Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Părintelui nostru
Chiriac Sihastrul († 556)
(29 septembrie)

(Scrisă de Chiril monahul, din lavra Sfîntului Eftimie cel Mare)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



Cuviosul Chiriac era de neam din Corint; tată era Ioan, presbiterul sfintei soborniceștii Biserici, iar mamă, Evdochia; s-a născut pe timpul împărăției lui Teodosie cel mic, cam pe la sfîrșitul împărăției lui. Era rudă cu Petru, episcopul Corintului, de care, în tinerețe, a fost pus citeț la aceeași sobornicească Biserică, în Corint. Și se îndeletnicea cu osîrdie cu citirea dumnezeieștilor cărți de dimineața pînă seara și de seara pînă dimineața tot la citire ședea; și tot citind el așa, a ajuns în nedumerire și a început a se minuna cum din început Dumnezeu a rînduit pe toate cele folositoare spre mîntuirea omului! Cum, în tot neamul omenesc, pe cei ce I-au plăcut Lui, de multă cinste I-a învrednicit, luminați si preaînălțați i-a făcut! Că pe Avel, pentru jertfă, l-a prea înălțat; pe Enoh, fiindcă bine i-a plăcut Lui, cu mutarea în rai l-a cinstit; pentru dreptate pe Noe, scînteia neamului omenesc, l-a păzit întreg și nevătămat în apele potopului; pe Avraam pentru credința lui cea tare, l-a arătat tată a multe neamuri, dreptcredincioasa preoție a lui Melhisedec a arătat-o a fi bine primită; pe Iosif, pentru curăție l-a mărit, pe Iov, pildă de răbdare, l-a dat lumii; pe Moise, puitor de lege l-a făcut, pe Isus al lui Navi, l-a pus soarelui și lunei înfrînător, pe David l-a arătat prooroc, împărat și strămoș al înfricoșatei taine; văpaia cuptorului Babilonului a schimbat-o tinerilor în rouă. Dar mai mult se minuna gîndind de cea fără de sămînță și nespusă zămislire și naștere, cum Fecioara a fost maică, pururea fecioară! Cum Dumnezeu, fiind Cuvîntul, om S-a făcut neschimbat și a prădat prin cruce iadul și, pe șarpele cel înșelător călcîndu-l, pe Adam iar l-a băgat in rai! Acestea și altele mai multe purtîndu-le în mintea sa fericitul Chiriac și viețile multor sfinți citindu-le, ardea cu duhul. Și i s-a deschis inima lui în frica lui Dumnezeu, pentru că a dorit ca să rîvnească celor ce au viețuit cu bună plăcere și gîndea să meargă la sfînta cetate a Ierusalimului și acolo, lepă-dîndu-se de cele din viață, unui Dumnezeu să-I slujească. Iar acestea gîndindu-le, a intrat în biserică într-o Duminică și a auzit în Sfînta Evanghelie citindu-se aceste cuvinte ale lui Hristos: "Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8,34). Deci, a înțeles că pentru dîn-sul este ceea ce se grăiește și îndată a ieșit din biserică nespunînd la nimeni nimic. A mers la malul mării unde era limanul de corăbii și, aflînd o corabie care era gata să plece spre Palestina, și punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, a intrat într-însa și a început a merge.

Avea atunci copilul Chiriac de-abia optsprezece ani de la naștere cînd, ca un alt Iacov, a ieșit din casa tatălui său lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu și degrabă a sosit la sfînta cetate a Ierusalimului. Atunci era acolo episcop Anastasie, în al optulea an al episcopiei sale și în al noulea an al împărăției lui Leon.

Umblînd Chiriac prin sfintele locuri, a mers la un om al lui Dumnezeu, anume Evstorghie, care zidise o mănăstire aproape de sfîntul Sion și, fiind primit de dînsul, a iernat acolo. Privind la nevoințele călugărești, primea din ostenelile lor începuturi și ca pe o scară, din treaptă în treaptă, se suia spre vîrful vieții celei îmbunătățite.

Viețuind el acolo, auzise pe mulți povestindu-i de Sfîntul Eftimie, felul cum făcuse lavra în pustie și despre viața lui cea desăvîrșită și sfîntă. A rugat, deci, pe fericitul Evstorghie ca să-l lase și pe el să se ducă să vadă lavra lui Eftimie, pentru că iubea pustiul și dorea să viețuiască într-însul. Iar Evstorghie, învățîndu-l mult pe Chiriac, l-a lăsat să plece la Cuviosul Eftimie cu bine-cuvîntare, după ce făcură rugăciune. Iar Eftimie l-a primit cu dra-goste, văzînd înainte într-însul dumnezeieștile dăruiri cele ce erau să fie și degrabă, chiar cu mîinile sale, l-a îmbrăcat în schimă și l-a trimis spre Iordan, la Sfîntul Gherasim, după ce Teoctist cel mare se mutase la Domnul. Ajungînd acolo Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să viețuiască în mănăstirea de obște și să slujească în ascultări. Iar el se arăta gata la toate ostenelile și petrecea în bucătărie, tăind lemne, aducînd apă, fierbînd bucate și săvîrșea toată ascultarea cu mulțumire nedîndu-și odihnă, ziua și noaptea își ostenea trupul: ziua în ascultarea mănăstirească slujea cu silință, iar noaptea sta la rugăciune, primind cîndva puțin somn. Postul lui era în acest chip: după două zile gusta pîine și apă; iar cînd, după obiceiul dezlegării praznicului, se întîmpla cîndva să guste puțin vin, mai întîi îl amesteca pe el bine cu apă, așijderea și în untuldelemn turna apă.

Văzînd Cuviosul Gherasim o așa înfrînare la anii săi cei tineri se minuna, și-l iubea pe el. Avea obicei Gherasim, în sfintele patruzeci de zile, de ieșea din mănăstire și se ducea în cel mai adînc pustiu care se chema Ruva, în care și cuviosul Eftimie oarecînd sălășluise. Drept aceea, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea cea mare, îl lua și pe el cu sine. Chiriac, în toate Duminicile se împărtășea cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim și petrecea în liniștea pustiului pînă la Duminica Stîlpărilor, cînd se întorcea în mănăstire cu mult folos pentru sufletele lor. Iar după cîtăva vreme cuviosul părintele nostru Eftimie a plecat către Domnul. Cuviosul Gherasim, șezînd în chilia sa, a cunoscut aceasta pristăvire, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălțînd la cer cu bucurie sufletul cuviosului Eftimie și, sculîndu-se, a luat pe Chiriac și au mers în lavra lui Eftimie și l-au aflat pe el sfîrșit în Domnul. Îngropînd cinstitul lui trup, s-a întors la chilia sa cu iubitul său ucenic Chiriac. În anul al noulea al venirii lui Chiriac în Palestina, marele plăcut al lui Dumnezeu, Gherasim, a trecut de la cele pămîntești la veșnicele locașuri și Chiriac s-a întors iar în lavra cuviosului Eftimie, unde de la început din sfintele lui mîini a luat îngerescul chip.

Era atunci egumen în lavră Ilie, de la care a cerut Chiriac o chilie deosebită și a șezut, liniștindu-se, în al douăzeci și șaptelea an al vîrstei sale. Avea acolo un prieten al său, călugăr, anume Toma, pustnic mare și desăvîrșit în viață, către care mare dragoste întru Duhul Sfînt a cîștigat și se folosea unul de altul, pentru că erau amîndoi plini de darul lui Dumnezeu.

Dar nu s-au mîngîiat multă vreme de prieteneasca lor petre-cere, că i-a despărțit pe ei dumnezeiasca voire astfel: a fost trimis fericitul Toma de către diaconul Fid în Alexandria, ca să cumpere oarecare lucruri pentru trebuințele mănăstirești; și avea cărți de la episcopul Martirie, pentru Timotei, arhiepiscopul Alexandriei. Cînd a intrat Toma ca să-și dea scrisorile, l-a oprit pe el arhiepiscopul, cunoscînd darul cel ce era într-însul și, hirotonisindu-l pe el, l-a pus episcop în țara Etiopiei. Ajungînd acolo fericitul Toma, pe toată a luminat-o și multe semne și minuni făcînd, a păscut bine turma cea încredințată lui.

Iar sfîntul Chiriac, despărțindu-se de bunul lui prieten, a luat tăcere mai adîncă și viețuia închizîndu-se în chilie, ca un îngropat în mormînt, numai cu singur Dumnezeu vorbind. Și a petrecut în acel locaș zece ani, în care a și fost hirotonit diacon.

În acea vreme, amîndouă mănăstirile, atît a lui Eftimie cît și a lui Teoctist, aveau amîndouă viață de obște și țineau o rînduială singure, întocmai după poruncile marelui Eftimie. Iar vrăjmașul, ridicînd o tulburare oarecare, a făcut între amîndouă mănăstirile dezbinare și despărțire. Atunci, Sfîntul Chiriac s-a mîhnit pentru despărțirea ce se făcuse între mănăstiri și, ieșind din locașul său, s-a dus în mănăstirea Suchiei, pe care a întemeiat-o cuviosul Hariton. Acolo fiind primit ca un nou începător, a început a petrece iar în ascultări, făcînd patru ani felurite slujbe, în bucătărie și în bolniță, pe toți părinții mîngîindu-i. După ce l-a rînduit la altar, ca să săvîrșească slujba diaconească trei ani, l-a făcut preot la patruzeci de ani de la nașterea sa, apoi l-a rînduit canonarh și ascultarea aceasta a ținut-o optsprezece ani. Și a petrecut în acea mănăstire a Suchiei mai mult de treizeci de ani.

Și adeverea însuși că, fiind el canonarh, nu l-a văzut vreodată soarele mîncînd, nici mîniindu-se pe cineva. Spunea că în toate serile, stînd în chilie la rugăciune, începea Psaltirea, și o săvîrșea pînă la lovirea în toacă, pentru slujba cea de miezul nopții.

Apoi, dorind viață mai aspră, s-a dus în pustie, cînd era de șaptezeci de ani de la nașterea sa. Avea cu sine un ucenic, cu care, umblînd multe zile, au ajuns la pustia care se numea Hatufa și s-au sălășluit într-însa. Neavînd cu ce să se hrănească, că erau verde-țurile pustiei aceleia foarte amare, s-a rugat lui Dumnezeu și, cre-zînd bunătății lui, a zis ucenicului: "Mergi, fiule, și adună verdețuri amare și le fierbe. Bine este cuvîntat Dumnezeul cel Atotputernic, că cu acele verdețuri poate El să ne hrănească pe noi". Și a făcut ucenicul după porunca sfîntului. Iar Dumnezeu, Cel ce hrănește pe toți cei ce nădăjduiesc spre Dînsul, a prefăcut amărăciunea verdețurilor acelora în dulceață și s-au hrănit cu dînsele patru ani. Sfîrșindu-se al patrulea an, un mare comite din Tecui, auzind des-pre dînsul de la cei ce pășteau oile prin pustie, a încărcat un catîr cu pîine și a mers la dînsul pentru binecuvîntare și rugăciune și i-a adus pîinile acelea. Iar el, după rugăciune, vorbind cu dînsul mult pentru folosul sufletului, i-a dat voie să plece, binecuvîntîndu-l. Și de atunci a mîncat pîini de acelea. Odată, ucenicul a fiert verdețuri fără de porunca fericitului său stăpîn și, cînd a gustat dintr-însele, le-a aflat atît de amare, încît nu putea să le sufere pe ele și și-a pierdut glasul său din amărăciunea aceea mare. Iar starețul, înțelegînd pricina răgușelii lui, s-a rugat deasupra capului lui și i-a dat din Prea Curatele Taine și așa l-a făcut sănătos. Apoi, învă-țîndu-l pe el, zicea: "Nu totdeauna Dumnezeu vrea să facă minunile, ci numai în vremea primejdiilor și a nevoilor noastre. Cînd nu aveam pîine, ne-a îndulcit nouă Dumnezeu verdețurile spre hrană, iar acum avem pîine și ce trebuință este de minunea aceea, ca verdețurile cele amare să se îndulcească?". Iar după o vreme, sfîrșindu-se pîinea, iar era nevoie de hrană. Starețul a zis ucenicului: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, fiule! Adună și fierbe verdețuri". Și a făcut ucenicul după poruncă și sosind ceasul mîncării, nu vroia ucenicul să guste, temîndu-se ca să nu păti-mească iar rău. Iar starețul, însemnînd fiertura cu semnul Crucii, singur a gustat întîi, apoi și ucenicul, privind la dînsul a îndrăznit a gusta și el și a rămas fără vătămare, că aflară mîncarea dulce ca și mai întîi, și de atunci iar se hrăneau cu acele verdețuri.

Iar în anul al cincilea al petrecerii lui în acele pustii, trecînd un om, tecuitean de neam și auzind de fericitul Chiriac, a adus la dînsul pe fiul său pe care cumplit îl muncea diavolul la lună nouă, și a rugat pe sfîntul ca să-l miluiască pe fiul lui și să izgonească dintr-însul pe acel rău chinuitor. Fericitul a făcut pentru dînsul rugăciune și l-a uns cu untdelemn, însemnînd pe dînsul semnul crucii, și a izgonit pe diavol. S-a intors omul cu fiul sănătos la casa sa și a spus la toți minunea aceea. Apoi, ducîndu-se vestea despre sfînt prin toate hotarele acelea, începură a veni la dînsul mulți: unul pentru binecuvîntare, altul cerînd tămăduire, iar altul ca să vorbească cu dînsul și dorind să se folosească de la el, mult îl supărau. El, fugind de lauda omenească, s-a dus în pustia cea mai dinăuntru, care se chema Ruva, și a petrecut într-însa cinci ani, hrănindu-se cu rădăcini și cu o buruiană ce se numea melagria, și cu odraslele tinere de trestie. Dar și acolo a fost aflat de unii care au mers la dînsul ducîndu-și pe bolnavii lor și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate, pe care îi tămăduia cu semnul crucii și cu rugăciunea.

Deci, nevrînd să rabde și acolo supărarea, s-a dus de la Ruva și s-a sălășluit la un loc pustiu și ascuns, unde nici un sihastru nu era. Iar locul acela se numea Susachimc și era ca la două zeci de stadii departe de mănăstirea Suchiului. De acolo se pogorau două rîuri adînci, iar după aceea se uscase, nemairămînînd decît semnul adîncimii celei mari care fusese.

Unii zic că acelea erau rîurile Itamului, de care David a zis în psalmi: "Tu ai secat rîurile Itamului" (Psalm 73, 16). Și a petrecut acolo Chiriac șapte ani, avînd viață îngerească.

A fost cu voința lui Dumnezeu în părțile acelea foamete și moarte și, temîndu-se părinții lavrei Suchiului de mînia ce le venise asupra s-au dus la Sfîntul Chiriac, rugîndu-l pe el să vină în mănăstirea lor, crezînd că dacă Sfîntul Chiriac va fi cu dînșii, se va întoarce de la dînșii mînia lui Dumnezeu. Așa a și fost.

Mergînd Cuviosul Chiriac în lavră după dorința fraților, a început a viețui aproape de mănăstire, într-o peșteră sihăstrească, în care mănăstire viețuia Cuviosul, părintele nostru Hariton.

În acea vreme se înmulțea eresul lui Origen, pentru a cărui dezrădăcinare Sfîntul Chiriac a suferit multe osteneli. Și cu rugăciunea și cu cuvîntul, acea învățătură eretică, fără de Dumnezeu pierzînd-o, pe cei înșelați i-a întors de la amăgire, iar pe cei drepți credincioși i-a întărit în credință. De acest lucru grăiește Chiril, scriitorul vieții acestuia, zicînd așa: "Eu, ieșind atunci din lavra marelui Eftimie, am mers în lavra Sfîntului Sava, la părintele Ioan, episcopul cel din liniște, și am fost trimis de dînsul cu cărți la Avva Chiriac, înștiințîndu-l de războiul ce a fost din cauza ereticilor în sfînta cetate și rugîndu-l pe el să se ostenească în rugăciuni către Dumnezeu, ca să cadă degrabă înalta socoteală a lui Hon și Leontie, începătorii ereziei, care bîrfesc asupra lui Hristos cu hulirile lui Origen. Sosind eu în locașul Suchiului, am mers la peștera Cuviosului Hariton și închinîndu-mă fericitului Chiriac, i-am dat scrisoarea și i-am spus și din gură cele ce-mi poruncise minunatul Ioan liniștitorul, iar el mi-a zis mie: "Să nu se mîhnească părintele cel ce te-a trimis, că degrabă vom vedea, cu darul lui Dumnezeu, risipirea eresului". Și a proorocit grabnica moarte a lui Hon și a lui Leontie, care se țineau de dogmele lui Origen († 254). Deci, întinzînd cuvînt de învățătură, mi-a arătat mie nebunia și amăgirea origeniților, și cum prin dumnezeiasca descoperire i s-a arătat lui vătămarea eresului aceluia și pierzarea celor înșelați de el. Apoi, înțelegînd fericitul că din lavra marelui Eftimie sînt călugărit, mi-a zis: "Iată dar, frate, părtaș al mănăstirii mele ești". Și a început a-mi spune multe despre Sfîntul Eftimie spre folosul meu. Și așa, cu povestirile cele folositoare și cu vorba sa cea dulce hrănindu-mi sufletul meu, m-a binecuvîntat cu pace. Și degrabă s-a împlinit proorocia fericitului Chiriac că, murind deodată începătorii eresurilor, s-a risipit puterea eretică și a încetat războiul cel din mijloc asupra dreptmăritorilor. Atunci Chiriac, fiind fără de grijă, a ieșit din peștera cuviosului Hariton și a mers iar la liniște în Susa-chim, la nouăzeci și nouă de ani ai vieții sale, și s-a liniștit într-însa opt ani.

Eu, iar poftind să văd fața cea cu sfîntă podoabă a cuviosului și să mă îndulcesc de vorbele lui cele dulci, am mers în locașul Suchiului și aflînd acolo pe Ioan, ucenicul lui, ne-am dus cu dînsul în Susachim, ca să vedem pe Fericitul Chiriac. Cînd ne apropiam de locul acela, ne-a întîmpinat pe noi un leu foarte mare și înfri-coșat, pe care, văzîndu-l, m-am temut foarte mult, dar Ioan, uceni-cul sfîntului, văzîndu-mă spăimîntat, mi-a zis: "Nu te teme, frate Chirile, că leul acesta este ascultător al părintelui nostru, și nu vatămă pe frații cei ce vin la dînsul". Iar leul, văzîndu-ne pe noi venind la stareț, s-a dat la o parte din cale. Și văzîndu-mă pe mine Avva Chiriac, a zis: "Iată, fratele mănăstirii mele, Chiril, vine la mine". Și s-a bucurat de mine. Apoi, făcînd rugăciune, am șezut vorbind, și i-a spus lui de mine, Ioan, ucenicul lui: "Părinte, fratele Chiril văzînd leul, s-a temut foarte mult".

Deci, mi-a zis mie starețul: "Să nu te temi, fiule Chiril, de leul acesta, că el petrece cu mine și-mi păzește aceste puține verdețuri de caprele sălbatice". Și, vorbind, mi-a spus mie multe despre marele Eftimie și de alți pustnici părinți, care au viețuit cu fapte bune. Apoi, a poruncit ca să-mi pună înainte mîncare și mîncînd noi, a venit leul și sta înaintea noastră; și, sculîndu-se starețul, i-a dat lui o bucată de pîine, zicîndu-i: "Mergi de păzește verdețurile". Iar mie mi-a zis: "Oare vezi, fiule, pe leul acesta!? Nu numai verdețurile îmi păzește, ci și pe tîlhari și pe barbari îi go-nește de aici, pentru că de multe ori oameni răi au năvălit asupra acestui loc sărac și leul i-a gonit pe ei".

Iar eu, auzind acestea, m-am mirat și am proslăvit pe Dumnezeul cel ce a supus fiarele ca pe niște oi plăcutului Său. Și am petrecut la dînsul o zi și am luat multă învățătură de la dînsul. Iar a doua zi, făcînd rugăciune, mi-a dat binecuvîntare și am plecat cu bine, poruncind ucenicului său să mă petreacă.

Ieșind, am aflat leul în cale șezînd pe labe și mîncînd o capră sălbatică. Și am stat, neîndrăznind a merge pe cărare alături de el. Iar el, văzîndu-ne pe noi că stăm, și-a lăsat vînatul dîndu-se la o parte din cale, pînă ce am trecut.

Locul la care viețuia Cuviosul era sec și fără apă; nu avea nici fîntînă. Deci, săpînd fericitul într-o piatră o groapă, aduna într-însa iarna apă, care îi era destulă pentru trebuință și spre udarea ver-dețurilor peste toată lavra. Într-o vară, în luna lui Iulie, fiind arșiță mare, s-a uscat apa cea adunată în piatră și se mîhnea sfîntul, neavînd apă. Deci, ridicîndu-și ochii spre Cer, s-a rugat zicînd: "Dumnezeule, Cel ce ai adăpat în pustie pe Israel cel însetat, dă-mi mie în pustia aceasta puțină apă, pentru cele de nevoie trebuințe ale săracului meu trup".

Și îndată s-a arătat un nor mic deasupra Susakimului, unde viețuia, a plouat împrejurul chiliei lui și i-a umplut toate gropile cele ce erau în pietre. Așa degrabă a ascultat Dumnezeu pe robul său.

Încă cu dreptate socotesc spre folos - zice același scriitor al vieții acestui Chiril - a spune aici și acestea, pe care mi le-a povestit părintele Ioan, ucenicul fericitului Chiriac. Umblînd noi prin pustie, mi-a arătat un loc, zicîndu-mi: "Aceasta este locuința fericitei Maria". Și l-am rugat pe dînsul să-mi spună despre ea. Iar el a început, zicînd așa: "A fost cu mult înainte, cînd mergeam împreună cu prietenul meu, fratele Chiriac. Căutînd, am văzut de departe pe un om stînd; socoteam că este un om pustnic și, grăbindu-ne, am mers spre dînsul, vrînd să ne închinăm lui, însă apropiindu-ne la locul acela, el îndată s-a ferit de noi. Ne-am înfricoșat și ne-am spăimîntat și, socotind că am văzut un duh viclean, am stat la rugăciune. Iar după rugăciune, căutînd încoace și încolo, am aflat o peșteră în pămînt și am cunoscut că nu un duh viclean, ci un rob al lui Dumnezeu este cel care s-a ascuns dinaintea noastră. Iar noi, mergînd aproape de peșteră, l-am rugat cu jurămînt ca să se arate nouă, să nu ne lipsească pe noi de rugăciunile sale și de vorbe folositoare. Și am auzit din peșteră acest răspuns: "Ce folos vreți de la mine ? Sînt o femeie proastă și păcătoasă". Și ne-a întrebat pe noi: "Voi unde mergeți ?" I-am răspuns: "Noi mergem la părintele Chiriac Sihastrul. Dar spune-ne nouă, pentru Dumnezeu, cum te numești și care este viața ta ? De unde ești și din ce pricină ai venit aici ?" Ea a răspuns: "Duceți-vă unde ați plecat, iar cînd vă veți întoarce, vă voi spune". Însă noi ne-am jurat că nu ne vom duce pînă ce nu vom auzi de la dînsa numele și viața ei. Iar ea, văzînd că nu vrem să ne ducem, a înce-put a vorbi astfel din peșteră, fără să o vedem la față: "Mă numesc Maria. Am fost cititoare de psalmi în Biserica Învierii lui Hristos; pe mulți diavolul îi aprindea asupra mea și temîndu-mă ca să nu fiu vinovată de sminteala spurcatelor gînduri ale cuiva și să nu adaug păcate lîngă păcatele mele m-am rugat lui Dumnezeu cu osîrdie, ca să mă izbăvească de păcat și de niște sminteli ca acestea. Deci, odată umplîndu-mi inima cu frica lui Dumnezeu, am mers la Silo-am, am scos un vas de apă, am luat și o coșniță cu bob muiat, am ieșit noaptea din sfînta cetate și, încredințîndu-mă ajutorului lui Dumnezeu, m-am dus în pustie, iar Dumnezeu a binevoit de m-a adus aici. Sînt optsprezece ani de cînd viețuiesc aici, și cu darul lui Dumnezeu nu mi s-a sfîrșit apa, nici coșnița cu bob pînă astăzi. Acum, vă rog să mergeți la părintele Chiriac și să vă sfîrșiți slujba voastră, iar cînd vă veți întoarce, să mă cercetați sărmana de mine!" Acestea auzindu-le, am mers la părintele Chiriac, spunîndu-i toate cele aflate de la fericita Maria. Iar părintele Chiriac s-a minunat, zicînd: "Mărire Ție Dumnezeul nostru, că ai sfinți ascunși, nu numai bărbați, ci și femei, slujindu-ți Ție în taină. Deci, să mergeți fiii mei la plăcuta lui Dumnezeu și ce vă va zice vouă, să păziți".

Noi, întorcîndu-ne de la părintele Chiriac, am mers la peștera fericitei Maria, și am strigat-o zicînd: "Roaba lui Dumnezeu, Maria, iată, am venit după porunca ta! Însă ea nu ne-a răspuns. Apoi, apropiindu-ne la intrarea peșterii, am făcut rugăciunea și nu ne-a răspuns nouă. Deci, intrînd înăuntrul peșterii, am găsit-o pe ea sfîrșită în Domnul. Iar din sfîntul ei trup ieșea miros mult și plăcut. Dar neavînd în ce să o învelim ca să o îngropăm, ne-am dus la mănăstire, am luat de-acolo toate cele trebuincioase și, îmbrăcînd-o pe ea, am îngropat-o în peșteră, astupînd peștera cu pietre".

Aceasta mi-a spus părintele Ioan, iar eu m-am minunat de o viață ca aceea a roabei lui Dumnezeu și am socotit să o dau în scris ca să o citească și alții spre umilința celor ce o vor auzi și întru mărirea iubitorului de oameni Dumnezeu, Care dă răbdare celor ce-L iubesc pe El.

Pînă aici povestește Kiril, scriitorul vieții sfintei, cele auzite de la Ioan, ucenicul lui Chiriac. Apoi adaugă și acestea: că sfîrșindu-se al optulea an al vieții lui Chiriac în Susakim, ajunsese Cuviosul, la adînci bătrînețe, pentru că avea de la nașterea sa o sută și șapte ani și adunîndu-se părinții locașului Sukiului, s-au sfătuit zicînd: "Să nu se mute din acestea de pe pămînt un părinte ca acesta; viețuind departe de locașul nostru și neștiind despre plecarea lui cinstită din trup, ne-am lipsi de binecuvîntarea lui cea de la sfîrșit". Și mergînd la dînsul, l-au rugat mult ca să se mute de la Susakim în peștera cuviosului Hariton, care este aproape de mănăstirea în care mai înainte a petrecut, cînd s-a luptat cu partizanii lui Origen. Iar el, abia plecîndu-se, i-a ascultat și, aducîndu-l la mănăstire, s-a sălășluit în peștera lui Hariton, cu doi ani mai înainte de călătoria sa la Dumnezeu.

"Iar eu sărmanul - zice scriitorul - adeseori mergeam acolo și îl mîngîiam pe el. Am luat multă sporire sufletească din sfintele lui vorbe și m-am folosit din nevoințele lui cele mari. Cît de bătrîn era, tot iubea osteneli și nevoințe, stînd la cîntări cu osîrdie, și niciodată nu s-a aflat șezînd degeaba, ci sau se ruga, sau lucra ceva. Era bărbat bine, apropiat, prevăzător, învățător și binecredincios la stat înalt și drept, avînd tot trupul fără vătămare, și era plin de Duhul sfînt și de Dumnezeiescul dar.

Iar cînd a binevoit Domnul nostru ca după multele lui osteneli să-l mute la cereasca odihnă, a fost lovit Cuviosul de o boală trupească și a zăcut puține zile. Deci, chemînd pe egumenul locașului aceluia și pe frați, i-a învățat pe ei pentru mîntuire și sărutînd pe toți, i-a binecuvîntat. Apoi, căutînd spre cer și întinzîndu-și mîinile, s-a rugat pentru toți frații, dîndu-și cinstitul și sfîntul său suflet în mîinile Domnului, în luna lui Septembrie, în douăzeci și nouă de zile. El a trăit cu totul o sută și nouă ani, iar frații, plîngînd mult, au îngropat sfîntul lui trup, slăvind pe Dumnezeu cu psalmi cuviincioși și cu cîntări și pomenind ostenelile cele de mulți ani ale plăcutului Lui.

Deci, să fie și de la noi, păcătoșii Dumnezeului nostru, slavă acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.



În această zi mai prăznuim și pătimirea sfinților mucenici Dada și Gaveddae, fiii lui Savorie, împăratul Persidei și sora lui Gaveddae Kazdoa. Despre dînșii se află în Prolog o descriere îndeajuns de frumoasă. Și pomenirea sfinților mucenici din Bizantia, care au pătimit de la Arian pe vremea împărăției lui Valent (264-278). Și Cuviosul Teofan, milostivul, după a cărui adormire a curs mirt tămăduitor din moaștele lui.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.