Viața Cuviosului Părinte Ioan Tăcutul
(3 decembrie)
Tăcutul cel vrednic de laude netăcute, Sfîntul și cuviosul părinte Ioan s-a născut în Nicopoli din Armenia, avînd tată pe Encratie și maică pe Eftimie. El s-a născut în al patrulea an al împărăției binecredinciosului împărat Marcian, în a opta zi a lunii ianuarie și a fost luminat cu Sfîntul Botez; pentru că părinții lui erau creștini binecredincioși, care în toată Armenia erau vestiți prin mulțimea bogăției și a cinstei. Tatăl lui era voievod și mult putea la împărat, ca cel ce avea trecere la dînsul. Așa de slăvit părinte avea fericitul Ioan. Aceasta s-a spus, nu ca să-l fericim pe el și să-l lăudăm pentru numele lui cel bun, pentru că din faptele cele bune se fericesc sfinții și se proslăvesc, iar nu din neamul cel bun, ci ca să știm din ce slavă s-a pogorît în smerenie acest plăcut al lui Dumnezeu. Deci a fost crescut împreună cu frații săi, în bună petrecere și dumnezeiască Scriptură, desăvîrșit învățîndu-se.
Încă tînăr fiind, părinții lui s-au dus către Domnul, lăsînd fiilor multă avuție, care fiind împărțită între frați, fericitul Ioan, luînd partea sa, a zidit cu dînsa o biserică în numele Preacuratei și Preabinecuvîntatei Fecioare Maria, în cetatea Nicopoli. Apoi, lepădîndu-se de lume, a luat asupra sa chipul cel monahicesc în al optsprezecelea an al vîrstei sale. Deci petrecea viață călugărească lîngă acea biserică, împreună cu alți zece călugări, bine nevoindu-se. Căci în toți anii tinereții sale mare sîrguință avea de aceasta, adică pe trup să-l facă rob duhului, ca să nu fie rob al pîntecelui, nici să fie stăpînit de patimi. Și s-a făcut bărbat minunat în fapte bune, bun și iscusit povățuitor, apoi și egumen al fraților săi.
Apoi ajungînd la douăzeci și opt de ani ai vieții sale, episcopul cetății Coloniei s-a mutat către Domnul, iar cetățenii mergînd la mitropolitul Sevastiei, cereau un episcop pentru cetatea lor. Deci făcîndu-se alegere spre a se ști care ar fi vrednic de o asemenea înaintare, Ioan, egumenul Mănăstirii Nicopoli, se purta prin gurile a tot poporul, cum că este vrednic a primi scaunul episcopiei Coloniei. Dar, știind smerenia lui cea mare, cunoșteau că nu va voi a primi dregătoria episcopiei. Pentru aceea mitropolitul a trimis la dînsul ca și cum l-ar fi chemat pentru o altă trebuință. Iar după ce sfîntul a venit, l-a silit ca să fie episcop și, sfințindu-l, l-a înălțat pe scaunul Coloniei.
Luînd cîrma Bisericii, nu și-a schimbat pravila și nevoința sa cea călugărească; căci el niciodată nu-și spăla trupul său, păzindu-se cu deadinsul ca nu numai de altul să fie văzut cu trupul gol, dar nici singur pe sine să nu se vadă cîndva gol, aducîndu-și aminte de goliciunea lui Adam. De aceea nu se spăla în baie, ca nu prin spălare să-și descopere trupul său. Și toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în post și în rugăciuni și în curăția cea trupească și sufletească; adică a avea totdeauna gîndurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea lui Hristos.
Astfel, viețuind în fapte bune, s-a făcut și altora chip de viață bună; căci, căutînd asupra lui, și alții se îndreptau și începeau a viețui în fapte bune, dintre care era Pergamie, fratele lui după trup, bărbat slăvit care avea mare cinste la împăratul Zinon și la Anastasie, care a fost după Zinon. Acela, văzînd pe fratele său, adică pe fericitul Ioan, viețuind cu sfințenie, se umilea cu sufletul și avea mare sîrguință ca să placă lui Dumnezeu. Asemenea și Teodor, nepotul lui, care a fost mai pe urmă la binecredinciosul împărat Iustinian în mare cinste, auzind de viața moșului său, cea întocmai cu a îngerilor, s-a folosit de el și a început cu toată casa sa a viețui cu plăcere de Dumnezeu. Apoi atît de îmbunătățit s-a făcut prin faptele sale cele bune, încît singur împăratul și dregătorii lui se minunau de cinstita viață și înțelegere a lui Teodor, cum și de credința lui cea dreaptă și de milostivire. Pentru că în toate acestea a sporit Teodor, avînd pildă viața cea fără de prihană a fericitului Ioan, unchiul său.
Cînd purtătorul de Dumnezeu, părintele Ioan, în al zecelea an al episcopiei, îndrepta bine Biserica lui Hristos, a luat stăpînire asupra Armeniei bărbatul surorii lui, Maria, care se numea Pazinlic. Acela, fiind îndemnat de demon, a început a tulbura și a face rău Bisericii, cea încredințată lui Ioan, pentru supărarea fericitului, amestecîndu-se în lucrurile cele duhovnicești; iar pe cei ce, pentru pedeapsă, fugeau în biserică, îi scotea cu sila, nelăsînd pe slujitorii și ispravnicii bisericilor a avea purtare de grijă de lucrurile bisericești.
Fericitul Ioan de multe ori îl ruga, cu smerenie, să înceteze a se amesteca în lucrurile Bisericii și de a-i face supărare și silă. Iar el nu numai că nu-l asculta și petrecea neîndreptat, ci și mai rău se înfuria, mai ales că acum sora fericitului se dusese din viață. Pentru aceea a fost nevoit sfîntul a se duce la Constantinopol, la împăratul Zinon, că îl durea inima pentru răutatea ce se făcea Bisericii. Ajungînd acolo, a luat ajutor pe Eftimie, arhiepiscopul Constantinopolului, și acela i-a ajutat cu mijlocirea sa către împărat.
După acestea, fericitul Ioan, văzînd gîlceava și tulburarea lumii acesteia, a cugetat să lase episcopia și să meargă în sfînta cetate Ierusalim ca să slujească lui Dumnezeu în liniște. Deci, săvîrșind dumnezeiasca Liturghie, a slobozit pe cei ce erau împreună cu dînsul, adică preoți și clerici și s-a dus singur la malul mării, neștiind nimeni și, urcîndu-se într-o corabie, a mers către sfînta cetate a Ierusalimului; și venind în bolnița sfintei cetăți în care era zidită casa de rugăciuni în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, a rămas acolo cîtăva vreme, cu unul din cei săraci. Iar el, văzînd gîlceava poporului, se mîhnea foarte, dorind un loc mai liniștit. Deci se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i arate un loc plăcut, fără tulburare și lesnicios pentru mîntuire.
Într-o noapte, rugîndu-se el cu sîrguință pentru aceasta, a căutat în sus și a văzut că îndată s-a arătat o stea prea luminată, avînd asemănarea Crucii, care s-a apropiat de dînsul și a auzit glas din lumina stelei, zicînd: "De voiești a te mîntui, urmează razei acesteia". Iar el îndată cu bucurie a mers după dînsa și a fost dus de acea stea în lavra cea mare a Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Sava, la treizeci și opt de ani ai vieții sale, fiind atunci patriarh al Ierusalimului Salustie.
Acolo a aflat Sfîntul Ioan pe Cuviosul Sava, împreună cu o sută și patruzeci de frați locuitori ai pustiei, petrecînd în mare sărăcie trupească, dar în multă bogăție sufletească. Deci a primit Cuviosul Sava pe fericitul Ioan și l-a dat economului spre slujba monahicească, neștiind comoara darului lui Dumnezeu ce se tăinuia în Ioan. Și, deși Sfîntul Sava avea darul mai înainte-vederii, Dumnezeu a tăinuit înaintea lui taina aceasta, cum că Ioan este episcop, iar acum a lăsat pentru Dumnezeu episcopia sa și, ca unul din cei proști, a venit la dînsul. Nimeni să nu se minuneze de aceasta, că și cei mai înainte-văzători uneori nu văd mai înainte. Căci ei numai aceea o văd mai înainte și o proorocesc, pe care o descopere lor Dumnezeu, iar ceea ce nu le descopere, pe aceea nu o cunosc. Așa și Elisei proorocul, pentru Sumaniteanca, a zis către sluga sa: "Las-o pe ea, pentru că sufletul ei este mîhnit în dînsa și Dumnezeu a ascuns aceasta de către mine și nu m-a vestit".
Deci, fiind primit Ioan în lavră, slujea cu toată supunerea și osîrdia în toate slujbele ce i le poruncea economul. În acea vreme se zidea în lavră o casă pentru străini și s-a rînduit fericitul Ioan să slujească lucrătorilor. Deci slujea lor, fierbîndu-le bucate, aducîndu-le apă, dîndu-le pietre și suferind toate ostenelile de la zidire.
După doi ani de petrecere în lavră, a fost rînduit să fie primitor de străini și slujea fraților cu toată smerenia, blîndețea și dragostea. Apoi Cuviosul Sava a început a zidi o mănăstire de obște, pentru cei noi începători, ca și cei ce vor vrea să se lepede de lume, mai întîi să se îndrepteze în viața de obște și după aceea să se primească în lavră. Căci zicea sfîntul: "Precum înaintea rodului merge floarea, așa, mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște cei noi începători, ca niște pomi răsădiți, să înflorescă cu pîrga ostenelilor; iar în lavră să aducă rodurile cele desăvîrșite ale nevoințelor". Lavra Cuviosului era în pustie, iar chinovia mai aproape de lume. Deci, zidindu-se aceea, iarăși a fost rînduit fericitul Ioan ca să slujească lucrătorilor. Atunci avea două slujbe acest cuvios și iubitor de osteneală: a sluji străinilor și a aduce pe umerii săi pîine și bucate fierte și nefierte la lucrătorii ce zideau mănăstirea, pentru viața de obște, care era departe de casa de străini, mai mult decît zece stadii.
Într-o slujbă ca aceea ostenindu-se el un an și plăcînd tuturor fraților, i-a dat Cuviosul Sava o chilie liniștită, în care a locuit fericitul Ioan trei ani, petrecînd cinci zile în săptămînă acolo, neieșind și negustînd nimic în acele zile, nici fiind văzut de cineva, se îndeletnicea numai în cele către Dumnezeu, iar sîmbăta și Duminica mai înainte decît toți intra în biserică și sta într-însa cu frică și cu umilință, mai ales în vremea dumnezeieștii Liturghii. Iar din ochii lui, neîncetat ieșeau pîraie de lacrimi, încît se mirau toți frații de un dar ca acela ce era într-însul și primea hrana împreună cu frații în acele două zile.
După trei ani, fericitul Ioan a fost ales iconom și i-a ajutat Dumnezeu în toate, încît, cu ostenelile lui și cu slujbele ce făcea, s-a binecuvîntat și s-a înmulțit lavra.
Deci, împlinind el bine slujba iconomiei, a voit Cuviosul Sava să-l facă preot, ca pe un vrednic și desăvîrșit călugăr. Și, luîndu-l, a mers cu dînsul în sfînta cetate a Ierusalimului, la patriarhul Ilie, care fusese după Salustie. Spunîndu-i viața lui Ioan cea plină de fapte bune, l-a rugat să hirotonească pe Ioan preot. Patriarhul, chemînd pe Ioan în biserică a voit să-l hirotonească. Ioan, văzînd că nu este cu putință a scăpa, a zis către sfîntul patriarh: "Preasfințite Părinte, am un cuvînt de taină către sfinția ta. Deci, poruncește-mi să-ți spun deosebi și, dacă mă vei judeca pe mine a fi vrednic de preoție, nu mă voi lepăda".
După ce l-a luat patriarhul de-o parte, Cuviosul Ioan s-a aruncat la picioarele lui Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, jurîndu-l ca nimănui să nu spună cuvîntul pe care voiește a-l spune. Și făgăduind patriarhul că îi va păzi taina, Ioan a zis: "Eu, Părinte, am fost episcop al cetății Colonia, dar de vreme ce s-au înmulțit păcatele mele, pentru aceea am lăsat episcopia și am fugit. Deci, m-am judecat eu însumi a sluji fraților, fiind tare cu trupul, ca ei să ajute cu rugăciunile lor neputinciosului meu suflet".
Iar patriarhul Ilie auzind acestea s-a înspăimîntat și chemînd pe Cuviosul Sava, i-a zis: "Oarecare fapte ascunse mi-a spus mie Ioan, pentru care nu poate să fie preot, deci de acum să petreacă în liniște și nimeni să nu-l supere". Zicînd acestea patriarhul i-au slobozit pe ei în ale lor. Iar Cuviosul Sava s-a mîhnit foarte de aceasta și ducîndu-se din lavra cea mare, ca de treizeci de stadii, într-o peșteră, s-a aruncat pe pămînt înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce, Doamne, m-ai trecut cu vederea, tăinuind de către mine viața lui Ioan și m-am înșelat, socotindu-l pe el a fi vrednic de preoție? Deci acum, Doamne, să-mi spui cele despre dînsul, pentru că este mîhnit sufletul meu pînă la moarte. Căci vasul pe care eu l-am socotit a fi ales, sfînt și de trebuință și vrednic a primi dumnezeiescul mir, înaintea măririi Tale este netrebnic și nevrednic".
Într-o rugăciune ca aceea și în lacrimi petrecînd Cuviosul Sava toată noaptea, i s-a arătat îngerul Domnului, zicînd: "Nu este Ioan vas netrebnic, ci este vas ales; dar cel ce este episcop, nu poate să se facă preot". Acestea zicînd îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Sava a alergat cu bucurie în chilia lui Ioan și, îmbrățișîndu-l, a zis: "O, părinte Ioane, tu ai tăinuit înaintea mea darul lui Dumnezeu care este în tine, iar Dumnezeu mi l-a descoperit". Atunci Ioan a zis: "Mă mîhnesc, părinte, căci am vrut ca nimeni să nu știe taina aceasta, iar voi v-ați înștiințat de dînsa; deci eu nu voi să mai viețuiesc în părțile acestea". Iar Sava s-a jurat lui că nu va spune nimănui taina. Deci din acea vreme fericitul Ioan, liniștindu-se, ședea în chilie și nu se ducea la biserică, nici nu vorbea cu cineva și nimeni nu mergea la dînsul, fără numai unul singur, ascultătorul care îi slujea. Ci, închizîndu-se singur în chilie, ieșea numai o dată într-un an, cînd se făcea praznicul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, întru al cărei nume era zidită biserica din lavră. Iar cînd patriarhul Ilie venea la praznic în lavră, atunci ieșea Ioan din chilia sa, ca să se închine patriarhului; căci patriarhul iubea foarte mult pe Ioan și îl cinstea pentru smerenia lui.
Săvîrșindu-se patru ani ai liniștirii lui Ioan, cuviosul părinte Sava s-a dus în părțile Schitopolei și a zăbovit acolo mult. Iar fericitul Ioan, dorind o viață mai deosebită, pustnicească, s-a dus în pustia ce se chema Ruva, într-al cincizecilea an de la nașterea sa. Și a petrecut în pustia aceea nouă ani, hrănindu-se cu buruienile ce se cheamă melagrie, care cresc prin pustia aceea. Iar la începutul sălășluirii a rătăcit prin rîpi și prăpăstii, încît nu afla peștera sa și, slăbind de osteneala căii, a căzut. Apoi deodată a fost luat în sus de o putere dumnezeiască nevăzută, precum odată proorocul Avacum, și a fost dus în peștera sa. După cîtăva vreme, cercînd cuviosul cărările pustiei aceleia, a cunoscut locul acela în care rătăcise, fiind depărtat de la peștera lui ca de cinci stadii.
După aceea a venit la dînsul un frate și a viețuit împreună cu dînsul puțină vreme. Iar într-un an, apropiindu-se praznicul Paștelui, a zis fratele către stareț: "Părinte, să mergem în lavră ca să prăznuim ziua Paștelui și apoi iarăși ne vom întoarce. Căci iată, la un praznic ca acesta nu avem aici nimic de mîncat, afară de aceste melagrii". Iar Sfîntul Ioan nu a voit să meargă, deoarece Cuviosul Sava încă nu se întorsese în lavră din părțile Schitopolei. Iar către fratele ce-l ruga pe el a zis: "Să nu ne ducem de aici, frate, ci să credem că Cel ce a hrănit șase sute de mii de popor israilitean în pustie patruzeci de ani, Acela și pe noi ne va hrăni aici și la praznicul Paștelui ne va trimite nu numai cele de trebuință, ci și de prisos, pentru că grăiește în Scriptură: Nu te voi lăsa pe tine, nici nu mă voi depărta de la tine. În Evanghelie deasemenea, grăiește, zicînd: Nu vă îngrijiți, zicînd ce vom mînca sau ce vom bea? Că știe Tatăl vostru Cel ceresc, că vă trebuie acestea toate. Căutați mai întîi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Deci rabdă, fiule și călătorește pe calea cea cu nevoi. Pentru că odihna și moleșirea trupului de aici naște munca cea veșnică, iar omorîrea trupului gătește odihna nesfîrșită".
Niște cuvinte ca acestea ale cuviosului neascultîndu-le fratele, a lăsat pe părinte și s-a dus în lavră. Deci, ducîndu-se, fratele a venit la cuviosul un om necunoscut, avînd un catîr încărcat cu multe bunătăți: pîini curate și calde, untdelemn, brînză proaspătă, ouă, o vadră de mied (vin de miere) și pe toate acestea, omul care venise, le-a pus înaintea părintelui, apoi îndată s-a dus. Iar cuviosul, văzînd cercetarea lui Dumnezeu, cu bucurie a mulțumit Lui. Apoi fratele, mergînd spre lavră, a rătăcit în cale și, umblînd trei zile prin pustietăți nestrăbătute și prin locuri neumblate, s-a ostenit foarte, încît abia a găsit iarăși peștera cuviosului, flămînd, însetat și slăbit de osteneala căii. Dar, văzînd atîtea bucate și băuturi trimise cuviosului de Dumnezeu pentru praznic, s-a minunat și se rușina a căuta în fața sfîntului, pentru împuținarea necredinței sale. Apoi, căzînd la picioarele bătrînului, își ceru iertare. Iar sfîntul, iertîndu-l, i-a zis: "Cu adevărat, să știi, frate, că Dumnezeu în pustie poate să pregătească masa robilor Săi".
În acea vreme Alamundar, domnul saracinilor care era sub stăpînirea perșilor, a năvălit cu mare mînie asupra Arabiei și a Palestinei, ucigînd și robind popoarele. Atunci, mulțime de barbari s-au împrăștiat prin pustia aceea și s-a vestit prin mănăstiri să se păzească cu dinadinsul de năvălirea barbarilor. Deci, părinții lavrei celei mari au trimis la acest cuvios Ioan Tăcutul, vestindu-l despre barbari și sfătuindu-l să se întoarcă în lavră primindu-și chilia ca să petreacă într-însa. Iar fericitul Ioan n-a vrut să-și lase peștera sa liniștită din pustie, deși se cam temea de barbari. Însă zicea în sine: "Domnul este sprijinitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Și dacă nu mă va sprijini pe mine Domnul și nu mă va îngriji, apoi pentru ce mai viețuiesc?". Așa, avînd ocrotitor pe cel Preaînalt, a petrecut în locul său fără îndoială. Iar Dumnezeu, Care se îngrijește totdeauna de robii Săi și-i păzește în toate căile lor, vrînd să păzească întreg și fără temere pe plăcutul său, i-a trimis ca strajă un leu mare și înfricoșat, care nedepărtat îl străjuia pe el ziua și noaptea. Și de cîte ori barbarii năvăleau asupra sfîntului, totdeauna leul acela cu furia sa cea cumplită, pornindu-se asupra lor, îi rănea și-i izgonea. Iar fericitul Ioan, văzînd acestea, mulțumea lui Dumnezeu că n-a lăsat toiagul păcătoșilor peste soarta drepților.
După aceasta, întorcîndu-se Cuviosul Sava în țara sa, a venit la fericitul Ioan în pustie și a zis către dînsul: "Iată, Domnul te-a păzit pe tine de năvălirea barbarilor, dîndu-ți strajă simțitoare. Deci fă și tu ceea ce este lucru omenesc; sculîndu-te fugi, precum au făcut și alți părinți pustnici". Cu acestea și cu mai multe cuvinte sfătuindu-l cuviosul, l-a scos din pustie și aducîndu-l în țara cea mare, i-a dat lui chilie; și iarăși a început fericitul Ioan a viețui în lavră, la cincizeci și șase de ani de la nașterea sa, neștiind nimeni taina lui, cum că era episcop, afară de preasfințitul patriarh Ilie și de Cuviosul Sava, dar și aceia tăinuiau.
Trecînd multă vreme, Dumnezeu a binevoit a descoperi taina aceea tuturor fraților, în acest chip. Un bărbat oarecare din părțile Asiei, cu numele Aterie, cinstit cu dregătoria arhiepiscopiei, venind în Ierusalim, s-a închinat lemnului Crucii Domnului, cea de viață făcătoare și sfintelor locuri și mult aur și argint împărțea săracilor și mănăstirilor. Apoi a ieșit din sfînta cetate, sîrguindu-se a se întoarce la moșia sa. Deci, suindu-se în corabie și pornind puțin, s-a ridicat un vînt potrivnic pe mare, pentru care pricină a fost nevoit a se întoarce în Ascalon, unde a rămas două zile. Cînd a vrut iarăși să plece, i s-a arătat în somn îngerul Domnului, zicînd: "Nu se cuvine ție a pleca la moșia ta, pînă nu te vei întoarce în sfînta cetate și vei merge în țara avei Sava; că acolo vei afla pe avva Ioan Tăcutul, bărbat drept și plin de fapte bune, care a fost episcop și pentru Dumnezeu toate le-a trecut cu vederea, smerindu-se cu sărăcia cea de bunăvoie și cu ascultarea".
Deșteptîndu-se din somn Aterie, s-a întors în Ierusalim și, venind în țara Cuviosului Sava a întrebat despre Ioan Tăcutul; apoi înștiințîndu-se de chilia lui, a venit la dînsul și a petrecut acolo două zile, rugîndu-l și jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu, ca să-i spună neamul său, moșia și episcopia. Iar el, văzînd bunăvoința lui Dumnezeu pentru aceea, i-a spus toate cu de-amănuntul. Din acea vreme s-a făcut înștiințare prin toată lavra, că Ioan Tăcutul este episcop. Și toți s-au mirat văzîndu-l pe el atît de smerit.
După aceasta, cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele Sava s-a mutat către Domnul în ziua a cincea a lunii decembrie la șaptezeci de ani ai vieții lui Ioan. Dar Ioan nu s-a întîmplat a fi la despărțirea sufletului de trup a Cuviosului Sava; pentru aceea foarte s-a mîhnit cu duhul și se tînguia pentru despărțirea lui. Apoi i s-a arătat în vedenie Cuviosul Sava, zicînd: "Nu te mîhni pentru plecarea mea, părinte Ioane, pentru că deși m-am despărțit cu trupul de tine, însă cu duhul sînt împreună cu tine".
Iar Ioan a zis: "Roagă pe Domnul, părinte, ca să mă ia și pe mine cu tine". Răspuns-a Sava: "Nu se poate aceasta acum, că are să vină mare ispită asupra lavrei și vrea Dumnezeu a te avea pe tine în trup, spre mîngîierea și întărirea acelora care vor să lupte bine împotriva ereticilor, pentru credința cea dreaptă". Acestea auzind fericitul Ioan, și-a venit întru sine și se bucura cu duhul pentru vedenia și pentru vorbirea ce avusese cu Cuviosul Sava; dar se mîhnea cu inima pentru ispita ce avea să vie. Apoi i-a venit dorința a vedea cum se desparte sufletul de trup. Pentru care pricină, cînd s-a rugat lui Dumnezeu, a fost răpit cu mintea în Sfîntul Betleem și a văzut murind, lîngă biserica care era acolo, un bărbat străin al cărui suflet se lua de îngeri către cer, cu cîntări dulci. Aceasta văzînd-o cu ochii minții, fericitul Ioan s-a sculat și s-a dus la Betleem și a aflat trupul bărbatului celui răposat lîngă biserică, precum a văzut în vedenie - că în acel ceas murise în care îl văzuse Ioan - șezînd în chilie, sufletul lui luat de îngeri în cer cu cîntări. Deci, cuprinzînd moaștele lui, le-a sărutat cu dragoste. Apoi, în același loc le-a îngropat cu cinste și s-a întors la chilia sa.
Doi ucenici ai fericitului Ioan, anume Teodor și Ioan, au povestit lui Chiril monahul, scriitorul vieții acestuia, zicînd: "După răposarea Cuviosului Sava am fost trimiși de părintele nostru în Liviada, pentru oarecare trebuință și trecînd Iordanul, ne-au întîmpinat pe noi oarecine, zicînd: Păziți-vă că este un leu înaintea voastră! Iar noi, cugetînd, am zis: Puternic este Dumnezeu, să ne păzească cu rugăciunile părintelui nostru, pentru că după porunca lui călătorim. Acestea zicînd, am mers și îndată am văzut venind împotriva noastră un leu înfricoșat. Deci ne-am înspăimîntat foarte, încît lipsind din noi puterea n-am putut fugi, ci am rămas ca niște morți. Și iată deodată s-a arătat între noi părintele nostru, Cuviosul Ioan, poruncindu-ne să nu ne temem. Atunci leul, ca și cum ar fi fost lovit cu biciul și izgonit, a fugit de la noi, iar părintele s-a făcut nevăzut. Deci noi, răsuflînd ușurați, ne-am văzut de cale și am rămas nevătămați. Apoi, săvîrșind ascultarea care se poruncise nouă, cînd ne-am întors la părintele, el a căutat spre noi și a zis: "Vedeți, fiilor, că m-am aflat împreună cu voi la trebuință; dar și aici mult am rugat pe Dumnezeu pentru voi și a făcut cu voi mila Sa".
Aceasta s-a povestit lui Nirim, de către un ucenic al lui Ioan, cum că acest mare pustnic, mulți ani s-a hrănit numai cu pîine, iar în loc de sare obișnuia cenușă, așa încît își mînca pîinea sa cu cenușă. Iar odată, uitînd să-și închidă fereastra chiliei, în vremea mesei sale, s-a aplecat ucenicul și l-a văzut mîncînd pîine cu cenușă; deci s-a mîhnit starețul că s-a văzut o postire ca aceea a lui, iar ucenicul vrînd să-l mîngîie a zis: Nu numai tu faci aceasta, părinte, ci mulți părinți ai lavrei acesteia împlinesc scriptura care zice: Cenușă ca pîinea am mîncat. Și așa a mîngîiat pe stareț.
În acea vreme s-a scornit eresul lui Origen și, mulți înșelîndu-se cu dînsul, se tulbura Biserica lui Dumnezeu. Iar alții, tare împotrivindu-se eresului, aveau ajutor pe acest cuvios Ioan Tăcutul, care atunci netăcînd, ci, luptîndu-se cu tăria cuvîntului ce era ca o sabie împotriva ereticilor, tăia și strica învățăturile cele hulitoare ale lui Origen. Această ispită, ce era să vină asupra Bisericii, a fost proorocită lui Ioan în vedenie de Cuviosul Sava; pentru că nu puțină prigoană a fost asupra ei de la eretici, încît mulți din părinții cei nevoitori, vătămîndu-se cu învățăturile cele ereticești, se îndoiau și se clăteau cu mintea. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu a avea în lavra aceea pe Ioan în trup, spre mîngîierea celor slabi cu sufletul și spre întărirea celor neputincioși.
Într-acea vreme a venit la dînsul de la mitropolia Schitopolei Chiril, care a fost mai pe urmă scriitorul vieții lui. Acesta singur povestește așa: Vrînd să ies din casa mea, ca să mă duc în sfînta cetate a Ierusalimului și acolo într-o mănăstire oarecare să primesc viața călugărească, mi-a poruncit iubitoarea de Hristos, maica mea, ca din cele ce vor fi pentru mîntuirea sufletului, nimic să nu încep a face decît numai cu sfatul și porunca fericitului Ioan, ca nu cumva să cad în eresul lui Origen, la începutul stării mele.
Deci, ajungînd la Ierusalim, am venit în lavra Sfîntului Sava și m-am închinat vrednicului de fericire Ioan; apoi descoperindu-i tot gîndul meu, ceream de la dînsul un sfat folositor. Iar el mi-a zis mie: "De voiești a te mîntui, să mergi în mănăstirea marelui Eftimie". Iar eu, plecînd de la dînsul ca un tînăr și fără de minte, n-am ascultat porunca lui, ci, mergînd la Iordan, am intrat în mănăstirea ce se zice a Rundinitei. Și nu numai că mi-a fost drumul rău, ci și în boală mare am căzut și am fost cuprins de mîhnire, că eram străin și neputincios cu trupul. Apoi mi s-a arătat în vis Cuviosul Ioan, zicîndu-mi: "De vreme ce nu m-ai ascultat, pentru aceea ai fost pedepsit cu boala aceasta. Deci acum, sculîndu-te, mergi în Ierihon, și acolo în casa de străini a lui avva Eftimie, vei afla pe un oarecare călugăr bătrîn. Să-i urmezi aceluia în mănăstirea lui Eftimie și te vei mîntui". Iar eu deșteptîndu-mă din somn m-am simțit sănătos cu tot trupul. Apoi m-am dus la Ierihon, după porunca sfîntului părinte și am aflat, precum mi-a zis, pe un călugăr bătrîn, cinstit și cu bună pricepere; acela m-a dus în mănăstirea marelui Eftimie și m-am sălășluit într-însa. Adeseori veneam în lavra Sfîntului Sava la Cuviosul Ioan și mare folos sufletesc primeam de la dînsul.
Odată eram tulburat și îngreuiat de gînduri satanicești, pe care mărturisindu-le cuviosului, îndată am dobîndit ușurare cu sfintele lui rugăciuni și s-a întors pacea în inima mea. Aceasta singur a spus-o Chiril monahul. Acesta este Chiril acela care a fost trimis de Cuviosul Ioan în lavra Suchiei, cu cărți la Cuviosul Chiriac pustnicul, precum se scrie în viața lui.
Odată, șezînd Chiriac lîngă fereastra chiliei Cuviosului Ioan, a venit un om cu numele de Gheorghe, aducînd pe fiul său muncit de diavol pe care, punîndu-l lîngă fereastră, omul s-a dus. Iar pruncul plîngînd, l-a cunoscut pe el Sfîntul Ioan că are duh necurat. Deci, făcîndu-i-se milă de dînsul, a făcut rugăciune și l-a uns pe el cu untdelemn sfințit și îndată a ieșit din copil duhul cel necurat și s-a făcut sănătos din ceasul acela. Iar ava Evstatie, bărbatul cel credincios și binecuvîntat, care, după Serghie, a primit peștera Cuviosului Sava, spunea aceasta: "A năvălit odinioară, zicea el, asupra mea duhul hulii și mă tulburau foarte gîndurile rele asupra lui Dumnezeu și asupra celor dumnezeiești și eram foarte mîhnit. Apoi am venit la fericitul Ioan Tăcutul și, spunîndu-i nevoia mea, căutam ajutor de la sfintele lui rugăciuni. Iar el, sculîndu-se, s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu. Apoi a zis către mine: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, că de acum nu se va mai apropia de tine gîndul hulii". Și așa a fost precum mi-a zis bătrînul, că dintr-acea vreme n-am mai simțit în mine gîndul hulii niciodată".
O femeie de neam din Capadochia, cu numele Raina, diaconiță la sfînta biserică din Constantinopol, a venit la Ierusalim, avînd cu sine pe nepotul său, care era în dregătorie. Acesta, în adevăr, era bărbat cu fapte bune, dar nu se unea cu sfînta sobornicească Biserică, de vreme ce se ținea de credința cea rea a lui Sevir. Iar acea binecredincioasă diaconiță punea multă sîrguință ca să-l întoarcă pe el către buna credință și să-l unească cu Sfînta Biserică. Pentru aceea pe fiecare din sfinți îi ruga să se roage lui Dumnezeu pentru dînsul. Deci, auzind de Sfîntul Ioan, a dorit ca și acestuia să i se închine. Dacă s-a înștiințat că nu intră în lavră parte femeiască, a chemat pe Teodor, ucenicul lui Ioan, și l-a rugat ca să ia pe omul care a venit cu ea și să-l ducă la sfîntul bătrîn, pentru că credea căci cu rugăciunile lui va întoarce Dumnezeu inima cea împietrită a acelui rău credincios și-l va face vrednic împărtășirii cu soborniceasca Biserică. Deci, luînd Teodor pe bărbatul cel întunecat cu eresul, a venit cu dînsul la bătrîn și s-a închinat după obicei. Iar cînd a zis ucenicul "Binecuvîntează-ne pe noi, părinte!" bătrînul a zis ucenicului: "Pe tine te binecuvintez, iar acesta care a venit cu tine nu este binecuvîntat". Iar ucenicul a zis: "Nu așa părinte, ci pe amîndoi să ne binecuvîntezi". Răspuns-a bătrînul: "Cu adevărat pe celălalt nu-l voi binecuvînta, pînă cînd nu se va lepăda de cugetarea cea rea ereticească și va făgădui că se va uni cu Biserica cea sobornicească". Acestea auzind cel răucredincios, s-a mirat de darul bătrînului cel mai înainte-văzător și prin acea minune schimbîndu-se, a făgăduit cu adevărat că se va împărtăși cu cei dreptcredincioși. Atunci l-a binecuvîntat pe el bătrînul și cu învățăturile sale cele de Dumnezeu insuflate, luînd din inima lui toată îndoiala, l-a împărtășit cu preacuratele Taine; și așa, făcîndu-l dreptcredincios, l-a liberat cu pace.
De aceasta înștiințîndu-se binecredincioasa diaconiță Raina, mai multă dorință avea să vadă cu ochii săi pe sfîntul bătrîn și s-a gîndit să se îmbrace în haine bărbătești și să vină la dînsul în lavră, ca să-și mărturisească gîndurile sale. Iar bătrînul, înștiințîndu-se prin înger de acel gînd al ei, a trimis la dînsa, zicînd: "Să știi că deși vei veni la mine precum ai gîndit, însă nu mă vei vedea; deci nu te osteni și rămîi la locul unde ești acum, căci eu mă voi arăta ție în vis și voi asculta cele ce vrei să-mi spui și îți voi spune și eu cele ce-mi va da Dumnezeu a-ți grăi". Iar diaconița, auzind acestea, s-a înspăimîntat de vederea mai înainte a Cuviosului Ioan, căci de departe vedea gîndurile omenești și a petrecut la un loc, așteptînd arătarea lui.
Într-o noapte, dormind, i s-a arătat cuviosul în vis, zicînd: "Iată Dumnezeu m-a trimis la tine; spune-mi ce voiești?" Iar ea a mărturisit gîndurile sale și a primit de la dînsul vindecarea ce dorea. Și învățînd-o cuviosul, s-a făcut nevăzut; iar femeia, deșteptîndu-se din somn, a dat mulțumire lui Dumnezeu.
Locul unde era chilia cuviosului era pietros și uscat și nu era cu putință a crește acolo nici copaci, nici buruieni, pentru asprimea locului, care nu avea nici o umezeală. Iar cuviosul, luînd odată o sămînță de smochin, a zis către ucenicii săi, Teodor și Ioan: "Ascultați-mă pe mine, fiilor. De va da Dumnezeu dar acestei semințe, ca să crească pe această piatră vîrtoasă și va odrăsli stîlpări și va face roade, apoi să știți că-mi va dărui Dumnezeu loc de odihnă în împărăția cerului!" Acestea zicînd, a semănat sămînța aceea pe piatră, aproape de chilia sa. Iar Dumnezeu care a odrăslit toiagul lui Aaron cel uscat, El a dat umezeală și pietrei celei vîrtoase și seminței de smochin răsădite, ca să arate ce dar are de la El credincioasa Lui slugă. Deci, odrăslind smochinul din piatră și crescînd cîte puțin, a ajuns pînă la acoperișul chiliei, apoi toată chilia a acoperit-o cu ramurile sale. Și după o vreme a adus și roadă, trei smochine, pe care, luîndu-le bătrînul, cu lacrimi a mulțumit lui Dumnezeu și, sărutîndu-le, le-a mîncat împreună cu ucenicii. Apoi, după ce a mîncat smochinele acelea, a început a se pregăti de moarte, fiind acum întru adînci bătrîneți. El viețuind toți anii vieții sale o sută patru, a adormit întru Domnul, Mîntuitorul nostru, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna decembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
