Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața și ostenelile Sfîntului, slăvitului și
întru tot lăudatului Apostol și Evanghelist Ioan
(26 septembrie)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



Sfîntul Apostol și Evanghelist Ioan - de Dumnezeu cuvîntătorul - era fiul lui Zevedei și al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescărești la pro-poveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, își alegea din pescari apostoli și a chemat pe cei doi frați, pe Petru și pe Andrei, atunci a văzut și pe Iacob al lui Zevedei și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-și mrejele lor, și i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia și pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea și tot pămîntul să umple. Și umbla după Bunul său Învățător urmînd pașilor Lui, și învățînd înțelepciunea care ieșea din gura Lui. Și era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrșită și pentru curăția fecioriei. Și l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales și era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeiești. Cînd a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob și pe Ioan. Cînd în Tabor a vrut să-și arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan. Cînd se ruga în grădină și acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: "Ședeți aici, pînă ce Mă voi duce acolo și Mă voi ruga. Și luînd cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista și a se mîhni" (Matei 26, 36-37).

Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dînsul. Iar cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vînzătorul său și se întrebau ucenicii, nepricepîndu-se pentru cine grăiește. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învățător, precum singur spune în Evanghelia sa: "Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus". Deci, Simon Petru i-a făcut semn acestuia și i-a zis: "Întreabă cine este despre care se vorbește". Și că-zînd acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: "Doamne, cine este?" (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încît putea fără de opreliște să se rezeme pe pieptul Domnului și să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decît alții. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toți lăsînd pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dînsul, și plîngînd și tînguindu-se cu Prea-curata și Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar și la cruce și la moarte, împreună cu dînsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Și sub cruce s-a numit de Dînsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,... văzînd pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi a zis ucenicului: "Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a lua-t-o la sine" (Ioan 19, 26-27).

Și o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, și i-a slujit ei pînă la cinstita și slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducîndu-se cinstitul și sfîntul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormînt, sfîntul Ioan a dus înaintea patului Ei stîlparea ce strălu-cea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunîndu-i de mutarea ei de pe pămînt pe cer.

Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Și mergînd se mîh-nea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare, pe care le și spusese ucenicului său Prohor. Și dacă intrară din Ioppi în corabie, și începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unspre-zecelea din zi și s-a spart corabia în noaptea aceea, și toți cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. Iar în ceasul al șaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toți la uscat, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plîngînd mult pentru el, s-a dus în Asia. Și mergînd patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lîngă mare, și s-a odihnit de osteneală. Și privea spre mare și se întrista pentru Ioan, și iată, din mare spumîndu-se un val, s-a trîntit de mal cu sunet tare și a dat afară pe Ioan viu.

Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea și a aflat pe Ioan, și l-a ridicat pe el de la pămînt și cuprinzîndu-se în brațe, au plîns și au mulțumit lui Dumnezeu de toate. Așa a petrecut sfîntul Ioan patruzeci de zile și patruzeci de nopți în mare înotînd, și cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Și intrară în sat și cerînd pîine și apă s-au întărit, și s-au dus după aceea în Efes.

Intrînd ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată și vestită pînă și la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ținea baia cea de obște în cetatea aceea. Femeia aceea prinzîndu-i pe ei, i-a pus în baie să slujească și îi chinuia rău.

Însă cu meșteșugirea sa i-a tras pe amîndoi spre slujba sa, pe Ioan ca să aprindă focul, iar pe Prohor să toarne apă. Și au petre-cut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia aceea era un de-mon, care în toți anii sugruma pe unul din cei ce se spăla într-însa, tînăr sau tînără. Căci, cînd se zidea baia și s-a săpat temelia, un tînăr și o tînără, după sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, și de atunci începuse a se face mereu cîte o ucidere ca aceea. Apoi, s-a întîmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetății. Pe cînd se spăla Domnos în baie, a năvălit asupra lui dracul și l-a sugrumat, și plîngere multă s-a făcut după dînsul. Și s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înștiințîndu-se de aceasta, era în mare întristare, cît a și murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să învieze pe Domnos. Și, rugîndu-se, își chinuia trupul său, dar n-a reușit nimic. Iar Ioan întrebînd pe Prohor despre ceea ce se întîmpla, i-au văzut pe dînșii Romana vorbind și a apucat pe Ioan și a început a-l bate tare, mustrîndu-l și ocărîndu-l. Și aruncînd pricina morții lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: "De nu vei învia pe Domnos, sufletul tău din trup îl voi despărți".

Ioan, rugîndu-se, a înviat pe copil și s-a spăimîntat duhul Romanei, zicînd că sau Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos și-i învăța să creadă întru Dînsul. Apoi, a înviat și pe Dioscorid. Și Dioscorid, Domnos și Romana crezură în Hristos și se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul și se mira de ceea ce se făcuse, și unii ziceau de Ioan și de Prohor că sînt vrăjitori, iar alții ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morți. Deci, a gonit Ioan și pe duhul cel viclean din baie, și petreceau amîndoi în casa lui Dioscorid, întărind în credință pe cei din nou luminați, și îi învăța pe ei la viață îmbunătățită.

Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, și tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănțuind și jucînd lîngă capiștea Artemidei. Iar aproape de capiște era idolul zeiței aceleia. Suindu-se și Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, și mustra cu mare glas orbirea lor, că nu știu cui se închină și că în locul lui Dumnezeu cinstesc pe diavolul. Iar mulțimea se umplu de mînie pentru aceasta și arunca cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dînsul, ci întorcîndu-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzîndu-și mîinile în sus, a început a se ruga și îndată s-a făcut arșiță și zăduf mare pe pămînt și au căzut din mulțime bărbați ca la două sute și au murit. Iar ceilalți, din frica care îi cuprinsese și-au venit în fire și se rugau lui Ioan ca să cîștige milă, căci cutremur și frică căzuse peste dînșii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toți morții au înviat și toți au căzut la picioarele lui Ioan și crezînd în Hristos, s-au botezat. Și acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani și care sculîndu-se, a preamărit pe Dumnezeu.

Și multe alte semne împlinindu-se de Ioan, și străbătînd au-zul minunilor pretutindeni și văzînd diavolul cel ce petrecea în capiștea Artemidei și înțelegînd că are să se surpe de dînsul, a luat un chip de ostaș asupră-și și plîngînd cu amar, ședea la un loc anu-me. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este și de ce plînge așa tare. Iar el zicea: "Eu sînt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniță, și mi se dăduse mie ca să păzesc doi vrăji-tori care veniseră de la Ierusalim, Prohor și Ioan, care erau osîndiți la moarte pentru mulțimea lucrurilor rele ale lor, și dimineață era să fie cu amar pierduți, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanțuri și din temniță noaptea, și am căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru dînșii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să-i caut. Și aud că acei vrăji-tori se află aici, dar n-am ajutor ca să-i prindă pe ei cineva". Acestea zicînd diavolul, arăta o scrisoare de mărturie pentru aceea și arăta și o pungă mare de aur ca să o dea acelora care ar pierde pe niște vrăjitori ca aceia.

Acestea auzindu-le oarecari ostași, le era jale de dînsul și au pornit cu mulțime împotriva lui Ioan și a lui Prohor și, ducîndu-se în casa lui Dioscorid, îi ziceau: "Sau ne dai nouă pe vrăjitori, sau casa ta o vom arde". Iar Dioscorid voia ca mai bine casa lui să o ardă decît să le dea lor pe Apostolul cu ucenicul Prohor. Dar știind Ioan cu duhul că tulburarea poporului o să iasă în bine, s-a dat pe sine adunării și pe Prohor.

Aducîndu-i cu zgomot mulțimea, ajunseră la capiștea Artemidei. Și s-a rugat Ioan lui Dumnezeu, încît a căzut îndată capiș-tea idolească, dar n-a vătămat nici un om. Și a zis Apostolul către diavolul cel ce ședea acolo: "Ție îți zic, necuratule diavole: spune cîți ani ai de cînd petreci aici și de ai pornit tu pe poporul acesta asupra noastră?" Iar dracul a zis: "Sînt două sute patruzeci și nouă de ani de cînd petrec aici și eu am pornit pe poporul acesta asupra voastră". Iar i-a zis Ioan lui: "Ție îți poruncesc în numele lui Iisus Nazarineanul, să nu mai petreci în locul acesta". Și îndată a ieșit diavolul. Și s-a spăimîntat tot poporul, și au crezut în Hristos. Încă s-au făcut și mai mari semne de Ioan și multă mulțime de oameni s-au întors la Domnul.

În acea vreme Domițian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridi-cat prigonire mare asupra creștinilor. Ioan a fost pîrît la dînsul și, prinzîndu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întîi l-au bătut, apoi l-au adă-pat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvîntul lui Hristos: "Și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma" (Marcu 16,18).

Atunci îl aruncară într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar și de acolo a ieșit nevătămat. Și strigau mulțimile: "Mare este Dumnezeul creștinilor". Și Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osîndit la deportare în insula Patmos, precum și în vis a zis Domnul lui Ioan: "Ți se cade ție multe să pătimești, și vei fi izgonit la un os-trov, care are mare trebuință de tine".

Deci, luînd ostașii pe Ioan cu Prohor, i-au dus în corabie și începură a călători pe mare. Iar într-una din zile, călătorind ei, șezură oamenii împărătești la masă, și s-au veselit avînd mulțime de bucate și de băuturi. Dar unul dintre dînșii, tînăr fiind, jucîndu-se a căzut din corabie în mare și s-a înecat. Atunci veselia lor întru plîngere li s-a întors și bucuria în tînguire, pentru că nu puteau să ajute cu nimic celui căzut în adîncul mării. Dar mai ales tatăl copi-lului aceluia, fiind acolo în corabie, se tînguia foarte, și era cît pe ce să se arunce în mare, de n-ar fi fost ținut de alții. Știind pe Ioan puternic în semne, cu de-adinsul toți l-au rugat ca să-i ajute. Iar el a întrebat pe fiecare dintre dînșii pe care Dumnezeu cinstește.

Și ziseră ei unul pe Apolon, altul pe Dia, altul pe Ercule, iar unii pe Asclepias și alții pe Artemida Efesului. Și a zis către dînșii Ioan: "Atîția zei aveți și nu pot să mîntuiască un om din înecare?" Și i-a lăsat pe ei ca să fie în mîhnire pînă a doua zi. Iar a doua zi, în ceasul al treilea din zi, fiindu-i jale și lui Ioan de pierzarea tînă-rului, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi din destul și îndată s-a făcut fierbere în mare, și ridicîndu-se spre corabie un val, a aruncat pe tînăr viu înaintea picioarelor lui Ioan. Acest lucru toți văzîndu-l s-au spăimîntat și s-au bucurat de tînărul cel întors de la înec. Iar pe Ioan au început a-l cinsti foarte și au luat de pe dînsul lanțurile cu care era ferecat.

Altădată noaptea, în ceasul al cincilea, s-a făcut în mare o furtună grozavă, și toți deznădăjduindu-se de viața lor, strigau. Și cînd corabia era să se sfărîme au strigat către Ioan rugîndu-l ca să-i ajute, și să roage pe Dumnezeul său ca să-i mîntuiască din pierzarea aceea. Iar el, poruncindu-le lor să tacă, a început a se ruga, și îndată a încetat furtuna și s-a făcut liniște numaidecît. Unul din ostași era cuprins de durerea pîntecului și, fiind aproape să moară, Apostolul l-a făcut sănătos. Apoi, la o vreme, li s-a sfîrșit apa din corabie și mulți slăbind de sete, erau aproape de moarte, iar Ioan a zis lui Prohor să umple vasele din mare; și cînd erau pline vasele, a zis: "În numele lui Iisus Hristos scoateți și beți". Și scoțînd au aflat apă dulce, și bînd s-au răcorit, și pentru aceasta toți s-au bote-zat și vroiau să scoată pe Ioan din legături ca să meargă oriunde va vrea. Dar el îi sfătuia pe dînșii să-l ducă la locul ce li s-a poruncit. Și ajungînd la ostrovul Patmos, au dat scrisoarea ighemonului. Iar Miron, socrul ighemonului, a luat pe Ioan și pe Prohor în casa sa.

Miron avea un fiu mai mare, anume Apollonid. Acela avea în sine un drac iscoditor, care spunea cele ce vor să fie. Și toți aveau pe Apolonid ca pe un prooroc. Dar cînd a intrat Ioan în casa lui Miron, Apolonid s-a făcut îndată neștiut. El a fugit într-altă cetate, temîndu-se să nu izgonească Ioan dintr-însul duhul cel isco-ditor. Apoi, fiind necaz în casa lui Miron pentru Apollonid pentru că se făcuse neștiut, a venit o scrisoare de la dînsul la Miron, care îl înștiința că Ioan vrăjitorul l-a izgonit pe el din casă cu farmecele, și nu poate să se întoarcă pînă ce nu va pierde pe Ioan. Iar Miron, citind scrisoarea, a alergat la ginerele său ighemonul, spunîndu-i ceea ce se făcuse. Iar ighemonul, prinzînd pe Ioan, vrea să-l dea pe el la mîncarea fiarelor.

Ioan a rugat însă pe ighemonul să-i îngăduiască puțin și să-i dea voie să trimită el pe ucenicul său la Apollonid, făgăduindu-se că-l va întoarce acasă. Iar ighemonul n-a oprit să fie trimis uceni-cul, dar pe Ioan legîndu-l cu două lanțuri, l-a aruncat în temniță. Și s-a dus Prohor la Apollonid cu scrisoarea lui Ioan, în care era scris așa: "Ioan Apostolul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, iscodito-rului duh aceluia ce petrece în Apollonid îi poruncesc: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, să ieși din zidirea lui Dumnezeu, și să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din ostrovul acesta singur să fii în locuri fără de apă, iar nu întru oameni". Cînd a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apollonid, îndată a ieșit dintr-însul dracul. Iar Apollonid și-a venit în fire, și ca din somn deșteptîndu-se, a plecat cu Prohor, întorcîndu-se în cetatea sa. Dar nu a mers îndată acasă, ci a alergat mai întîi la Ioan în temniță și, căzînd la picioarele lui, îi da lui mulțumită pentru că l-a slobozit de duhul cel necurat. Și înștiințîndu-se părinții, frații și rudeniile de întoarcerea lui Apollonid, s-au adunat toți, și s-au bucurat și l-au scos pe Ioan din lanțuri și din închisoare.

Pentru că Apollonid a spus despre sine, zicînd așa: "Iată, mulți ani sînt de cînd mă odihneam pe patul meu, cuprins de un somn greu, și un om de-a stînga patului stînd, m-a scuturat și m-a deșteptat. Era mai negru decît un trunchi pîrlit și putred, și ochii lui ardeau ca luminile, și m-am cutremurat de frică. Iar el a zis către mine: "Deschide-ți gura ta" și am deschis-o, și a intrat în gura mea, și a umplut pîntecele meu, și din ceasul acela cunoștință mi-a făcut mie și la bine și la rău, și pentru toate cele ce se făceau în casă. Iar cînd a intrat Apostolul lui Hristos în casa noastră, atunci mi-a zis cel ce ședea în mine: "Să fugi de aici Apollonide, ca să nu mori rău, că acest om este vrăjitor și va să te omoare pe tine". Și îndată am ieșit, și am fugit în altă cetate. Iar cînd am vrut să mă întorc, nu mă lăsa, zicîndu-mi: "De nu va muri Ioan, tu nu vei pu-tea să trăiești în casa ta".

Apoi, venind Prohor în cetatea în care eram, dacă l-am văzut pe el, îndată necuratul duh a ieșit din mine cu același chip cu care a intrat întîi în pîntecele meu. Și m-am ușurat de multă greutate, mintea mea s-a îndreptat și m-am făcut sănătos". Auzind acestea, toți au căzut în fața lui Ioan. Iar el, deschizîndu-și gura sa, i-a învățat pe ei credința cea în Domnul nostru Iisus Hristos.

Și au crezut Miron cu femeia și cu fiii săi, și s-au botezat, și s-a făcut bucurie mare în casa lui. Iar mai pe urmă și femeia ighe-monului, Hrisippia, fiica lui Miron, a primit sfîntul botez cu fiul său și cu toate slugile sale. Iar după dînsa Lavrentie, bărbatul ei, guvernatorul ostrovului aceluia, s-a botezat și și-a lepădat stăpînirea sa, ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate. Și au petrecut Ioan cu Prohor în casa lui Miron trei ani, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu. Și multe semne și minuni au făcut acolo cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au tămăduit și dracii au gonit, a răsturnat la pămînt numai cu cuvîntul capiștea lui Apollon cu toți idolii lui, și pe mulți aducînd la credință, i-a botezat.

Era în părțile acelea un vrăjitor, anume Chinops, petrecînd în loc pustiu și sfătuindu-se cu necuratele duhuri în ani îndestulați. Oamenii din ostrov îl aveau toți pe acela ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile care se făceau de dînsul. Iar jertfitorii lui Apollon, mîniindu-se foarte împotriva lui Ioan pentru risipirea capiștei lui Apollon, și pentru că i-a întors pe toți oamenii la credința sa, învățîndu-i în numele lui Iisus Hristos, s-au dus la Chinops și s-au jeluit înaintea lui împotriva Apostolului lui Hristos, rugîndu-l pe el să izbîndească necinstirea idolilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate, fiindcă de mulți ani petrecea în locul acela neieșitorul, ci mai mult cetățenii mergeau la dînsul. Însă le-a făgăduit că o să trimită un duh viclean în casa lui Miron ca să ia sufletul lui Ioan și să-l dea pe el judecății celei veșnice. Deci, a do-ua zi a trimis la Ioan pe un mai mare din viclenele duhuri, poruncindu-i ca să aducă la dînsul sufletul lui.

Iar diavolul, mergînd în casa lui Miron, a stat la locul unde era Ioan. Acesta însă știind de acel diavol, i-a zis: "Îți poruncesc ție, în numele lui Hristos, să nu ieși din locul acesta pînă nu-mi vei spune pentru ce pricină ai venit aici la mine". Diavolul însă sta legat de cuvîntul lui Ioan, zicînd către dînsul: "Jertfitorii lui Apollon au mers la Chinops și s-au rugat lui ca să meargă în cetate și să aducă asupra ta moarte, și n-a vrut, zicînd: "De mulți ani trăiesc în locul acesta neieșind, și acum oare să mă ostenesc pentru acel om ce este prost și de nimic? Ci mergeți și vă vedeți de treabă în calea voastră, iar de dimineață eu voi trimite un înger al meu, care va lua sufletul lui și-l va aduce la mine, și eu îl voi da pe el judecății celei veșnice". Și a zis Ioan către diavolul acela: "Te-a mai trimis pe tine vreodată undeva ca să iei suflet omenesc și să-l aduci la dînsul?" Și a zis diavolul: "Am fost trimis de am omorît, dar suflet n-am luat". Iar Ioan zise: "Dar pentru ce îl ascultați pe el?" Și diavolul zise: "Toată puterea satanei este întru dînsul și are învoire cu boierii noștri și noi cu dînsul sîntem și Chinops ne ascultă pe noi, și noi pe el". Apoi i-a zis Ioan: "Eu, Apostolul lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule viclean, să nu mai intri în locuințele omenești, nici să te mai întorci la Chinops, ci să ieși și să te muncești afară din ostrovul acesta. Și îndată a ieșit diavolul din ostrov. Iar Chinops, văzînd că nu se întoarce duhul, a trimis pe altul, dar și acela a pătimit tot așa. Apoi pe alți doi din mai marii întunericului a trimis, și a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, ca să-i aducă răspuns lui. Intrînd un diavol la Ioan, și pătimind aceleași ca și cei ce au mers mai întîi, iar celălalt diavol care stătea afară, văzînd nevoia tovarășului său, a fugit la Chinops și i-a spus ceea ce se făcuse. Chinops s-a umplut de mînie pentru aceasta, și luînd toată mulțimea diavolească, a mers în cetate, și s-a bucurat toată cetatea văzînd pe Chinops și toți mergînd, i se închinau lui. Aflînd pe Ioan că învăța poporul, s-a umplut de multă mînie, și a zis către popor: "Oameni orbi, de ce ați rătăcit din calea adevărului? Ascultați-mă pe mine. De este drept Ioan și de sînt drepte cele grăite de dînsul, să vorbească cu mine și să facă acel fel de minuni, pe care și eu le voi face, și veți vedea cine din noi este mai mare: Ioan sau eu? De va fi el mai mare decît mine, voi crede și eu cele grăite și făcute de dînsul".

Și luînd Chinops pe un tînăr, i-a zis lui: "Tinere, dar viu este tatăl tău?" Iar el i-a răspuns lui: "A murit". Și a zis Chinops: "Cu ce moarte a murit?"Acela a zis: "Corăbier a fost și spărgîndu-se co-rabia, s-a înecat în mare". Și a zis Chinops către Ioan: "Acum să-ți arăți Ioane puterea ta! Ca să credem cele zise de tine, să pui pe tată viu înaintea fiului său". Și a zis Ioan: "Nu m-a trimis pe mine Hristos ca să ridic pe cei morți din mare, ci pe oamenii cei amăgiți să-i învăț". Și a zis Chinops tuturor oamenilor: "Măcar acum să mă credeți pe mine că Ioan este înșelător și vă amăgește pe voi. Prin-deți-l pe el și-l țineți, pînă ce voi aduce pe tatăl tînărului viu. Și ținură pe Ioan. Chinops și-a întins mîinile și a lovit cu ele și a făcut plesnet în mare, și toți temîndu-se, s-a făcut nevăzut la ochii lor. Și toți și-au ridicat glasurile lor, zicînd: "Mare ești Chinopse". Și de năprasnă a ieșit Chinops din mare, țiind precum a zis pe tatăl tînă-rului, și toți se mirară.

Și a zis Chinops: "Oare acesta este tatăl tău ?" Și a zis tînărul: "Așa Doamne", și s-au închinat toți lui Chinops. Și popoa-rele căutau să ucidă pe Ioan, dar i-a oprit pe ei Chinops, zicîndu-le: "Cînd veți vedea mai mari decît acestea, atunci să fie chinuit". Și chemînd pe alt om i-a zis lui: "Dar tu ai avut fii?". "Da, Doamne, dar din zavistie l-a ucis cineva". Și îndată a strigat Chinops, che-mînd pe nume pe ucigaș și pe cel ucis, și amîndoi au stat de față. Și a zis Chinops omului aceluia: "Oare acesta este fiul tău?" Și a zis omul: "Da, Doamne". Și a zis Chinops lui Ioan: "Ce te minu-nezi Ioane?" Și i-a zis Ioan: "Eu de aceasta nu mă minunez". Și a zis Chinops: "Mai mari decît acestea vei vedea, și atunci te vei minuna, și nu vei muri pînă ce te voi înfricoșa pe tine cu semnele". Și a zis Ioan lui Chinops: "Semnele tale de grabă se vor strica". Iar mulțimea auzind un cuvînt ca acesta, s-a repezit asupra lui Ioan, și l-a bătut foarte mult, pînă cînd a crezut că este mort. Și a zis Chi-nops către popor: "Lăsați-l neîngropat, ca să-l mănînce păsările cerului". Și se duseră toți de la acel loc, bucurîndu-se cu Chinops. Iar dupa aceasta, auzind Chinops că Ioan învață la locul ce se numea aruncare de pietre, a chemat pe un diavol cu care făcea vrăji. Și mergînd la locul acela, a zis lui Ioan: "Gîndesc că mai multă rușine și înfruntare să-ți fac ție și pentru aceea te-am lăsat viu. Să vii însă la nisipul mării și vei vedea puterea mea, și te vei rușina". Și urmau după dînsul acei trei diavoli, de care se părea poporului că Chinops i-a înviat din morți. Și lovind tare, cu plesnet mîinile sale, s-a afundat și de la ochii tuturor s-a făcut nevăzut.

Iar mulțimea a strigat: "Mare ești Chinopse și nu este altul mai mare decît tine!". Iar Ioan a poruncit diavolilor celor ce în o-menesc stau, să nu se ducă de la dînsul, și s-a rugat Domnului ca să nu se socotească întru cei vii Chinops, și așa a fost.

Pentru că deodată s-a tulburat marea, și fierbea cu valurile, și n-a mai ieșit Chinops din mare, ci a rămas acolo în adîncul mării, precum Faraon cel de demult, afundîndu-se ticălosul. Iar dia-volilor acelora pe care îi socotea poporul că sînt oameni sculați din morți, le-a zis Ioan: "Întru numele lui Iisus Hristos celui răstignit, și a treia zi înviat, să ieșiți din ostrovul acesta". Și îndată s-au făcut nevăzuți. Iar poporul stăruia, așteptînd pe Chinops trei zile și trei nopți pe nisip, pînă cînd de foame și de sete, și de arșița soarelui, cei mai mulți dintr-înșii au slăbit și zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit. Iar pe oamenii aceia, miluindu-i Ioan și ru-gîndu-se pentru mîntuirea lor, și vorbindu-le mult despre credință, le-a înviat copiii, le-a tămăduit pe neputincioșii lor, și toți apropiindu-se, cu un gînd la Domnul s-au botezat și s-au dus la casele lor, slăvind pe Hristos. Iar Ioan a mers în casa lui Miron și mergînd adeseori la popor, îi învăța în numele lui Iisus Hristos.

Odată, a găsit lîngă cale un om bolnav zăcînd, cuprins cum-plit de fierbințeală, și l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzîndu-l un iudeu, anume Filon, care se întreba cu dînsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa sa. Și era femeia lui leproasă. Aceasta a căzut la Apostol și îndată s-a tămăduit de lepră și a crezut în Hristos. Atunci și iudeul însuși a crezut și a primit sfîntul botez în casa sa. După aceasta sfîntul Ioan a ieșit la tîrg și s-a adu-nat la dînsul poporul ca să asculte din gura lui învățătura cea mîntuitoare. Apoi au venit și jertfitorii idolești, dintre care unul ispitindu-l pe sfîntul, a zis: "Învățătorule, am un fiu olog de amîn-două picioarele, mă rog ție să-l tămăduiești pe el și de-l vei tămă-dui voi crede și eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduiești". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Pentru ce ispitești așa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleșugul inimii tale?"

Zicînd acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: "În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te și vino la mine". Iar el sculîndu-se, îndată a venit la sfîntul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amîndouă picioarele și a căzut la pămînt de cumplită durere, și striga rugînd pe sfîntul: "Miluiește-mă sfinte al lui Dumnezeu și mă tămăduiește cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El". Deci, milostivindu-se sfîntul, a făcut pe jertfitor sănătos și învățîndu-l credința, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos.

A doua zi, Ioan a mers la un loc unde un om zăcea, avînd neputința udului, și nu se sculase de pe patul său șaptesprezece ani. Pe acesta Apostolul l-a tămăduit cu cuvîntul și l-a luminat cu sfîn-tul botez. Apoi, în acea zi, a trimis la Ioan Antipatul care se dusese la Lavrentie, ginerele lui Miron, rugîndu-l foarte mult să vină în casa lui, căci femeii lui, fiind însărcinată, îi venise ceasul nașterii și suferea cumplit neputînd să nască.

Sfîntul a mers degrab și numai cît a pășit cu piciorul pe pra-gul casei, îndată femeia a născut și i s-a ușurat durerea. Văzînd aceasta Antipatul, a crezut în Hristos cu întreagă casa sa. Apoi, pe-trecînd acolo Ioan trei ani, s-a dus în altă cetate, care era la cincizeci de stadii depărtare, în care locuitorii erau întunecați cu întunerecul închinării la idoli.

Intrînd el acolo, a văzut pe popor făcînd praznic idolilor și pe niște tineri legați și a întrebat pe unul din cei ce stăteau acolo: "Pentru ce sînt legați tinerii aceștia?" Omul acela i-a răspuns: "Avem pe marele Dumnezeu Lup, căruia acum îi săvîrșim praznicul, deci aceluia or să i se junghie tinerii aceștia spre jertfă". Ioan a rugat pe omul acela ca să-i arate și lui pe acel Dumnezeu al său. Iar el a zis: "De vrei să-l vezi pe el, să aștepți pînă la al patrulea ceas din zi, și vei vedea jertfitorii cu poporul mergînd la locul unde se arată Dumnezeu, vei merge și tu cu dînșii și vei vedea pe Dumnezeul Lup". Iar Ioan i-a zis: "Te văd pe tine om bun, iar eu sînt nou-venit aici, mă rog ție ca tu însuți să mă duci îndată la acel loc, căci doresc foarte mult să văd pe dumnezeul vostru și de mi-l vei arăta, îți voi da un mărgăritar de mare preț". El, luînd pe Ioan, l-a dus și i-a arătat un loc de luncă noroios și plin de apă și i-a zis: "De aici iese Lupul, dumnezeul nostru, și se arată la popor". Ioan aștepta deci ieșirea acelui dumnezeu și, iată, aproape de al patrulea ceas din zi, s-a arătat diavolul în chip de lup prea mare, ieșind din apă, pe care sfîntul Ioan, cu numele lui Hristos legîndu-l, l-a întrebat: "De cîți ani locuiești aici?" Diavolul i-a răspuns: "De șap-tezeci de ani". Iar Apostolul lui Hristos a zis: "Îți poruncesc ție în numele Tatălui, și al Fiului și al sfîntului Duh, să ieși din ostrovul acesta și să nu mai vii niciodată aici!" Și îndată diavolul s-a stins. Omul acela, văzînd ceea ce se făcuse, s-a spăimîntat și a căzut la picioarele sfîntului. Iar el l-a învățat pe dînsul sfînta credință și i-a zis: "Iată, îți dau mărgăritarul pe care ți l-am făgăduit ție". În acea vreme jertfitorii au ajuns la locul acela cu tinerii cei legați, avînd cuțite în mîinile lor și popor mult cu dînșii și aștepta ieșirea lupului, vrînd să-i junghie pe tineri spre mîncarea lui. Dar după ce au așteptat mult, neputînd să mai îngăduiască, s-a apropiat de dînșii Ioan și i-a rugat să dezlege pe tinerii cei nevinovați, că iată nu-i Lupul Dumnezeul vostru. Acesta era diavol, pentru că puterea lui Iisus Hristos l-a biruit pe el și l-a alungat. Ei, auzind că a pierit Lu-pul s-au înfricoșat, și așteptînd mult pe dumnezeul lor și neaflîn- du-l, au dezlegat pe tineri și i-au lăsat slobozi, sănătoși. Atunci sfîntul a început a le propovădui pe Hristos și a le arăta greșeala lor, din care mulți crezînd, s-au botezat.

Era în acea cetate o baie, în care spălîndu-se fiul jertfitorului lui Zeus, a fost sugrumat de diavolul cel ce petrecea acolo. Auzind aceasta tatăl lui, a alergat cu mare plîngere la sfîntul, rugîndu-l ca să-l învieze pe fiul său, făgăduind să creadă în Hristos. Sfîntul a mers cu dînsul și a înviat pe mort cu numele lui Hristos. A între-bat apoi pe tînăr care a fost pricina morții lui. El a răspuns: "Spă-lîndu-mă, a ieșit ceva negru din apă, m-a apucat și m-a sugrumat". Deci, sfîntul cunoscînd că diavolul locuiește în baia aceea, l-a jurat pe el și l-a întrebat: "Cine ești tu și de ce locuiești aici?" Diavolul a răspuns: "Eu sînt acela pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie și stau aici de șase ani supărînd poporul". Atunci sfîntul l-a izgonit pe el și din hotarul acela. Văzînd aceasta, jertfitorul a crezut în Hristos și s-a botezat cu fiul și cu toată casa sa.

După aceasta a ieșit Ioan puțin la tîrg, unde s-a adunat lu-mea din toată cetatea ca să asculte cuvîntul lui Dumnezeu. Și iată o femeie a căzut la picioarele lui, rugîndu-l cu lacrimi să-i tămă-duiască pe un îndrăcit fiu al ei, pentru care își cheltuise mai toată averea la doftori. Sfîntul a poruncit ca să-l aducă la dînsul, și cum au spus îndrăcitului trimișii că îl chiamă Ioan, îndată a ieșit diavolul dintr-însul și venind sănătos la sfîntul a crezut în Hristos și s-a botezat cu maica sa.

În aceeași cetate era o capiște vestită a idolului Dionisie, pe care închinătorii de idoli îl numeau tată slobod. La praznicul acestuia, adunîndu-se acolo bărbați și muieri, dănțuiau cu mîncări și băuturi. Și îmbătîndu-se, făceau fărădelegi mari în cinstea spurcatului idol. Acolo mergînd Ioan în vremea praznicului lor, îi mus-tra pentru spurcata lor sărbătoare.

Iar jertfitorii - care erau foarte mulți - prinzîndu-l pe el, l-au bătut și trăgîndu-l afară, l-au tîrît lăsîndu-l legat și s-au întors iar la dănțuirile lor. Apoi, Sfîntul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu le rabde lor o fărădelege ca aceea, și îndată capiștea a căzut din temelie și i-a ucis pe toți jertfitorii. Iar ceilalți tremurînd, dezlegară pe sfîntul și-l rugau pe el să nu-i piardă și pe dînșii cu ceilalți. În aceeași cetate era un vrăjitor vestit anume Nuchian. Acesta, înștiințîndu-se de căderea capiștei și de pierzarea jertfitorilor, s-a mîniat foarte și venind la Sfîntul Ioan i-a zis: "Nu ai făcut bine că ai stricat capiștea lui Dionisie și ai pierdut pe jertfitorii lui, căci tot poporul se mînie foarte împotriva ta pentru aceasta. Deci, rogu-mă ție ca să-i înviezi pe ei, precum ai înviat pe fiul jertfitorului în baie și eu voi crede în Dumnezeul tău". Răspuns-a sfîntul: "Pricina pierzării lor le-a fost fărădelegea lor. Pentru aceea nu sînt vrednici ca să viețuiască aici, ci să se muncească în iad". Răspuns-a Nuchian: "De nu poți tu să-i înviezi, iată eu cu numele idolilor mei voi face să învieze credincioșii zeilor, și capiștea o voi alcătui întreagă. Dar atunci nici tu nu vei scăpa de moarte".

Aceasta zicînd, se despărțiră. Ioan s-a dus să învețe poporul, iar Nuchian s-a dus la locul capiștei cea căzută, și a înconjurat-o pe ea vrăjind. Și a făcut aceasta: Că stătură doisprezece diavoli în chipul jertfitorilor celor uciși, cărora le-a poruncit ca să meargă după dînsul și să ucidă pe Ioan. Și ziseră diavolii: "Noi nu numai a-l ucide nu putem, ci nici a ne arăta la locul unde este el. Iar de vrei ca să moară Ioan, mergi și să aduci aici poporul, ca văzîndu-ne pe noi să se mînie asupra lui Ioan și să-l piardă pe el".

Deci, ducîndu-se Nuchian, a aflat mult popor ascultînd învățătura Sfîntului Ioan, cărora Nuchian cu mare glas a strigat: "O, nepricepuților, pentru ce v-ați dat pe voi străinului acestuia care a pierdut capiștea voastră cu jertfitorii și pe voi să vă amăgească? De-i veți da lui luare aminte, o să vă piardă. Veniți cu mine, și veți vedea pe jertfitorii voștri, pe care eu i-am înviat. Încă și capiștea voastră cea risipită, înaintea ochilor voștri o voi ridica, lucru pe care Ioan nu poate să-l facă". Iar poporenii, ca niște fără de minte fiind, au lăsat pe Ioan, și cu toții au mers după dînsul. Sfîntul însă, pe altă cale, a ajuns cu Prohor înaintea lor acolo unde diavolii aceia erau în chip de jertfitori înviați. Deci, văzînd diavolii pe Ioan îndată au pierit, și iată Nuchian a venit cu poporul. Și fiindcă n-a aflat pe diavoli s-a supărat foarte, și iar a început a înconjura capiștea cea risipită, vrăjind și chemîndu-i pe dînșii, dar nimic n-a izbutit. Apoi a înserat și mîniindu-se poporul, voia să ucidă pe Nuchian, pentru că i-a amăgit și i-a înstrăinat de sfîntul. Iar alții au zis: "Luîndu-l, să-l ducem pe el la Ioan, și ce ne va zice nouă acesta, aceea să-i facem".

Auzind aceasta sfîntul, a apucat pe aceeași cale înaintea lor, și a ajuns la locul acela cel dintîi, unde poporul, aducînd pe Nu-chian înaintea sfîntului, a zis: "Acest amăgitor și vrăjmaș al tău a gîndit să te piardă! Ce zici să-i facem?" Sfîntul le-a zis: "Să-i dați drumul ca să se pocăiască!"

A doua zi Ioan învăța iar poporul să creadă în Hristos și mulți dintre dînșii crezînd, se rugau ca să se boteze de Ioan. Dar cînd Ioan i-a dus la rîu, Nuchian a prefăcut cu farmecele sale apa în sînge. Sfîntul a orbit cu rugăciunea pe Nuchian, și făcînd apa iar curată a botezat într-însa pe toți cei ce au crezut.

Cu aceasta biruindu-se Nuchian, și-a venit în simțire și, căindu-se cu adevărat, a rugat pe Apostolul să-i fie milostiv lui. Iar sfîntul, văzîndu-i pocăința lui, l-a învățat din destul și l-a botezat și îndată a văzut și a dus pe Ioan în casa sa, în care cînd a intrat Ioan, deodată toți idolii, care erau în casa lui Nuchian, au căzut și s-au sfărîmat ca praful. Această minune văzînd-o casnicii lui s-au înfricoșat și crezînd, s-au botezat cu toții.

Era o femeie văduvă în cetatea aceea, bogată și frumoasă, anume Procliania. Aceasta avînd un fiu frumos la vedere, cu nu-mele Sosipatru, s-a aprins prin diavolească lucrare asupra lui, și se sîrguia cu totul să-l tragă pe el la a ei fărădelege. Dar fiul ei, price-put fiind și urînd-o pe ea pentru nebunia aceea, a fugit de dînsa, și a mers la locul unde Sfîntul Ioan învăța atunci și asculta cu dulceață cuvintele apostolului. Iar Ioan cu Duhul Sfînt, pe toate cele de dîn-sul gîndite văzîndu-le, l-a luat deoparte și-l învăța să-și cinstească mama, numai să nu o asculte la lucrul cel neiertat de lege, nici să spună cuiva de aceasta, ci să acopere greșeala mamei sale. Dar Sosipatru n-a vrut să se întoarcă în casa mamei sale, cu toate că a patra zi aflîndu-l Procliania, l-a apucat de haină și-l trăgea cu sila acasă.

La acest țipăt a sosit Antipatul, care nu de mult venise în ce-tatea aceea, și a întrebat pentru ce femeia trage așa pe acel tînăr. Iar mama, ascunzîndu-și gîndul său cel fărădelege, a aruncat cleve-tire asupra fiului, cum că ar fi vrut să-i facă ei silă, și-și rupea părul său cu plîngere răcnind. Acestea auzindu-le Antipatul, a crezut minciuna ei și a judecat pe nevinovatul Sosipatru, osîndindu-l să-l coasă într-un sac de piele, cu cumplite jivini, și să-l arunce în mare. Înștiințîndu-se de aceasta, Ioan a mers la Antipatul, unde a dat pe față nedreapta judecată și mustrîndu-l că a osîndit la moarte pe nevinovatul tînăr, necercetînd bine pricina. Iar Procliania a grăit și asupra sfîntului, cum că acest amăgitor a învățat pe fiul ei la aceas-tă răutate. Auzind aceasta Antipatul, a poruncit ca în același sac cosîndu-l și pe Sfîntul Apostol cu Sosipatru și cu felurite de jivini, să-i înece. Iar sfîntul s-a rugat, și îndată s-a cutremurat pămîntul. Și mîna Antipatului, aceea cu care a arătat asupra sfîntului, s-a uscat. Iar Proclianei i s-au uscat amîndouă mîinile și ochii i s-au întors.

Văzînd acestea, judecătorul s-a spăimîntat foarte tare și toți cei ce erau acolo au căzut la pămînt de frică. Și a rugat pe Ioan să-l miluiască pe el și să-i tămăduiască mîna cea uscată. Iar Ioan, învățîndu-l despre dreapta judecată și despre credința cea în Hristos, l-a tămăduit și l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Și așa s-a mîntuit de ispită și de moarte nevinovatul Sosipatru, iar judecătorul a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

De frica aceea Procliana a fugit la casa sa, avînd asupra sa pedepsirea lui Dumnezeu. Iar apostolul luînd pe Sosipatru, au mers împreună la casa ei. Insă Sosipatru nu vrea să meargă la mama sa. Dar Ioan îl învăța să nu fie rău, încredințîndu-l că de acum nu va mai auzi de la mama sa nici o fărădelege pentru că s-a înțelepțit, care lucru s-a și întîmplat. Cînd au intrat în casa ei apostolul cu Sosipatru, Procliania a căzut îndată la picioarele apostolului, mărturisindu-se cu plîngere și căindu-se de toate greșelile. Și tămăduind-o de durere și învățînd-o la credință și la curăție, apostolul a botezat-o cu toată casa ei. Și așa înțelepțindu-se Procliania, și-a petrecut zilele sale în mare pocăință.

În aceea vreme a fost ucis împăratul Domițian († 96), iar după dînsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toți cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberîndu-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos.

Înștiințîndu-se creștinii cei din Patmos de un așa gînd, l-au rugat să nu-i părăsească pe ei pentru totdeauna desăvîrșit. Apoi, dacă sfîntul n-a vrut să rămînă cu dînșii, ci a dorit să se întoarcă la Efes, atunci l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scri-s-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învățăturii sale. Căci odi-nioară, poruncind post pentru toți, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor și a ieșit din cetate ca la cinci stadii, și s-a suit într-un mun-te înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare și fulgere și s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pămînt de frică. Ioan, întorcîndu-se la dînsul, l-a ridicat și l-a pus de-a dreapta sa și i-a zis: "Să scrii cele ce vei auzi din gura mea". Și iar ridicîndu-și ochii spre cer, s-a rugat și după rugăciune a început a grăi "La început era Cuvîntul" și celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Și a scris sfînta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorîndu-se din munte, și a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creștinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintîi a ținut-o la sine. În același ostrov a scris sfîntul Ioan cu mîna sa și Apocalipsa, pentru că postind în munte cîteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, și prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioșilor.

Mai înainte de plecarea sa din ostrovul acela, a înconjurat cetățile și satele cele dimprejur întărind pe frați în credință. Și i s-a întîmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dînsul, rugîndu-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzînd că are să cîștige suflete omenești, a mers în casa jertfitorului și a zis fiului celui orb: "În numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!" Și îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos și s-a botezat cu fiul său.

În toate cetățile acelui ostrov sfîntul Ioan a așezat bine sfintele biserici, punîndu-le lor episcopi și preoți, și invățîndu-i pe ei cu îndestulare, i-a mulțumit pe toți și s-a întors la Efes. Și l-au pe-trecut pe el credincioșii cu plîngere și cu tînguire multă, nevrînd să se lipsească de un soare ca acela, care cu învățătura sa a luminat țara lor. Iar el, intrînd în corabie și dîndu-le pace tuturor, s-a dus în căsuța sa. Apoi ajungînd el la Efes, l-au întîmpinat credincioșii cu negrăită bucurie, strigînd și zicînd: "Bine este cuvîntat cel ce vine întru numele Domnului" și l-au primit cu cinste. Și aici petrecînd n-a încetat niciodată lucrul, învățînd totdeauna poporul și povățuindu-l la calea mîntuirii.

Încă nu se cuvine a tăcea și pe aceasta, pe care ne-o mărtu-risește Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe cînd umbla în Asia prin cetăți, a văzut odinioară un tînăr pornit din fire a face binele, pe care luîndu-l l-a învățat și l-a botezat. Apoi, vrînd să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredințat pe tînărul acela episcopului acelei cetăți, ca să-l învețe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luînd pe tînăr, l-a învățat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dînsul, așa pre-cum îi era datoria, nici nu-i da o învățătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui și după puțină vreme a început tînărul a viețui rău, a se îmbăta și a fura.

Apoi s-a apucat de tovărășie cu tîlharii, care luîndu-l, l-au dus în pustie și suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor și făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcîndu-se Ioan, a venit în cetatea aceea și auzind de tînăr că s-a îndărătnicit și s-a făcut tîlhar, a zis către episcop: "Să-mi dai ama-netul pe care ți l-am lăsat spre pază, ca în niște mîini credincioase. Să-mi aduci tînărul pe care înaintea tuturor ți l-am încredințat ca să-l înveți frica lui Dumnezeu". Iar episcopul a zis cu plîngere: "A pierit tînărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tîlhărie pe la drumuri". Iar Ioan a zis episcopului: "Oare așa se cădea ție să pă-zești sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal și un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut". Și plecînd, cînd a sosit Ioan la tîlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Și-l duseră. Văzînd tînărul pe Sfîntul Ioan s-a rușinat și, sculîndu-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitîndu-și bătrînețile sale, alerga după dînsul strigînd: "Întoarce-te fiul meu la părintele tău, și nu te dez-nădăjdui de greșala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai și mă așteaptă, că Domnul m-a trimis la tine".

Apoi întorcîndu-se tînărul, cu cutremur și cu rușine mare, a căzut la picioarele sfîntului, neîndrăznind a căuta la fața lui. Iar Ioan arătîndu-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutîndu-l și luîndu-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.

Apoi l-a învățat pe el mult, povățuindu-l la pocăință, în care bine ostenindu-se tînărul, a plăcut lui Dumnezeu. Și cîștigînd iertare de greșelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

În aceeași vreme era un creștin, care ajunsese în mare sărăcie, și neavînd cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărît din prea mare neliniște să se sinucidă, rugînd pe un ferme-cător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaș al creștinilor și prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creștinul, luînd de la dînsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială și se temea, neștiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnînd cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dînsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos și nu simte nici o durere. Însă, neputînd suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luînd-o, a mers la casa lui. Gîndindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia și l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Și iar a alergat la evreu, arătîndu-i-se lui sănătos și ocă-rîndu-l că este neiscusit în meșteșugul său.

Iar evreul, cutremurîndu-se, l-a întrebat ce făcea cînd o bea El îi zise: "Nimic altceva decît numai cu sfînta Cruce am însemnat paharul". Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrînd să afle adevărul, a dat din aceeași otravă unui cîine, care bînd din ea îndată a murit înaintea lui.

Văzînd aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creștin, spunîndu-i cele ce li s-au întîmplat lor. Sfîntul l-a învățat pe evreu să creadă în Hristos și l-a botezat. Iar creștinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fîn, pe care Apostolul cu semnul Crucii și cu rugăciunea prefăcu în aur fînul, poruncindu-i ca din acel aur să-și plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-și hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, și pe-trecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulțime la Hristos și a făcut nenumărate minuni.

Împlinindu-se toți anii lui o sută și cîțiva, a ieșit din casa lui Domnos cu cei șapte ucenici ai săi și, mergînd la un loc oarecare, le-a poruncit să șadă acolo. Și era spre ziuă. Iar el, ducîndu-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpînd ucenicii un mormînt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim și acolo să pe-treacă pînă la sfîrșitul său. Învățîndu-și ucenicii și sărutîndu-i le-a zis: "Trăgînd pămîntul, mama mea, acoperiți-mă". Și l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l pînă la genunchi. El iar sărutîndu-i pe ei l-au acoperit pînă la grumaji, și a pus pe fața lui o basma, și așa l-au sărutat, plîngînd foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

Auzind de aceasta frații din cetate au venit și, dezgropînd mormîntul, n-au aflat nimic. Plîns-au foarte mult și rugîndu-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormîntul lui se arăta praf subțire, în opt zile ale lunii mai, și tămăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

Despre anii cîți a viețuit sfîntul Apostol Ioan nu se știe exact. Unii scriu că a trăit 120 ani, iar alții zic 105 și șapte luni; se știe însă că a trăit mai mult de o sută de ani.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.