Cuviosul Părintele nostru Nectarie
(5 decembrie)
Dumnezeiescul Nectarie era din locul ce acum se cheamă Bitolia, iar părinții lui au fost binecredincioși și drepți înaintea lui Dumnezeu. Cînd agarenii (turcii) voiau să robească locul acela, maica cuviosului, aflîndu-se afară la aria lor, a văzut în somn pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu că i-a poruncit să ia bărbatul și pe fiii săi, să fugă cît mai curînd din locul acela și să se ducă în altă parte, pentru că vor să-i robească agarenii. Îndată cum s-a deșteptat, a alergat la casa lor și a spus bărbatului ei ce a visat; apoi, luînd copiii lor, au fugit din locul acela și s-au ascuns într-o parte unde li s-a părut lor mai bine. După ce barbarii au prădat locul acela și toate celelalte părți și după ce a încetat tulburarea, după multă vreme au ieșit din locul acela de unde erau ascunși părinții dumnezeiescului Nectarie, păzindu-se nevătămați prin acoperămîntul și folosința Născătoarei de Dumnezeu, căreia i-au mulțumit din tot sufletul lor, cu lacrimi de bucurie. Cu lacrimi, adică pentru năvălirea barbarilor și pentru răpirea binecredincioșilor creștini ce s-a făcut asupră-le pentru păcatele lor, iar cu bucurie pentru preaslăvita mîntuire, pe care s-au învrednicit să o ia prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu.
Tatăl Cuviosului Nectarie, fiind bătrîn, cu învoirea femeii sale a lăsat lumea și cele dintr-însa și, luînd cu dînsul copiii de parte bărbătească, care îi avea, pe dumnezeiescul Nectarie și pe altul, s-a dus într-o mănăstire a sfinților celor fără de arginți, care se afla aproape de poalele dealului ce era acolo. Și făcîndu-se monah, s-a numit Pahomie și se odihnea acolo rugîndu-se lui Dumnezeu, luînd aminte de dînsul și îngrijind ca să crească pe cei doi copii, povățuindu-i în frica și învățătura Domnului, precum poruncește dumnezeiescul Pavel.
În acest chip petrecea Pahomie acolo, iar Dumnezeu a făcut în zilele lui o minunea ca aceasta. Creștinii care se aflau acolo aproape aveau obicei să scoată o părticică din rodurile lor, ceea ce voia fiecare și să o aducă la acea mănăstire ca să se hrănească monahii ce se aflau într-însa și pentru ca să se facă cu acelea pe fiecare an pomenirea sfinților fără de arginți, Cozma și Damian. Cînd a sosit pomenirea lor, monahii și creștinii cei de primprejur, săvîrșind praznicul după obicei, au deșertat vasul în care era vin. După aceasta, bătrînul Pahomie aprinzînd lumînarea s-a dus împreună cu copiii săi ca să umple vasul. Cînd a voit să-l clintească a văzut că nu se clintește; apoi, o, minune! a aflat vasul plin de vin preamirositor. Deci, cu bucurie și spaimă, a slăvit pe Dumnezeu Care slăvește pe sfinții cei fără de arginți și printr-înșii săvîrșește niște minuni ca acestea.
Iar Nicolae, fiul bătrînului Pahomie, care s-a numit mai pe urmă Nectarie și despre care acum se face povestire, fiind din pruncie înțelept și de Dumnezeu luminat, văzînd acea minune ce s-a făcut și socotind vedenia ce a avut-o maica sa, cum și izbăvirea de barbari prin Născătoarea de Dumnezeu, s-a rănit la inimă de dumnezeiescul dor și înseta să se îndulcească de doritul Hristos, pe Care îl căuta cu fierbințeală. Deci căutîndu-l, l-a aflat, precum zice Domnul în Evanghelie. De aceea, lăsînd lumea și cele din lume, s-a dus la Sfîntul Munte și acolo a aflat un bătrîn prea îmbunătățit, cu numele Dionisie, numindu-se Iagăr, care, fiind fiu al unui boier însemnat din Constantinopol, a iubit din tot sufletul pe Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta, lăsînd bogăția, slava, neamul bun și podoaba omenească, s-a îmbrăcat cu haine proaste de ale monahilor; apoi preaînțeleptul acesta s-a supus unui bătrîn care se numea Filotei, simplu cu cuvîntul iar cu fapta bună desăvîrșit, ca astfel să se povățuiască de dînsul în fapta bună.
Pe acest minunat Dionisie Iagărul, aflîndu-l bunul Nicolae, s-a lipit de dînsul și l-a rugat cu fierbințeală să nu-l despărțească de sinodia lui. Dar ce a făcut preaminunatul Dionisie, preamilostivul suflet și iubitorul de oameni? A izgonit oare pe Nicolae ca pe un țăran sau l-a trecut cu vederea ca pe un sărac? Nu! Ci, milostivindu-se spre dînsul, s-a plecat spre rugăciunea lui și aducîndu-l către Filotei, duhovnicescul său părinte bătrîn, a mijlocit la dînsul. Iar Filotei, fiind împodobit cu darul mai înainte-vederii și cu darul mai înainte-cunoștinței, făcînd rugăciuni, a sărutat pe tînăr și l-a chemat pe nume, zicînd: "Tu ești Nicolae, fiul lui Pahomie, care dorești să locuiești cu noi?" Tînărul răspunse: "De unde mă știi, cinstite părinte, pe mine și cele despre mine?" Bătrînul îi zise: "Dumnezeul părinților noștri Care te-a trimis la noi, fiule, mi-a descoperit cele despre tine". Auzind acestea, Nicolae s-a umilit, apoi cu multă evlavie și umilință s-a așezat împreună cu bătrînul.
Mai pe urmă, tunzîndu-și părul capului, și-a tuns și toate grijile lumii. Apoi, dezlegîndu-se de îmbrăcămintea cea lumească, s-a dezbrăcat și de pofte, care ne pricinuiesc căderea prin neascultare, făcîndu-se monah cu numele de Nectarie. Dar n-a rămas numai la acestea, precum fac astăzi cei mai mulți din monahi, care socotesc că totul al călugăriei este ca să poarte schima și îmbrăcămintea cea neagră, dar nu se îngrijesc să facă și faptele cele bune care se cuvin monahilor. Nici socotesc că, precum le este voia să ia schima cea îngerească a monahilor, tot așa să voiască să păzească și canoanele și cu purtarea chipului celui monahicesc și să aibă petrecerea îngerilor. Iar dumnezeiescul Nectarie n-a făcut așa, ci, precum a luat chipul cel îngeresc, tot așa se sîrguia în tot felul și se nevoia să păzească cinstea chipului, ca astfel să urmeze petrecerea îngerilor, supunîndu-și trupul duhului, cu ascultarea, cu tăierea voii, cu smerenia, cu postul, cu neîncetata rugăciune, cu privegherea și cu alte fapte bune, care se cuvin monahilor.
Dar zavistuitorul diavol, nesuferind să-l vadă pe Nectarie că sporește în acest fel în fapte bune, i-a dat război cu gîndurile și se sîrguia să-l despărțească de sinodia unui îmbunătățit bătrîn ca acesta și voia să-l arunce în multe curse ca pe un tînăr ce era și ca pe un neajutorat de rugăciunile bătrînului. Știa necuratul că, atîta timp cît se afla cu bătrînul, nu va putea să-l prindă în cursă, căci se va întări cu rugăciunile și sfaturile cele părintești ale bătrînului. Dar n-a putut să isprăvească nimic cu un război ca acesta al gîndurilor, pentru că Dumnezeu îl acoperea. Deci, să vedem ce meșteșugește cel cu totul rău. A aprins zavistie în inima unui frate al lui, care era ascultător al aceluiași bătrîn și l-a pornit împotriva lui Nectarie, încît a strigat pe față: ori să izgonească pe Nectarie ori unul din doi va fi omorît.
Bătrînul dimpreună cu Dionisie Iagărul, auzind acestea s-au cutremurat și, grăindu-i multe dumnezeiești cuvinte din Sfintele Scripturi și de la dumnezeieștii părinți, ca să lase acea nedreaptă zavistie ce avea asupra lui Nectarie. Uneori îi îmblînzea patima zavistiei cu pașnice și dulci cuvinte, iar alteori îl înfricoșa cu focul cel nestins al muncii, ce era să primească cei zavistnici și urîtori de frați, însă toate acestea nu au folosit la nimic. Pentru acesta a îndemnat pe Nectarie să se depărteze un timp de sinodia lor, căci poate își va veni în simțire fratele cel zavistuitor.
Dînd binecuvîntare lui Nectarie, l-a trimis la Daniil, care era cel întîi în Sfîntul Munte, pentru ca să petreacă o vreme la dînsul, pînă cînd va rîndui Domnul cele pentru dînsul. Astfel s-a dus dumnezeiescul Nectarie și, ca un îmbunătățit ce era și foarte iscusit, Daniil l-a primit cu bucurie și-l iubea foarte mult, învățîndu-l înțelepțește canoanele petrecerii monahicești.
În vremea cînd Nectarie se afla la Daniil, a murit în adînci bătrînețe Filotei, cel cu adevărat iubitor de Dumnezeu, și s-a dus către doritul Hristos. Iar minunatul Dionisie Iagărul, nesuferind mai mult pe monahul acela, urîtor de frate și zavistuitor, a dorit să locuiască cu Nectarie și, chemîndu-l să locuiască împreună - ca unii ce erau fii ai unuia și aceluiași părinte duhovnicesc și bătrîn -, au petrecut împreună multă vreme și s-au nevoit mult, precum am zis mai înainte. Apoi, aflînd mănăstioara care se cinstește cu numele mai marilor voievozi și care se numește a Surdului, a luat-o de la Daniil, cel mai sus zis și cel mai mare al muntelui și au locuit într-însa, petrecînd cu cuvioșie și cu plăcere de Dumnezeu. Aici își scoteau hrana vieții cu lucrul mîinilor lor și ajutau după putere și pe cei ce aveau trebuință. Iar monahul acela urîtor de frate și zavistuitor, rămînînd nepocăit, umbla de colo pînă colo în munte ca un nebun. Mai pe urmă a ieșit în lume și, petrecînd viață desfrînată și înverșunată, s-a sfîrșit rău, dîndu-și sufletul său pe drumuri, fiind fără casă, necercetat și neîndreptat, neînvrednicindu-se nici de rugăciunea cea mai de pe urmă, ce se face de obște la toți creștinii.
Vedeți, fraților, cît de rea este ura și neascultarea? Pentru că ura și zavistia orbesc ochiul sufletului, adică mintea aceluia care are acestea; iar neascultarea desparte pe om de prietenii lui Dumnezeu și-l lipsește de acoperămîntul și ajutorul lor, ca și un orb care se prăpăstuiește în adîncul pierzării. Pentru aceasta să urîm neascultarea și zavistia din toate puterile noastre, toți cîți dorim să nu ne despărțim de slava lui Dumnezeu și să iubim ascultarea și dragostea către frații noștri, pentru ca să putem, printr-înșii, să ne îndulcim de împărăția lui Dumnezeu.
Fericitul Dionisie Iagărul, trăind pînă la adînci bătrîneți în viață cuvioasă și vrednică de laudă, împodobită cu tot felul de fapte bune și mai ales de smerită cugetare, s-a dus la Dumnezeu, pe Care L-a dorit. Iar sfintele lui moaște le-a îngropat cu evlavie și cu cinste, dumnezeiescul Nectarie, care, de atunci, s-a întristat foarte mult, căci a pierdut pe bunul său tovarăș, de-a pururea pomenitul Dionisie. Și, pentru că nu s-a dus și el împreună cu minunatul Filotei și cu fericitul Dionisie la doritul Hristos, ci aflîndu-se tot pe pămînt, se lipsea de o îndulcire ca aceasta, a vîrfului doririlor. De aceea privea la cele dinainte și uita pe cele dinapoi, cum zice Apostolul; iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvîrșise nu le socotea, ci se sîrguia să săvîrșească și altele mai multe. Deci, în fiecare zi se suia din putere în putere, "punînd suișuri sfințite în inima sa", totdeauna adăugînd dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe.
Pentru unele ca acestea, Dumnezeu, văzînd dorul lui, nu l-a trecut cu vederea; ci, vrînd să-i pricinuiască mai mare cunună în ceruri, l-a făcut să cadă în multe și grele neputințe ale trupului, pe care răbdîndu-le, fericitul, cu o desăvîrșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducînd viață cu adevărat cuvioasă și sfîntă, și-a dat fericitul său suflet, cu sfîrșit pașnic, în mîinile lui Dumnezeu, în anii de la Hristos o mie cinci sute, în luna decembrie, ziua a cincea și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți de dînsul, adică cuvioșii părinți Filotei și Dionisie.
Ucenicii lui, îngropîndu-l cu toată evlavia, după patru ani au făcut mutarea sfintelor lui moaște și le-au aflat pline de bună mireasmă negrăită. Drept aceea, i-au făcut mormînt frumos în partea dinspre miazănoapte a bisericii și acolo au așezat cu evlavie cinstitele lui moaște, zugrăvind deasupra și sfînta lui icoană. Oamenii, venind cu multă evlavie și luînd sfințenie sufletului și a trupului, simțeau bună mireasmă duhovnicească din sfințitele lui moaște, spre slava lui Hristos, Domnul nostru și spre arătarea petrecerii celei plăcute a cuviosului său Nectarie, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicim și noi împărăției cerurilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
