Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața și pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic
Eustatie Plachida, a soției și fiilor lui († 118)
(20 septembrie)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



În zilele împărăției lui Traian (98-117), petrecea în Roma oa-recare dregător, anume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decît alții și atîta de viteaz în războaie încît chiar și numai numele lui era înfricoșat vrăjmașilor. Acesta a fost ales povățuitor al oștirilor romanilor, atunci cînd împăratul Romei, Tit (79-81), a mers cu oaste în pămîntul Iudeei, și a arătat multă bărbăție în războaie.

Deși era închinător de idoli cu credința, arăta în viața sa lucruri creștinești, hrănindu-i pe cei flămînzi, îmbrăcîndu-i pe cei goi, ajutîndu-le celor căzuți în primejdii, și liberîndu-i pe mulți din legături și din temnițe. Și mai mult se bucura de aceasta, cînd făcînd bine cuiva, îi da mînă de ajutor fiind în primejdie, decît atunci cînd biruia cu mîna pe vrăjmași. Era ca un alt Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor, în toate lucrurile bune desăvîrșit, afară numai că nu avea sfînta credință, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sînt moarte. Și avea soție tot așa cu fapte bune, ca și dînsul, cu care a născut doi fii. Plachida și femeia sa erau foarte buni și milostivi spre toți. Îi lipsea aceasta numai, să cunoască pe unul, adevăratul Dumnezeu, pe care neștiindu-l, prin lucruri bune Îl cinstea.

Deci, iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce vrea ca toți să se mîntuiască și nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos și nu l-a lăsat pe el ca să piară în întunericul înșelăciunii idolești, ci acela (Care în toate neamurile, cel ce se teme de Dumnezeu și face dreptate, este primit) l-a făcut pe el primit, și a vrut ca să-i arate lui calea mîn-tuirii cu un chip ca acesta: Plachida, fiind într-o zi, după obiceiul său, la vînătoare de fiare cu slugile sale, a găsit o cireadă de cerbi, și, rînduindu-și călăreții, au început a urmări pe cerbi.

Și văzînd un cerb mai mare din toată mulțimea, alerga după el. După ce s-a osebit cerbul din grămadă, s-a despărțit și Plachida de ostașii săi, cu puțini tovarăși alergînd după el; iar slugile cele ce îi urmau lui, obosind, au rămas departe. Plachida singur, avînd calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. Alergîndu-l pe el mult și fugind departe, cerbul s-a suit pe o piatră înaltă, și sta pe dînsa; și sosind aproape Plachida singur, cugeta în sine cam cum ar putea să vîneze cerbul, și privea la el. Iar înduratul Dumnezeu, Cel ce rînduiește în toate chipurile mîntuirea oamenilor, și cu judecățile care știe povățuiește la calea cea adevărată, Acela a vînat pe vînă-torul, nu ca pe Cornelie prin Petru, ci ca pe Pavel prin arătarea sa. Căci, stînd Plachida mult și privind la cerb, i s-a arătat lui Hristos, Domnul, astfel: Era o cruce foarte luminoasă între coarnele cerbului, spre care Plachida privind, a văzut asemănarea trupului celui răstignit pe cruce pentru noi, Iisus Hristos. Deci, minunîndu-se de acea înfricoșată vedenie, a auzit de acolo un glas zicînd către dîn-sul: "De ce mă prigonești, Plachido?!" Și îndată, odată cu acest dumnezeiesc glas, a căzut frică peste el, și căzînd de pe cal la pă-mînt, zăcea ca un mort. Apoi, abia venindu-și în sine, a zis: "Cine ești tu, Doamne, cel ce grăiești cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sînt Iisus Hristos, care Dumnezeu fiind, pentru mîntuirea ome-nească îmbrăcîndu-mă în trup, de voie am pătimit, și cruce am răb-dat; iar tu, neștiindu-Mă, Mă cinstești, pentru că lucrurile tale cele bune, și milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, și Mi-am adus aminte să te mîntuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ție prin această viețuitoare, ca să te vînez întru cunoștința Mea, și să te unesc cu credincioșii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte, să piară încurcîndu-se în cursele vrăjmașului".

Și sculîndu-se Plachida de la pămînt, n-a văzut pe nimeni, și a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu ești Dumnezeul cerului și al pămîntului, și Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ție unuia mă în-chin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să știu, ci Ție Doamne mă rog! Povățuiește-mă pe mine, ce să fac!" Și s-a făcut un glas către dînsul, zicîndu-i: "Să mergi la un preot creștin și să te botezi de către dînsul, și acela te va învăța pe tine calea mîntuirii". Acestea auzindu-le Plachida, s-a umplut de bucurie și de umilință, și căzînd la pămînt, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui, și se căia că pînă atunci n-a știut dreptatea, și n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat. Dar se bucura cu duhul că s-a învrednicit de un dar ca acela, care l-a adus pe el la cu-noștință, și la calea cea dreaptă l-a povățuit. Apoi, încălecînd pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, și nespunînd nimănui ceea ce se întîmplase.

Iar după ce s-a întors de la vînat la casa sa, a chemat la un loc osebit pe soția sa, și i-a spus ei toate cele ce văzuse. Iar ea a zis: "Eu, în noaptea cea trecută, am auzit pe oarecare zicînd către mine: "Tu și bărbatul tău și fiii tăi, mîine veți veni la mine, și mă veți cunoaște pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mîntuire celor ce mă iubesc pe Mine". Deci, să nu zăbovim, ci degrab să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă". Și după ce a înnoptat, a poruncit Plachida să caute unde trăiește preotul creștin, și înștiințîndu-se de casa lui unde locuiește și-a luat femeia și copiii și pe oarecare din slujitorii săi cei credincioși, și au mers la casa unui preot, anume Ioan, căruia i-a spus toate cu deamăruntul, cum li s-a arătat lor Dumnezeu, și au cerut sfîntul botez de la dînsul. Iar el, auzind acestea, a proslăvit pe Dumnezeul cel ce adună din nea-muri, popor bineplăcut Lui și învățîndu-i pe ei sfînta credință, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu; apoi, din belșug învățîndu-i, și făcînd rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Și s-a dat lui Plachida din sfîntul botez, numele Eustatie, și soției lui, Teopista, iar fiilor lor: Agapie și Teopist. Și împărtășindu-i preotul cu Sfintele Taine cele Dumnezeiești, le-a dat binecuvîntare cu pace, zicîndu-le: "Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoștinței Sale, și v-a chemat la moș-tenirea vieții veșnice, întru care de vederea Lui pururea vă veți sătura. Să vă aduceți aminte și de mine duhovnicul, părintele vos-tru".

Și se duseră la casa lor, născuți din scăldătoarea botezului, și plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele și le-a îndulcit inimile, încît li se părea că sînt în cer, nu pe pămînt.

A doua zi, Eustatie încălecînd pe cal și luînd cîteva slugi, s-au dus la locul de vînat, acolo unde a văzut pe Domnul, ca să-i dea mulțumită pentru nespusele Lui daruri. Și sosind la locul acela, a trimis pe slugile sale, zicîndu-le: "Să căutați vînat". Iar el, descă-lecînd de pe cal, a căzut cu fața la pămînt rugîndu-se cu lacrimi, și mulțumind lui Dumnezeu pentru o milă negrăită ca aceea a lui, că bine a voit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinței. Deci, de aci înainte, se încredința în mîinile Domnului său, punîndu-și nădejdea în voia Lui cea bună și desăvîrșită, ca după a Sa bunătate, pe toate cele pentru dînsul să le rînduiască spre folos, precum știe și vrea. Și i s-a făcut acolo descoperire de ispitele și de necazurile cele ce erau să vină asupra lui. Pentru că a auzit pe Domnul grăind către dînsul: "Eustatie, se cade ție să-ți arăți faptele credinței tale, neîndoirea nădejdii și osîrdia dragostei tale cea către mine; dar acestea se cunosc nu în vremelnicele bo-gății și în norocirea cea deșartă, ci în sărăcie și în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, și o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca (r)lămurit fiind ca aurul în ulceaŻ, vrednic Mie să te afli, și să primești cununa din mîinile Mele". Iar Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sînt, fă cu mine ceea ce voiești, sînt gata ca să primesc cu mulțumire orice din mîinile Tale. Că Tu bun și milostiv ești; pedepsești cu milă ca un Tată, și oare să nu primesc părinteasca învățătură din îndurate mîinile Tale? Cu adevărat sînt gata a suferi ca un rob și a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine". Și iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei ca să primești necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieții tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea, și să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Îndrăznește Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi cînd în adîncul smereniei vei veni, Eu te voi înălța pe tine și te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar și înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mîngîia pe tine, și în dregătoria ta cea dintîi te voi rîndui. Iar tu nu de cinstea cea vremelnică să te ve-selești, ci de aceea că numele tău este scris în cărțile celor vii". Așa, sfîntul Eustatie vorbind împreună cu nevăzutul Dumnezeu, și din descoperirile lui scoțînd, s-a umplut de multă duhovnicească bucurie și de dumnezeiesc dar la acel loc și s-a întors la casa sa, aprinzîndu-se de dumnezeiasca dragoste.

Nu a tăinuit aceasta nici de cinstita sa soție, ci pe toate i le-a spus ei, pe care din dumnezeiasca descoperire le știa, că adică vor veni asupra lor multe ispite și necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăție pentru Domnul. Iar pe toate acestea, de le vor răbda, bine le va întoarce lor Domnul întru veșnică veselie și bucurie. Apoi, auzind de aceasta cea cu bună înțelegere femeie, a zis: "Voia Domnului să fie cu noi, fără numai ca dinadinsul să rugăm bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare". Și viețuiau în toată dreapta-credință și cinste, nevoindu-se în post și în rugăciuni, făcînd milostenii la săraci mai multe decît în trecut și petrecînd în toate faptele bune cu osîrdie, mai mult decît în cea dintîi viață bună a lor.

Iar nu după multe zile, Dumnezeu binevoind, au intrat boala și moartea în casa lui, în oameni și în dobitoace, și se îmbolnăviră toți cei ce petreceau în curtea lui. Și după puțină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele și toate animalele de casă. Încă au furat și tîlharii averile lor noaptea, intrînd în cămări, care atunci nu mai erau păzite. Și chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viață, fiind cuprinsă de boală, zăcea în pat. Și în puțină vreme, slăvitul acela și bogatul dregător a sărăcit. Dar nu s-a mîhnit de aceasta, nici s-a necăjit. În toate acestea ce i s-a întîmplat Eustatie n-a căzut în greșală, ci mulțumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov grăia: "Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvîntat (în veac)" (Iov 1,21). Și încuraja pe soția sa, ca să nu se necăjească de cele ce se întîmplau. Iar ea îl încuraja pe el, și amîndoi răbdau cu mulțumire, încre-dințîndu-se voii Domnului lor, și se mîngîiau cu nădejdea milei lui Dumnezeu. Deci, văzîndu-se pe sine Eustatie sărăcit, a gîndit să se tăinuiască de toți cunoscuții și să petreacă într-o depărtată țară în-tre poporul cel de rînd, ascunzîndu-și neamul cel bun al său și dre-gătoria cea mare, în sărăcie și în smerenie, ca așa, fără vreo piedică sau gîlceavă, să slujească Celui ce a sărăcit și s-a smerit pentru mîntuirea noastră, lui Hristos Domnul.

Și sfătuindu-se despre aceasta cu soția sa, au hotărît ca vremea ieșirii lor din cetate să fie noaptea. Și așa au făcut. Tăi-nuindu-se de casnicii lor, care rămăseseră foarte puțini și aceia bolnavi, și-au luat pe cei doi fii ai lor, și schimbîndu-și hainele cele de mult preț, s-au îmbrăcat în altele rupte; și luînd puține din averi, pe cîte au putut să ia, au ieșit noaptea din casa lor, lăsîndu-le pe toate pentru Dumnezeu, slava și cinstea și bogăția, de care deși se lipsise Eustatie, putea cu înlesnire iar să le cîștige, fiind de neam mare, cu înaltă dregătorie cetățenească, iubit împăratului, și cinstit de toți.

Pe toate acestea le-a socotit a fi gunoaie, numai ca să do-bîndească pe Dumnezeu ajutor sieși. Și umbla prin locuri neștiute, ascunzîndu-se de cunoașterea omenească; se depărta fugind, și se așeza în mijlocul oamenilor celor cu totul de jos și care nu-l cunoșteau. Așa ieșind din prea luminate palatele lui, se înstrăina, următor fiind lui Hristos, neavînd unde să-și plece capul.

Și s-a făcut degrab știre împăratului și tuturor celor mari, că iubitul lor dregător, Plachida, s-a ascuns nu se știe unde. Și se mirau toți de ce i s-o fi întîmplat! Oare nu cumva l-a omorît pe el cineva din vrăjmașii cei de casă? Sau a pierit singur prin vreo întîmplare? Și nu se pricepea nimeni să spună ceva în legătură cu dînsul. Se îngrijeau toți și se făceau cercetări, dar n-a putut nimeni să știe tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie. Pentru că cine a cunoscut gîndul Domnului? Sau cine i s-a făcut lui sfetnic? Iar trăind Eustatie în oarecare loc neștiut, i-a zis femeia lui: "Pînă cînd să trăim aici? Să mergem mai bine în țări depărtate, ca nu cumva să ne cunoască pe noi cineva, și să ne facem de ocară cunoscuților noștri". Și sculîndu-se cu copiii, s-au dus pe calea care merge spre părțile Egiptului; și mergînd cîteva zile, au sosit la mare. Aflînd în liman o corabie care vrea să meargă la Egipt, au intrat într-însa și începură a merge. Iar stăpînul corăbiei era barbar foarte. Acela văzînd pe femeia lui Eustatie frumoasă, s-a robit spre dînsa, și gîndea vicleșug în inima sa, vrînd să o ia de la acel om sărac. Apoi, sosind în portul la care se cădea să iasă Eustatie din corabie și să meargă în calea sa, stăpînul corăbiei a luat în loc de chirie, pe femeia lui Eustatie. Eustatie se împotrivea lui și nu vrea să i-o dea, dar n-a putut mai mult nimic să facă. Căci nebunul ace-la și fără de omenie barbar, scoțînd sabia, vrea să-l ucidă pe el, și să-l arunce în mare. Și nu era nimeni ca să ajute lui Eustatie, și a început cu plîngere a cădea la picioarele omului aceluia, rugîndu-l ca să nu-l despartă de iubita sa soție. Dar nici așa n-a reușit ceva, că îi hotărîse răspuns desăvîrșit, zicîndu-i: "Sau te du tăcînd, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta, și marea aceasta va fi ție mormînt". Atunci Eustatie cu cei doi fii au ieșit din cora-bie, tînguindu-se. Iar cîrmaciul acela, depărtînd corabia de la mal, a ridicat pînzele și a început a merge corabia înainte. Ce despăr-țire groaznică era plăcutului lui Dumnezeu de la soția sa cea cu-rată și cinstită! Unul pe altul se petreceau, plîngînd cu ochii și tînguindu-se cu inimile. Se tînguia Eustatie cu fiii, stînd pe mal; se tînguia și femeia lui în corabie, răpindu-se de la bărbat și ducîndu-se în neștiută țară. Și cine va spune jalea, plîngerea și tînguirea lor? Deci, a stătut Eustatie pe mal, privind după corabie, pînă cînd a putut a o vedea cu ochii, apoi a purces pe cale plîngînd și ducînd cu sine pe copilașii săi cei mititei; și bărbatul plîngea după femeia sa, iar fiii plîngeau după mama lor.

Numai cu aceea se mîngîia pe sine acel fericit suflet, că unele ca acestea le primea din mîna Domnului, fără de a cărui voie nimic nu putea să se facă asupra lor, și că spre aceasta este chemat în sfînta credință, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moștenire.

Dar încă nu se sfîrșise necazul acela cu răpirea femeii, că mai mari decît cel dintîi, se arătau altele; încă nu uitase pe cel dintîi, și iată lipsirea de fii nu era departe. Pentru că s-a întîmplat de a întîlnit în calea lui un rîu revărsat peste margini și foarte repede, la a cărui margine nici luntre nici pod nu se afla, ci așa prin apă, gol, trebuia să-l treacă pe el călătorul, și din pricina cursului celui repede al apei, nu era cu putință ca pe amîndoi fiii deodată să-i treacă de cealaltă parte a rîului aceluia.

Deci, lăsînd un copil pe mal, iar pe celălalt luîndu-l pe spate, l-a dus peste rîu; și trecîndu-l pe el, l-a pus pe celălalt mal, și pe cînd se întorcea să ia pe celălalt copil, ca și pe acela așijderea să-l treacă, fiind el în mijlocul rîului, a țipat copilul, și, ridicîndu-și ochii Eustatie, a văzut un leu venind spre copil, care, apucîndu-l pe copil, a fugit cu el în pustie. Și Eustatie sta privind și cu jale strigînd, pînă ce n-a putut să mai vadă pe fiară fugind cu copilul cel răpit. Apoi s-a întors înapoi, avînd nădejde în celălalt copil. Dar încă nu plînsese de-ajuns pe un copil, și iată că a sosit vremea să plîngă du-pă celălalt. Căci, cînd se întorcea el spre celălalt, iată un lup a alergat ca o nălucă, l-a apucat și pe acela, și l-a dus în pădure. Acolo aflîndu-se, cuprins de necazuri din toate părțile, stînd în mijlocul rîului, omul se îneca în marea lacrimilor sale. Cine va spune dure-rile inimii lui, tînguirea și plîngerea cea multă? A fost lipsit mai întîi de soția sa cea curată, de o credință sfîntă, care îl mîngîia în mîhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind avea răco-rire în necazurile lui. Este adevărată minune că omul acesta a rămas viu. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbind de mîhnire? Dreapta cea tare a Celui Prea-înalt îl întărea pe el în răbdare; pen-tru că cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, acela i-a dat și răbdare.

Ieșind din rîu, a plîns la locul acela destul, și s-a dus pe cale tînguindu-se. Cu un gînd numai se îmbuna, cu mîngîietorul Dumne-zeu, în care a crezut, și pentru care pe toate acestea le suferea. În-să n-a cîrtit asupra lui Dumnezeu, și n-a zis: "Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne, într-a Ta cunoștință, ca și de fe-meie și de fii să mă lipsești? Oare acesta este folosul credinței, ca mai nevoiaș decît toți oamenii să fiu? Oare așa iubești pe credincioșii Tăi, încît să piară risipiți unul de altul? "Nimic din toate acestea n-a zis dreptul și răbdătorul bărbat, ci plecîndu-și grumajii cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulțumindu-I de o cercetare a Lui ca aceea, că pe robii săi nu în norocire lumească, nici în mîngîiere seacă, ci în necazuri și în primejdii voia să-i aibă, ca în veacul ce va să fie să-i mîngîie pe dînșii cu cea veșnică bucurie și veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce pe toate spre folos le face, și îngăduie primejdii asupra dreptului, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credința și bărbăția lui, și nu în mîhnire, ci în răbdarea lui cea bună binevoind, și mulțumirile lui ascultîndu-i, precum a păzit pe Iona în pîntecele chitului nevătămat, așa și pe amîndoi fiii lui cei de fiare răpiți, în gurile fiarelor i-a păzit întregi și sănătoși.

Căci leul, înotînd pe rîu cu copilul, cu nimic nu l-a vătămat pe acesta. Iar cînd îl ducea pe el în pustie, l-au văzut niște păstori și începură a alerga după dînsul chiuind. El, lepădînd copilul sănătos, a fugit.

Așijderea și lupul, ducînd pe copil viu, l-au văzut niște plugari, și strigînd, au alergat după dînsul; iar acesta le-a lăsat copilul întreg. Păstorii și plugarii fiind dintr-un sat, au luat copiii și i-au crescut la ei.

Eustatie, neștiind de aceasta, mergea pe cale, și uneori mulțumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruindu-se de fire, plîngea zicînd: "Vai mie, cel ce oarecînd eram bogat, iar acum sînt sărac și gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram oarecînd ca un pom frumos înfrunzit și bine rodit, iar acum sînt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe ulițe de slugi, în războaie de ostași, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoate văzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine pînă în sfîrșit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: "Ai să iei ispite ca Iov". Acestea mai mult decît la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a și lipsit de averea sa și de cinste, dar ședea în gunoiul său, iar eu în țară străină nu știu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mîngîindu-l pe dînsul; iar mîngîierea mea, fiii mei cei iubiți, fiarele cele sălbatice apucîndu-i, i-au mîncat în pustia aceea. El, deși era lipsit de fiii săi, de la soție putea să aibă oarecare mîngîiere și alinare; buna mea împreună-viețuitoare în mîinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu ca o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri.

Doamne, nu te mînia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă și îndreptătorul căilor mele mă întăresc, și spre Tine nădăjduiesc, și cu a ta dragoste ca cu o rouă răcoroasă și de vînt adietoare, răco-resc focul mîhnirei mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceață, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele. Așa grăind el cu suspinuri și cu lacrimi, a ajuns la oarecare sat ce se numea Vadisis, și intrînd într-însul, a început a sluji, supunîndu-se la locuitorii cei de acolo, ca să se hrănească din osteneală. Și lucra la lucrul pe care nu-l știa mai înainte, ostenindu-se întru aceea în care nu era obișnuit. După aceasta, a rugat pe oamenii satului aceluia ca să-l facă păzitor la țarina lor, și pentru aceea să-i dea o plată foarte mică. Și așa a petrecut în satul acela cincisprezece ani, în mare sărăcie și sme-renie și întru osteneli multe, pentru că mînca pîine. Iar faptele lui bune și nevoințele cine le va spune? Poate tot omul să socotească că într-o sărăcie ca ceea și străinătate, întru nimic nu se îndelet-nicea așa de mult ca în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în prive-gheri și în suspinurile inimii, înălțîndu-și spre Dumnezeu ochii, mîinile și inima, și de la îndurările Lui așteptînd milă. Iar fiii lui, nu departe, într-un alt sat creșteau. El nu-i știa, și nici ei nu știau unul de altul, deși viețuiau în același sat.

Iar femeia, ca o altă Sara oarecînd, era păzită de către Dumnezeu de necurăția bărbatului aceluia, care în același ceas cînd a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de oarecare durere, și ajungînd la locul lui, a murit și a lăsat curată pe cea robi-tă de el, neatingîndu-se de dînsa.

Așa a păzit Dumnezeu pe credincioasa roaba sa, că în mijlocul curselor fiind, a rămas nevătămată, și "ca o apăsare s-a izbăvit din cursa vînătorilor, cursa s-a sfărîmat, iar ea s-a izbăvit cu ajuto-rul Celui prea înalt". Apoi, după moartea bărbatului aceluia, acea cinstită femeie a rămas liberă, și viețuia în pacea sa fără de ispită, avînd hrană din osteneala mîinilor sale.

În acea vreme, au făcut război cei de altă seminție asupra romanilor și i-au bătut mult, luînd unele cetăți și robind țări. Atunci Traian împăratul a fost în mare mîhnire și, aducîndu-și el aminte de viteazul său dregător Plachida, zicea: "De ar fi fost Plachida al nostru, nu și-ar fi rîs de noi vrăjmașii noștri, că era înfricoșat vrăj-mașilor, și de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz și no-rocos în războaie". Și se mira împăratul cu toți dregătorii săi de acest minunat lucru, că nu se știa unde s-a ascuns Plachida cu fe-meia și cu copiii. Sfătuindu-se să trimită spre căutarea lui prin toată împărăția sa, a zis către cei ce stăteau de față: "Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dînsul cu mare cinste, și îi voi da lui daruri multe". Și iată doi buni ostași, Antioh și Acachie, care au fost oarecînd credincioși prieteni lui Plachida și viețuiau în curtea lui, ziseră: "Stăpînitorule împărate, nouă să ne poruncești să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuință la toată împărăția romanilor. Căci chiar pînă la marginea pămîntului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom sîrgui în tot chipul". Și bucurîndu-se împăratul de o sîrguință ca aceea a lor, i-au trimis pe dînșii îndată. Iar ei, ieșind, au străbătut toate provinciile împărăției, prin cetăți și prin sate căutînd pe iubitul lor conducător, și pe oricine întîlneau, îl întrebau: "Nu cumva au văzut undeva pe un om ca acela?" Apoi, se apropiară de satul acela în care Eustatie își trăia viața. Iar Eustatie atunci păzea țarina în cîmp și văzînd pe ostașii cei ce veneau în sat, privea la dînșii. Și i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostași ai lui, și s-a bucurat, încît de bucurie plîngea, și în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adîncul suspinării și sta lîngă cale, pe unde ostașii aveau voie să treacă. Iar ei ajungînd la Eustatie, și urîndu-i de sănătate după obicei, l-au întrebat: "Ce sat este acesta și cine îl stăpînește pe el?" Apoi începură a-l întreba: "Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este așa și fața în acest chip, și se numește Plachida?" Iar Eustatie le-a zis: "Pentru ce pricină îl căutați pe el?" Iar ei au zis: "Prieten ne este nouă, și de multă vreme nu l-am văzut pe el, și nu știm unde se află cu femeia și cu cei doi fii și de ne-ar spune nouă cineva de dînsul, mult aur i-am da omului aceluia". Iar Eustatie le-a zis: "Nu-l știu pe el, nici n-am auzit cîndva de Plachida; poate stăpînii mei. Rogu-vă pe voi să veniți în sat, și să vă odihniți în căsuța mea, că vă văd pe voi și caii voștri osteniți de drum, deci să vă odihniți la mine, și va fi vouă cu putință ca și pentru cel căutat să întrebați pe cineva din cei ce îl știu. Iar ei, ascultîndu-l pe el, au mers împreună în sat, însă nu-l cunoșteau pe el; iar el i-a cunoscut bine pe dînșii și lacrimi din ochii lui voiau să iasă, însă le oprea, ca să nu fie cunoscut. Și era în satul acela un om bun, la care își avea Eustatie adăpostirea. La acel om a dus pe ostașii aceia, rugîndu-l să-i odihnească pe dînșii și să pună înaintea lor cîte ceva de ospăț. Iar el zicea: "Îți voi plăti ție cu slujba mea toate cele ce vei cheltui la ospățul lor, pentru că îmi sînt mie cunoscuți". Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său și din rugămintea lui Eustatie, care avea să-i răsplătească lui cu slujba, îi ospătă pe străinii aceia din belșug. Iar Eustatie le slujea lor, aducînd și punînd bucate înaintea lor și-și aducea aminte de viața lui cea dintîi, cînd așa îi slujeau lui aceia cărora el le slujește acum. Și se biruia de fire spre lacrimi, însă se ascundea ca să nu fie cunoscut și ieșind afară din casă, plîngînd puțin și ștergîndu-și lacrimile, iar intra, slujindu-le ca robul și fiind săteanul cel mai de jos. Iar ostașii aceia, căutînd adeseori la fața lui, începură cîte puțin a-l cunoaște și a grăi încet în sine: "Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este", și ziseră: "Ne aducem a-minte de o rană adîncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, drept aceea, de este la dînsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida". Văzîndu-i rana aceea, au sărit îndată de la masă și au căzut la picioarele lui, și sculîndu-se i-au cuprins grumajii și au plîns mult de bucurie, zicîndu-i: "Tu ești Plachida, pe care noi te căutăm! Tu ești iubitul împăratului, pentru care împăratul atîta vre-me se mîhnește. Tu ești renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toți ostașii se tînguiesc".

Atunci Eustatie cunoscînd că a venit vremea aceea, în care i-a făgăduit lui Domnul să-l rînduiască, în dregătoria și în cinstea lui cea dintîi, le-a zis: "Eu sînt, fraților, cel pe care voi îl căutați. Eu sînt Plachida, cu care voi v-ați luptat multă vreme împreună. Eu sînt cel slăvit oarecînd în Roma, celor de alt neam înfricoșat, vouă bun prieten, iar acum sărac, și netrebnic și neștiut". Și s-a făcut între dînșii bucurie mare, și din bucurie lacrimi.

Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine de mult preț, ca pe un mare dregător, și i-au dat lui scrisorile împărătești și cu insistență îl rugau să meargă fără zăbavă la împărat, zicînd: "Iată și-a ridicat cornul său vrăjmașul, și nu este altul așa de viteaz ca tine, ca să biruiască și să alunge pe potrivnici". Iar stăpînul casei aceleia și toți casnicii lui, auzind acestea se mirau, și se uimeau și a străbătut vestea în tot satul zicînd: "Mare om s-a aflat în satul nostru". Și alergau toți ca la o mare minune, și se mirau văzînd pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oști și cinstit de ostași. Iar Antioh și Acachie spuneau la oameni faptele și vitejia bărbatului, bogăția și bunul lui neam.

Iar ei auzind că Eustatie este un om de atîta preț, mare comandant al romanilor, se mirau zicînd: "O, cum bărbatul acesta mare și străin a fost la noi!" Și cădeau la dînsul și i se închinau zicîndu-i: "Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpîne, neamul cel mare și dre-gătoria ta?" Și cădea la dînsul și stăpînul lui la care trăise Eustatie, rugîndu-l să nu se mînie pe dînsul, pentru că nu îl cinstea pe el. Și toți oamenii se rușinau de aceasta, că pe un om ca acesta l-au socotit dînșii ca pe un rob.

Apoi, l-au încălecat pe el ostașii pe cal, și au plecat întor-cîndu-se la Roma, iar toți oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei pînă departe cu cinste multă. Mergînd pe cale și vorbind, îl întrebau de femeia lui și de fii, iar el le-a spus pe rînd toate cele ce i se întîmplaseră și ostașii plîngeau, auzind de reaua întîmplare a lui. Așijderea și ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supă-rare pentru dînsul. Încă nu numai împăratul, ziceau ei, ci și tot sfa-tul ostășesc și ostașii se întristau pentru schimbarea lui. Și vorbind așa, nu după multe zile, au ajuns la Roma, și au spus ostașii aceia împăratului că au aflat pe Plachida, precum și modul cum l-au aflat pe el. Iar împăratul l-a primit pe el cu cinste, cu toți cei mari ai săi, și bucurîndu-se l-au sărutat pe el, și îl întrebau cum a ieșit din casa sa, și ce i s-a întîmplat lui. Iar el a spus toate cele ce i s-au întîmplat, și de femeie, și de copii, și toți ascultînd se înduioșau.

Atunci împăratul a pus pe Eustatie în cea dintîi rînduială a lui, și i-a dat lui multe averi, mai mari decît cele dintîi, și l-a îmbo-gățit pe el foarte, și toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat pe el împăratul ca să meargă la război împotriva barbarilor și cu cea dintîi vitejie să apere patria de năvălirea lor, și să izbîndească robia unor cetăți. Iar Eustatie, adunînd pe toți osta-șii și văzînd că nu sînt de ajuns la un război ca acela, a zis împă-ratului să trimită porunci în toate hotarele sale, și să adune și din cetăți și din sate tineri plăcuți și să-i trimită la Roma, la rînduiala ostășească. Și s-a făcut așa. A trimis împăratul porunci, și s-a adu-nat în Roma mulțime de oameni tineri și tari, de bună trebuință la război. Între alții se aduseră acolo și cei doi fii ai lui, Agapia și Teopist, care se făcuseră mari și erau frumoși; la trup mari și tari la putere. Aceștia, dacă s-au adus în Roma, i-a văzut pe ei comandantul, și i-a iubit foarte. Pentru că singură firea părintescă spre fiii săi se pleca, și cu dragostea cea către dînșii se biruia. Neștiind Eustatie că aceștia sînt fiii firești ai lui, însă îi iubea pe dînșii ca pe niște fii ai săi și totdeauna stăteau înaintea lui, și îi făcea pe ei părtași cu sine la masa sa că îi erau lui plăcuți.

Deci, a mers Eustatie la război și bătîndu-se cu barbarii, cu puterea lui Hristos i-a biruit pe dînșii. Și nu numai cetățile și țările cele robite le-a dezrobit, dar și pe tot pămîntul vrăjmașilor l-a biruit și l-a robit și pe ostașii lor desăvîrșit i-a nimicit, și în Domnul său a arătat vitejie și biruință, mai mare decît cele dintîi biruinți, pe care le purta mai înainte.

Sfîrșindu-se războiul, și întorcîndu-se cu pace Eustatie la locul său, i s-a întîmplat ca în călătoria sa să poposească într-un sat care era așezat la un loc frumos lîngă un rîu, unde fiind plăcut locul pentru repaus, s-a liniștit Eustatie cu oastea sa trei zile; Dumnezeu a voit ca în felul acesta să-l aducă întru cunoaștere pe credinciosul său rob, cu femeia sa și cu fiii și pe cei risipiți să-i adune la un loc, pentru că femeia lui viețuia în acel sat avînd o grădină și cîștigîndu-și dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după Dumnezeiască rînduială, Agapie și Teopist, neștiind nimic de mama lor, și-au așezat cortul lor lîngă grădina ei, că dintr-un sat fi-ind ei, aveau un cort, o viață și o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gîndire și în cugete, ca frații cei dintr-un pîntece. Ei însă nu știau că sînt frați, și neștiind nicidecum strînsa legătură de sînge dintre ei, se aveau ca frații. S-au culcat, deci, împreună lîngă grădina maicii lor să se odihnească. Nu departe era și tabăra marelui comandant al lor.

Într-una din zilele acelea, lucrînd ceva maica lor în grădina sa, în ceasul de amiază-zi, auzi vorba ostașilor celor ce se odihneau aproape în cortul lor. Iar vorba lor era aceasta: întreba unul pe al-tul, care de ce neam este. Și a zis cel mai mare: "Eu foarte puțin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oști în Roma și nu știu de ce a ieșit din Roma cu mama, luîndu-mă pe mine și pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dînșii, și am mers pînă la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergînd peste mare, cînd am sosit la mal, a ieșit tata din corabie, și cu dînsul eu cu fratele meu, iar maica nu știu de ce a rămas în cora-bie. Numai aceasta îmi aduc aminte, că plîngea foarte mult după dînsa tatăl meu și noi asemenea, și mergeam pe cale plîngînd. Iar după ce am ajuns la un rîu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal; iar pe fratele cel mic luîndu-l pe umere l-a dus de cealaltă parte a rîului, și după ce l-a trecut pe el și venea la mine, un leu alergînd m-a răpit pe mine și m-a dus în pustie, iar niște păstori m-au scos pe mine din gura leului și am fost crescut într-acel sat, în care tu știi." Atunci cel mai tînăr sculîndu-se degrab a căzut pe grumajii lui cu bucurie și cu plîngere zicînd: "Cu adevărat tu ești fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii cînd te-a apucat pe tine leul și pe mine în același ceas m-a răpit un lup, dar niște plugari m-au scos din gura lui. Și cunoscîndu-se amîndoi frații între dînșii s-au bucurat foarte, cuprinzîndu-se și sărutîndu-se unul pe altul, și au plîns mult de bucurie. Iar maica lor auzindu-le vorba, se mira, și cu ochii cu suspinuri și cu lacrimi spre cer își ridica. Căci a cunoscut că sînt fiii ei cei adevărați, și inima ei îndată se răcori din cele amare necazuri în care se afla pî-nă atunci. Însă fiind femeie înțeleaptă, n-a cutezat fără de cea mai vrednică credință de dovadă a se arăta lor, că era săracă, și îmbră-cată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostași aleși și cinstiți. Și au văzut cu cuviință că e bine să meargă la comandantul de oști, pe care să-l roage ca pe lîngă oastea lui să poată a se întoarce la Ro-ma, și acolo mai bine să facă cunoștința fiilor săi, să se înștiințeze de bărbatul său, de este oare viu sau nu.

Deci, mergînd, a stat înaintea comandantului de oști, și i s-a închinat lui zicîndu-i: "Rogu-mă ție, stăpîne, să-mi dai voie ca pe lîngă taberile tale să merg și eu la Roma, pentru că eu sînt romană, și am fost luată în robie de barbari în pămîntul acesta, de acum șasesprezece ani, și acum fiind slobodă, trăiesc în țară străină, îndu-rînd sărăcia cea mare". Iar Eustatie fiind de bun neam, îndată s-a înduioșat la rugăciunea ei, și i-a dat voie ca fără de temere să se întoarcă la moștenirea sa. Atunci femeia stînd și privind la comandant, l-a cunoscut că este bărbatul ei, și mirîndu-se, sta ca uimită. Iar Eustatie n-a cunoscut pe femeia sa. Însă ea deodată venindu-i peste bucurie, precum oarecînd mîhnirea era peste mîhnire, înlă-untru striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui. Pentru că îl vedea pe el în pompă mare, impunător la față, și mulțime de ostași stînd înaintea lui. Pe cînd, ea, ca una din cele mai nevoiașe femei, era săracă; și s-a dus de la ochii lui atunci, rugîndu-se stăpînului și Dumnezeului său, ca numai el să rînduiască în viitor, cum s-ar putea cunoaște de bărbat și de fiii săi. Apoi, găsind vreme cu prilej, a intrat și a stat înaintea comandantului care privind spre dînsa, i-a zis: "Ce mai poftești încă de la mine bătrîno? " Iar ea închinîndu-se lui pînă la pămînt, i-a zis: "Rogu-mă ție stăpînul meu să nu te mînii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălțimea ta; să îngădui puțin, ascultînd pe roaba ta". Iar el i-a zis ei: "Bine, spune!" Iar ea a început a grăi: "Au nu ești tu Plachida, cel ce din sfîntul botez te-ai numit Eustatie? Au nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieșit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia și cu doi fii, Agapie și Teopist? Nu a luat cu sila de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sînt eu cu adevărat? Martor cre-dincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sînt femeia ta, și sînt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mînie, a pierit în același ceas, iar eu am rămas curată, și acum în nevoie după cum mă aflu". Auzind acestea Eustatie, s-a deșteptat ca din somn, și cunoscînd îndată pe femeia sa s-a sculat la dînsa, și îmbrățișîndu-se amîndoi, au plîns mult de bucuria cea mare. Apoi a început Eustatie: "Să lăudăm și să mulțumim lui Hristos Mîntuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi mila Sa, ci precum a făgăduit ca după necazuri să ne mîngîie pe noi, așa a și făcut". Și mult bucurîndu-se și plîngînd, au mulțumit lui Dumnezeu. După aceasta, dacă a încetat Eustatie din plîns, l-a întrebat pe el femeia: "Dar unde sînt fiii noștri?" Iar el suspinînd din adîncul inimii a zis: " Fiarele i-au mîncat pe dînșii". Iar femeia a zis: "Să nu te întristezi stăpînul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de așteptare să aflăm unul pe altul, așa ne va da nouă să aflăm și pe fiii noștri". Iar el a zis: "Au nu ți-am spus că sînt mîncați de fiare!?" Iar ea a început a-i spune de toate cele ce le auzise ieri lu-crînd în grădina sa de la cei doi ostași ai lui, care vorbeau unul cu altul, și a cunoscut că sînt fiii lor. Iar Eustatie, chemîndu-i îndată pe dînșii, i-a întrebat: "De ce neam sînteți, unde v-ați născut și unde ați crescut?" - "Noi, stăpîne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinții noștri și îi ținem minte puțin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oști al romanilor, precum ești măria-ta, și nu știm din ce împrejurare tatăl nostru a ieșit din Roma noaptea cu mama noastră și cu noi amîndoi și după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu știm pentru ce, iar tatăl nostru, plîngînd după dînsa, a mers cu noi la un rîu, peste care trecîndu-ne pe cîte unul, cînd era el singur în mijlocul rîului, niște fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, și amîndoi am fost păziți de mîncarea fiarelor, căci pe mine niște păstori, iar pe el niște plugari ne-au crescut. Aceasta auzind-o Eustatie cu femeia sa, cunoscură pe fiii lor și, căzînd pe grumajii lor, au plîns mult. Și s-a făcut bucurie mare în tabăra comandantului precum oarecînd în Egipt, cînd s-au cunoscut Iosif cu frații săi. Și a străbătut vestea prin toate taberile de aflarea femeii și a fiilor comandantului lor, și s-au adunat toți bucurîndu-se, și au făcut veselie mare toată oastea. Pentru că nu se mîngîiau atîta de biruință, cît de această bucurie.

Așa a mîngîiat Dumnezeu pe credincioșii săi robi. Pentru că el omoară și face viu, face sărac și îmbogățește, pogoară în necazuri și ridică spre bucurie și veselie. Și putea atunci Eustatie ca să zică ca David: "Veniți și auziți, și voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeți de Dumnezeu cîte a făcut sufletului meu. Adusu-și-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălțat. Dreapta Domnului a făcut putere" (Psalm 117,16).

Iar cînd Eustatie se întorcea de la război, bucurîndu-se pentru două lucruri: adică pentru biruință, și pentru aflarea femeii și a fiilor săi, atunci mai înainte de mergerea lui în Roma, a murit Traian împăratul, iar în locul lui a stat Adrian (117-138), care era foarte rău, urînd pe cei buni, și alungînd pe cei binecredincioși. Intrînd Eustatie în cetate cu veselie și pompă mare, precum se obișnuia la marii comandanți ai romanilor, și ducînd cu sine mulți robi și fără de număr trofee scumpe, a fost primit cu cinste de împăratul și de toți romanii și i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decît cea dintîi, fiindcă acum era cinstit de toți mai mult decît înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui în lumea aceasta, prea scurtă și nestatornică, să fie cinstiți și slăviți pînă în sfîrșit, prin cinstirea cea deșartă și vremelnică, le-a gătit la ceruri cinstea și slava cea veșnic neschimbată.

Acela, prin aducerea în cea dintîi a lui cinstire, numai o răcorire de necazurile lui i-a făcut lui Eustatie, iar calea lui cea mucenicească spre cer i-a însemnat-o mai înainte. Căci nu după multă vreme, iar l-a întors la necinste și la necaz, pe care el le-a răbdat cu dulceață pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să facă jertfă zeilor, mulțumindu-le pentru biruința cea asupra vrăjmașilor, și intrînd el în capiștea idolească cu mai marii oștilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. L-a întrebat atunci pe el împăratul: "De ce nu vrei să intri cu noi în capiște și să mulțumești zeilor? Ție ți se cade mai întîi să dai mulțumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg și sănătos, și ți-a dat biruință asupra vrăjmașilor, ba încă pe femeia ta și pe fiii tăi ți-au arătat ție!" Răspuns-a Eustatie: "Creștin sînt și pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos îl țin, pe Acela Îl cinstesc și-I mulțumesc și Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruința, pe soția și pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina". Și s-a dus la casa sa Eustatie. Iar Împăratul mîniindu-se asupra lui, chibzuia cu ce chip i-ar răsplăti lui necinstirea zeilor săi. Și mai întîi, după puțină vreme, a luat de la dînsul dregătoria lui, și ca unui om de rînd i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi pe femeia și pe fiii săi de față punîndu-i, îi îndemna pe ei cu cuvintele, ca să jertfească idolilor. Și neputînd să-i întoarcă pe dînșii de la Hristos, i-a osîndit la mîncarea fiarelor.

Și mergea sfîntul Eustatie, sărbătoritul acela și viteazul ostaș de odinioară, la locul cel de priveliște, cu ai săi osîndiți la moarte și nu se rușinau de o necinste ca aceea, nici se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia precum a început a-I sluji cu credință, așa și sfîrșeau cu credința cea cu osîrdie și bine plăcută supunere, mărturisind numele Lui cel sfînt înaintea tuturor. Și întărea pe soția sa cea cinstită, și pe iubiții săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viață pentru Domnul tuturor. Asemenea și ei, întru dînșii unul pe altul se întăreau cu cuvintele și cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie, și mergeau la moarte ca la ospăț.

Dar, dînd drumul fiarelor asupra lor, nu i-au vătămat pe ei. Căci, oarecare fiară alerga la dînșii, îndată închinîndu-se, se întorcea înapoi. Fiarele își îmblînzeau mînia lor, iar împăratul mai mult se mînia, și a poruncit ca, ducîndu-i pe dînșii de la locul acela, să-i arunce în temniță. Iar a doua zi a poruncit ca să ardă un bou de aramă și să arunce într-însul pe sfîntul Eustatie cu femeia și amîndoi fiii. Și a fost sfinților mucenici boul acela ars, precum tinerilor cuptorul haldeilor cel de rouă răcorit, și întru acel bou rugîndu-se sfinții mucenici, și-au dat în mîinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, și au trecut la cereasca împărăție. Iar a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrînd să vadă praful mucenicilor celor arși. Dar deschizînd ușa a aflat trupurile lor cele sfinte întregi și nevătămate, și nici un păr din capul lor n-a ars, ci ca niște vii și dormind se arătau fețele lor, pline de o frumusețe prea minunată, mai presus de fire, și tot poporul cel ce era acolo a strigat: "Mare este Dumnezeul creștinilor".

Iar împăratul s-a întors cu rușine la palatul său, și tot poporul ocăra pe împăratul pentru răutatea lui, că pe unul ca acesta, la toată împărăția mai mare comandant, de bună trebuință, l-a pierdut în zadar. Deci, creștinii luînd cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au făcut cuviincioase îngropări slăvind pe Dumnezeul cel minunat întru sfinții săi: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, Căruia cinste, slavă și închinăciune toți să-I fie de la noi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.