Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel nou de la Neamţ (Hozevitul)
(5 august)

Vieţile Sfinţilor pe luna august

Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamţ s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani foarte credincioşi, anume Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. Din botez a primit numele de Ilie şi se dovedea din pruncie un copil ales şi binecuvîntat de Dumnezeu.

După şase luni de zile de la naştere, mama sa îşi dădu sufletul în mîinile Domnului, fiind o fire bolnăvicioasă, lăsînd copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămînînd copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

Fericitul Ilie, avea acum tată în cer pe Dumnzeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica şi pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut şi l-a ocrotit cu rugăciunea şi dragostea ei pînă al vîrsta de zece ani.

Spuneau bătrînii din satul său natal că bunica îşi ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere şi stătea lîngă el de veghe ziua şi noaptea, pînă ce copilul a început să vorbească. Iar vara, cînd pleca la lucrul cîmpului, bătrîna punea copilul într-o traistă, îl aşeza în spate, se însemna cu Sfînta Cruce, şi se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze şi cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac pînă la apusul soarelui. Apoi îl aşeza iarăşi în traistă şi îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lîngă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni şi metanii pînă noaptea tîrziu.

Primii ani de şcoală îi face în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărţi şi-l învăţa rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plîngea şi făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: "Mamă, de ce plîngi aşa mult cînd citesc patimile Domnului?" Bătrîna îi răspunse suspinînd: "Dragul meu, tu nu ştii durerea din casa noastră! Nu sînt eu mama ta! Mama ta a murit cînd tu aveai numai şase luni, iar tatăl tău a murit în război, cînd erai de trei ani. Eu sînt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de mult. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mînăstire. Dar, văzînd că ai rămas orfan de părinţi, am renunţat, ca să te cresc pe tine. De aceea plîng, că sînt bătrînă şi după moartea mea vei rămîne singur şi orfan pe lume. Dar să ai credinţă în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubeşti Biserica, să fugi de păcat şi să-ţi aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face aşa, te va acoperi Maica Domnului şi vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ţi doresc altceva mai bun în viaţă, decît să ajungi preot şi să slujeşti lui Hristos".

După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă şase copii. Între anii 1926-1932, tînărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

În vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot, dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!"; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfînt, fiind întru toate blînd ca un miel, smerit, tăcut, rîvnitor pentru cele sfinte şi răbdător în ispitele cele dinlăuntru şi cele din afară.

În anul următor, 1933, tînărul Ilie, avînd minte de bătrîn, pe cînd lucra la cîmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicînd: "Mînăstirea!" Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerînd binecuvîntarea duhovnicului său, fericitul Ilie şi-a luat cărţile sfinte, Crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de Duminică şi, călăuzit de Duhul Sfînt, a intrat în obştea Mînăstirii Neamţ.

Stareţul mînăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rînduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mînăstirii, fiind foarte supus, sub povăţuirea monahului Iov, un călugăr desăvîrşit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, avînd multă milă de cei bolnavi şi era iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mînăstirii Neamţ şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blîndeţea şi de dragostea lui şi îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie, 1936, în Miercurea Mare din Săptămîna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi zece fraţi, primind în călugărie numele Sfîntului Ioan Botezătorul. Amîndoi marii prooroci, Ilie şi Ioan, începători ai vieţii pustniceşti din Vechiul şi Noul Testament, aveau să-i fie dascăli, părinţi şi rugători ai nevoinţei lui călugăreşti. Amîndoi îl îndemnau să le urmeze viaţa, postul, rugăciunea şi fecioria şi îi amin-teau de Ţara Sfîntă şi de marii sihaştri de pe Valea Iordanului.

Dorind o viaţă duhovnicească mai desăvîrşită şi arzînd cu inima pentru Hristos şi pentru Ţara Sfîntă unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împăr-tăşit cu dumnezeieştile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, şi-a cerut iertare şi binecuvîntare de la stareţ şi de la toţi, şi a plecat definitiv în Ţara Sfîntă, în toamna anului 1936, împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin.

După ce se închină la toate sfintele locuri şi sărută Golgota mîntuirii şi Mormîntul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mînăstirii Sfîntul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoţitorii săi întorcîndu-se la Mînăstirea Neamţ, Cuviosul Ioan se nevoieşte în continuare în Mînăstirea Sfîntul Sava de lîngă Betleem timp de zece ani, răbdînd grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli.

Prima ascultare în obştea Sfîntul Sava a fost cea de paracli-sier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi pentru toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menţinea curăţenia, suna clopotul de slujbă şi păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi.

Avea încă şi ascultarea de infirmier al mînăstirii şi îngrijea cu dragoste, atît pe călugării bătrîni şi bolnavi, cît şi pe numeroşii arabi şi beduini bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mînăstirii. Pentru aceasta îl iubeau şi-l căutau atît unii cît şi alţii, şi mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povăţuitor de suflete, macedonean, care ştia limba română şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfîntă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din Sfînta Evanghelie şi îngrijea marea bibliotecă a mînăstirii. Cunoscînd bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atît pe sine, cît şi pe cei ce veneau la el. Avea încă şi darul scrierii de învăţături şi de versuri duhovniceşti, cu caracter moral, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfîntă, sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormîntul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Ţumran şi într-o peşteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pîrîială, care apoi i-a rămas ucenic credincios pînă la obştescul sfîrşit. Aici obişnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mîinile şi inima înălţate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeţi şi puţine fructe, şi răbdînd multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfîntă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite şi boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mînăstirea Sfîntul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi aceeaşi nevoinţă pînă în anul 1947, cînd este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfîntului Mormînt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhiman-dritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormîntul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, şi este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc "Sfîntul Ioan Botezătorul" de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cît a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvîrşit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini patristice de învăţătură pentru călugări şi pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din ţară, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mîntuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşiea să se roage pe Valea Iordanului, încercînd să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi cîteva maici românce bătrîne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie, 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea Mînăstirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pîrîului Cherit (Horat), cîţiva km mai sus de Ierihon.

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se aşează cu ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită "Chilia Sfintei Ana", unde, după tradiţie, se ruga Sfînta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică - pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peşteră se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfîntul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de şapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdînd tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii şi străinătate desăvîrşită, aprinzîndu-se cu multă rîvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, şi slăvind pe Dumnzeu Cel în Treime lăudat.

La peşteră nu primea pe nimeni, căci şi urcuşul pînă sus se făcea greu pe o scară înaltă, comunicînd cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. În sărbători mari şi în posturi, Sfîntul Ioan săvîrşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfînta Ana şi se împărtăşeau amîndoi cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieşea în gura peşterii, la lumină, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mîncarea lui era o dată pe zi, pesmeţi, măsline, smochine şi apă, iar noaptea dormea cîteva ore, pe o scîndură, avînd o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simţea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tînguia de suferinţa lui, ci tăcea mult şi se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. Apoi ţinea cu tărie la dreapta credinţă, la Tradiţie şi la Sfintele Canoane, avînd mintea totdeauna aţintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simţindu-şi aproape sfîrşitul vieţii, miercuri, 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţă la orele 5 şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos, fiind în vîrstă de 47 de ani.

Spunea ucenicul lui că Sfîntul Ioan ştia mai dinainte data sfîr-şitului său, pe care şi-o însemnase pe perete. Cu puţin înainte de a-şi da duhul, s-a ridicat puţin şi a binecuvîntat în trei părţi, spunînd ceva în taină. Ucenicul, mirîndu-se de aceasta, zicea că Sfîntul Ioan a binecuvîntat pe îngerii şi sfinţii care au venit să-i ia sufletul.

După trei zile, adică sîmbătă, 7 august, la orele 10, a venit arhimandritul Amfilohie, egumenul Mînăstirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul, însoţit de cîţiva călugări şi cu pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustiul Ruva, pentru înmormîntare, urcîndu-se pe scară în peşteră, şi au început slujba prohodului. Atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănînce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormînt.

Despre aceasta, însuşi egumenul Amfilohie spunea: "Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumînările, ne-au închis cărţile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el; pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuiau după felul ei. Ele nu voiau mîncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră".

Toţi cei de faţă la înmormîntare au considerat aceasta o minune pentru sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmor-mîntat în aceeaşi peşteră alături de mormintele înaintaşilor săi.

Timp de douăzeci de ani mormîntul Sfîntului Ioan era îngrijit în peşteră de ucenicul său, monahul Ioanichie.

Între timp pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dînsul, plecînd misionar în America, după mulţi ani, dorea să-l vadă. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: "Dacă vrei să mă vezi, vino la peştera Sfînta Ana, din pustiul Hozeva şi mă vei vedea".

La începutul lunii august, 1980, îndemnat de Duhul Sfînt, ieromonahul Pavel a venit în Ţara Sfîntă cu un grup de pelerini şi dorea să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Dar, auzind că este răposat de 20 de ani, s-a dus la peştera Sfînta Ana să se închine la mormîntul lui, cu binecuvîntarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruinţă, cu voia lui Dumnezeu, a primit îngăduinţă să-i deschidă mormîntul. Şi, ridicînd capacul, a ieşit un miros cu bună mireasmă, iar trupul său împreună cu îmbrăcămintea se aflau cu totul întregi şi binecuvîntate.

Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august, 1980.

Cu binecuvîntarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, au fost aşezate în ea cu mare cinste moaştele Cuviosului Ioan, şi, la 15 august, 1980, l-au dus în procesiune împreună cu cîţiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim şi cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mînăstirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica cu hramul Sfîntul Ştefan din incintă, unde se află şi alte sfinte moaşte.

Din acea zi, vin numeroşi pelerini ortodocşi şi chiar catolici şi se închină la moaştele Cuviosului, cerîndu-i ajutorul, dintre care mulţi primesc sănătate şi cele de folos.

Această strămutare a moaştelor Sfîntului Ioan s-a făcut cu binecuvîntarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, fiind cinstit de toţi ortodocşii ca sfînt, mai ales în România, Grecia, Cipru şi Ţara Sfîntă.

Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luînd în considerare sfinţenia vieţii lui şi văzînd cinstitele sale moaşte ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfînt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfîntul Ioan cel Nou de la Neamţ (Hozevitul)", fixîndu-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării sale la cele veşnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.