Pomenirea Sfinților Părinți Alexandru, Ioan și Pavel, Patriarhii Constantinopolului
(30 august)
Sfîntul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfîntului Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Cînd s-a adunat în Niceea întîiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputînd să se ducă la acel sobor, din pricina bătrîneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezînd în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvîrșirea Sinodului, Alexandru întorcîndu-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunîndu-i că i se apropie sfîrșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicînd: "După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău".
Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfîntul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Cînd l-a întrebat pe cine îl va binecuvînta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfîntul Mitrofan a răspuns: "Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfînt". Așa s-a și întîmplat.
Ducîndu-se Sfîntul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfînt, nu s-a lepădat de întrebare.
Ducîndu-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvîntător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfîntul le zicea: "Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, cînd veți striga și vă veți gîlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept". Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.
Începînd, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!" Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputînd zice nimic.
Văzînd aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzînd prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătîndu-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor cre-dincioșilor, încît Dumnezeu, Care a dăruit atîta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.
După aceea, Sfîntul Alexandru a omorît cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecînd cîțiva ani de la Sinodul cel dintîi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, cînd l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, avînd în sîn hîrtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicînd: "Așa cred". Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gîndul zicea: "Așa cred, precum am scris cu mîna mea, și cum am în sînul meu". Jurîndu-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminică a fost rînduită ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfîntul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sîmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfîntului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărît să piardă pe Arie de pe pămîntul celor vii.
Sfîntul rugîndu-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mîndrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea "Tîrgul lui Constantin", unde era un stîlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întîmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrînd el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădîndu-și sufletul cu amar!
Văzînd cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcînd în sînge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut pînă la sfîrșitul său.
Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorît pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul lui Dumnezeu, în cuvîntul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: "Adevăr vă zic vouă, deoarece sînteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvîntul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbîndească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete".
Acestea le-a grăit Sfîntul Grigorie spre lauda Sfîntului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducînd aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întîmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfîntului Alexandru. Căci, precum el a ocărît pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.
Sfîntul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adînci bătrîneți; iar cînd a fost aproape de sfîrșit, oile cele cuvîntătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: "Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergînd pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?" Iar el, arătînd spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: "De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!" Acestea zicîndu-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, avînd de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.
După dînsul a luat scaunul patriarhal Sfîntul Pavel, întîiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfîntul Ioan care se numea Capadoc - căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfîrșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decît cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat pînă la sfîrșitul lui, fiind urît și gonit de dînsul.
Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmînd lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvîntul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sînt două firi, precum cîntă și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcîndu-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bîrfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cîntarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și "Cel ce Te-ai răstignit pentru noi", mîntuiește-ne pe noi.
De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpîneau bisericile, după cum capul stăpînește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dînșii nu mai era rînduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunîndu-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luînd învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dînșii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: "Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfîntul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui". Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezînd pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stînd înaintea lui. Judecătorul acela avea în mîinile sale o carte, pe care, deschizîn-d-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătîndu-l împăratului, a zis: "Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani".
Aceasta zicînd-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzîndu-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurînd și, chemînd pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gînd cu dînsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mîhnire vedenia visului. Amantie, auzind aceasta și înspăimîntîndu-se, a zis: "În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergînd, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trîntit la pămînt". Niște visuri înfricoșate ca acestea spunîndu-și unul altuia, s-au înspăimîntat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tîlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.
După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dînsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurîndu-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cîntat în biserică cîntări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemînd pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gînd cu dînsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și plăcînd lui Dumnezeu. Deci, petrecînd pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.
Sfîntul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.
Despre acest sfînt se scrie astfel în viața lui Tarasie: "Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzînd marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mîhnit. Văzînd că nimic nu sporește, a gîndit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mînăstirea Sfîntului Flor și a luat acolo sfînta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunînd nimănui. Ea a mers la dînsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: "O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?"
El a răspuns: "Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfînt chip al schimei. Dar mai vîrtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bîntuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mîna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întîmplat și cu limba și cu mîna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mîhnire este aceasta: Văd în toate părțile pămîntului, care este sub mîna voastră, că pravila credinței păzindu-se nemișcat și petrecînd și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.
De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mîinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mîhnirea cea nemîngîiată, ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și buna sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urît, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri".
Apoi l-au întrebat pe el: "Despre cine grăiești aceasta, părinte?" El a răspuns: "Pentru Tarasie, care este mai întîi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvîntătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe". Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mîhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dînsul: "O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun cînd Biserica era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mîntui". Senatorii au zis: "Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?" Pavel a răspuns: "De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mîntuire, de veți petrece în eresul acela".
După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul pînă atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
