Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Pătimirea Sfîntului Mucenic Nichita Romanul
(15 septembrie)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



Dînd semnul biruinței, cinstita și de viață făcătoare Crucea Domnului ridicîndu-se la înălțimea Sa, îndată sub semnul acesta a alergat cel ce numele biruinței purta, numindu-se Sfîntul Nichita. Pentru că ieri am prăznuit înălțarea Sfintei Cruci, care este lumii neclintită biruință, azi pe sfîntul Nichita îl cinstim, al cărui nume se tîlcuiește "biruitor".

Acesta, bun ostaș al lui Iisus Hristos, a stat ca sub un steag sub Sfînta Cruce, ca să se lupte împotriva vrăjmașilor Sfintei Cruci, pentru cinstea Celui răstignit pe Cruce. Unul se războiește pentru împăratul pămîntesc, altul pentru a sa întregime și slavă deșartă, iar altul pentru vremelnicile bogății. Sfîntul Nichita nu s-a războit pentru nici una din acestea, ci a luptat numai pentru unul Dumnezeu Iisus Hristos, care este Împărat a toată zidirea, slavă a feții noastre și bogăție necheltuită niciodată. Să ascultăm unde și în ce fel acest ostaș s-a luptat pentru Hristos:

În vremile cînd, întocmai cu Apostolii, Sfîntul marele Împărat Constantin a început a lăți sfînta credință prin toată lumea, atunci și în țara goților, de partea stîngă a rîului Dunărea, bunacredință sfîntă a răsărit ca o lumină din întunerec. Deci, într-acea țară a fost nașterea, creșterea și luminarea Sfîntului Nichita, pentru că Teofil, episcopul goților, care a fost și la întîiul sinod din Niceea (325) și a întărit dogmele dreptei credințe, cu limba și cu mîna, acela și pe Nichita l-a luminat cu lumina sfintei credințe și întru mărturisirea Sfintei Treimi l-a botezat. Nu după multă vreme, răutatea cea ve-che, diavolul, nesuferind să vadă lățirea sfintei credințe și înmulți-rea neamului creștinesc în mijlocul pămîntului barbar cel întunecat cu îndrăcirea idolească, a ridicat război și prigonire mare asupra celor care mărturiseau numele lui Hristos și credeau într-însul, pen-tru că a îndemnat pe conducătorul țării aceleia, cel cu numele Atanaric, ca să ucidă pe creștini și să piardă pomenirea lor din pă-mîntul său.

În vremea aceea s-a întîmplat o dezbinare a goților avînd război între dînșii, că despărțindu-se în două, o parte avea un povă-țuitor, anume Fritigern (369-380), iar alta pe Atanaric (367-381), barbarul păgîn.

Deci, cînd amîndouă taberele de un neam și de o seminție s-au lovit una cu alta la războiul cel dintre dînșii și s-a făcut mare tăiere, atunci Atanaric, avînd mai mare putere și vitejie, a biruit pe Fritigern, și i-a înfrînt pe ostașii lui, punîndu-i pe goană. Drept ace-ea, fiind biruit Fritigern, a fugit în părțile grecești la împăratul Va-lens, împărat semiarian (364-378); aici, Fritigern a cerut ajutor de la dînsul. Iar Valens a poruncit la toată oastea ce era în Tracia ca să meargă în ajutorul lui Fritigern, împotriva lui Atanaric. Deci, adunînd Fritigern puterea sa care îi mai rămăsese și luînd oastea cea greacă din Tracia, a mers asupra vrăjmașului său și, trecînd rîul Dunărea, a făcut semnul Sfintei Cruci și a început să-l poarte înaintea taberilor sale și așa a năvălit asupra lui Atanaric. Și făcînd război mare, cu puterea Crucii au biruit creștinii pe Atanaric și toa-tă oastea lui a zdrobit-o, pe unii i-au tăiat cu săbiile, pe alții i-au prins vii, iar Atanaric cu puțini tovarăși abia au scăpat.

Din acea vreme a început a se înmulți mai mult între goți dreapta credință, cea creștină, pentru că văzînd puterea cea nebi-ruită a crucii cu care se izbîndea în războaie, mulți au crezut în Domnul cel răstignit pe cruce.

Murind episcopul Teofil, s-a urcat la scaunul episcopal Ulfila († 383), bărbat cu bună înțelegere și dreaptă credință. Acela a tăl-măcit goților Scriptura și a tradus multe cărți din limba greacă în limba goților. Și creștea la barbari, din zi în zi, sfînta credință cea în Hristos și i-a ajutat în sîrguința aceea și Sfîntul Nichita, pentru că fiind de neam mare și slăvit în pămîntul acela, pe mulți i-a adus la Hristos prin chipul dreptei sale credințe și prin cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.

După cîtăva vreme, necuratul Atanaric iar s-a întors la locul său. Luînd stăpînirea și puterea, îndemnîndu-l pe el diavolul, a ridicat asupra creștinilor cumplită prigonire în cuprinsul stăpînirii sale, răzbunîndu-și rușinea ce suferise; că de creștini fusese biruit și rușinat în război.

Atunci, Sfîntul Nichita, aprinzîndu-se cu rîvna cea după Dumnezeu, a ieșit la război împotriva amîndorura vrăjmașilor, împotriva celui nevăzut și a celui văzut. Se lupta împotriva vrăjmașului celui nevăzut aducînd pe cei necredincioși la credință, iar pe cei cre-dincioși întărindu-i spre muceniceasca nevoință, iar împotriva vrăj-mașului celui văzut se lupta cînd mustra pe prigonitorul Atanaric și îl înfrunta pentru o așa nedumnezeire și neomenie, căci da la felurite munci mulțimea cea fără de număr a credincioșilor. Și i-a biruit pe amîndoi: și pe diavol a călcat, și cruzimea prigonitorului a dovedit-o, pentru că prigonitorul a rămas în nepricepere cu toate felurile de chinuri cu care se sîrguia ca să-l întoarcă de la Hristos pe pătimitorul cel bun. Cu toată puterea sa, n-a putut pe un rob al lui Hristos să-l plece la păgînătatea sa, pentru că era ca un stîlp tare și nemișcat. Și ce a făcut nelegiuitul? A poruncit ca să-l omoa-re cu foc pe acesta, pe care nici multele bătăi, nici ruperea trupului și chiar zdrobirea mădularelor n-a putut să-l ucidă. Dar ce a cîștigat din aceasta păgînul? Nimic altceva decît că pe sine s-a aprins mai mult cu mînia, iar mucenicul, deși se afla în focul cel mare, n-a fost mistuit cu trupul, iar cu sufletul, ca și pasărea Fenix, din cenușă a răsărit spre cea mai bună, nouă și fără de moarte viață zburînd. Iar prigonitorul, chiar și fără foc, prin ne-dumnezeire ars, a murit cu sufletul și în cenușă și-a gătit în iad a i se risipi oasele. Așa Sfîntul Nichita, sub semnul crucii s-a luptat pentru Hristos și s-a arătat bi-ruitor și cu numele, și cu lucrul.

Iar trupul lui cel nevătămat de foc, rămăsese neîngropat și zăcea pe cîmp aruncat și necinstit. Deci, un bărbat, anume Marian, de neam din părțile Ciliciei, din cetatea Mopsuestia, creștin bine-credincios, a venit în pămîntul goților pentru niște biruinți ale sale, și zăbovind într-însul multicel, se cunoscuse cu Sfîntul Nichita și legase cu dînsul dragoste prietenească. Iar mai ales atuncea-l iubise pe dînsul, cînd l-a văzut răbdînd cu tărie schingiuiri pînă la sînge pentru credința lui Hristos. Și zăcînd aruncat sfîntul lui trup, cugeta Marian cum ar putea să ia trupul iubitului său prieten, mucenicul lui Hristos, și să-l ducă pe el la moșia sa, dar de frica celui mai mare nu putea, pentru că poruncise tiranul să nu îndrăznească cine-va să îngroape trupul mucenicului.

Deci, a chibzuit Marian ca în taină să-l ia pe el noaptea. Dar cînd a înnoptat și s-a pregătit să-și ducă la îndeplinire lucrul de care gîndea, calea îi era foarte grea, pentru că noaptea era foarte întunecoasă și ploua; din această pricină se afla în mare mîhnire și nu știa unde să meargă și unde să afle pe cel dorit sufletului său. Fiind foarte mîhnit de aceasta, Dumnezeu cel a toată mîngîierea, care oarecînd pe magi prin stea i-a povățuit la Bethleem, acela și pe Marian l-a mîngîiat în necaz și i-a arătat cale lesnicioasă spre aflarea mucenicescului trup; a trimis oarecare putere cerească în chip de stea, care răsărind înaintea lui Marian, l-a dus pe el unde avea trebuință. Deci steaua aceea mergea înaintea lui Marian, lumi-nîndu-i lui întunericul cel de noapte, iar el urma după dînsa cu bucurie. Și venind la trupul sfîntului mucenic, steaua a stat dea-supra, iar Marian, învelind trupul sfîntului cu pînză subțire, curată și luîndu-l pe el, l-a dus în casa în care era de gazdă, iar steaua ce se arătase, petrecînd pe Marian la întoarcere pînă la poarta casei, s-a făcut nevăzută.

Așa Marian, cîștigînd comoara cea căutată, a ascuns-o la sine cu pază și degrabă s-a întors la moșia sa ducînd cu sine trupul sfîntului mucenic. Și ajungînd la cetatea Mopsuestia l-a îngropat pe el cu cinste în casa sa. Deci, a binecuvîntat Dumnezeu casa lui Marian pentru Sfîntul Nichita, răbdătorul său de chinuri, cu multe bogății, precum a binecuvîntat oarecînd casa lui Putifar pentru Iosif și casa lui Abiadar pentru Chivot. Și era îndestulată casa lui Marian cu bogăție îmbelșugată, și material și duhovnicește, pentru că multe daruri se dădeau tuturor bolnavilor; celor ce aveau trebuință le izvorau tămăduiri de la mormîntul sfîntului. Deci, se adunau toată cetatea și locuitorii cei dimprejur la mormîntul sfîntului, încît nu mai încăpea casa lui Marian pe credincioșii cei ce se adunau; pentru aceea, s-au sfătuit cu toții să zidească o biserică în numele sfîntului și într-însa să pună sfintele moaște; au și făcut-o degrabă, multă sîrguință adăugînd la aceasta. Iar după ce zidiră biserica, o și înfrumusețară cu podoaba cea cuviincioasă și frumoasă. Au deschis mormîntul mucenicului și, luînd racla, au dus-o în biserica cea zidită din nou și acolo l-au pus pe el în pămînt.

Iar Marian, spre binecuvîntarea casei lui, a luat din moaștele sfîntului un deget și îl păstra la sine cu cinste, dar altcineva n-a mai putut să ia ceva din moaștele lui.

Fericitul Auxențiu, episcopul cetății aceleia, cînd a zidit biserica Sfinților Mucenici Taruh, Prov și Andronic, a trimis o scri-soare a sa la cetatea care se numea Anabarza, în care se odihneau sfintele moaște ale acelor sfinți, poftind pe cetățeni ca să-i dea lui o parte din moaștele sfinților mucenici, la sfințirea bisericii cea zidită din nou. Atunci l-au rugat pe el acei cetățeni ca să le dea cu împrumutare o parte din moaștele Sfîntului Nichita, spre binecu-vîntarea cetății lor; drept aceea a poruncit episcopul ca să descopere moaștele sfîntului mucenic și îndată piatra cea de marmoră care era pe mormînt s-a desfăcut în două, neavînd nici o pricină de acea despicare a sa. Iar unul din cei ce a descoperit mormîntul s-a atins cu îndrăzneală cu mîna sa de sfintele moaște și îndată i s-a uscat mîna, și l-a cuprins frica. Apoi s-a făcut tunet mare și fulgere din cer au pogorît încît toți se înfricoșară. Și a cunoscut episcopul că nu binevoiește Dumnezeu ca să se împartă moaștele sfîntului și se căia de îndrăzneala ce avusese. Iar mîna cea uscată a omului acela care fără de temere se atinsese de sfînt, luînd-o, a lipit-o pe ea iar de sfînt, zicînd: "Sfinte Mucenice Nichito! Mai lesne este ție a tămădui decît a vătăma, pentru că bun ești și următor al Celui bun și de ai vrut ca puțin să-l pedepsești pe acesta, apoi oare nu cu mult mai ales îl vei milui pe el?" Acestea grăindu-le episcopul, s-a tămăduit mîna cea uscată a omului aceluia și toți s-au mirat de minunea Sfîntului Mucenic Nichita și au slăvit pe Dumnezeu. Iar episcopul nemaicutezînd de-aci înainte să se mai atingă de moaș-tele sfîntului, cîntînd pe deasupra îndestulate cîntări, au acoperit iar mormîntul cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe unul în Treime Dumnezeu, căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.