Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Antonie Romanul, din cetatea Novgorodului
(3 august)


Viețile Sfinților pe luna august

Cuviosul Antonie s-a născut și a crescut în Roma cea veche, pe vremea cînd Biserica Apusului se despărțise de dreptcredincioasa Biserică a Răsăritului. Copilul, fiind dat la învățătura cărții, a învățat nu numai limba latină, ci și limba greacă, învățînd a citi și a înțelege dumnezeiasca Scriptură. Venind el în vîrstă, a fost deprins de părinții lui cu sfînta credință, și s-a întărit în ea din citirea cărților, la care se nevoia foarte mult și lua aminte la învățăturile Sfinților Părinți, care au luminat dreapta credință prin cele șapte Sinoade a toată lumea și au întărit-o. De acelea el se ținea foarte mult.

Apoi, părinții lui ducîndu-se către Domnul, tînărul a început a împărți la săraci averea care rămăsese de la ei, dorind să treacă cu vederea deșertăciunile lumești și să slujească lui Dumnezeu. El voia să iasă din Roma, de vreme ce vedea în ea tulburările și dezbinările ce se făceau în vremea aceea. Deci, grăbindu-se să iasă de acolo, a băgat averea ce rămăsese într-un poloboc, adică aurul și argintul, vasele bisericești și alte lucruri scumpe, și, întărindu-l cu cercuri de fier, l-a aruncat în mare, lăsîndu-l în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iar el s-a dus în pustie. Aflînd el acolo în pustie oarecare monahi viețuitori, între care unul era preot, i-a rugat să-l primească să viețuiască împreună în rînduiala lor. Dar aceia, abia au voit de l-au primit, de vreme ce îl vedeau tînăr, neavînd decît 18 ani.

Deci, Antonie, sălășluindu-se în pustie cu acei monahi plăcuți lui Dumnezeu, s-a îmbrăcat în chipul monahicesc și a viețuit acolo 20 de ani, supunîndu-se la toată ascultarea și la toate nevoințele pustnicești. Apoi, ridicîndu-se contra binecredincioșilor creștini prigoana cea desăvîrșită, de către călcătorii de lege și ajungînd și în locașurile pustnicești, mulți dintre ei au fost prinși și munciți, iar alții au fugit de acea prigonire, fiecare unde putea să se ascundă. Atunci Cuviosul Antonie, plecînd de acolo, a trecut prin pustietăți și prin locuri neumblate; deci, găsind la marginea mării o piatră, a stătut pe ea, rugîndu-se neîncetat lui Dumnezeu ziua și noaptea. El nu avea colibă, nici acoperămînt, iar ca hrană avea ceea ce adusese cu el din pustnicescul său locaș și rodul pe care îl dădea pustia cea de lîngă mare. Fericitul Antonie mînca din ea foarte puțin, o dată pe săptămînă, postind din Duminică în Duminică. Așa s-a nevoit pe acea piatră un an și două luni.

În anul 6614 de la facerea lumii (1106 de la Hristos), în a cincea zi a lunii septembrie, s-au ridicat niște vînturi groaznice, marea s-a tulburat foarte rău și valurile se ridicau pînă la piatra pe care era cuviosul. Deodată, repezindu-se un val, a ridicat piatra pe care stătea cuviosul și l-a dus ca într-o corabie ușoară. Atunci, o, minune preaminunată! Cine a văzut vreodată sau a auzit să înoate piatra deasupra apei? Însă poruncii dumnezeiești toate îi sînt slujitoare. Piatra înota pe mare mai presus de fire, fiind purtată de valuri, dar mai ales de puterea dumnezeiască; iar Antonie, robul Domnului, ședea pe dînsa, rugîndu-se în nevoință. O, ce fel de nădejde avea acest bărbat minunat! Cît de tare era nădejdea lui în Dumnezeu! Că, fiind în așa de mare primejdie, nu s-a temut, nici nu s-a deznădăjduit, ci, îndreptîndu-și mintea către Dumnezeu, s-a lăsat în voia Lui, avînd înaintea ochilor pe Preacurata Fecioară Maria.

Deci, i se părea că vede - precum singur a spus mai pe urmă duhovniceștilor bărbați -, sus în nor pe Preacurata Stăpîna noastră Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, ținînd în mîini pe preaveșnicul său Prunc, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Cuviosul, fiind cu totul în bucurie duhovnicească, nu băga de seamă acea înotare înfricoșată prin mijlocul valurilor mării; ci, ca fiind fără trup, se uitase pe sine și se îndulcea de acea vedenie. El a înotat din părțile Romei pe deasupra apelor, trecînd peste ocean, pe rîul Neva, pe iezerul Ladojosc și pe rîul Volga, împotrivindu-se repeziciunilor negrăite, pînă ce a ajuns la marea cetate Novgorod; iar piatra a stat noaptea la mal, unde era mînăstirea. Cuviosul a auzit clopotele de la cîntarea de noapte și s-a înspăimîntat, părîndu-i-se că l-a dus iar la Roma, deoarece nu știa încotro l-a povățuit porunca lui Dumnezeu.

A doua zi, venind oamenii la malul rîului, s-au minunat, văzînd piatra care nu era acolo mai înainte și pe omul cel străin stînd lîngă dînsa; deci, l-au întrebat de unde este. El nu le-a răspuns nimic, pentru că nu știa limba slavonească, ci numai s-a închinat lor. Deci, a stat pe piatra aceea trei zile, nedîndu-se jos de pe dînsa și rugîndu-se lui Dumnezeu să-i descopere cetatea, oamenii și limba. A patra zi, după multă rugăciune, s-a dat jos de pe piatră și s-a dus în cetate, dorind să afle vreun om cu care să poată vorbi și astfel să afle ce cetate este. După rînduiala lui Dumnezeu, a găsit un om, care, după îmbrăcăminte, l-a cunoscut că era grec. El, grăindu-i cu cuvinte grecești, a aflat că știa nu numai limba grecească, dar și pe cea latinească și rusească, pentru că era neguțător și, umblînd prin multe țări, învățase diferite limbi. Pe acela l-a întrebat ce fel de cetate este, ce fel de oameni și ce credință au. Neguțătorul i-a spus: "Cetatea aceasta se numește marele Novgorod, oamenii sînt ruși, avînd credința creștinească și dreptcredincioasă a Sfintei Sofia, biserica cea sobornicească, și arhiereu, pe Nichita; iar stăpînitor al cetății este dreptcredinciosul domn Mistislav Vladimirovici Monomahovici".

Cuviosul Antonie, auzind acestea, s-a bucurat foarte mult și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a adus la creștini dreptcredincioși. Apoi l-a întrebat iarăși pe neguțătorul acela: "Prietene, te mai rog să-mi spui cîtă depărtare este de la Roma cea Veche pînă la această cetate?" Acela i-a răspuns: "Părinte, cetatea aceea este depărtată și calea pe uscat și pe mare este foarte lungă, că abia într-o jumătate de an se poate trece". Cuviosul s-a mirat de atotputernicia lui Dumnezeu, cum în două zile și două nopți a putut să-l facă a trece atîta lungime de cale.

Deci, închinîndu-se bărbatului acela, s-a dus să se roage în biserica Sfintei Sofia și să-l vadă pe marele arhiereu. Văzînd el frumoasa podoabă a bisericii, rînduiala și arhiereasca vrednicie, s-a veselit cu duhul; apoi a cercetat și celelalte biserici și s-a întors iar la locul său, la piatră, nearătîndu-se arhiereului. Deoarece el nu știa limba rusească, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ca să-i lumineze mintea, pentru a înțelege acea limbă. Apoi au început a veni la dînsul oameni care locuiau aproape de mal, și îi aduceau hrană ca unui străin. El a început a înțelege de la dînșii vorba rusească și, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a deprins îndată. Poporul l-a întrebat despre patrie și despre naștere și cum a venit la dînșii pe piatra aceea. El nu le-a spus nimic, ci numai se numea păcătos.

După puțină vreme, arhiereul Nichita a aflat de dînsul - Sfîntul Nichita fusese călugărit în Mînăstirea Pecersca din Kiev, fiind plin de Duhul lui Dumnezeu. Deci, a trimis să cheme la dînsul pe acel monah străin. Cuviosul venind, el l-a întrebat cine este, de unde vine și cum a venit acolo. El n-a răspuns nimic altceva, decît numai se închina și zicea: "Stăpîne sfinte, iartă-mă, că sînt om străin și păcătos!" Acest cuvios nu voia să afle cineva despre dînsul, ca să nu fie slăvit de oameni. Nichita, arhiereul lui Dumnezeu, înțelegînd cu duhul că o taină dumnezeiască este într-însul, l-a luat deoparte și a început a-l întreba să-i spună cu jurămînt despre dînsul cele ce sînt adevărate.

Cuviosul, fiind silit de porunca arhiereului, a început a povesti cu de-amănuntul despre nașterea și creșterea sa, de prigonirea dreptcredincioșilor din Roma, de fuga sa în pustie și cum a fost purtat de piatră pe ape și în două zile și două nopți a ajuns la Novgorod. Sfîntul, grăind acestea, plîngea cu lacrimi; deci, căzînd la picioarele arhiereului îl ruga cu tot dinadinsul să nu spună nimănui de aceea, ca să nu cadă în deșarta cinstire omenească. Arhiereul Nichita, ascultînd povestirile lui, era în mare mirare și spaimă, și nu îl socotea a fi om, ci înger al lui Dumnezeu. Apoi, sculîndu-se de la locul său, s-a întors spre rugăciune și, rugîndu-se din destul, a căzut înaintea cuviosului la pămînt, cerînd de la dînsul binecuvîntare și rugăciune.

Cuviosul, căzînd înaintea arhiereului, se ruga și cerea binecuvîntare, numindu-se pe sine păcătos și nevrednic. Deci, amîndoi au zăcut la pămînt multă vreme, udîndu-l cu multe lacrimi. Arhiereul Nichita zicea către cuviosul: "Tu te-ai învrednicit de mare dar de la Dumnezeu, pentru că asemenea minunilor celor de demult s-a lucrat în tine. Ilie cu căruță de foc, Apostolii pe nori erau purtați în văzduh, iar pe tine te-a adus Domnul în cetatea noastră pe piatră peste ape, spre a cerceta și a binecuvînta prin tine pe poporul său cel plăcut și luminat din nou!" Cuviosul a zis către arhiereu: "Tu ești arhiereul Dumnezeului Celui Preaînalt! Pe tine te-a pus Dumnezeu stătător înaintea Lui, ca să fii rugător pentru toată lumea; deci, ție ți se cade să te rogi pentru mine, păcătosul, precum te rogi pentru toți".

Arhiereul, sculîndu-se de la pămînt, a ridicat și pe Cuviosul, l-a binecuvîntat și i-a dat sărutare în Hristos, neputînd să înceteze din lacrimi. Apoi a vorbit multe cu dînsul, îndulcindu-se de cuvintele lui cele curgătoare ca mierea. El voia să preamărească acea minune, dar după rugămintea sfîntului cea cu dinadinsul, s-a oprit; căci nu cuteza să calce rugămintea celui atît de plăcut lui Dumnezeu. Arhiereul dorea ca să petreacă cu dînsul Cuviosul Antonie, pînă la sfîrșitul vieții, dar el n-a voit, zicînd: "Arhiereule al lui Dumnezeu, pentru Domnul nu mă sili; ci lasă-mă să viețuiesc în acel loc, unde mi-a poruncit Dumnezeu". Atunci arhiereul l-a eliberat cu pace. Apoi arhiereul neîntîrziat s-a dus el însuși să vadă piatra pe care a înotat și locul unde a stat plăcutul lui Dumnezeu și, văzînd-o, s-a minunat de dumnezeiasca lucrare. Și degrabă a făcut cuviosului lîngă malul acela o biserică mică de lemn în numele Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu, a cinstitei ei nașteri; căci spre praznicul acela a adus Dumnezeu în cetatea lor pe plăcutul Său. El i-a mai făcut lîngă biserică și o chilie spre adăpostirea monahilor.

După un an, aproape de piatra Cuviosului Antonie, pescarii, vînînd pește în rîul Volga și ostenindu-se toată noaptea, n-au prins nimic, slăbind de osteneală; apoi și-au tras la mal mrejele lor, fiind foarte mîhniți. Cuviosul, după săvîrșirea rugăciunilor sale de dimineață, a mers la pescari și le-a dat lor plată, zicîndu-le: "Să aruncați mrejele voastre spre vînat, și orice veți afla, aceea să fie în casa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu". Dar ei nu voiau, zicînd: "Toată noaptea ne-am ostenit și n-am prins nimic". Deci, fiind siliți de rugămintea starețului, au luat plata și au aruncat mrejele în rîu și au tras la mal mulțime mare de pești, încît aproape se rupeau mrejele. Între pești ei au tras și un poloboc mare, avînd cercuri de fier. Cuviosul Antonie a cunoscut că acela este polobocul pe care îl aruncase el în mare la Roma; deci, a zis către pescari: "Fiii mei, vedeți mila lui Dumnezeu, cum poartă grijă de robii săi! Deci, voi luați-vă peștele, iar eu, polobocul acela, căci Dumnezeu mi l-a dăruit mie, ca cele ce sînt în el să fie spre zidirea mînăstirii mele".

Dar pescarii nu voiau să-i dea lui polobocul, și ziceau: "Noi ne-am învoit să-ți dăm ție pește, iar nu poloboc; deci, peștele este al tău, iar polobocul, al nostru, căci noi înșine l-am aruncat în apă spre pază". Cuviosul le-a zis: "Eu nu mă voi certa cu voi, dar să mergem la un judecător". Cuvîntul acesta a plăcut pescarilor. Deci, au mers în cetate, ducînd și polobocul cu ei și, stînd înaintea judecătorilor, au spus cele despre vînat. Pescarii se certau pentru poloboc, spunînd că este al lor; dar cuviosul a zis către judecători: "Domnilor, întrebați-i pe ei, să spună ce au pus în el, dacă polobocul este al lor". Pescarii, fiind întrebați, nu știau ce să spună. Atunci cuviosul, fiind silit, fără voia lui a descoperit taina care era știută numai de Dumnezeu, pentru că vedea spre sine rînduiala Lui cea minunată, care ieșea la arătare.

Deci, neputînd tăinui minunatul lucru al lui Dumnezeu, a zis: "Acest poloboc este al meu, dat în adîncimea mării din Roma, cu ale mele mîini păcătoase; iar cele puse în poloboc sînt vase bisericești, de aur și de argint, potire de cristal, blide și alte multe lucruri sfințite, avînd pe ele inscripții cu litere latinești. Afară de acestea, am mai pus în el din averile părinților mei, aur și argint, și l-am aruncat în mare, nădăjduind în dumnezeiasca purtare de grijă. Aceasta am făcut-o din pricina tulburărilor și prigoanelor ce erau acolo împotriva celor dreptcredincioși".

Cuviosul a spus judecătorilor despre poloboc, însă n-a spus cealaltă minune despre sine, adică cum a plutit pe piatră peste ape, două zile și două nopți, fiind purtat de puterea lui Dumnezeu pînă la cetatea lor; și nimeni nu știa acea taină despre dînsul, decît numai Nichita, arhiereul lui Dumnezeu. Atunci judecătorii au poruncit să desfunde polobocul și au aflat așa precum le spusese starețul. Ei s-au minunat de dumnezeiasca lucrare cea minunată și preaputernică a lui Dumnezeu și de acel minunat bărbat, de Cuviosul Antonie, și au poruncit să-și ia toate acelea.

Cuviosul, luînd lucrurile, le-a arătat arhiereului Nichita, spu-nîndu-i despre acestea, iar acela, minunîndu-se de o altă minune asemenea cu cea dintîi, a preamărit pe Dumnezeu. Cuviosul a zidit cu aurul și cu argintul ce era în poloboc, o biserică de piatră și o mînăstire mică. La început, el a adunat puțini frați, a cumpărat pămîntul din preajma mînăstirii și un iaz, spre vînarea de pește, pentru hrana monahilor. După aceasta, Nichita, arhiereul lui Hristos, s-a mutat către Domnul, nespunînd nimănui taina cea despre Sfîntul Antonie; astfel, nu a știut nimeni acestea, pînă la moartea lui Antonie.

După Sfîntul Nichita a luat scaunul Ioan. Acela, păstorind biserica douăzeci de ani, a slăbit de bătrînețe și s-a dus la liniște. După dînsul a fost adus la arhieria Novgorodului, Cuviosul Nifon din Mînăstirea Pecersca. Acesta, avînd dragoste duhovnicească către Cuviosul Antonie, l-a silit să primească sfințirea preoției și puterea egumeniei. Deci, Sfîntul Antonie era ales povățuitor fraților și tuturor model de viață plăcută lui Dumnezeu.

Viețuind el mulți ani și ajungînd la bătrînețe, s-a apropiat de fericitul său sfîrșit. Deci, chemînd pe unul din monahii lăcașului său, un bărbat duhovnicesc, cu numele Andrei, i-a spus lui toate cele despre sine, ca și mai înainte arhiereului Nichita, și i-a descoperit taina pe care pînă atunci o ascunsese, adică cum a plutit pe piatră din Roma pînă la cetatea Novgorodului. Apoi, învățînd pe frați și numindu-le pe Andrei egumen al lor după sine, le-a dat tuturor binecuvîntarea și sărutarea cea din urmă și s-a mutat către Domnul, viețuind 80 de ani.

După moartea Cuviosului Antonie, Andrei a spus arhiereului Nifon și domnilor acelei cetăți și tuturor oamenilor, toate cele ce auziseră din gura nemincinoasă a plăcutului lui Dumnezeu, de călătoria lui cea mai presus de fire, și toți s-au minunat și au dat laudă lui Dumnezeu și Preacuratei Maicii Sale.

Trecînd 450 de ani, moaștele cuviosului s-au aflat nestricate; deci, s-au scos din sînul pămîntului și se odihnesc în nestricăciune pînă astăzi, dînd tămăduiri celor ce se apropie cu credință de ele, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Care, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, este slăvit în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna august


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site