Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața Cuviosului Părintelui nostru
Hariton Mărturisitorul († 350)
(28 septembrie)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



Cuviosul Hariton era din eparhia Licaoniei, locuitor în cetatea Iconiei, creștin bine credincios și ales întru bunătăți. Acesta în vremea lui Aurelian, rău credinciosul împărat (270-275), s-a arătat Mărturisitor al numelui lui Iisus Hristos. Cînd a ieșit acea poruncă fără de Dumnezeu de la împăratul prin toate părțile ca să fie siliți creștinii să jertfească idolilor, iar cei ce nu se vor supune poruncii să fie uciși, atunci Hariton, în Iconia, la un lucru ca acesta strălucea cu bună credință, ca cel mai dintîi dintre creștini; și a fost prins și legat de guvernatorul țării aceleia și adus la judecata păgînilor, unde l-a întrebat pe el judecătorul, zicînd: "Pentru ce nu te închini zeilor celor cu nume mare, cărora împăratul și toți supușii își smeresc capetele lor?" Răspuns-a Hariton: "Toți idolii păgînilor sînt diavoli, care, oarecînd, pentru mîndria lor, au fost surpați din cer în iadul cel mai de jos, căci voiau să se asemene cu Dumnezeul cel prea înalt.

Iar acum de către oamenii cei fără de minte și înșelați caută să-i cinstească precum pe dumnezei. Însă și ei, și cei ce li se închină lor, vor pieri curînd, și ca și fumul stingîndu-se se vor pierde, pentru aceea nu mă voi închina lor. Căci eu am pe ade-văratul Dumnezeu, Căruia îi slujesc și mă închin, Care este ziditor tuturor, Mîntuitor al lumii Care trăiește în veci".

Zis-a judecătorul: "Prin răspunsul tău cel dintîi aspru, te-ai făcut vrednic de moarte, căci ai îndrăznit a huli pe zeii cei fără de moarte și a ne numi pe noi cei ce ne închinăm lor nebuni și înșelați. Și deci, s-ar cădea să ți se taie capul cu sabia ca unui rău grăitor. Dar, de vreme ce zeii noștri sînt îndelung răbdători și ne-grabnici spre izbîndirea necinstirii lor, pentru aceea și eu te în-găduiesc pe tine, nu îndată pierzîndu-te, căci poate venindu-ți cumva în simțire, te vei înțelepți și le vei aduce împreună cu noi jertfă acelora pe care acum îi hulești, și-ți vei cere de la dînșii iertare pentru greșala ta cea cu atîta îndrăzneală. Iar ei, ca niște ne-răutăcioși, sînt gata a te primi, iertîndu-ți necinstea ce le-ai adus". Răspuns-a Hariton: "De sînt dumnezei idolii voștri, apoi rău faci ighemoane suferindu-mi dosădirea cu care îi necinstesc, că fiecare este dator pentru cinstea Dumnezeului său să fie statornic, și rîvna cea după dînsul să și-o arate. Iar de nu sînt dumnezei, apoi în zadar poruncești a se închina lor cineva. Însă să știi cu de-adinsul, că nici un fel de chin nu mă va dezlipi de la Dumnezeul cel viu, și la cinstea spurcaților idoli nu mă va pleca. Pentru că sînt ucenic al fericitei întîia muceniță Tecla care, ca o făclie, în această cetate a noastră, în Iconia, a strălucit cu razele muceniciei, povățuindu-se spre nevoință de sfîntul Apostol Pavel, învățătorul cel mare, cu care eu acum zic: "Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?" (Romani 8, 35).

Iar guvernatorul a zis: "Dacă zeii noștri n-ar fi dumnezei, precum zici tu, apoi nu ne-ar da nouă bine, viață cu noroc, bogății, măriri și sănătate". Răspuns-a Hariton: "Te înșeli, ighemoane, pă-rîndu-ți-se că pe toate acestea le ai de la mincinoșii idoli, care și singuri sînt săraci și nimic nu au, fără numai pierzarea lor. Pentru că diavolii, nici la porci nu au vre-o putere fără voia lui Dumnezeu. Iar idolii cum pot să dea cuiva ceva, ei înșiși neavînd nimic? Căci nu-și întind mîinile lor, nu merg cu picioarele, nu grăiesc cu limba, nu văd cu ochii, nici nu aud cu urechile, pentru că sînt fără de suflet. Și de vrei să cunoști adevărul, încredințează-te cu lucrul și vei vedea deșertăciunea lor. Apropie o lumînare aprinsă la gura idolului, și-l pîrlește pe el: au îl va durea? Ia securea și taie-i lui picioarele; vezi: va striga? Să aduci un ciocan și să-i sfărîmi coastele lui, și vezi: va geme? Cu adevărat nimic nu vei auzi, căci nu are viață și nici suflare! Acestea auzindu-le ighemonul, s-a pornit cu mînie și ca un beat a răcnit de iuțime, nelăsînd pe sfîntul ca mai mult să întindă cuvîntul.

Și îndată a poruncit celor ce stăteau de față să-l prindă pe el și să-l dezbrace și, întinzîndu-l la pămînt în chipul Crucii, să-l bată cu vine fără de cruțare. Iar sfîntul răbda cu vitejie, vrînd să moară pentru Hristos Domnul, decît să trăiască depărtîndu-se de la ziditorul său. Iar cînd bătea pe sfîntul prigonitorul, îl întreba: "Oare vei jertfi idolilor celor fără de moarte, Haritoane? Sau vrei să iei mai multe bătăi pe trupul tău?" Răspuns-a mucenicul: "De mi s-ar putea de o mie de ori a muri pentru Mîntuitorul meu, aceasta mai ales aș fi vrut, decît pînă la o vreme să trăiesc și apoi să mă închin diavolilor. Și atîta a bătut peste tot trupul pe sfîntul încît și cele dinlăuntru ale lui se vedeau. Carnea de pe oasele lui cădea, iar sîngele ca un rîu se vărsa, și se făcuse tot trupul numai o rană, apoi încetară a-l mai bate, văzînd că era de-abia viu, și, părîndu-li-se că acum va muri degrab, l-au luat în spate și l-au dus în temniță, pentru că nu putea să pășească singur, nici să grăiască ceva, ci abia sufla, așa de cumplit l-au bătut.

Și punîndu-l în temniță, au plecat. Iar Dumnezeu, văzînd răb-darea pătimitorului Său, l-a întărit și l-a tămăduit degrab de ranele lui. Astfel că pe cel pe care păgînii nădăjduiau să-l vadă mort, pe acela l-a făcut viu și sănătos, încît preamărea pe Domnul ca David: "Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului" (Psalm 117, 17). Apoi îl scoaseră a doua oară la judecată, la care după ce a arătat mai mare îndrăzneală decît întîi, spre mai mare mînie a pornit pe prigonitorul care a poruncit ca să-i ardă trupul lui cu făclii și atîta l-au ars încît tot trupul lui s-a fript ca niște car-ne de mîncare.

Iar el se bucura, răbdînd niște chinuri ca acestea pentru Hristos, Domnul său. Și iar îl aruncară în aceeași temniță.

În acea vreme, Aurelian Kesarul, de mînia lui Dumnezeu fiind pedepsit pentru vărsarea sîngelui creștin, a murit. Mergînd prin Bizantia și Heracleea, mai întîi a fost înfricoșat cu un tunet mare din cer care i-a însemnat înainte grabnica lui moarte; apoi s-a lipsit rău de această viață în chinuri cumplite. După moartea lui a încetat prigonirea cea asupra creștinilor, dîndu-li-se libertate din legături și din temniță legaților lui Hristos. Pentru că cel ce a luat după moartea lui Aurelian împărăteștile sceptruri, învățîndu-se cu pedeapsa celui ce mai înainte împărățise, a trimis poruncă prin toate părțile stăpînirii sale ca toți creștinii să fie slobozi. Se temea să nu pătimească și el tot ca Aurelian, purtîndu-se rău cu creștinii. Și a fost atunci mare bucurie între dreptcredincioși. Se dădea drumul din obezi celor legați, cei izgoniți în surghiunii se întorceau la locurile lor, episcopii ieșeau din pustie și din peșteri, preoți și bi-necredincioșii, care de frica chinuitorilor se ascunseseră, sărutîndu-se acum unul pe altul, se veseleau pentru pacea Bisericii.

Atunci și cuviosului Hariton mărturisitorul i s-a dat drumul din temniță, lui, care vrea să moară pentru Hristos, decît să fie slo-bod lepădîndu-se de El. Dar, purtarea de grijă cea Dumnezeiască i-a lungit viața spre folosul multora, ca împreună cu ceata muce-nicilor celor de bună voie să stea înaintea lui Dumnezeu ca un păstor cu oile, precum și ca tatăl cu fiii.

Din acea vreme sfîntul Hariton, ostașul lui Hristos cel însem-nat prin rane, s-a lepădat de lume și de toate cele din ea; și luîndu-și Crucea, a mers pe calea cea aspră, făcîndu-se de viu mort pentru lume, însă viu pentru Dumnezeu. Pentru că purtînd pe sine rănile Domnului Iisus, s-a schimbat cu totul într-însul și cu Dînsul s-a răstignit; a cărui Dumnezeiască patimă, ca s-o aibă totdeauna înaintea ochilor, a mers la Ierusalim, unde Domnul nostru și-a dat sufletul Său pe Cruce. Și cînd mergea pe calea ce o luase, fiind aproape de Ierusalim, a căzut în mîinile tîlharilor, care neavînd ce să ia de la dînsul, l-au luat pe el, ducîndu-l în peștera lor, vrînd ca să-l dea la moarte amară. Nu l-au ucis, ci grăbindu-se, au alergat la drum, căutînd oameni din cei ce treceau pe acolo ca să-i jefuiască. Iar pe sfîntul Hariton l-au lăsat în peșteră zăcînd legat. Acesta, ca și mai înainte fiind în lanțuri și în munci, mulțumea lui Dumnezeu, fiind gata ca, din voia lui Dumnezeu, să primească orice moarte. Și batjocorea pe diavolul zicînd: "Știu, diavole, că temîndu-te să te lupți singur cu mine, ai adus tîlhari asupra mea și vrînd să-mi împiedici scopul meu ai pus cursă în calea aceasta. Dar să știi, blestemate, că nu tu asupra mea, ci eu asupra ta voi birui cu ajutorul Dumnezeului meu. Căci, deși mă vor ucide tîlharii, tot am nădejdea la mila lui Dumnezeu că voi moșteni sfînta lui odihnă, iar tu vei moșteni gheena. Eu voi învia în viața veșnică, iar tu vei muri cu moartea cea veșnică și vei fi mort în pierzarea cea fără de sfîrșit. Dar, puternic este Stăpînul meu, ca și aici să mă păzească viu de mîinile tîlharilor, să mă izbăvească de moarte precum a izbăvit pe Isaac de junghiere, pe tinerii din cuptor, pe Daniil de lei și pe sfînta Tecla de foc și de fiare".

Acestea grăind sfîntul, iată a venit un șarpe, care, aflînd în peșteră vin într-un vas, a băut dintr-însul, și îmbătîndu-se, a vărsat iar în vas vinul cu otrava din el și a plecat. După care venind tîlharii, cuprinși de sete, au băut fiecare din acel vas și au fost uciși de acea otravă de la șarpe. Și căzînd toți la pămînt, au murit. Astfel au primit pedeapsa cea vrednică și sfîrșitul groaznic pentru faptele cele rele ale vieții lor.

Iar Sfîntul Hariton, izbăvindu-se de junghierea lor, s-a dezlegat cu ajutorul lui Dumnezeu din legături și a luat cu sine dintr-acea peșteră o mare mulțime de aur, pe care-l adunaseră tîlharii, jefuind de mulți ani.

Această avuție tîlhărească, sfîntul Hariton a întrebuințat-o bine, căci a dat-o la săraci, biserici și mănăstiri. Iar din ce i-a mai rămas, a zidit în locul acela un locaș, care se numea Fare, pre-făcînd peștera aceea tîlhărească într-o Biserică și adunînd frați.

Apoi, ducîndu-se vestea despre dînsul în toată țara aceea, mulți veneau la dînsul pentru viața lui cea îmbunătățită. Și, că-lugărindu-se de dînsul, se linișteau în acel locaș, primind folos de la învățătorul și povățuitorul lor, cuviosul Hariton, la a cărui sfîntă viață, ca la o făclie luminoasă, priveau și se întăreau duhovnicește, pentru că era desăvîrșit în bunătățile și nevoințele călugărești, iubind postul și înfrînarea ca pe o dulce hrană, avînd osteneala ca pe o odihnă și sărăcia ca pe o bogăție păzind-o. Era milostiv, iubitor de străini, îndurător, iubitor de frați, blînd, tăcut și tuturor bine apropiat. Avea în gură cuvîntul dres cu sarea înțelepciunii, prin care totdeauna învăța pe frați la calea cea mîntuitoare. A orînduit în mănăstire ca părinții să mănînce o dată în zi și aceasta seara, și atunci să nu primească bucate și băuturi, ci numai pîine și apă și acestea cu măsură, ca nu cumva, îngreunîndu-și pîntecele cu prea mare sațiu și multă băutură, să se facă nelesnicioși și greoi spre sculare la rugăciunea cea de la miezul nopții.

Iar după rugăciune să se îndeletnicească la lucrul mîinilor, păzindu-se cu de-adinsul, ca nici un ceas să nu treacă în deșer-tăciune, ca nu cumva diavolul, aflînd fără lucru pe vreun călugăr, să-l vîneze pe el cu înlesnire în cursa păcatului. Pentru că, lene-virea și deșertăciunea sînt începutul căderii în păcat. Apoi, a mai poruncit fraților ca să șadă prin chilii și să se liniștească, neumblînd de colo pînă colo, căci adunîndu-se la vorbe deșarte, multe împie-dicări se fac din cuvintele seci, precum mărturisește Scriptura: "Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune". Știința curată să se păzească ca lumina ochiului, sărăcia să o iubească mai mult decît aurul și argintul și ascultarea s-o aibă ca pe o ajutătoare la cîști-garea mîntuirii. Apoi smerenia, dragostea, răbdarea, nerăutatea, și toate celelalte fapte bune călugărești, să le cîștige ca pe o vistierie de mult preț și numai întru dînsele să se îmbogățească.

Învățînd în felul acesta pe frați, și rînduind bine locașul, pre-cum se cădea, a poruncit să se adune toți părinții. Și alegînd dintre dînșii pe cel care îl știa că este mai presus decît toți ceilalți, cu fap-ta bună, pe acela l-a pus în locul său, păstorul lor. Iar el a vrut să se ducă în cel mai adînc pustiu, iubind liniștea și depărtîndu-se de oameni. Și pentru că avea darul de a tămădui neputințele și a alunga dracii, se aduna la dînsul de pretutindeni mare mulțime de oameni, aducîndu-și acolo pe neputincioșii lor. Încă și boierii vestiți veneau pentru binecuvîntare, astfel că el nici aici nu putea să aibă desăvîrșită liniște călugărească. Mai în urmă, supărîndu-se de neodihnă, a gîndit să se ducă tot mai afund în pustie, depărtîndu-se și fugind de slava omenească. Deci, rugîndu-l mult ca să nu-i lase pe ei, au plîns după dînsul ca sărmanii după tatăl lor, pentru că nu au reușit cu niciun chip să-l oprească.

Însă, rugăciunea cea bineprimită către Dumnezeu a bunului părinte nu părăsea pe fiii săi. Căci cu rugăciunea lui toți sporeau pe căile și în poruncile Domnului și ca niște crini sădiți în pustie înfloreau prin sfințenie. Deci, după ce a sărutat pe frați și i-a bine-cuvîntat încredințîndu-i lui Dumnezeu, s-a dus în cele mai depăr-tate pustietăți și în prăpăstii nestrăbătute.

Apoi, mergînd cale ca de o zi, a aflat altă peșteră, care era în hotarele Ierihonului, și sălășluindu-se într-însa, viețuia după voința lui Dumnezeu, preamărindu-L pe El ziua și noaptea ca un înger. Hrana lui erau verdețurile de ierburi care creșteau împrejurul locului aceluia, dar mai mult se hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, prin rugăciunile cele neîncetate, și prin lacrimile cele fierbinți care ieșeau din dragostea inimii, cea către Dumnezeu, la care era cu totul dedat ca și psalmistul, zicînd: "Făcutu-s-au lacrimile mele, mie, pîine ziua și noaptea" (Psalm 41,3). Iar petrecînd el acolo cîtăva vreme, l-a descoperit pe el Dumnezeu la oameni ca pe o comoară în țarină ascunsă; căci mulți, mîhnindu-se de ducerea lui și întristîndu-se pentru lipsirea bunului părinte și sfătuindu-se, oarecare din frați s-a dus, căutînd prin pustie pe păstorul lor. Și străbătînd mulți munți și văi, au aflat pe cel ce căuta, așa vrînd Dumnezeu, ca povățuitorul cel iscusit și bunul ocîrmuitor, nu numai pe el, dar și pe alții mulți să-i povățuiască și să-i îndrepte la Împă-răția Cerurilor. Dintr-acel ceas a fost știut locul singurătății lui și au început a veni la dînsul călugării și mirenii, dorind să viețuiască cu dînsul, să-i vadă fața lui cea cu chip de înger, și să se sature de folositoarele lui vorbe. Și în scurtă vreme turma cea de oi cuvîn-tătoare s-a adunat din ce în ce și s-a făcut o altă mănăstire, după aceeași rînduială și așezare ca și cea dintîi.

Și creștea și se înmulțea slava lui Dumnezeu în locurile cele pustii și neumblate, mai mult decît în mijlocul cetăților celor cu multă lume, în care se află fărădelege și vrajbă. Cu toate acestea Hariton n-a petrecut multă vreme în acest de pe urmă loc cu fiii săi, căci așezînd toată rînduiala mănăstirească precum se cădea, iar s-a dus tot mai în pustiul cel adînc care se află de la părțile Tecuitului, ca la patrusprezece stadii sau mai mult, și acolo, asemă-nîndu-se lui Ilie și Mergătorului înainte, se depărta mereu și fugind se sălășluia în pustie, așteptînd pe Dumnezeul Cel ce-l mîntuiește pe el.

Și trecea din loc în loc, prin văi, prin surpături, prin dealuri, prin crăpături, prin prăpăstiile pămîntului, cu totul pe sine încre-dințîndu-se lui Dumnezeu. Iar osteneala lui cea din pustie cine o va spune? Fără numai unul Dumnezeu cel ce știe cele ascunse. Acela îi știa nevoințele lui, spre ostenelile lui privea și în locul acestora îi gătea lui cereștile răsplătiri.

Rătăcind el prin pustie multă vreme, a vrut Dumnezeu ca iar făclia care strălucea prin bunătăți să vină la arătare de sub obrocul pustiului și prin chipul vieții sale să lumineze tuturor celor ce do-reau să meargă pe calea cea strîmtă, care duce la viața cea veșnică. Căci iar l-au aflat pe el oarecare din nevoitorii cei ce umblau prin pustie și căzînd la picioarele lui, l-au rugat pe el ca să-i primească să petreacă cu dînsul și să rîvnească cuvioaselor lui lucruri. Acestea întîmplîndu-se cuviosului, alții s-au înștiințat, și au început a se aduna mai mulți la dînsul, fugind de lumea cea deșartă. Iar el, iată, adunînd a treia turmă de oi ale lui Hristos și învățîndu-i călugăria a întemeiat a treia mănăstire, care mai pe urmă în lumea siriană se numea Suchia, iar grecește se chema Lavra veche. Apoi s-a suit în vîrful muntelui ce era acolo și s-a sălășluit pe un deal foarte înalt, care avea în sine o peșteră mică, la care abia era cu putință a se sui pe o scară prea înaltă. Acolo numai singur sta, ca pe un scaun, depărtîndu-se de la pămînt, și de cele cerești apropiindu-se cu sălășluirea. Și de acolo, stînd ca un bun păstor la strană, privea spre ale sale mănăstiri cu rugăciune și se ruga pentru mîntuirea fraților celor adunați prin purtarea de grijă și ca o cîrmă în corabie stînd, ocîrmui înotarea atîtor suflete. Pentru că, de la toate mănăstirile cele de dînsul zidite alergau la el, trebuindu-le povățuitor.

Și a viețuit la acel loc pînă la adînci bătrînețe, în post, în rugăciuni și în nevoințele pe care a le spune nu este cu putință, pentru că din zi în zi osteneli peste osteneli adăugînd, se arăta în trup fără de trup. Deci locul acela era fără de apă, și nu vrea părintele ca cineva din frați să se ostenească pentru el, aducîndu-i lui de departe apă, căci singur nu putea să-și aducă din pricina grelei suiri la înălțimea dealului, și pentru slăbirea trupului celui mult ostenit ce îmbătrînise.

De aceea, a făcut rugăciune către Dumnezeu cu de-adinsul, ca să scoată din piatră apă, ca lui Israel în pustie. Și s-a făcut așa. Pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El, și rugăciunea lor o ascultă, și îndată din piatra cea uscată și netăiată a ieșit izvor de apă cu puterea lui Dumnezeu.

Așa de mult a putut rugăciunea îmbunătățitului părinte la Dumnezeu.

Deci, a petrecut prea desăvîrșit în bunătăți și ajungînd ca un strugur copt la vreme, s-a apropiat de sfîrșitul său fericit, pentru care luînd înștiințare de la Dumnezeu, a chemat în pustiul acela de la cele trei mănăstiri ale sale pe egumeni și pe frați, care se în-mulțiseră ca stelele cerului prin rugăciunile și mijlocirile lui. Și le-a spus lor de ieșirea sa care era aproape: "Eu, zise, mă voi duce de la voi, precum poruncește Domnul, pentru că a sosit vremea, pe care de demult cu dorire am așteptat-o, ca dezlegîndu-mă din legăturile trupești, să merg și să mă arăt feții Dumnezeului meu. Iar voi, fiilor, să vă îngrijiți de mîntuirea voastră, fiecare din voi scăpînd din cursele vrăjmașului, să se învrednicească pentru a putea ieși din trup la vremea sfîrșitului și să intre la Domnul și să cîștige mila Lui". Acestea auzindu-le, toți au plîns, zicînd: "Ne lași pe noi fiii tăi, părinte și învățătorul nostru, ne lași pe noi, păstorule și povățuitorule, te stingi, luminătorul nostru și povățuitorul căii noastre!"

Iar el îi mîngîia pe ei, zicînd: "Domnul nostru Iisus Hristos a făgăduit ca să fie cu noi nedespărțit pînă la sfîrșitul veacului. Acela nu vă va lăsa pe voi, la Care, de voi afla îndrăznire, voi ruga bunătatea Lui ca să nu vă despartă pe voi unul de altul - ca pe oi de capre - la înfricoșata sa judecată, ci pe toți să vă pună cu cei binecuvîntați ai săi de-a dreapta și să ne adune pe noi într-o ogradă a Împărăției Sale".

Apoi îl întrebară pe el frații: "Ce poruncești părinte să facem cu trupul tău? Unde să-l îngropăm pe el?" Iar el a zis: "Să dați țărîna țărînei, unde veți vrea. Căci al Domnului este pămîntul, și plinirea Lui". Iar ei au zis: "Nu, părinte, trei mănăstiri ai zidit, și trei turme ai adunat! Fiecare din ele ar dori să aibă la tine moaș-tele tale, pentru aceasta să nu fie între noi pricină, să rînduiești acum unde să punem moaștele sale!" El, făcînd după dorința lor, a vrut a fi îngropat în mănăstirea sa cea dintîi, unde a fost prins de tîlhari și cu minune, prin darul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de dînșii.

Apoi, luîndu-l pe el tot soborul, l-au dus încă viu la locașul acela, în care mult pentru cea desăvîrșită viață călugărească învă-țînd pe frați, și pace tuturor dîndu-le, s-a culcat pe pat și și-a dat în mîinile Domnului sfîntul său suflet, neavînd nici un fel de durere trupească.

Așa s-a sfîrșit cuviosul părintele nostru Hariton, mucenicul lui Hristos, mărturisitorul și bunul nevoitor. Și s-au tînguit după dînsul toți părinții pustnici și tot pustiul s-a umplut de glasul plîngerii după cel atît de mare părinte și învățător, care ca un soare strălucea lumea. Și plîngînd mult deasupra lui, au îngropat sfintele lui moaște cu cinste, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh în veci. Amin.



În această zi pomenirea sfîntului prooroc Baruh. Și sfinții mucenici frați buni, Alexandru, Alfeu și Zosima. Și sfîntul mucenic Marcu păstorul și sfinții mucenici Nicon, Neon și Kliodor, care în vremea lui Dioclețian împăratul (284-305), s-au chinuit pentru Hristos în Antiohia Pisidiei.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.