Sfîntul Ierarh Iosif Mărturisitorul, Episcopul Maramureşului
(24 aprilie)

Vieţile Sfinţilor pe luna aprilie

Pămîntul românesc, această grădină a Maicii Domnului, este plin de vetre duhovniceşti şi de jertfele martirilor, de nevoinţele cuvioşilor, de suferinţele celor statornici în credinţa străbună, ale căror nume n-au fost toate scrise în documente, dar pe care Dumnezeu le-a trecut în "Cartea veşniciei".

Cercetîndu-ne trecutul şi cinstind pe sfinţii noştri martiri, cuvioşi, mărturisitori, preoţi şi credincioşi, care s-au învrednicit de a primi de la Dumnezeu "Cununa sfinţeniei" şi ale căror nume au rămas în evlavia credincioşilor, aflăm la loc de cinste şi numele episcopului Iosif al Maramureşului.

El s-a născut într-un sat din părţile Năsăudului, dintr-o familie de oameni luminaţi şi curaţi la suflet, puternic înrădăcinaţi în credinţa ortodoxă.

Învăţătura şi-a dobîndit-o de la preoţii satelor, dar şi de la călugării din mănăstirile şi schiturile maramureşene, de care s-a simţit atras încă din copilărie. După slujirea sa ca preot, a fost ales episcop, în 1690, în vremuri de grele încercări pentru românii din ţinuturile Maramureşului.

Hirotonit arhiereu în Moldova, pentru ţinutul Maramureşului, de marele mitropolit Dosoftei, el a primit, odată cu darul arhieriei şi îndemnul de a veghea cu stăruinţă la păstrarea şi apărarea dreptei credinţe în Maramureşul acelor vremuri, mult încercat de uneltirile celor potrivnici Ortodoxiei şi unde vlădicii români nu puteau să rămînă în scaun decît doi-trei ani, după care erau nevoiţi să pornească pe drumul pribegiei. A avut la început reşedinţa la Mănăstirea Sfîntul Mihail din Peri, apoi cînd acesta a încetat să mai existe, s-a mutat lîngă cetatea Hust, iar spre sfîşitul păstoririi a stat pe rînd la mănăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş.

Din documentele vremii aflăm că acest vlădică a fost un neobosit păstor sufletesc şi cu mare grijă pentru turma sa, şi totodată, un dîrz apărător al dreptei credinţe, într-o vreme cînd duşmanii Ortodoxiei reuşiseră, prin diferite mijloace, să sfărîme unitatea religioasă şi sufletească a românilor transilvăneni şi cînd făceau sforţări mari ca să înstrăineze şi pe românii din Maramureş şi de la legea strămoşească.

Necruţînd ostenelile, el a vizitat parohiile, a ţinut soboarele şi a apărat interesele Bisericii româneşti cu rară pricepere pentru acele vremi cu arma puternică a cuvîntului şi a scrisului, ca un cărturar învăţat şi dibaci mînuitor al condeiului împotriva vrăjmaşilor credinţei sale strămşeşti.

Chemat la Viena, în 1701, unde i s-a făcut propunerea de părăsire a credinţei ortodoxe, el a respins categoric această încercare de trădare a Ortodoxiei, ceea ce a îndîrjit mult pe cei ce urmăreau prin orice mijloace dezbinarea religioasă şi de neam a românilor transilvăneni. Căutînd să se răzbune, aceştia s-au năpustit asupra lui cu calomnii şi învinuiri de tot felul, pentru a-l compromite înaintea turmei sale. Ca urmarea unor asemenea învinuiri, ce proveneau din cercurile vrăjmaşilor Ortodoxiei, episcopul Iosif a fost chemat la Sibiu pentru a fi tras la răspundere în faţa guvernului Transilvaniei. El s-a prezentat fără teamă la judecată şi s-a apărat cu demnitate şi curaj, drept pentru care a fost trimis în teminţă, de unde a fost scos la insistenţele clerului şi credincioşilor Maramureşului.

În martie 1705 însă, uneltitorii s-au ridicat cu şi mai multă înverşunare împotriva lui şi în urma unor nedrepte învinuiri, sub povara cărora căzuseră victime, mai înainte Sfinţii ierarhi Ilie Iorest şi Sava Brancovici, mitropoliţii Ardealului, episcopul Iosif a fost aruncat din nou în temniţă, fără judecată, de data aceasta în cetatea Hust. Fraţii români din Maramureş au protestat cu hotărîre împotriva acestei samavolnicii şi au cerut stăruitor eliberarea arhipăstorului lor. A fost pus în libertate la sfîrşitul anului 1705, dar nu i s-a îngăduit să mai rămînă în fruntea turmei sale.

A revenit totuşi în scaunul de episcop al Maramureşului în anul 1711, dar la scurtă vreme, în urma suferinţelor îndurate, a trecut la cele veşnice cu conştiinţa curată că a mărturisit şi a slujit cu credincioşie Legea strămoşească, pînă la sfîrşitul zilelor sale.

Dacă la actul dezbinărilor religioase a românilor transilvăneni din 1700 n-a luat parte nici un român din Maramureş, aceasta se datoreşte desigur şi episcopului Iosif, care a răspuns cu cinste misiunii sale, apărînd cu jertfelnicie şi pricepere obştea credincioşilor împotriva tuturor uneltirilor duşmanilor Ortodoxiei.

De la mutarea sa la Domnul, el a intrat în evlavia şi cinstirea credincioşilor ortodocşi maramureşeni ca un îndreptător şi apărător al credinţei, ca un mărturisitor neînfricat al Evangheliei lui Hristos şi ca un ierarh care şi-a pus sufletul său pentru turma încredinţată lui spre păstorire, numele lui fiind înscris şi în ceruri, dar mai ales, în evlavia şi conştiinţa credincioşilor.

Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi. Amin.