Viața celui între sfinți Părintelui nostru Ambrozie, Episcopul Mediolanului
(7 decembrie)
Sfîntul Ambrozie, cel numit cu numele dulceții, s-a născut în marea cetate a Mediolanului cea mult vestită, din părinți dreptcredincioși și de neam bun.
Tatăl lui era prefectul Galiei, cu numele tot Ambrozie; căci acesta, iubindu-și fiul, i-a pus numele său. Cîtă dulceață duhovnicească avea să aibă Biserica lui Hristos de la Sfîntul Ambrozie s-a văzut mai înainte, încă din scutecele lui. Căci fiind el prunc înfășat și dormind odată ziua afară cu gura deschisă, deodată, zburînd un roi de albine, a venit asupra lui, acoperindu-i fața și gura; apoi se vedeau albinele intrînd și ieșind din gura pruncului, unde puneau miere pe limba lui. Văzînd aceasta, doica lui a vrut să izgonească albinele, temîndu-se să nu vatăme pruncul; dar tatăl lui, care privea acea minune, a oprit-o vrînd să vadă în ce chip va fi sfîrșitul acelei minuni. După puțin timp albinele, ridicîndu-se, au zburat pînă nu s-au mai văzut. Iar tatăl lui, înspăimîntîndu-se, a zis: "De va trăi pruncul acesta va fi mare în popor, pentru că încă de acum din pruncie a arătat Domnul pe sluga Sa. Căci se va împlini asupra lui la vreme Scriptura care zice; Fagur de miere sînt cuvintele cele bune și dulceața lor este vindecarea sufletelor. Pentru că roiul acela era închipuire a învățăturilor și scripturilor lui, ce avea să le dea cu dulce grăire către popor, îndulcind inimile omenești și ridicîndu-le de pe pămînt către cer.
După aceasta, ajungînd el în vîrstă și petrecînd în Roma împreună cu maica sa, care acum era bătrînă, și soră-sa, care își logodise fecioria sa cu Dumnezeu, s-a întîmplat de a văzut pe cei de casă sărutînd mîna unui episcop. Apoi și el, ca un copil glumind, întindea mîna către cei din casă ai săi ca să i-o sărute, zicînd: "Sărutați-mi mîna, că și eu am să fiu episcop!" Acestea le grăia Duhul Sfînt într-însul, însemnînd mai înainte ceea ce avea să fie. Iar aceia îl depărtau ca pe un copil care grăiește cuvinte fără rost, neștiind că e într-însul darul lui Dumnezeu, care mai înainte îl pregătea spre treapta arhieriei.
După ce a învățat Scriptura și s-a deprins cu buna grăire retoricească, s-a făcut orator slăvit și puternic în cuvint, apărînd pe cei nedreptățiți la judecăți, ajutînd celor năpăstuiți și mustrînd pe cei ce făceau nedreptăți. El făcea judecăți drepte pe vremea lui Prov, celui dintîi eparh al cetății, care l-a făcut sfetnic pentru buna lui pricepere. Apoi a fost ales, de către împăratul Valentinian, ca prefect al Liguriei și Emiliei.
În acea vreme a murit în cetatea Mediolanului episcopul Axentie arianul, care avea scaunul după dreptcredinciosul episcop Dionisie, cel ce s-a săvîrșit în surghiunie. Viața lui Axentie i-a curmat-o Domnul pentru eresul lui și s-a sfîrșit rău. Atunci dreptcredinciosul împărat, chemînd pe toți episcopii Italiei, le-a zis: "Știți bine, părinți prea cinstiți, ca unii ce sînteți crescuți cu dumnezeiești și sfințite învățături, cum trebuie să fie cel ce are vrednicie de arhierie, adică nu numai cu cuvîntul, ci și cu viața îmbunătățită să-și îndrepteze turma, să o povățuiască la pășune de mîntuire și să aibă martor al învățăturii sale chiar viața sa. Deci, astfel de om să așezați în scaunul episcopiei, ca să plecăm capetele noastre la dînsul cu blîndețe și noi, cei ce ocîrmuim împărăția, să primim mustrările lui ca o doctoricească vindecare, căci ca niște oameni și noi greșim".
Acestea zicînd dreptcredinciosul împărat, tot soborul l-a rugat pe dînsul să aleagă el arhiereu, ca un înțelept și dreptcredincios ce era, iar el a răspuns: "Acest lucru este peste puterea mea, căci voi sînteți învredniciți de dumnezeiescul dar ca unii ce ați primit darul Preasfîntului Duh. Pentru aceasta socotesc că veți face alegerea mai bună".
Atunci s-a făcut ceartă și mare tulburare între cei dreptcredincioși și între arieni. Pentru că fiecare parte dintre dînșii voia să ridice în scaun un episcop de credința sa și era neunire și tulburare în popor. De acest lucru înștiințîndu-se Prov, eparhul Romei, a trimis la Mediolan pe Ambrozie, ca degrabă să meargă și să potolească tulburarea poporului, zicîndu-i: "Fii, nu ca un judecător, ci, ca un episcop". Deci ajungînd Ambrozie la Mediolan, a intrat în biserică în mijlocul poporului celui învrăjbit și cu vorba sa cea dulce-grăitoare, îi sfătuia și-i îndemna către unire și pace. Atunci un prunc, care încă nu putea vorbi bine, deodată a strigat din popor: "Ambrozie să ne fie episcop". Auzind aceasta tot poporul care era în biserică a repetat cuvîntul pruncului și a început a striga cu mare glas: "Ambrozie să ne fie episcop". Astfel, cu bunăvoința lui Dumnezeu, a vorbit pruncul mai înainte de vremea grăirii sale și amîndouă părțile cele potrivnice, adică și a celor dreptcredincioși și a celor răucredincioși, împăcîndu-se și unindu-se, voiau pe Ambrozie a-l avea episcop, deși nu era încă luminat cu Sfîntul botez, ci numai chemat, căci pe vremea aceea nimeni nu se Boteza, pînă ce nu ajungea în vîrsta lui Hristos.
El, auzind strigarea poporului și socotindu-se a fi nevrednic de o treaptă mare ca aceea, a ieșit din biserică și, șezînd în divan, a început a munci fără milă pe cei vinovați, contra obiceiului său. Aceasta o făcea ca poporul, văzînd nemilostivirea sa, să-l urască și să nu-l voiască episcop. Însă poporul nu înceta a striga, dorind să-l aibă pe el episcop. Apoi, în tot timpul lepădîndu-se Ambrozie și spunînd că este un mare păcătos și încă și nebotezat, ei ziceau: "Păcatul tău să fie asupra noastră". Căci știau că se va curăți cu Sfîntul Botez de toate păcatele. Deci, tulburîndu-se Ambrozie, s-a dus la casa sa și gîndea să-și lase dregătoria și să ia viața cea de sărăcie, precum făceau mulți atunci din filozofii elinești. Dar, fiind oprit și împiedicat de la acel gînd, alt meșteșug a aflat; căci, fugind de treapta episcopiei, a poruncit să aducă o femeie desfrînată în casa lui, ca văzînd poporul să se îngrețoșeze și să se lepede de dînsul ca de un desfrînat. Dar poporul mai vîrtos striga: "Asupra noastră să fie păcatul tău, numai primește și episcopia împreună cu Botezul".
Văzînd Ambrozie că nu poate nicidecum scăpa de cererea poporului, a gîndit să fugă. Deci noaptea, tăinuindu-se de toți, a ieșit din cetate și i se părea că merge la cetatea ce se numea Tichin, și că este pe cale departe; dar făcîndu-se ziuă, s-a aflat în poarta cetății Mediolanului. Astfel Dumnezeu, Care-l pregătea soborniceștii Sale Biserici, ca pe un zid împotriva dușmanilor și ca pe turnul lui David împotriva Damascului, adică împotriva relei credințe ereticești, oprea fuga lui și cu puterea Sa îl întorcea din cale.
Înștiințîndu-se de aceasta, cetățenii Mediolanului îl străjuiau ca să nu fugă; și au trimis la împăratul Valentinian cel mare, rugîndu-l să poruncească lui Ambrozie să primească treapta episcopiei. Iar împăratul s-a bucurat că aceia pe care el îi pune în dregătorii mirenești sînt aleși la mari dregătorii duhovnicești. Atunci s-a bucurat și Prov, eparhul cel mare al Romei, că s-a împlinit proorocia lui, care a spus-o lui Ambrozie, trimițîndu-l în Mediolan și poruncindu-i: "Să fie, nu ca un judecator, ci ca un episcop, sfătuind pe popor". Deci, așteptînd poporul întoarcerea celor trimiși de împărat și aducerea răspunsului de la dînsul, Ambrozie în acea vreme iarăși a fugit și s-a ascuns într-un sat oarecare, în stăpînirea unui oarecare bărbat slăvit, cu numele Leontie. Venind porunca împăratului, a fost arătat de acel Leontie și adus poporului în Mediolan, pentru că nici un loc nu putea ascunde pe acela întru care a binevoit Dumnezeu a-l pune ca pe o cetate în vîrful muntelui și ca pe o făclie în sfeșnic și a-l face păstor oilor sale celor cuvîntătoare.
Cunoscînd Ambrozie bunăvoința lui Dumnezeu, s-a supus poruncii împărătești și dorinței poporului. Însă n-a voit să se boteze de un episcop arian, ci de un episcop dreptcredincios, cu dinadinsul păzindu-se de credința cea rea arienească. Și fiind botezat, a trecut într-o săptămînă toate treptele ierarhice, iar a opta zi a fost așezat episcop, cu negrăită bucurie din partea poporului. Iar acolo era de față la toate însuși împăratul - precum scrie Teodorit - la așezarea lui și, bucurîndu-se, a zis către Dumnezeu: "Mulțumescu-ți, Doamne, Atotputernice, Mîntuitorul nostru, căci aceluia căruia eu i-am încredințat trupurile, Tu i-ai încredințat sufletele și ai arătat că este dreaptă cunoștința mea pentru dînsul".
Apoi, nu după multe zile, cînd dumnezeiescul Ambrozie vorbea cu împăratul cu îndrăzneală și-l mustra pentru oarecare lucruri ce se făceau cu nedreptate în judecățile cetății, împăratul a zis către dînsul: "Știu mai dinainte îndrăzneala ta în cuvinte și pentru aceea nu numai că n-am oprit alegerea ta la episcopie, ci chiar am ajutat-o. Deci îndreptează greșalele noastre, precum învață dumnezeiasca lege și tămăduiește nedreptățile sufletelor noastre". Iar la începutul episcopiei sale a rugat pe papa Damas să-i trimită spre ajutor un bărbat cu bună încredere, pe care l-ar fi știut el. Deci, i-a trimis papa pe un părinte și asculta sfatul lui. Rînduiala casei i-a încredințat-o lui Satirie, fratele său, iar el se îndeletnicea prin biserici, săvîrșind dumnezeieștile slujbe și învățînd poporul din Sfintele Scripturi.
După cîțiva ani s-a dus la Roma, în patria sa, unde a aflat pe sora sa trăind, iar maica sa murise. Și cînd îi săruta lui dreapta, sfîntul, zîmbind puțin, a zis către slujnică: "Iată că săruți mîna episcopului, precum îți ziceam odinioară". Pentru că s-a împlinit acea proorocire de care s-a spus, cum că jucîndu-se cînd era prunc, își întindea dreapta către casnici, zicînd: "Sărutați-mi mîna căci eu voi fi episcop". Zăbovind el în Roma, l-a rugat o femeie cinstită, care viețuia de cea parte a rîului Tibru, ca să săvîrșească în casa ei dumnezeiasca Liturghie. Pentru acest lucru înștiințîndu-se altă femeie, care era foarte slăbănoagă, a poruncit să o ducă acolo. Deci, cînd s-a atins de marginea veșmintelor lui și le-a sărutat, arhiereul lui Dumnezeu rugîndu-se, îndată s-a sculat sănătoasă; apoi a străbătut vestea de acea minune în toată Roma.
După moartea lui Valentinian cel mare, care a ocîrmuit bine împărăția, vreme de optsprezece ani, luînd după dînsul sceptrul împărăției apusului, Grațian, fiul său, și, pregătindu-se de război împotriva goților, a rugat pe Sfîntul Ambrozie să-i scrie mărturisirea sfintei credințe sobornicești. Deci sfîntul i-a scris cărți pentru credință și i-a proorocit despre biruința împotriva vrăjmașilor; apoi a binecuvîntat steagurile lui, care aveau pe dînsele numele lui Hristos. După aceea împăratul Grațian a dobîndit o minunată biruință asupra goților, cu binecuvîntarea și rugăciuniuile plăcutului lui Dumnezeu.
Iar Valens, fratele tatălui său, care împărățea în partea Răsăritului și era arian, făcînd război cu sciții și fiind biruit, a fugit într-o șură de paie, care fiind aprinsă cu foc de vrăjmași, a murit acolo. Astfel rămase lui Grațian toată împărăția romanilor, fiindcă Valens n-a avut feciori. Iar Grațian, fiind binecredincios ca și tatăl său, a scris porunci pretutindeni să cheme pe toți arhiereii, surghiuniți de unchiul său Valens pentru bunacredință. Apoi, înștiințîndu-se că Tracia se prăda de barbarii care l-au ucis pe Valens, lăsînd Italia, s-a dus în Panonia.
În acea vreme trăia și marele Teodosie, renumit pentru strălucirea strămoșilor lui și prin multa bărbăție și vitejie, care se afla atunci în Spania, căci acolo a fost născut și crescut. Deci, împăratul Grațian a trimis și l-a luat în ajutor, făcîndu-l voievod peste toată oastea și l-a trimis la război împotriva barbarilor. El, fiind înarmat cu acea armă nebiruită a Crucii și cu buna credință, a biruit pe vrăjmași desăvîrșit și a izbăvit toată Tracia de robie. Pentru această biruință s-a bucurat foarte mult Grațian și îndată a încoronat pe Teodosie ca împărat, lăsîndu-l pe dînsul la răsărit, iar el s-a dus iarăși în Italia. Apoi amîndoi se sileau să stîrpească eresul arian și mai ales Teodosie, căci în părțile Răsăritului erau mulți arieni din pricina lui Valens.
După aceasta, împăratul Grațian a fost omorît cu vicleșug în Galia de tiranul Maxim. Iar după dînsul a luat împărăția Apusului Valentian, fratele lui cel tînăr, împreună cu maica sa Iustina, soția împăratului Valentinian cel mare, care, fiind ariancă, ura pe Sfîntul Ambrozie și-l supăra. La moartea episcopului de Sirmia s-a dus acolo Iustina, vrînd să fie în scaunul acela un episcop de credința sa. Sfîntul Ambrozie a mers acolo ca în păstoria sa și, nebăgînd de seamă mînia femeiască, voia să hirotonisească episcop pe un bărbat binecredincios, cu numele Anemie. Dar într-o zi, adunîndu-se toți în biserică și sfîntul era în amvon, fiind de față și împărăteasa, a trimis o femeie de credința ei cea rea, ca să apuce pe episcop de veșminte și să-l scoată de la locul său, apoi să-l ducă către femei, ca să fie bătut de mîinile femeilor și să-l izgonească din biserică.
Apropiindu-se cu îndrăzneală de sfînt acea femeie fără de rușine, vrînd să săvîrșească ceea ce-i poruncise, sfîntul i-a zis: "Deși nu sînt vrednic acestei dregătorii, însă ție nu ți se cuvine a ridica mîna asupra nici unuia dintre preoți, ci a te teme de judecata lui Dumnezeu, ca să nu te ajungă vreun rău neașteptat". Aceste cuvinte ale sfîntului s-au împlinit în faptă asupra acelei femei îndrăznețe; căci a doua zi, deodată a murit și a îngropat-o pe dînsa însuși sfîntul, răsplătind răul cu bine.
Înfricoșîndu-se arienii de acea minune, nici împărăteasa n-a îndrăznit mai mult a se împotrivi sfîntului pentru hirotonisirea episcopului celui dreptcredincios și, astfel, sfințind el fără piedică pe acela, s-a întors în Mediolan. Împărăteasa nu înceta a vrăjmășui asupra lui și a căuta prilej spre a-i face rău. Deci a aflat ajutor la răutatea ei pe un dregător cu numele Eftimie, pe care l-a invitat prin rugăminte și l-a încărcat cu daruri ca să răpească în taină pe Sfîntul Ambrozie și să-l trimită în surghiun într-o latură depărtată. Eftimie, sîrguindu-se a împlini dorința împărătesei, și-a făcut casă lîngă biserică, pentru ca mai cu înlesnire să-l poată răpi pe arhiereul lui Dumnezeu, căutînd vreme cu prilej, pregătind și căruță cu care voia să ducă pe sfînt în surghiun. Dar prin judecata lui Dumnezeu, s-a întors durerea și nedreptatea peste capul lui, căci într-aceeași zi în care nădăjduia să răpească pe sfînt, deodată a venit poruncă de la împărat să surghiunească pe Eftimie. Deci Eftimie a fost dus în surghiunie cu aceeași căruță, pe care o pregătise ticălosul pentru Sfîntul Ambrozie.
În acea vreme Dumnezeu a descoperit plăcutului său Ambrozie moaștele sfinților mucenici Protasie și Ghervasie, care, fiind scoase din pămînt la iveală, multe minuni se făceau printr-însele. Un orb oarecare cu numele Sevir, numai s-a atins de hainele cele mucenicești și îndată a văzut; și mulțime de duhuri necurate se izgoneau din oameni. Însă în palaturile împărătești nu puțini arieni, împreună cu împărăteasa rîdeau și batjocoreau darul lui Dumnezeu, pe care l-a dat Domnul nostru Iisus Hristos Sfintei Biserici, preamărind pe mucenicii Săi. Deci, ziceau că Ambrozie a cumpărat cu aur pe oamenii care se prefac a fi îndrăciți și venind la mormîntul mucenicilor îi arată ca și cum i-ar tămădui și prin astfel de minuni se laudă în popor. Multă vreme bîrfind ei, deodată, prin voia lui Dumnezeu a venit diavolul asupra unuia dintr-înșii și-l muncea cumplit. Iar omul acela striga, zicînd: "Să sufere ca mine toți cei ce hulesc pe sfinții mucenici și nu cred în Treimea, în care ne spune Ambrozie a crede". Iar ei spăimîntîndu-se, în loc să se pocăiască și să creadă, a luat pe cel muncit de diavol și l-au înecat în iezer.
Un altul din adunarea relei lor credințe arienești, intrînd în biserică, a aflat pe Sfîntul episcop Ambrozie învățînd pe popor. Atunci a văzut pe îngerul lui Dumnezeu șoptindu-i lui Ambrozie la ureche, arătînd că episcopul vestește către popor cuvinte îngerești. Arianul, văzînd aceasta, s-a întors la credința cea dreaptă și el, care era mai înainte prigonitor al credinței, s-a arătat apărător, cu darul Atotputernicului Dumnezeu. Iar alți doi din aceeași credință, postelnici ai împăratului Grațian, voiau să discute cu Sfîntul Ambrozie înaintea poporului și au rînduit din vreme aceasta; iar întrebarea aceea voiau să fie despre întruparea lui Hristos.
Sosind vremea cea rînduită, sfîntul îi aștepta împreună cu poporul în biserică, fiind gata a discuta cu dînșii, avînd în sine duhul lui Dumnezeu. Dar aceia fiind mîndri și vrînd a face necaz sfîntului, nu s-au dus la discuție și, încălecînd pe caii lor, au ieșit din cetate la cîmp. Atunci, fiind ei la un loc înalt, deodată încurcîndu-se caii, au căzut dintr-acel loc și astfel rău și-au pierdut sufletele. Iar arhiereul lui Dumnezeu, neștiind nimic de întîmplarea lor, așteptînd mult, văzînd că nu vin, s-a suit în amvon și a făcut învățătură către popor, zicînd: "Fraților, eu mă sîrguiesc a plăti datoria, dar nu aflu pe datornicii mei cei de ieri". Apoi a grăit și celelalte, care sînt scrise în cartea lui despre întruparea Domnului.
Împărăteasa Iustina, de vreme ce nu putea sta împotriva lui Maxim, căci acum luase Spania și Galia, pentru acea nevoie, Iustina împărăteasa a rugat pe Sfîntul Ambrozie să meargă la Maxim cu rugăminte și să mijlocească la dînsul pentru pacea fiului ei cel mai tînăr. Deci păstorul cel bun a mers la tiranul, gata fiind a-și pune sufletul pentru oi. Prin cuvintele sale cele înțelepte și cu graiurile cele smerite a înduplecat pe tiran să nu vină asupra Italiei în acel an și a rămas în Galia. Iustina, fiind tot nemulțumitoare pentru osteneala aceea a arhiereului lui Dumnezeu și neîncetînd a vrăjmăși asupra lui, a trimis la dînsul, în numele fiului său, ca biserica cea mare din Mediolan și visteria ce este într-însa s-o dea arienilor. Iar sfîntul s-a împotrivit cu bărbăție poruncii împăratului, zicînd: "Cele ce sînt ale mele pe acelea nu le opresc și sînt gata chiar viața a-mi expune, iar ceea ce este a lui Dumnezeu, aceea nu o pot da, și nici împăratul nu o va putea lua".
După aceea a venit la împăratul oaste, trimisă de împărăteasă, cu poruncă să ia cu sila biserica, izgonind dintr-însa pe episcop. Poporul, auzind de aceasta, s-a strîns la biserică și împreună cu episcopul lor, Sfîntul Ambrozie, s-au închis în ea, nelăsînd pe ostași să intre înăuntru. Au petrecut acolo închiși în biserică trei zile, cîntînd și preamărind pe Dumnezeu. Deci, tare împotrivindu-se arienilor, n-au lăsat să izgonească pe episcop și să ia biserica. Iar Sfîntul Ambrozie răspundea împotriva poruncii împăratului într-acest chip: "Nu voi face aceasta cu voia mea, ca să ies din biserică și s-o las, nici voi da turma oilor la lupi, nici voi lăsa hulitorilor biserica lui Dumnezeu. Dacă este cu dreptate a mă omorî, apoi aici în biserică să fiu tăiat cu sabia, sau împuns cu sulița, căci cu bună voire și cu dragoste voi primi aici uciderea".
Împărăteasa, auzind acestea s-a rușinat, dar s-a și temut de împotrivirea cu bărbăție a celor dreptcredincioși și n-a îndrăznit mai mult a ridica război asupra Bisericii. Deci, rușinîndu-se că n-a sporit nimic, a trimis în taină pe un ucigaș oarecare în casa lui Ambrozie, ca să-l ucidă. Acela intrînd în camera episcopului cu sabia, cînd a ridicat mîna asupra sfîntului vrînd să-l lovească, îndată i s-a uscat mîna, încît nu putea s-o lase în jos; apoi fiind prins, a mărturisit de cine era trimis. Sfîntul Ambrozie, fiind fără răutate, a vindecat mîna lui cea uscată și l-a liberat în pace.
Maxim tiranul, pornind iarăși război împotriva Italiei, iar Iustina, împăcîndu-se cu Ambrozie și cu fiul său, l-a rugat să meargă la tiran cu blîndețe. Sfîntul, nepomenind răul, s-a dus, dar nimic n-a mai putut spori la tiranul cel mîndru și împietrit cu inima. Văzîndu-l așa de neînduplecat, a arătat îndrăzneala aceasta, blestemîndu-l înaintea tuturor ca pe un ucigaș și a socotit străin de Biserică pe cel ce cu vicleșug a pierdut pe stăpînul său, adică pe împăratul. Iar el venind cu război asupra Italiei, a luat cetăți; și neputînd a-i sta împotrivă împăratul cel tînăr, a fugit împreună cu maica sa în Tesalonic, în pămîntul grecesc, la Teodosie cel Mare, împăratul răsăritului, cerînd ajutor de la dînsul. Teodosie, adunînd putere ostășească, s-a dus asupra lui Maxim și, biruindu-l, l-a omorît, răzbunînd sîngele cel nevinovat al împăratului Grațian. Dar împărăteasa Iustina nu s-a învrednicit a ajunge acea biruință, căci a murit degrab, iar fiul ei, după sfătuirea împăratului Teodosie, s-a numărat între cei dreptcredincioși.
După moartea Iustinei s-a întîmplat că era la judecată un vrăjitor care, fiind chinuit, zicea că mai mult este muncit de îngerul păzitor al lui Ambrozie, decît de draci. Fiind întrebat pentru ce este muncit de înger, a mărturisit pricina aceasta: "În zilele împărătesei Iustina, vrînd cu vrăjile mele să întărît poporul Mediolanului asupra episcopului lor, m-am suit pe vîrful bisericii la miezul nopții și am adus acolo jertfă diavolilor. Și cu cît mă sîrguiam eu, prin lucrarea răutății a porni pe popor împotriva sfîntului, cu atîta am văzut pe creștini lipindu-se mai mult de episcopul lor, cu mai multă dragoste și sporind în soborniceasca credință; apoi, neputînd face ceva mai mult, am trimis diavolii în casa lui Ambrozie, ca să-l omoare. Iar aceia mi-au spus că nu numai nu pot a se apropia de episcop, dar nici de ușile casei lui, căci ieșind foc îi arde pe dînșii". Aceasta a mărturisit vrăjitorul în munci, căci cu adevărat Sfîntul Ambrozie era înfricoșat diavolilor.
Odată un copil, fiind muncit de duhul cel necurat, a fost dus în Mediolan la sfînt și neajungînd încă copilul în cetate, l-a lăsat diavolul și a venit sănătos înaintea arhiereului lui Dumnezeu, rămînînd lîngă dînsul. După cîtăva vreme, a ieșit copilul acela din Mediolan mergînd către patria sa și, cînd a ajuns la locul unde îl lăsase diavolul, iarăși a năvălit asupra lui și a început a-l munci; apoi fiind întrebat de cei ce-l blestemau, pentru ce în Mediolan n-a muncit pe copil, el a răspuns: "M-am temut de Ambrozie, căci, încă neajungînd în Mediolan, am fugit din copilul acesta o vreme și l-am așteptat la locul acela unde l-am lăsat; apoi, văzîndu-l pe el întorcîndu-se, iarăși am intrat în el".
Tiranul Maxim fiind ucis, împăratul Teodosie a venit în Mediolan, iar Ambrozie în acea vreme era în Acvilia. Atunci s-a întîmplat următorul lucru, într-acest chip: în părțile Răsăritului, într-o cetate oarecare, au ars creștinii școala iudeilor pentru o batjocură ce se făcuse de dînșii orînduielii celei monahicești. Despre acest lucru a vestit comitul Răsăritului pe împăratul, care îndată a dat poruncă ca episcopul cetății aceleia să zidească din nou școala iudeilor. Însă Sfîntul Ambrozie, înștiințîndu-se de aceasta, a scris împăratului, neputînd să meargă singur degrab la dînsul, mustrîndu-l că a făcut judecată nedreaptă. Apoi l-a rugat să schimbe acea poruncă și să nu dea pe creștini în batjocura iudeilor; dar împăratul nu ținea seamă de scrisoarea lui Ambrozie.
După ce a venit singur arhiereul lui Dumnezeu în Mediolan a imputat împăratului, înaintea tuturor, făcînd propoveduire în biserică, ca în fața lui Dumnezeu și grăind către dînsul: "Eu te-am făcut pe tine împărat, eu ți-am dat pe vrăjmașul tău în mîinile tale, eu toată puterea lui am spus-o ție, eu din seminția ta te-am pus în scaunul împărătesc, eu te-am făcut pe tine a te veseli, iar tu dai prilej vrăjmașilor mei a se ridica asupra mea?" Cu aceste cuvinte împăratul fiind înduplecat, a schimbat judecata sa și a poruncit să nu se zidească de creștini școala evreiască.
În aceeași vreme altă întîmplare a avut loc. Poporul din Tesalonic s-a ridicat asupra voievodului Votiriei și l-au omorît, pentru care pricină mîniindu-se împăratul, a trimis ostași asupra cetății aceleia și a omorît ca la șapte mii de oameni. Atunci mulțime din cei nevinovați au murit de ascuțișul sabiei, pentru că ostașii năvălind asupra cetății nu căutau pe cei vinovați, ci chinuiau pe toți care se întîmplau pe ulițele cetății; bătrîni, tineri și copii. Auzind de aceasta, lui Ambrozie i-a părut rău și pe drept s-a mîniat asupra împăratului pentru o vărsare de sînge ca aceea, fără socoteală.
Iar odinioară într-o zi de praznic, venind împăratul la biserică cu slavă, arhiereul lui Dumnezeu fără temere a ieșit înaintea lui, oprindu-i intrarea în biserică și mustrîndu-l pentru vărsarea de sînge cea nedreaptă a zis: "Nu ți se cade ție, împărate, a te împărtăși cu credincioșii, după atîta ucidere și fără să faci nici o pocăință. Deci, cum vei primi Trupul lui Hristos, cu mîini muiate în sînge nevinovat? Și cum vei bea Sîngele Domnului, cu buzele cu care ai dat poruncă, pentru acea ucidere cumplită?" Zis-a către dînsul împăratul: "Și David a greșit, făcînd ucidere și mare desfrînare, însă nu s-a lipsit de milostivirea lui Dumnezeu". Răspuns-a lui episcopul: "De ai urmat lui David, celui ce a greșit, apoi urmează lui și la pocăință". Deci s-a întors împăratul la palatul său tulburat, părîndu-i rău de păcatul său. Apoi, pregătindu-se a primi canonul de pocăință ce i s-a rînduit de arhiereu în fața tuturor, ca unul din cei simpli se pocăia, aruncîndu-se cu fața la pămînt înaintea bisericii, stînd împreună cu cei ce se pocăiesc și multe lacrimi vărsînd. Iar după săvîrșirea pocăinței, a fost primit în biserică de Sfîntul Ambrozie.
Vrînd împăratul să se împărtășească cu Sfintele și Preacuratele Taine, a intrat în altar să se împărtășească împreună cu cei sfințiți. Dar Sfîntul Ambrozie a trimis la dînsul pe arhidiaconul său, poruncindu-i să aștepte împărtășirea înaintea altarului, împreună cu celălalt popor, pentru că porfira - zicea el - face împărați, iar nu preoți. Această învățătură primind-o cu dragoste, preacredinciosul împărat a răspuns că nu pentru semeție a intrat în altar, ci, în Constantinopol astfel de obicei este, ca împăratul împreună cu preoții să se împărtășească în altar. Deci, el cu evlavie aștepta vremea împărtășaniei, cu poporul cel de obște în biserică.
Cu astfel de faptă bună strălucea și arhiereul și împăratul, încît eu de faptele amîndorura mă minunez; adică de îndrăzneala lui Ambrozie, ca și de buna supunere, de fierbințeala rîvnei și de curățirea credinței împăratului. Deci, cîte a învățat împăratul de la Ambrozie în Mediolan, pe acelea cu tot sufletul le păzea, după ce s-a întors în Constantinopol și, neintrînd în altar pentru împărtășanie, l-a întrebat patriarhul Nectarie: "Pentru ce nu intră în altar să se împărtășească, după obiceiul împărătesc, ci așteaptă afară cu poporul cel simplu?" Iar el, oftînd, a răspuns: "N-am știut - zice el - deosebirea între împărați și între episcopi, iar acum știu de la învățătorul dreptății, Ambrozie, pe care singur se cuvine a-l numi episcop".
Despre acest sfînt episcop străbătînd vestea pretutindeni, au venit din Persia în Mediolan doi bărbați prea înțelepți, punînd multe întrebări, ca să ispitească înțelepciunea sfîntului, despre care auzise. Apoi, vorbind cu dînsul multă vreme, s-au minunat de adîncul științei lui și au spus înaintea împăratului cum că numai pentru Ambrozie au suferit atîta cale, de la răsărit la apus, vrînd ca să-l vadă și să-i audă înțelepciunea lui.
După plecarea împăratului Teodosie din Italia la Constantinopol, împăratul Valentinian cel tînăr din Galia, sfîrșindu-și viața în cetatea Viena prin vicleșugul lui Arvogast comitul, a rămas după dînsul Evghenie tiranul, care numai pe dinafară se arăta creștin, iar pe dinăuntru era slujitor diavolului și vrăjitor. Acela, vrînd să fie iubit de cei mari ai Romei, între care cei mai mulți erau închinători de idoli și slujitori diavolilor, a poruncit să deschidă capiștile idolești și să se aducă jertfă. Deci, mergînd el în Mediolan, Sfîntul Ambrozie s-a dus în Bononia, apoi în Florența și în Tuschia, ferindu-se de împăratul cel nedrept, nevrînd a vedea pe un om ca acela care numai cu fățărnicie era creștin, iar cu năravul era păgîn, fără a se teme de răutatea lui, ci numai de vederea lui îngrețoșîndu-se; căci a scris către dînsul fără temere, sfătuindu-l și îngrozindu-l cu judecata lui Dumnezeu; dar n-a putut să înduplece pe cel împietrit cu inima.
Zăbovind în Florența plăcutul lui Dumnezeu, petrecea în casa unui bărbat cinstit și binecredincios, cu numele Dechentie, al cărui fiu Pansofie, prunc mic era muncit de duh necurat, pe care l-a vindecat sfîntul, cu rugăciunea și cu punerea mîinilor. Iar după cîteva zile, fără de veste îmbolnăvindu-se, copilul a murit. Maica lui binecredincioasă, fiind plină de credință și de frica lui Dumnezeu, l-a dus în camera lui Ambrozie și, nefiind el acolo, a pus pe fiul său pe patul lui și apoi a plecat. Iar Sfîntul Ambrozie, intrînd în camera în care găzduia, a văzut pe copil zăcînd mort pe patul său, apoi, închizînd ușa, s-a rugat, precum odinioară a făcut proorocul Elisei. După aceea a privit pe prunc, a suflat peste dînsul și l-a înviat, apoi l-a dat viu maicii sale.
În acea cetate sfințindu-se o biserică, au pus într-însa moaștele sfinților mucenici Vitalie și Agricolae, pe care le-a aflat în Bononia, între mormintele iudeilor și nimeni din creștini nu putea să le cunoască dacă nu ar fi vestit singuri sfinții mucenici despre moaștele lor pe plăcutul lui Dumnezeu. Apoi, arhiereul lui Hristos s-a întors în Mediolan la scaunul său, pentru că Evghenie ieșise acum din Mediolan la război împotriva împăratului Teodosie și se lăuda ticălosul, că, după ce se va întoarce cu biruință, biserica Mediolanului o va face grajd de cai, iar pe clerici îi va ucide cu săbii. Dar n-a dobîndit aceasta cel cu totul înrăutățit, pentru că a murit în război, fiind biruit de împăratul Teodosie și a pierit cu sunet pomenirea lui.
Teodosie dreptcredinciosul împărat, venind cu bucurie, l-a întîmpinat arhiereul lui Dumnezeu, ca pe un biruitor; dar acela căzînd la picioarele sfîntului, socotea că biruința sa asupra vrăjmașului a avut-o prin rugăciunile lui. Nu după multă vreme s-a săvîrșit bine și împăratul Teodosie, împărățind cu plăcere de Dumnezeu și s-a dus către împărăția cea fără de sfîrșit. După dînsul au luat împărăția cea pămîntească feciorii lui, Arcadie, la Răsărit și Onorie, la Apus.
În vremea împărăției lui Onorie, Sfîntul Ambrozie a aflat moaștele sfinților mucenici, Nazarie și Chelsie, despre care scrie preotul Paulin astfel: "În vremea aceea, aflîndu-se moaștele Sfîntului mucenic Nazarie într-o grădină în afară de cetate, Sfîntul Ambrozie le-a adus în biserica Sfinților Apostoli. Și am văzut sînge în mormîntul în care zăcuse moaștele mucenicului, ca și cum ar fi curs acum, apoi părul capului și barba erau nestricate, ca și cum ar fi fost pus acum în mormînt; iar fața lui așa era de luminată, ca și cum ar fi fost acum spălată. Ce minune! Precum însuși Domnul în Evanghelie, mai înainte a făgăduit: că și perii capului vostru nu vor pieri. Apoi ne-am umplut de bună mireasmă, care covîrșea cu tot felul de aromate și aducînd moaștele mucenicului și punîndu-le în căruță, îndată ne-am întors împreună cu Sfîntul Ambrozie, către ale Sfîntului mucenic Chelsie, care erau puse în același loc. După aceea ne-am înștiințat de la cel ce stăpînea grădina aceea, cum că le este poruncit de la părinți să nu lase locul acela din neam în neam, pentru că mari comori sînt puse într-însul. Și cu adevărat erau mari comori, pe care nici moliile, nici rugina nu le strică, nici furii, cei ce sapă pe dedesupt, nu le fură, al căror păzitor este Domnul, iar locul lor este în curțile cele cerești, cărora viața le era Hristos, iar moartea un cîștig".
După ce arhiereul a adus moaștele sfinților în biserica Apostolilor, a învățat poporul, ținîndu-le predică. Și iată un oarecare om avînd întru sine duh necurat, a strigat zicînd: "Ambrozie mă muncește pe mine". Iar sfîntul, întorcîndu-se, le-a zis: "Să amuțești, diavole, că nu Ambrozie, ci credința sfinților și zavistia ta te muncește pe tine; pentru că vezi pe oameni suindu-se acolo, de unde ești tu aruncat jos; iar Ambrozie nu știe a se îngîmfa cu mîndrie". Acestea zicînd sfîntul, a tăcut diavolul, aruncînd cu fața la pămînt pe omul cel ținut de el.
Împărăteasa marcomanilor, cu numele Fritighilda, care era închinătoare de idoli, auzind de dumnezeiasca petrecere a Sfîntului Ambrozie, s-a dus spre a-l vedea. Și atît de mult s-a folosit de cuvintele lui, încît a crezut în Hristos. Iar sfîntul a botezat-o și i-a arătat ei credința în scris, ce fel de viață să petreacă și i-a spus tot ce este nevoie pentru mîntuire. Mai ales a rugat-o să nu lase niciodată pe bărbatul său să facă război cu romanii; iar ea a adus și pe bărbatul său către Hristos și l-a înduplecat să aibă pace cu romanii.
Minunatul Ambrozie a pus multă osteneală, să întoarcă pe păgîni, precum am zis mai sus și credeau mulți, văzînd dumnezeiasca petrecere a lui și minunile pe care le săvîrșea Domnul într-însul. Căci tămăduia pe bolnavi, pe diavoli îi izgonea și alte lucruri preaslăvite lucra. Pe acestea văzîndu-le mulți, alergau la credința cea binecuvîntată, încît el nu mai făcea altă slujbă, decît numai boteza pe cei ce credeau. Dintre aceștia era Augustin, preaînțeleptul și cuvîntătorul de Dumnezeu, pe care l-a vînat cu înțelepciunea și priceperea lui cea mare, fiindcă era cufundat în eresul maniheilor. Apoi, botezîndu-l, atît s-a făcut de îmbunătățit și mare apărător al Bisericii, încît a povățuit pe mulți către buna credință, cu învățăturile și scrierile sale cele prea înțelepte.
Sfîntul Ambrozie era bărbat cu mare înfrînare, iubitor de osteneală, deștept, în toate zilele postea, afară de sîmbătă, Duminică, de praznice și de pomenirea slăviților mucenici. Rugăciunea lui era neîncetată ziua și noaptea și lucrul lui fără lenevire, căci singur cu mîna sa scria cărți folositoare. Apoi se îngrijea mult de toate bisericile, ostenindu-se întru cele dumnezeiești, încît după dînsul abia cinci episcopi puteau purta osteneala lui. Pentru cei săraci și scăpătați și pentru cei robiți avea nespusă purtare de grijă, încît toate ale sale le cheltuia. Chiar de cînd a luat episcopia, a împărțit aurul, argintul și toată averea sa pentru împodobirea bisericilor, spre hrana săracilor și spre răscumpărarea celor robiți, dînd o puțină parte surorii sale pentru hrană, iar lui nu și-a oprit nimic; ca fiind străin de toate agoniselile, mai cu înlesnire să poată alerga după Hristos, Domnul său, care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca să ne îmbogățim prin sărăcia Lui. Plăcutul lui Dumnezeu mîngîia pe toți în tot chipul; cu cei ce se bucurau împreună bucurîndu-se, cu cei ce plîngeau împreună plîngînd. Căci, cînd venea cineva la dînsul pentru mărturisirea păcatelor, plîngea însuși, încît și inima cea împietrită o ducea la căință și o deștepta la umilință și lacrimi.
Ajungînd la bătrînețe, mai înainte a văzut plecarea sa către Dumnezeu și zicea clericilor săi: "Numai pînă la Paști voi fi cu voi". Paulin, preotul, scriitorul vieții acestuia, spune și aceasta care a văzut-o cu ochii săi: "Mai înainte cu puține zile de boala sa, Sfîntul Ambrozie tîlcuia Psalmul patruzeci și trei, iar eu scriam cele ce ieșeau din gura lui, pentru că el nu putea să scrie mult, pentru bătrînețele și slăbiciunea lui. Și privind spre dînsul, deodată am văzut foc înconjurînd capul lui, în chipul pavezei și după puțin timp a intrat în gura lui și s-a făcut fața lui albă ca zăpada; iar eu văzînd acestea m-am spăimîntat și n-am mai putut să scriu de frică, apoi iarăși s-a făcut fața lui ca mai înainte. Am spus acestea cinstitului bărbat Castul, diaconul, iar el, fiind plin de darul lui Dumnezeu, mi-a spus că am văzut pe Duhul Sfînt în chip de foc, peste episcopul nostru, precum s-a pogorît odinioară peste Sfinții Apostoli. Iar cînd a început a boli înaintea sfîrșitului său, auzind despre aceasta Stilic, comitul, zicea: "De va muri acest arhiereu va pieri Italia". Și a trimis la bolnavul arhiereu, bărbați cinstiți din Mediolan, pe care îi știa că erau iubiți sfîntului, rugîndu-l să ceară de la Domnul, ca încă să mai trăiască împreună cu dînșii pe pămînt pentru trebuințele altora. Iar el a răspuns către dînșii: "Nu am viețuit așa în mijlocul vostru, ca să mă rușinez mai mult a viețui și de moarte nu mă tem, pentru că avem pe Domnul cel bun".
Deci zăcînd pe patul durerii, ședeau departe de patul lui, lîngă ușa casei, diaconii Castul, Polemie, Venerie și Felix și vorbeau între dînșii încetișor la ureche, încît numai ei singuri auzeau: "Cine va fi episcop după dînsul?" Și au pomenit pe Simplichian, prezviterul. Iar sfîntul, departe de dînșii zăcînd, ca și cum ar fi stat de vorbă cu ei, a strigat de trei ori: "Bătrîn, însă bun". Și cu aceste cuvinte a întărit că Simplichian preotul, are să primească după dînsul episcopia. Și rugîndu-se sfîntul în boala sa, a văzut pe Domnul Iisus Hristos venind la dînsul și cu dragoste zîmbind, arătîndu-se lui cu fața luminată. Aceasta a spus-o Vasian, episcopul Lavdiei, care ședea într-acea vreme lîngă dînsul. Apoi, apropiindu-se despărțirea sufletului său de trup, preotul Gonoratie se odihnea într-un foișor și a auzit un glas de trei ori zicînd către dînsul de sus: "Scoală, sîrguiește-te, că astăzi se duce". Și sculîndu-se preotul a luat Preacuratele Taine și a venit la cel bolnav. Iar Sfîntul Ambrozie, rugîndu-se și împărtășindu-se cu dumnezeieștile daruri și-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului său pe cînd se lumina de ziua Sfintelor Paști. Apoi au pus cinstitul său trup în biserica cea mare a Mediolanului, iar sfîntul lui suflet s-a dus împreună cu îngerii înaintea scaunului Sfintei Treimi, al Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
