Cuviosul Teodosie cel nou, tămăduitorul de boli
(7 august)

Vieţile Sfinţilor pe luna august

Acest fericit părinte, Teodosie, a avut ca patrie Atena cea vestită, fiind născut din părinţi de neam bun şi cinstitor de Dumnezeu. El a fost crescut în învăţătura şi frica Domnului, şi a fost dat la şcoală ca să înveţe Sfînta Scriptură, pe care în puţină vreme a învăţat-o, fiind isteţ la minte. Fericitul avea şi multă evlavie către cele dumnezeieşti. Căci alerga cu osîrdie la sfintele slujbe ale bisericii şi, ascultînd nevoinţele sfinţilor, se minuna de sîrguinţa şi de răbdarea lor sufletească. Unde găsea Vieţile Sfinţilor, le citea cu multă luare aminte şi dorea să urmeze acelora în nevoinţe şi să împlinească faptele lor cele bune, după cum a şi făcut.

Trecînd puţină vreme, părinţii au plătit datoria cea de obşte, iar fericitul Teodosie, aflînd vreme bună ca să-şi împlinească dorinţa, fără întîrziere a împărţit săracilor toate averile sale rămase de la părinţii săi şi, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume, a fugit din patria sa. El s-a dus la un bărbat îmbunătăţit şi duhovnic, iscusindu-se de la el în nevoinţele sihăstreşti. Deci, a luat chipul îngeresc al monahilor şi s-a dat cu totul la nevoinţele pustniceşti. Atît a sporit el în petrecerea cea după Hristos, încît în puţină vreme s-a aprins de dumnezeiescul dor în inima sa şi a dorit să se liniştească în singurătate, ca să vorbească singur, prin rugăciunea minţii, cu Dumnezeu. Pentru aceasta, înconjurînd şi schimbîndu-se din loc în loc şi căutîndu-şi loc liniştit, a ajuns la Morea şi a rămas acolo.

Îndată acel bun lucrător a adăugat osteneli peste osteneli şi nevoinţe peste nevoinţe, petrecînd viaţa mai nematerialnică şi fără de trup. El petrecea în înfrînare, în postire, în priveghere toată noaptea, plecări de genunchi, culcări pe pămîntul gol, neslăbirea în rugăciuni, la care stătea neclintit ca un stîlp; apoi, plînsul cel duhovnicesc şi necurmat, neagoniseala cea mai presus de om, smerenia cea făcătoare de înălţare, blîndeţea, curăţia sufletului şi a trupului, credinţa cea neabătută, nădejdea cea tare şi dragostea, care este coroana faptelor bune. El era străin de această lume, fiind cu totul om ceresc şi înger pămîntesc.

Pentru aceasta s-a învrednicit a avea şi o dumnezeiască vedenie. Într-o noapte i s-a arătat dumnezeiescul Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan şi, sărutîndu-l pe dînsul, l-a întrebat despre nevoinţele cele duhovniceşti şi i-a zis să zidească o biserică în numele lui, făgăduind că îi va fi ajutor în toate şi împreună călător în toată viaţa. Cuviosul, simţindu-se cu totul cuprins de bucurie duhovnicească, a preamărit pe Dumnezeu din tot sufletul şi a mulţumit Sfîntului Ioan Botezătorul. Deci a luat mare îndrăzneală către nevoinţa pustniciei, care îi stătea înainte. El a început lucrul, şi, cu ajutorul dumnezeiesc, a zidit sfînta mînăstire în numele cinstitului Mergător Înainte, care se păzeşte cu darul lui Dumnezeu în locul acela pînă în ziua de astăzi, făcîndu-se la aceasta pricinuitor de umilinţă acelora care se duc la dînsul cu credinţă.

După ce a făcut şi a alcătuit loc de nevoinţă pustnicească, a ridicat război, nu împotriva sîngelui şi a trupului, adică împotriva oamenilor asemenea pătimaşi, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpîniilor, împotriva ţiitorilor de lume ai veacului acesta, după cum zice dumnezeiescul Pavel, adică împotriva răilor şi viclenilor diavoli. Pentru aceea eu nu voiesc să lungesc cuvîntul, căci este cu înlesnire fiecăruia să cunoască ce fel de nevoinţe şi războaie a avut preaviteazul Teodosie, cu nişte vrăjmaşi ca aceia, răi şi înfricoşaţi. Deci el a dus o pătimire rea şi aspră, chinuindu-se pe sine în toată viaţa, numai şi numai ca să supună pe cel mai rău celui mai bun, adică pe trup sufletului şi ca să robească trupul duhului; deci, într-adevăr nu s-a lăsat de scopul său, ci, cu dumnezeiescul dar, a biruit pe diavoli şi pe trup l-a supus duhului. Făcîndu-se el cu totul duhovnicesc şi cu totul dumnezeiesc, s-a învrednicit a lua cu prisosinţă darul de la Dumnezeu, marele dăruitor şi arvuna bunătăţilor celor ce vor să fie; adică darul de a face minuni şi tămăduiri, de unde luase şi numirea de făcător de minuni şi tămăduitor.

Petrecerea lui cea îmbunătăţită se auzise în toate părţile acelea şi vestea minunilor străbătuse pretutindenea, fiindcă şi Dumnezeu voia să arate pe robul Său tuturor şi să-l preamărească, precum zice Însuşi: Eu sînt viu şi pe cei ce Mă slăvesc, îi voi preamări.

Cu cît sfîntul fugea de lume şi de slava ei, cu atît mai mult îl arăta Dumnezeu minunat, cinstit şi vrednic de evlavie; pentru că din toate părţile acelea alergau la dînsul, cei ce se chinuiau de diferite boli, şi degrabă primeau tămăduire. Unii din cei ce se vindecau, auzind de la cuviosul sfătuirea duhovnicească cu care le tămăduia bolile sufletelor lor, adică păcatele, din care se întîmplă de multe ori şi cele ale ale trupului, se îngrijeau să-şi tămăduiască şi bolile sufletelor lor. Deci, luîndu-şi îndoită vindecare, a sufletului şi a trupului, mulţumeau lui Dumnezeu foarte mult; iar cînd se întorceau la casele lor, propovăduiau luminat dumnezeiescul dar şi îndrăzneala ce o avea sfîntul către Dumnezeu. Alţii dintre ei, îndemnîndu-se de sfătuirile sfîntului, împreună cu boala cea trupească, îşi lepădau şi pătimirea cea dulce a trupului. Deci, lepădîndu-se de lume şi de cele din lume, se făceau monahi şi, uitîndu-se la petrecerea cuviosului ca un început de chip şi de pildă, umblau cu sîrguinţă pe calea cea îngustă şi necăjită, ascultînd şi supunîndu-se sfaturilor lui celor folositoare de suflet şi urmînd faptelor lui celor bune şi dumnezeieşti. Deci, cu acest fel de chip, prin povăţuirea sfîntului, s-a alcătuit acolo, cu darul lui Hristos, staul de oi cuvîntătoare.

Dar începătorul răutăţii şi pizmaşul diavol, vrăjmaşul mîntuirii noastre, nesuferind să vadă nişte fapte bune ca acestea, a meşte-şugit pe lîngă oarecare oameni făţarnici, unelte ale răutăţii lui, care se arătau pe faţă că sînt cucernici şi cu bună socoteală, însă cu fapta erau pizmuitori şi cu obiceiuri rele. Deci, i-au plecat pe aceia şi s-au dus la arhiereul argilor, care era Preasfinţitul Petru purtă-torul de semne şi care se prăznuieşte la 3 mai. Ei au pîrît înaintea lui pe Cuviosul Teodosie, că este vrăjitor şi amăgitor, care cu vrăjitoriile lui amăgeşte pe oameni, ca să-l aibă în evlavie, şi astfel se face multora pricinuitor de pierzare.

Arhiereul, auzind acestea şi altele asemenea despre Cuviosul Teodosie şi răpindu-se ca un om de cuvintele cele amăgitoare ale pizmaşilor acelora, a hotărît să-l izgonească din eparhia sa. Dar în vremea aceea, primind scrisoare de la patriarhul Constantinopolului, prin care îl chema să se ducă acolo degrab, că avea să facă sinod, pentru o pricină bisericească, l-a împiedicat de a izgoni pe cuviosul, după dumnezeiasca aşezare, fiindcă Sfîntul Petru a plecat îndată la Constantinopol; însă era hotărît, ca îndată ce se va întoarce la eparhia sa, să-l izgonească pe Cuviosul Teodosie. Dar Dumnezeu, precum l-a împiedicat atunci prin scrisoarea patriarhului, tot astfel şi mai pe urmă, printr-o dumnezeiască vedenie, nu numai că a împiedicat pe Sfîntul Petru de la izgonirea cuviosului, dar a făcut a se arăta mai bine şi mai luminat fapta bună şi îndrăzneala lui către Dînsul, a robului Său, Teodosie, ca astfel să se slăvească mai mult.

Deci, fericitul Petru, ducîndu-se la Constantinopol şi judecînd acea pricină bisericească împreună cu patriarhul şi cu sfinţitul sinod, cînd se gătea să se întoarcă la eparhia sa, i s-a arătat în vedenie Cuviosul Teodosie şi i-a zis: "Stăpîne, pentru ce te-ai pornit contra mea cu nedreptate şi voieşti să mă surghiuneşti din eparhia ta pe mine, care nu ţi-am făcut nici un rău, nici prea sfinţiei tale, nici altcuiva? Dar să ştii, că dacă mă vei surghiuni din eparhia ta, nu-mi vei face nici un rău; ci prea sfinţia ta vei cădea în prihănirea păcatului şi te vei face pricinuitor unei vrăjmăşii ca aceasta, vei pricinui pierzare; iar celor ce se mîntuiesc cu darul lui Dumnezeu, mare vătămare. Pentru aceea, încetează de la o fărădelege ca aceasta, fiindcă acei cumpliţi clevetitori, pornindu-se cu zavistie, ţi-au spus despre mine pîra aceea mincinoasă. Tu însă să nu te porneşti cu nedreptate asupra mea, căci şi eu sînt rob al Domnului nostru Iisus Hristos şi Lui Însuşi îi slujesc. Eu am toată nădejdea mîntuirii mele spre Dînsul din copilărie. Deci, dacă vei înceta de aici înainte cu această pornire fără rînduială, va fi bine, iar dacă nu vei înceta, Domnul mă va răzbuna". Arhiereul, auzind acestea, l-a întrebat: "Cine eşti tu care te sfătuieşti în acest chip cu mine?" Acela i-a răspuns: "Eu sînt Teodosie, robul lui Hristos, care nemernicesc în hotarele eparhiei tale".

Fericitul Petru, deşteptîndu-se înfricoşat şi socotind cele ce văzuse în vedenia sa, s-a căit de hotărîrea ce luase, ca să izgonească pe cuviosul. Deci, în vremea cînd socotea acestea, a venit la dînsul o slugă a patriarhului şi l-a chemat să meargă cu el, pentru că în ceasul cînd dumnezeiescul Petru a văzut în vedenia sa acestea, Cuviosul Teodosie s-a arătat şi patriarhului, tot în vedenie, şi i-a descoperit toată pricina, zicîndu-i: "Să spui lui Petru să nu se pornească cu nedreptate contra mea, ca să nu supere pe Dumnezeu, şi astfel să se facă pricinuitor de vătămare la mulţi creştini". Patriarhul l-a întrebat cine este, iar el a răspuns că este Teodosie, robul lui Hristos, care se află în hotarele eparhiei argilor. Patriarhul, deşteptîndu-se, a chemat îndată pe Petru. Acela venind, patriarhul l-a întrebat dacă se află în eparhia lui cineva cu numele Teodosie, şi dacă i-a făcut vreo supărare. Petru i-a răspuns: "Prea sfinţite stăpîne, în eparhia mea este robul lui Dumnezeu Teodosie". După aceea i-a povestit cu de-amănuntul toată pricina, spunîndu-i încă şi cele ce văzuse în vedenia sa cu puţin mai înainte. Astfel s-au încredinţat amîndoi pe deplin, că Sfîntul Teodosie are mare îndrăzneală către Dumnezeu. Pentru aceasta ei au slăvit pe Dumnezeu, Care slăveşte după vrednicie pe cei care Îl slăvesc. Deci, patriarhul a zis către Sfîntul Petru, ca la întoarcerea în eparhia lui să ducă din partea sa cu evlavie binecuvîntare sfîntului şi să-i spună să se roage la Dumnezeu pentru dînsul. În ziua în care fericitul Petru voia să se ducă din Constantinopol, patriarhul i-a zis iarăşi aceleaşi cuvinte.

Drept aceea, Sfîntul Petru, ajungînd în Moreia, n-a voit să se ducă în altă parte, mai înainte de a se duce la Cuviosul Teodosie, ca să împlinească porunca patriarhului şi să ceară iertare de la sfîntul, pentru surghiunia pe care o cugetase. Sfîntul, cunoscînd mai înainte venirea arhiereului - pentru că se învrednicise să ia de la Dumnezeu, pe lîngă celelalte, şi darul mai înainte-vederii - a pus în culionul său cărbuni aprinşi, a luat tăciune în mîini şi a ieşit spre întîmpinarea arhiereului. Apoi, apropiindu-se de dînsul, a pus tămîia pe cărbuni şi a ieşit bună mireasmă negrăită. Dar, o, minune! Culionul nu ardea nicidecum, ci, astfel tămîia cu dînsul pe arhiereu. El, văzînd acea preaslăvită minune, şi, minunîndu-se, a priceput că este cuviosul; deci, dîndu-se jos de pe cal, a alergat spre sărutarea cuviosului, care, lăsînd culionul din mîini, a căzut la arhiereul lui Dumnezeu şi l-a primit cu evlavie. Atunci Sfîntul Petru, slăvind pe Dumnezeu, cerea iertare de la cuvios pentru cele plănuite mai înainte şi, aducîndu-i binecuvîntare din partea patriarhului, i-a spus cele ce-i poruncise. Cuviosul, răspunzîndu-i cu smerită cugetare, prin cuvînt, prin chip şi prin faptă, a aprins mai mult dragostea arhiereului cea după Dumnezeu către dînsul. Pentru aceea, fără întîrziere l-a hirotonit diacon şi apoi preot, deşi cuviosul, pentru smerita sa cugetare, se lepăda de hirotonie desăvîrşit şi cu cucernicie. De atunci înainte acel desăvîrşit arhiereu avea pe Cuviosul Teodosie îndreptător şi chip de faptă bună, lui şi urmaşilor lui, căci a cunoscut fapta că ochii sînt mai credincioşi decît auzul.

Dar, fiindcă la vestea sfîntului a alergat la el mai multă lume şi pentru că cei care se tămăduiau de multe feluri de neputinţe propovăduiau pretutindeni tămăduirile, însuşi Sfîntul Petru şi chiar patriarhul a toată lumea binevesteau sfinţenia cuviosului şi îndrăzneala lui către Dumnezeu. De aceea nu era vreun bolnav care să nu-l cheme spre ajutor cu credinţă, şi să nu ia grabnică tămăduire, încît cuviosul s-a făcut şi arătat şi dorit tuturor. Pentru aceea, arătîndu-se tuturor gata ajutător la bolile şi nevoile lor, le-a adus şi mîntuire sufletească.

Sfîntul Teodosie, ajungînd la adînci bătrîneţi, se cădea şi lui ca oricărui om să plătească datoria cea de obşte şi să dobîndească răsplătirea pentru sudorile şi nevoinţele lui cele multe. Deci, mai înainte de sfîrşitul său cu trei zile, Dumnezeu i-a descoperit mutarea lui. Pentru aceea, chemînd pe ucenicii lui, le-a dat multe sfaturi pentru petrecerea cea după Dumnezeu şi, spunîndu-le despre moartea sa, i-a mîngîiat mult pentru despărţirea sa, zicîndu-le că va fi totdeauna unit duhovniceşte cu dînşii. Aceia plîngeau şi se tînguiau foarte mult de lipsirea petrecerii lui îngereşti împreună cu ei. Deci, sosind a treia zi, i-a sărutat pe toţi şi, mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu, şi-a înălţat mîinile către cer şi a zis: "Doamne, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu!" Astfel şi-a dat fericitul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, în a şaptea zi a lunii lui August.

Sfîntul Petru, aflînd de moartea Cuviosului Teodosie, a alergat împreună cu toţi clericii şi cu mulţime multă de popor, şi, gătind toate cele trebuincioase pentru îngropare, a îngropat cu evlavie moaştele lui, cele de trei ori cuvioase, puţin mai la o parte de biserica cinstitului Mergător Înainte. Mulţi bolnavi alergau cu evlavie la mormîntul sfîntului şi îl chemau cu credinţă spre ajutor. Aceia, plecîndu-se peste mormîntul lui, se sculau sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfîntului. Pentru aceea au şi zidit acolo o dumnezeiască biserică în numele lui. De atunci pînă astăzi, acea dumnezeiască biserică este totdeauna rîu de minuni şi de tămăduiri, din care vom povesti una sau două din cele multe, spre duhovnicească veselie a iubitorilor de fapte bune.

În părţile de primprejurul Argului, era un agarean, numin-du-se voievod după limba lor. În vremea verii înconjura împreună cu gramaticii lui toate ţarinile cele semănate, le zeciuia şi le scria. Deci, venind într-un loc care se numea Zalevi şi făcînd şi acolo rînduiala, sosise ceasul prînzului. Dar fiindcă acolo nu era loc potrivit să mănînce şi să se odihnească cu oamenii lui şi văzînd de departe biserica Cuviosului Teodosie, a zis către gramaticii lui, care erau creştini: "Să mergem la biserica voastră să mîncăm acolo şi să ne odihnim pînă va trece arşiţa; iar după prînz vom veni la lucrul nostru". Ducîndu-se ei acolo şi intrînd în biserică, au pus masa şi au început să mănînce. Văzînd o candelă frumoasă, care era atîrnată înaintea icoanei sfîntului, agareanului i-a plăcut foarte mult şi a zis către sluga lui: "Ia sticla aceea, spal-o bine şi dă-mi-o să beau vin cu dînsa".

Dar unul din gramaticii lui, anume Gavras, fiind iubitor de Dumnezeu şi avînd mare evlavie către sfîntul, pornindu-se din rîvnă dumnezeiască, a zis către el: "Să nu iei nimic din lucrurile sfîntului, ca să nu ne facă vreun rău". Agareanul a zis: "Dar ce poate să-mi facă un călugăr mort, mie care sînt viu şi stăpînitor?" Gavras i se împotrivea mai mult, ca să n-o ia. Agareanul îndreptîndu-se s-o ia, Gavras s-a sculat de la masă şi i-a zis: "Dacă ai gîndul să o iei, dă-mi voie să mă duc acasă şi atunci fă ce voieşti; pentru că sînt încredinţat că sfîntul nu ne va lăsa să ne ducem acasă cu pace". După ce agareanul a văzut că Gavras ţine cu atîta fierbinţeală la candela sfîntului, a zis slugii sale cam în batjocură: "Las-o dar, ca să nu smintim pe gramaticul nostru". Însă, cînd a vrut să plece de acolo, a zis într-ascuns slugii sale: "Ia sticla aceea, fără a te vedea cineva şi s-o duci în casa mea".

Deci, sluga lui a făcut după cum i s-a poruncit. Spre seară, agareanul, ducîndu-se la casa lui, a cinat, iar după aceea, culcîn-du-se să doarmă, a văzut viu pe acela care îi zicea călugăr mort, adică pe Cuviosul Teodosie, şi că stătea strălucit şi înfricoşat asupra lui. El ţinea în mîna lui toiag, şi, punîndu-l în pieptul lui, îi zicea: "Cum ţi se pare ţie? Iată, am venit ca să-ţi arăt cine eşti tu şi puterea ta şi care sînt robii Hristosului meu, care, după ce mor, sînt vii cu darul lui Iisus Hristos. Deci, ei pot să te omoare pe tine, care socoteşti că eşti viu, însă eşti mort cu sufletul". Acestea zicîndu-le către bărbatul acela, l-a strîns de gît, şi îndată i s-au umflat ochii, faţa i s-a înnegrit, limba i-a atîrnat în jos, şi a scos glasuri sălbatice şi neobişnuite, ca un animal ce se înjunghie.

Oamenii casei lui, auzind zgomotul, au alergat îndată acolo unde dormea, şi, văzîndu-l pe el că zăcea în aşa stare, l-au întrebat: "Ce ai? Şi ce ai pătimit?" Atunci acela, abia venindu-şi în fire, a răspuns: "Am luat candela monahului, şi a venit cu toiagul său să mă omoare; deci, ia un vas plin cu untdelemn, lumînări şi sticla aceea, du-te mai degrabă la el şi roagă-l să nu mai vină aici, nici să se mînie pe mine, că de aici înainte voi ajuta totdeauna biserica lui". Iar Gavras a zis: "Nu ţi-am spus eu să nu o iei, ca să nu ni se întîmple vreun rău? Iată, acum te primejduieşti din acea pricină".

Acela i-a zis: "Rău am făcut! M-am învăţat din ceea ce am pătimit, iar acum te rog, ia ceea ce ţi-am zis şi du-te degrabă". Gavras a zis: "Cum să mă duc acum, că este noapte? Numai la ziuă mă voi duce". Atunci agareanul s-a tulburat cu totul, şi a strigat: "Vai mie! Într-această noapte are să vină să mă omoare; numaidecît să te duci, pentru că eu ştiu ce am pătimit". Acela, văzînd frica peste măsură care îl prinsese, a luat untdelemn, lumînări şi candela, şi, plecînd în ceasul acela, le-a pus în biserica cuviosului. Astfel s-a izbăvit şi de frică şi de primejdie păgînul acela, şi de atunci de departe văzînd acea biserică, făcea spre dînsa chipul închinăciunii şi fugea.

Unui oarecare bărbat, arnăut cu neamul, pătimind rău de boala udului şi, neputînd să urineze multe zile, i s-a umflat mădularul şi avea dureri grele. Căutîndu-se el cu fel de fel de doctorii, n-a primit nici un folos; ci pe cît trecea vremea, pe atît simţea dureri mai cumplite; de aceea a alergat şi el la biserica sfîntului, şi, petrecînd acolo trei zile şi trei nopţi, se ruga cuviosului cu lacrimi fierbinţi ca să-l tămăduiască. Deci într-acea noapte i s-a arătat lui în vedenie, Teodosie, făcătorul de minuni, şi, punînd toiagul său pe rană, a zis către dînsul: "Ieşi degrabă afară din biserica mea ca să-ţi verşi udul tău". Apoi bolnavul, deşteptîndu-se cutremurat şi alergînd, a ieşit afară din biserică; deci, a stat mult timp, vărsîndu-şi udul său. Astfel s-a dezumflat, iar durerile au încetat şi s-a dus la casa sa sănătos şi mulţumind sfîntului.

Altădată, unul din cei mari, care se trăgea din părţile Apu-sului, s-a îmbolnăvit la picioare de o boală fără de leac. Petrecînd el nemişcat multă vreme, s-a dus la biserica sfîntului şi, chemîndu-l pe el cu credinţă, a luat degrabă tămăduire. Apoi, întorcîndu-se pe picioarele sale la casa sa, a făcut două picioare de argint tot atît de lungi ca ale sale, şi le-a dăruit bisericii cuviosului spre mulţumire şi spre de-a pururea aducerea aminte de minunea aceea.

Acestea şi altele nenumărate şi preaslăvite minuni a lucrat şi lucrează cu dumnezeiescul dar, minunatul şi marele Teodosie, pentru care după cuviinţă s-a numit de către toţi credincioşii tămăduitor şi făcător de minuni, întru slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a Unuia Dumnezeu al tuturor, Căruia I se cuvine slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.