit toată desfătarea trupului și deșertăciunea lumească. Iar cînd se întîmplă de mă împiedică cineva de la această preadulce îndeletnicire și cugetare mîngîietoare, cu niscaiva cuvinte străine și nefolositoare, îndată mă lasă pustiu acea frumoasă și prea dulce lumină și de aceea mă vezi posomorît, pentru că mă mîhnesc". Atunci iarăși a întrebat fratele: "Ești încredințat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască și nu din vreo putere diavolească"? Iar el a răspuns: "Lumina cea diavolească este în chipul focului și afumă, ca acest foc simțit, și cînd o vede vreun om smerit și curat o urăște și se îngrețoșează de dînsa. Iar lumina cea bună este preadulce și înveselitoare, umple sufletul de bucurie și de liniște nemăsurată și-l face pe dînsul smerit și iubitor de oameni, gonindu-i toate gîndurile rele, tot cugetul și învoirea necuvioasă".

Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfînta mărturisitoare a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decît către alte sfinte și o prăznuia. Într-un an, după Sfînta Liturghie, șezînd cu toții la masă, frații și străinii care au participat la sfînta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit o ploaie mare și s-au sculat toți nemîncați, fugind de frica ploii, dar cuviosul le-a poruncit să șadă fără frică. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu o! minune! ploaia a stat pînă ce au mîncat, apoi după mulțumirea mesei atîta ploaie s-a revărsat pe pămînt, încît toți s-au înspăimîntat.

Altădată a mers un cerșetor în chip monahicesc, în muntele acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie și i-a cerut argint, sau o haină, iar cuviosul, neavînd nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a coborît ocărînd pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Și, mergînd în casa de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicînd că este nemilostiv și altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicînd: "Taci, nu grăi de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul". Dar acesta nu-l asculta și zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe cel nedrept. Căci, căzînd la pămînt cu fața în sus, s-a umflat tot trupul lui și ardea ca un foc dinăuntru; atît se umfla pielea lui, încît era gata să crape ticălosul și, nesuferind durerile cele cumplite, striga: "Miluiți-mă, pentru Domnul". Atunci Vasile i-a zis: "Într-alt fel nu vei afla ajutor, decît numai să chemi pe însuși cuviosul pe care l-ai ocărît. Deci, să te duci la el și să-ți mărturisești păcatul, cerîndu-ți iertare". Și făcînd așa, l-a primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său și l-a iertat.

Ducîndu-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfîntului Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu și tămîind un diacon după obicei și pe cei ce erau de față, cînd a tămîiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: "Și episcopul să ne pomenească pe noi". Iar diaconul a răspuns: "Eu episcop? Pentru care faptă bună a mea, eu netrebnicul?" Cuviosul a zis: "Da, să nu te îndoiești nicidecum". Și astfel, după puțină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al Patrelor.

Odată cuviosul a trimis un monah tînăr într-un sat pentru o treabă. Acela mergînd și, întîmplîndu-se noapte, a rămas peste noapte într-o casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce era tînăr. Și peste noapte el dormind, s-a dus fata și s-a culcat lîngă el, iar acela, deșteptîndu-se și, aflînd-o lîngă el, s-a smintit ca un om și s-a plecat cu gîndul ca să facă păcat; dar, cînd a îmbrățișat-o, a auzit glasul dulce al cuviosului zicîndu-i pe nume: "Ce voiești să faci, ticălosule? Scoală degrabă și vino la mănăstire". Monahul, auzind acelea, s-a mîhnit foarte și izgonind pe femeie cu fierbințeala duhului, s-a sculat din pat și a fugit. Și ajungînd la cuvios, și-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să se păzească cu sîrguință de aici înainte.

Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de față, ci și departe aflîndu-se, ajuta pe fiii săi. Iar cînd s-a apropiat sfîrșitul sau mai bine zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut și aceasta, a scris legi și canoane pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorît din munte și, chemînd pe frați, le-a dat lor, ca și Moise tablele legii; după aceea, a poruncit unui frate să le citească fraților și el s-a suit iarăși în munte. În a cincea zi a lunii decembrie, s-a pogorît să bată toaca, ca să se adune frații și le-a zis: "Să știți că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi frați acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfînta Liturghie". Apoi s-a culcat pe pat și a venit o fierbințeală, iar el a început a învăța pe monahi să nu se lenevească în nevoințele cele monahicești, ca să afle odihnă veșnică.

Iar în ziua sfîrșitului său, a adunat pe toți frații și a zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plînge, văzînd că se vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie și pe cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: "Eu altui păstor nu vă dau decît numai în mîinile preacurate ale Stăpînului Hristos, ca El să vă păzească nevătămați, într-o unire și un gînd. Aveți încă și întinatul meu trup nedespărțit și vă făgăduiesc că voi fi și duhovnicește cu voi și vă voi ajuta, pînă cînd nu veți cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceți întru pierdere. Și cel ce va putea petrece în muntele acesta rîpos și prea aspru pînă la sfîrșitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul judecății". Și acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin minunea care a făcut după adormirea sfîntului, unui monah cu numele Lazăr, după cum se arată în cartea lavrei.

Sfătuindu-i destul și prorocindu-le, și-a dat sfîrșitul său în mîinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la zidirea lumii șase mii patru sute șaizeci și patru (iar de la Hristos nouă sute cincizeci și șase). El era la statură mic, cu capul pleșuv, cu barba scurtă și lată, la față galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul cînd a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de față au auzit în văzduh glasurile diavolilor, ca și cum i-ar fi bătut cineva, cînd se suia sfîntul lui suflet în cer.

Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanț, în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii și, punînd tămîie pe cărbuni, striga acestea: "Pomenește-mă, cuvioase părinte, acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!" Iar episcopul Monemvasiei, fiind acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: "Ce ai văzut?" El a răspuns: "Sfinții îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru". Asemenea vedere a avut și alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minții sufletul cuviosului, fiind dus la cer de sfinții îngeri și a spus tuturor monahilor mănăstirii sale.

Apoi îngropînd sfîntul lui trup în nartica (tinda) bisericii, era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău și nu-l știa nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la așezarea în mormînt a cuviosului; apoi a ieșit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor moaște ale cuviosului. Și nu numai acestea, ci și alte minuni multe a săvîrșit, printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puține, ca să cunoaștem cîtă îndrăzneală avea el către Stăpînul Hristos și după moarte.

Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrînd să zidească într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele lui moaște, îl împiedicau două pietre mari și, neputînd zidarii a le sfărîma se mîhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătățit a văzut în vis pe cuviosul ținînd o trestie în mîinile sale și închipuind cinstita Cruce pe pietrele acelea.

Sculîndu-se din somn, monahul a spus egumenului visul; și îndată a pus pe meșteri de au tăiat pietrele cu atîta ușurință, de parcă ar fi tăiat niște lemne și cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii, pe care a săvîrșit-o în ziua în care adormise cuviosul. Și vrînd să facă mutarea moaștelor, ca să le așeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulțime de creștini cucernici și iubitori de Hristos, chemîndu-i pe dînșii sfîntul, în chip luminat. Iar cînd s-au apropiat de mormînt cu făclii și tămîie aprinsă, cum au deschis puțin, a ieșit o bună-mireasmă, încît nu numai biserica, ci și locul dimprejur s-a umplut. Iar cînd au descoperit mormîntul desăvîrșit, au văzut că era sfîntul trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preț, iar cîți s-au apropiat de dînsul, a rămas în mîinile lor acea mireasmă multe zile și nu se împuțina cu spălarea.

Așa proslăvește Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i sfintele și mîntuitoarele Lui porunci. Deci cîntînd, precum se cădea, cîntări duhovnicești, au așezat cinstitele lui moaște în biserica nouă, săvîrșind praznicul cuviosului cu bucurie și nemăsurată evlavie.

Un monah al aceleiași lavre avea durere mare la un genunchi și zăcea de trei luni nemișcat, neputînd să umble și a văzut și el pe cuviosul în vis făcîndu-i semn cu mîna să se scoale și îndată s-a făcut sănătos; toți cîți l-au văzut s-au minunat.

O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încît îi mîncase nu numai carnea, ci și oasele capului și de acum era să moară, dar luînd untdelemn din candela cuviosului, s-a uns și îndată s-a vindecat.

Acestea și multe altele, care covîrșesc ca număr, putere, vremea și mintea de a le istorisi, le-a săvîrșit minunatul Pavel, la cei ce alergau cu credință neîndoită la el, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste și închinăciune în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site