Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel nou de la Neamț (Hozevitul)
(5 august)


Viețile Sfinților pe luna august

Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Ioan cel Nou de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele de Ilie și se dovedea din pruncie un copil ales și binecuvîntat de Dumnezeu.

După șase luni de zile de la naștere, mama sa își dădu sufletul în mîinile Domnului, fiind o fire bolnăvicioasă, lăsînd copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămînînd copilul cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

Fericitul Ilie, avea acum tată în cer pe Dumnzeu, iar mamă duhovnicească avea Biserica și pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut și l-a ocrotit cu rugăciunea și dragostea ei pînă al vîrsta de zece ani.

Spuneau bătrînii din satul său natal că bunica își ducea zilnic nepotul să-l alăpteze la mamele tinere din apropiere și stătea lîngă el de veghe ziua și noaptea, pînă ce copilul a început să vorbească. Iar vara, cînd pleca la lucrul cîmpului, bătrîna punea copilul într-o traistă, îl așeza în spate, se însemna cu Sfînta Cruce, și se ducea la muncă, cu rugăciunea pe buze și cu lacrimi în ochi. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac pînă la apusul soarelui. Apoi îl așeza iarăși în traistă și îl aducea acasă. După ce îl hrănea, îl culca lîngă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni și metanii pînă noaptea tîrziu.

Primii ani de școală îi face în satul natal. Bunica lui îl punea seara să citească din sfintele cărți și-l învăța rugăciuni pe de rost. Odată l-a pus să citească despre patimile Domnului, iar ea plîngea și făcea metanii. Atunci copilul a întrebat-o: "Mamă, de ce plîngi așa mult cînd citesc patimile Domnului?" Bătrîna îi răspunse suspinînd: "Dragul meu, tu nu știi durerea din casa noastră! Nu sînt eu mama ta! Mama ta a murit cînd tu aveai numai șase luni, iar tatăl tău a murit în război, cînd erai de trei ani. Eu sînt bunica ta, iar bunicul tău s-a dus la Domnul de mult. Fiind văduvă, am făgăduit lui Dumnezeu să mă duc la mînăstire. Dar, văzînd că ai rămas orfan de părinți, am renunțat, ca să te cresc pe tine. De aceea plîng, că sînt bătrînă și după moartea mea vei rămîne singur și orfan pe lume. Dar să ai credință în Dumnezeu, să te rogi mereu, să iubești Biserica, să fugi de păcat și să-ți aduci aminte de noi care te-am crescut. De vei face așa, te va acoperi Maica Domnului și vei scăpa de multe primejdii. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață, decît să ajungi preot și să slujești lui Hristos".

După moartea bunicii sale, în anul 1923, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, din Crăiniceni, care mai avea acasă șase copii. Între anii 1926-1932, tînărul Ilie urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin și liceul la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, rudele voiau să dea pe fericitul Ilie la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot, dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: "Nu, eu vreau să mă fac călugăr!"; căci din pruncie era umbrit de harul Duhului Sfînt, fiind întru toate blînd ca un miel, smerit, tăcut, rîvnitor pentru cele sfinte și răbdător în ispitele cele dinlăuntru și cele din afară.

În anul următor, 1933, tînărul Ilie, avînd minte de bătrîn, pe cînd lucra la cîmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai arătat ce cale să urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicînd: "Mînăstirea!" Din clipa aceea nu mai avea odihnă în suflet. Cerînd binecuvîntarea duhovnicului său, fericitul Ilie și-a luat cărțile sfinte, Crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de Duminică și, călăuzit de Duhul Sfînt, a intrat în obștea Mînăstirii Neamț.

Starețul mînăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste și după ce l-a dus să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rînduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mînăstirii, fiind foarte supus, sub povățuirea monahului Iov, un călugăr desăvîrșit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, avînd multă milă de cei bolnavi și era iubit de toți. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obștea Mînăstirii Neamț și continuă aceeași ascultare de bibliotecar și îngrijitor la bolniță. Toți se foloseau de smerenia, de blîndețea și de dragostea lui și îl cinsteau ca pe un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie, 1936, în Miercurea Mare din Săptămîna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob a fost tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, împreună cu alți zece frați, primind în călugărie numele Sfîntului Ioan Botezătorul. Amîndoi marii prooroci, Ilie și Ioan, începători ai vieții pustnicești din Vechiul și Noul Testament, aveau să-i fie dascăli, părinți și rugători ai nevoinței lui călugărești. Amîndoi îl îndemnau să le urmeze viața, postul, rugăciunea și fecioria și îi amin-teau de Țara Sfîntă și de marii sihaștri de pe Valea Iordanului.

Dorind o viață duhovnicească mai desăvîrșită și arzînd cu inima pentru Hristos și pentru Țara Sfîntă unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob s-a împăr-tășit cu dumnezeieștile Taine, a sărutat icoana Maicii Domnului din biserică, și-a cerut iertare și binecuvîntare de la stareț și de la toți, și a plecat definitiv în Țara Sfîntă, în toamna anului 1936, împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin.

După ce se închină la toate sfintele locuri și sărută Golgota mîntuirii și Mormîntul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mînăstirii Sfîntul Sava din pustiul Iordanului. Apoi însoțitorii săi întorcîndu-se la Mînăstirea Neamț, Cuviosul Ioan se nevoiește în continuare în Mînăstirea Sfîntul Sava de lîngă Betleem timp de zece ani, răbdînd grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.

Prima ascultare în obștea Sfîntul Sava a fost cea de paracli-sier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și pentru toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menținea curățenia, suna clopotul de slujbă și păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți.

Avea încă și ascultarea de infirmier al mînăstirii și îngrijea cu dragoste, atît pe călugării bătrîni și bolnavi, cît și pe numeroșii arabi și beduini bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mînăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atît unii cît și alții, și mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, un mare povățuitor de suflete, macedonean, care știa limba română și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfîntă. Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea lua parte la sfintele slujbe din biserică, se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din scrierile Sfinților Părinți și mai ales din Sfînta Evanghelie și îngrijea marea bibliotecă a mînăstirii. Cunoscînd bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atît pe sine, cît și pe cei ce veneau la el. Avea încă și darul scrierii de învățături și de versuri duhovnicești, cu caracter moral, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfîntă, sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormîntul Domnului.

Între anii 1939-1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit cu un ucenic român în pustiul Țumran și într-o peșteră aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pîrîială, care apoi i-a rămas ucenic credincios pînă la obștescul sfîrșit. Aici obișnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului cu mîinile și inima înălțate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, și răbdînd multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940-1941, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfîntă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite și boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mînăstirea Sfîntul Sava și continuă aceleași ascultări și aceeași nevoință pînă în anul 1947, cînd este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfîntului Mormînt, cu aprobarea Patriarhului Nicodim al României, la recomandarea Arhiman-dritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormîntul Domnului, de Mitropolitul Irinarh, și este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc "Sfîntul Ioan Botezătorul" de pe Valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cît a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvîrșit zilnic toate sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini patristice de învățătură pentru călugări și pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mîntuitoare de suflet. Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșiea să se roage pe Valea Iordanului, încercînd să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și cîteva maici românce bătrîne: Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie, 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea Mînăstirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pîrîului Cherit (Horat), cîțiva km mai sus de Ierihon.

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se așează cu ucenicul său într-o peșteră din apropiere, numită "Chilia Sfintei Ana", unde, după tradiție, se ruga Sfînta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică - pe Maica Domnului. Alături de el, într-o altă peșteră se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfîntul Ioan Sihastrul cu ucenicul său timp de șapte ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoințe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdînd tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și străinătate desăvîrșită, aprinzîndu-se cu multă rîvnă pentru iubitul său Mire, Iisus Hristos, și slăvind pe Dumnzeu Cel în Treime lăudat.

La peșteră nu primea pe nimeni, căci și urcușul pînă sus se făcea greu pe o scară înaltă, comunicînd cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. În sărbători mari și în posturi, Sfîntul Ioan săvîrșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfînta Ana și se împărtășeau amîndoi cu Trupul și Sîngele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei, în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mîncarea lui era o dată pe zi, pesmeți, măsline, smochine și apă, iar noaptea dormea cîteva ore, pe o scîndură, avînd o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, Cuviosul Ioan se simțea tare bolnav, dar suferea toate cu multă răbdare, că niciodată nu se tînguia de suferința lui, ci tăcea mult și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii. Apoi ținea cu tărie la dreapta credință, la Tradiție și la Sfintele Canoane, avînd mintea totdeauna ațintită la Iisus Hristos răstignit pe Golgota. Simțindu-și aproape sfîrșitul vieții, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineață la orele 5 și-a dat sufletul în mîinile lui Hristos, fiind în vîrstă de 47 de ani.

Spunea ucenicul lui că Sfîntul Ioan știa mai dinainte data sfîr-șitului său, pe care și-o însemnase pe perete. Cu puțin înainte de a-și da duhul, s-a ridicat puțin și a binecuvîntat în trei părți, spunînd ceva în taină. Ucenicul, mirîndu-se de aceasta, zicea că Sfîntul Ioan a binecuvîntat pe îngerii și sfinții care au venit să-i ia sufletul.

După trei zile, adică sîmbătă, 7 august, la orele 10, a venit arhimandritul Amfilohie, egumenul Mînăstirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul, însoțit de cîțiva călugări și cu pustnicii care sihăstreau în peșterile din pustiul Ruva, pentru înmormîntare, urcîndu-se pe scară în peșteră, și au început slujba prohodului. Atunci au venit din pustie multe păsări, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeți să mănînce. Acum însă nu veniseră să primească hrană, ci erau trimise de Dumnezeu spre cinstirea cuviosului, ca să-l petreacă spre mormînt.

Despre aceasta, însuși egumenul Amfilohie spunea: "Păsările ne incomodau în timpul slujbei. Zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumînările, ne-au închis cărțile; băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se așezau și pe el; pe cap, pe piept, pe picioare și fiecare glăsuiau după felul ei. Ele nu voiau mîncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră".

Toți cei de față la înmormîntare au considerat aceasta o minune pentru sfințenia vieții Cuviosului Ioan. Apoi a fost înmor-mîntat în aceeași peșteră alături de mormintele înaintașilor săi.

Timp de douăzeci de ani mormîntul Sfîntului Ioan era îngrijit în peșteră de ucenicul său, monahul Ioanichie.

Între timp pustnicul Pavel, ce se nevoia aproape de dînsul, plecînd misionar în America, după mulți ani, dorea să-l vadă. Într-o noapte l-a visat pe Cuviosul Ioan, care i-a spus: "Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfînta Ana, din pustiul Hozeva și mă vei vedea".

La începutul lunii august, 1980, îndemnat de Duhul Sfînt, ieromonahul Pavel a venit în Țara Sfîntă cu un grup de pelerini și dorea să-l vadă pe Cuviosul Ioan. Dar, auzind că este răposat de 20 de ani, s-a dus la peștera Sfînta Ana să se închine la mormîntul lui, cu binecuvîntarea egumenului Amfilohie. Apoi, dorind să-i sărute osemintele, după multă stăruință, cu voia lui Dumnezeu, a primit îngăduință să-i deschidă mormîntul. Și, ridicînd capacul, a ieșit un miros cu bună mireasmă, iar trupul său împreună cu îmbrăcămintea se aflau cu totul întregi și binecuvîntate.

Aceasta a fost o mare minune a zilelor noastre, care s-a petrecut la 8 august, 1980.

Cu binecuvîntarea Patriarhiei Ierusalimului, egumenul Amfilohie i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, pe care împodobind-o, au fost așezate în ea cu mare cinste moaștele Cuviosului Ioan, și, la 15 august, 1980, l-au dus în procesiune împreună cu cîțiva arhierei de la Patriarhia ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini, care veniseră la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul Mînăstirii Sfîntul Gheorghe Hozevitul. Racla cu sfintele moaște a fost depusă în biserica cu hramul Sfîntul Ștefan din incintă, unde se află și alte sfinte moaște.

Din acea zi, vin numeroși pelerini ortodocși și chiar catolici și se închină la moaștele Cuviosului, cerîndu-i ajutorul, dintre care mulți primesc sănătate și cele de folos.

Această strămutare a moaștelor Sfîntului Ioan s-a făcut cu binecuvîntarea patriarhului Benedict al Ierusalimului, fiind cinstit de toți ortodocșii ca sfînt, mai ales în România, Grecia, Cipru și Țara Sfîntă.

Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luînd în considerare sfințenia vieții lui și văzînd cinstitele sale moaște ce se păstrează nestricate cu darul lui Dumnezeu, l-a canonizat ca sfînt pe Cuviosul Ioan Iacob, la data de 20-21 iunie, 1992, sub numele de "Sfîntul Ioan cel Nou de la Neamț (Hozevitul)", fixîndu-i-se zi de prăznuire, 5 august, data mutării sale la cele veșnice.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site