Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Viața și ostenelile Cuvioasei Maicii noastre Teodora,
care s-a nevoit în chip bărbătesc († 491)
(11 septembrie)

(De la Sf. Simeon Metafrast adunată)

Viețile Sfinților pe luna septembrie



Ochii Domnului, care privesc spre toate căile omenești și cercetează chiar și lucrurile cele tăinuite, sînt de mii și mii de ori mai luminoși decît soarele. Mai înainte de a se zidi, toate s-au știut de El. N-a știut aceasta oarecare femeie de bun neam, anume Teodora, din cetatea Alexandriei, fiindcă a ascultat pe vrăjmașul cel ce a ispitit-o și i-a zis că păcatul cel făcut în întuneric, pe care nu-l vede soarele, nu-l știe Dumnezeu. Dar cînd a cunoscut că nu se tăinuiește nimic înaintea lui Dumnezeu, o, cu cît de mare pocăință s-a îndreptat! Pentru că ea, viețuind cu cinste în însoțirea băr-batului său, a căzut într-o ispitire de acest fel: un oarecare om bogat, dar tînăr cu anii și cu mintea, îndemnat de diavolul, s-a rănit de frumusețea ei și în toate chipurile se sîrguia să o ducă în des-frînare. Îi trimetea ei daruri mari și lucruri multe și mai mari îi făgăduia și o amăgea cu cuvintele. Dar neputînd să facă ceva singur, și-a găsit o unealtă ca aceasta: s-a învoit cu o fermecătoare amăgitoare să înșele pe Teodora cea curată, povățuind-o pe ea la acel fapt de neiertat al lui. Aceea, avînd ajutor pe satana, a găsit vreme cu prilej și a grăit Teodorei de tînărul acela. Iar Teodora a zis: "O, de aș scăpa de omul acesta, care de multă vreme mă supără pe mine, căci de îl voi asculta pe el, apoi dacă nu alții, dar cel puțin soarele care ne luminează pe noi tot va fi martor păcatului meu înaintea lui Dumnezeu!" Răspuns-a înșelătoarea: "După ce va apune soarele și va fi noapte întunecoasă, la un loc ascuns să faci voia tînărului și nimeni nu va ști atunci fapta voastră, nici nu va fi cineva care să mărturisească înaintea lui Dumnezeu. Pentru că noaptea cea tăcută și întunecoasă pe toate le acoperă". Iar Teodora a zis: "O, de n-ar ști Dumnezeu păcatul cel făcut noaptea, bine ar fi!" Răspuns-a înșelătoarea: "Așa este! că numai păcatele pe care le luminează soarele le vede Dumnezeu, iar pe cele făcute în întuneric, cum poate să le vadă?"

Aceste cuvinte ale amăgitoarei le-a crezut Teodora, ca o femeie tînără și neînvățată, la care s-a mai adăugat încă și dia-voleasca ispitire care putea mult, fiindcă puterea diavolului este tare, iar firea și puterea noastră sînt pătimașe și slabe. Deci, s-a învoit Teodora cu sfatul vicleanului și, făcînd fărădelegea în în-tunericul nopții, cu revărsarea luminii celei de dimineață, s-a suit lumina milostivirii celei grabnice a lui Dumnezeu peste inima ei. Căci, cunoscîndu-și păcatul său, se căia, își bătea fața, își rupea părul, singură se rușina de sine și singură de sine îi era scîrbă. Așa milostivirea lui Dumnezeu care nu voiește moartea păcătosului, pentru curăția ei cea mai dinainte a deșteptat-o pe ea spre grabnica pocăință și iertare. Pentru că Dumnezeu îndreaptă uneori asupra omului vreo cădere ca, sculîndu-se, să se arate mai multă osteneală, îndreptare și osîrdie spre Dumnezeul Care iartă păcatele.

Deci, se tînguia Teodora de păcatul făcut și, plîngînd, își mîn-gîia puțin cugetul său grăind în sine: "Nu știe Dumnezeu păcatul meu, dar, deși nu-l știe, rușine-mi este mie și durere". Apoi stră-bătînd printr-însa întristarea, s-a dus la o mănăstire de fecioare, la stareță, pentru cercetare, căci se cunoștea cu dînsa. Iar stareța, vă-zînd-o mîhnită la față, a întrebat-o: "Ce mîhnire ai tu, fiica mea? Au doară ești năpăstuită de bărbat?" Iar ea a răspuns: "Nu, stăpî-nă! Alta este pricina de care mi s-a mîhnit inima". Iară stareța vrînd să o mîngîie pe dînsa, mișcîndu-se de duhul lui Dumnezeu, a început a vorbi pentru folosul sufletului ei și a citi din cărți. Citind ea un cuvînt a ajuns pînă la textul acesta din Evanghelie: "Nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală și nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut. Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneți la lumină și ceea ce auziți la ureche, propovăduiți de pe case" (Matei 10, 26-27).

Aceste cuvinte ale Evangheliei auzindu-le Teodora, s-a lovit în piept, zicînd: "Vai mie, ticăloasa, cum m-am înșelat, socotind că nu știe Dumnezeu de păcatul meu". Și a început a se bate peste față, tînguindu-se și plîngînd. Atunci stareța a cunoscut că a avut o cădere în păcat și a început a o întreba ce i s-a întîmplat ei. Iar ea, abia putînd grăi de plîns, i-a spus stareței cu tot de-amănuntul, și a căzut la picioarele ei, zicînd: "Miluiește-mă, stăpînă, pe mine cea pierită, și mă povățuiește ce să fac! Oare se poate să mă mîntuiesc sau sînt pierdută în veci? Oare să mai nădăjduiesc spre mila lui Dumnezeu, sau să mă deznădăjduiesc?" Iar stareța a început a-i grăi: "N-ai făcut bine fiica mea, ascultînd pe vrăjmaș. Nu ai înțeles bine pe Dumnezeu socotind că te vei tăinui înaintea Celui ce cearcă inimile și rărunchii, Care știe cugetele; chiar și cele nelucrate le văd ochii Lui și nici o noapte sau un loc ascuns și întu-necos nu pot să ascundă pe cel păcătos, dinaintea ochiului Lui cel atotvăzător. N-ai făcut bine, fiica mea, căci și pe Dumnezeu L-ai mîniat și credința bărbatului nu ai păzit-o și trupul ți-ai spurcat și sufletul ți-ai vătămat. De ce nu mi-ai spus mie despre aceasta mai înainte, că eu ți-aș fi ajutat ție și te-aș fi învățat să te ferești de cursele vrăjmașului? Dar de vreme ce așa ți s-a întîmplat, de aici înainte să te îndrepți și să cazi la milostivirea lui Dumnezeu, rugîndu-te cu sîrguință ca să-ți ierte păcatul. Să nu te deznădăjduiești fiica mea, că deși ai făcut mare păcat, însă mai mare este mila lui Dumnezeu și nu este vreun păcat care să biruiască iubirea lui de oameni; scoală-te, pocăiește-te și te vei mîntui". Acestea și multe asemenea grăindu-le stareța, a sfătuit-o pe ea și a învățat-o calea pocăinței. Apoi a mîngîiat-o, spunîndu-i de milostivirea lui Dumnezeu și de bunătatea Lui cea negrăită că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc și a-i ierta pe cei ce greșesc. Încă i-a adus aminte și de femeia păcătoasă din Evanghelie, care cu lacrimi a spălat picioarele lui Hristos și cu perii capului ei le-a șters și a cîștigat de la Dumnezeu iertare de păcatele sale.

Toate cuvintele acestea primindu-le Teodora de la acea bună povățuitoare și așezîndu-le în inima sa, a zis: "Cred Dumnezeului meu, stăpînă, și de acum nu voi mai face un păcat ca acesta, ci și de cel făcut, pe cît voi putea, mă voi pocăi". Și primind oarecare răcorire în inimă, s-a întors la casa sa. Și se rușina a căuta în fața bărbatului său, avînd mustrare în cugetul său, și se gîndea în ce fel ar ruga pe Dumnezeu; și dorea să meargă în mănăstirea de fe-cioare, dar știa că bărbatul ei o va opri. De aceea, ca să tăinuiască de bărbatul său și de toți cunoscuții, a gîndit un lucru ca acesta: ducîndu-se bărbatul ei de acasă la oarecare lucru, ea, seara tîrziu, tunzîndu-și părul capului s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, punîndu-și nădejdea sa în Dumnezeu, s-a tăinuit de toți și a ieșit încetișor din casă și alerga degrabă ca o pasăre zburînd din cursă. Și ajungînd la oarecare mănăstire pustnicească care se numea Octodecat, care era departe de cetate ca la optsprezece stadii, a bătut în poartă și, portarul deschizîndu-i, a zis: "Fă bine, părinte și spune egumenului ca să mă primească în mănăstire, că sînt om păcătos, și vreau să mă pocăiesc de faptele mele cele rele. Că pentru aceea am venit aici, ca să spăl picioarele voastre cele sfinte și ca să slujesc vouă ziua și noaptea, la orice lucru îmi veți porunci mie". Deci, mergînd portarul, a spus egumenului, iar el a zis: "Se cade a-l ispiti pe acesta mai întîi, dacă a venit la noi fiind povățuit de Dumnezeu, deci să nu-i dai răspuns pînă dimineață și să nu-l lași să intre în mănăstire, pînă ce vom vedea dacă nu se va duce supărat. Iar dacă va răbda lîngă poarta mănăstirii, așteptînd milă, atunci vom cunoaște cu adevărat că a venit cu osîrdie la noi să slujească lui Dumnezeu".

Și așa a făcut portarul: n-a îngrijit de dînsa, ci a trecut-o cu vederea ca pe un rob netrebnic, iar ea ședea plîngînd lîngă poartă. Apoi a înnoptat și, iată, fiarele sălbatice treceau pe lîngă dînsa - pentru că era pustiia aceea plină de fiare - însă, cu darul lui Dumnezeu, a rămas neatinsă, înarmîndu-se, ca și cu o pavăză, cu rugă-ciunea și cu sfînta cruce. Iar a doua zi ivindu-se portarul prin ferestre a văzut-o șezînd lîngă poartă și i-a zis: "De ce zăbovești aici omule? Nu te vom primi pe tine, căci nu ne trebuiești." Iar ea a zis: "Chiar dacă voi muri aici, lîngă poartă, nu mă voi duce pînă ce nu vă veți milostivi de mine și mă veți primi în mănăstire." Atunci portarul, văzînd răbdarea și smerenia ei, i-a deschis ușa și a dus-o la egumen, iar egumenul a întrebat-o de unde este, cum se numește și la ce a venit. Iar ea a zis: "Din Alexandria sînt, părinte. Numele meu este Teodor. Plin sînt de păcate și de fărădelegi. Cercetîndu-mi cugetul și cunoscîndu-mi păcatele am vrut să mă pocăiesc și am venit la sfinția voastră să mă primiți în rînduiala voastră și să mă mîntuiți pe mine, păcătosul cel pierit. Deci, pri-mește-mă pe mine, părinte, precum Domnul a primit pe tîlharul, pe vameșul și pe fiul cel desfrînat". Atunci egumenul a început a-i ară-ta greutățile vieții mănăstirești și nevoința cea mare și i-a zis: "Nu le vei putea purta acestea, fiule, că te văd tînăr și crescut în des-fătări lumești, iar mănăstirea noastră nu are nici o odihnă, și rîn-duiala noastră are viață aspră și viețuirea noastră împreună are trebuință de multă înfrînare și post. Frații noștri poartă osteneli mari în ascultări, nelăsînd nici pravila bisericească, nici rugăciunea miezului nopții și Utrenia, precum și ceasurile și Vecernia și cele-lalte rugăciuni și închinăciuni din chilie și privegherile cele de toată noaptea, adeseori. Iar tu te-ai obișnuit cu odihna trupească și nu-ți este cu putință ca împreună cu noi toți să porți greutatea nevoinței călugărești, deși te văd că alergi cu osîrdie. Mă tem însă să nu-ți schimbi mai tîrziu gîndurile pentru că mulți oameni de multe ori încep un lucru bun cu osîrdie, apoi degrabă, supărîndu-se, încetează de la fapta cea bună și se fac mai leneși. Deci, te sfătuiesc să te întorci în lume și Dumnezeu să-ți rînduiască mîntuirea precum voiește". Atunci Teodor, căzînd la picioarele egumenului, plîngînd a zis: "Nu mă lepăda pe mine, părinte, de la sfîntul vostru lăcaș, nu mă lipsi pe mine de îngereasca voastră împreună trăire, nu mă izgoni pe mine la lumea din care scăpînd odată, ca din Egipt, iarăși la dînsa nu mă voi întoarce niciodată. Să nu te îndoiești părinte din cauza tinereții mele pentru că prin sfintele voastre rugăciuni mă voi deprinde la toată înfrînarea, și ajutîndu-mi Dumnezeu, voi purta toate ostenelile și orice îmi veți porunci voi face cu osîrdie și cu sîrguință, numai să mă primiți pe mine, cel ce voiesc să-mi plîng păcatele.

Rugat fiind egumenul astfel, l-a primit și i-a poruncit să pe-treacă în toate ascultările mănăstirești. Și viețuia femeia între băr-bați, în chip și cu nume bărbătesc, neștiind nimeni această taină, fără numai singur Dumnezeu. Dar cine va spune viața ei cea cu multe osteneli? Vedeau frații ostenelile ei în ascultări, răbdare în înfrînare, smerenie în supunere, dar nevoințele cele ascunse și tăi-nuite ale ei, rugăciunile cele de toată noaptea, suspin inimii, lacri-mile, plecările genunchilor, ridicările mîinilor, numai singur Dumnezeu le vedea. Pentru că ziua și noaptea cădea la îndurările Lui și, ca femeia desfrînată, uda picioarele Domnului cu lacrimi. Mai mare era pocăința ei decît păcatul făcut, căci cu totul s-a răstignit pe crucea pătimirii, la toți s-a aruncat pe sine la picioare prin smerenie, toată voia sa a tăiat-o prin lepădarea de sine și s-a făcut înger în trup. Iar trupul ei cel mai înainte întinat, după aceea, prin ostenelile pocăinței și prin lacrimile cele fierbinți curățindu-l, s-a făcut sfîntă Biserică Dumnezeiască Sfîntului Duh Celui ce locuia întru dînsa.

După opt ani de viețuire aici, se făcuse lipsă de untdelemn în mănăstire și a fost trimisă sfînta în cetatea Alexandriei, cu cămilele, ca să cumpere untdelemn. Iar bărbatul ei, neștiind unde s-a dus femeia lui sau ce s-a făcut ea o căuta mult și neaflînd-o, se tînguia ziua și noaptea și se ruga lui Dumnezeu cu sîrguință ca să-i arate lui unde este soția sa. Într-o noapte, a văzut în vedenie pe un înger zicîndu-i: "Nu te întrista pentru femeia ta, că slujește lui Dumnezeu în mijlocul aleșilor Lui. Iar de voiești să o vezi, să mergi dimineață și să stai lîngă biserica Sfîntului Petru și acolo o vei vedea. Acela care va merge pe lîngă biserică și se va închina ție este femeia ta". Și s-a bucurat bărbatul de vedenia cea îngerească ce îi spusese despre femeia lui că urma să o vadă și a alergat de dimineață la biserica Sfîntului Petru. Stînd acolo, privea în dreapta și în stînga, vrînd să vadă pe cea dorită. Și stînd el așa, iată, fericita Teodora mergea cu cămilele. Bărbatul ei, văzînd-o, n-a cunoscut-o, pentru că nu mai era cu putință s-o mai cunoască din pricina îmbrăcăminții bărbătești și pentru că se schimbase; înainte era cu față luminoasă, și acum, nu numai de post, dar de ostenelile călugărești, își întu-necase podoaba ei. Iar ea, cunoscîndu-l pe el de departe a lăcrimat în sine și a zis: "O, amar mie, păcătoasa, că pentru păcatul cel împotriva bărbatului meu m-am lipsit de mila lui Dumnezeu". Și mergînd pe lîngă dînsul, i s-a închinat zicînd: "Bună să-ți fie ție, ziua, străine". Așijderea și el i s-a închinat ei, zicînd: "Să mergi sănătos, părinte". Și așa s-au despărțit. Stînd omul acela puțin acolo, s-a întors acasă mîhnit, necîștigîndu-și dorința, iar vedenia pe care văzuse o socotea că este înșelăciune și se ruga cu plîngere, zicînd: "Doamne, vezi necazul meu și auzi rugăciunea mea și spu-ne-mi mie: oare este între vii femeia mea sau nu?! Oare pe bună cale se află, sau pe cea rea?!" În cealaltă noapte a văzut iarăși în vedenie pe îngerul acela zicîndu-i: "Ce plîngi, omule? Ce, n-ai vă-zut-o pe femeia ta ieri, precum ți-am spus ție?" Iar el a zis: "N-am văzut-o, Doamne al meu". Iar îngerul i-a zis: "Au nu ți-am spus ție că cela ce, trecînd alăturea, se va închina ție și-ți va da bună ziua, acela este femeia ta?" Atunci înțelegînd bărbatul că și-a văzut fe-meia, dar n-a cunoscut-o, a mulțumit lui Dumnezeu că femeia lui este între cei vii, și slujește lui Dumnezeu și nădăjduia că și el să se mîntuiască cu rugăciunile ei. Asemenea și fericita Teodora mulțumea lui Dumnezeu că și-a văzut bărbatul și că n-a cunoscut-o. Și întorcîndu-se la mănăstire lua aminte de mîntuirea sa, postind mai întîi o zi, după aceea două, apoi trei și patru, iar uneori și săptămîna întreagă trăia nemîncînd, rugîndu-se cu sîrguință pentru iertarea păcatului său.

Aproape de mănăstirea aceea era un iezer în care trăia un crocodil care, ieșind adeseori din iezer, ucidea pe oamenii și pe dobitoacele ce le întîlnea în cale. Iar Grigorie eparhul, care era pus între anii 476-475; 476-491 de împăratul Zinon peste Alexandria, a pus străjer pe calea care mergea lîngă iezer ca să nu lase pe nimeni să meargă pe cale, din cauza fiarei aceleia. Iar egumenul, vrînd să știe darul lui Dumnezeu cel ce era întru Teodor, l-a chemat și i-a zis: "Frate Teodore! Îmi trebuie apă din iezer. Deci să iei vasul cel de apă și să mergi să aduci". Iar ea, ca un bun ascultător, luînd vasul, s-a dus. Străjerii i-au zis: "Să nu vii aici, părinte, la apă, că te va mînca fiara!" Dar ea le-a zis: "Părintele meu, egumenul, m-a trimis pe mine; eu voi îndeplini porunca". Cînd a mers la malul iezerului iată crocodilul a venit și a luat-o pe ea pe spatele sale și a dus-o la mijlocul iezerului, iar ea, scoțînd apă, iarăși fiara a adus-o la mal. Apoi, întorcîndu-se, a legat pe fiară ca din acea vreme să nu mai vatăme pe nimeni și îndată fiara a murit. Străjerii, văzînd acea minune, au spus egumenului și au înștiințat și în cetate pe mai marele cetății și toți au slăvit pe Dumnezeu, iar frații se minunau cum n-a vătămat fiara pe fericita și lăudau puterea ascultării.

Unii dintre frați, îndemnați fiind de diavol, pentru că nimeni nu este slobod de ispitele vrăjmașului, nu credeau ceea ce se făcuse și începură a urî, zicînd: "Iată noi atîția ani am petrecut în mî-năstire și nu facem semne iar acesta a venit și face minuni. Oare vrea să fie mai mare decît noi? Nu cumva cu oarecare farmece a omorît fiara aceea?"

Altă mănăstire era la cîteva stadii depărtare de mănăstirea lor, în cea mai adîncă pustie. Drept aceea, cei care o urau, scriind o scrisoare la mănăstirea aceea seara tîrziu, ferindu-se de egumen, au mers la chilia fericitei și i-au zis ei: "Frate Teodor, îți poruncește ție egumenul să iei scrisoarea aceasta și să o duci degrabă la mănăstirea aceea că este de trebuință". Iar Teodora, sculîndu-se, a luat scrisoarea și a alergat noaptea la mănăstirea aceea. Acest lucru îl făcură zavistnicii pentru ca ea să fie mîncată de fiare pe cale, pentru că erau acolo nenumărate fiare sălbatice, încît nu putea cineva să treacă pe calea aceea noaptea, de frica lor. Zavistnicii în sine ziceau așa: "Să vedem sfîntul acesta, căruia i se supun fiarele, oare se va întoarce teafăr?"

Mergînd Teodora pe cale, iată o fiară mare întîmpinînd-o și închinîndu-i-se s-a întors și a mers înaintea ei, întovărășind-o pe ea pînă la porțile mănăstirii. Acolo a bătut în poartă și, deschizîndu-i portarul, a mers sfînta cu scrisoarea la egumen; iar portarul n-a închis porțile mănăstirii și a intrat fiara în mănăstire și, întîlnind pe portar umblînd, l-a apucat și a început a-l mușca sfărîmîndu-l. Și striga portarul: "Vai, Vai ajutați-mi mie!" Și se deșteptară toți la glasul acela, și cunoscînd sfînta lucrul ce se petrecea, a alergat din chilie de la egumen la fratele pe care-l mînca fiara și apucînd fiara de grumaji a izbăvit pe om din dinții ei și a zis: "De ce ai îndrăznit la chipul lui Dumnezeu și ai vrut să îl omori pe el?! Moartă să fii!" Și îndată a căzut fiara înaintea picioarelor ei și a murit, iar pe fratele cel rănit de fiară l-a uns cu untdelemn prin chemarea numelui lui Hristos și a însemnat cu sfînta cruce hainele lui și l-a făcut sănătos și întreg. Toți văzînd minunea ce se făcuse, s-au închinat fericitei și au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a supus fia-rele cele sălbatice robului său Teodor.

Izbăvind cu scrisoarea din mănăstirea aceea, s-a grăbit să ajungă la locașul său foarte de dimineață și, venind, n-a spus nimănui unde a fost sau ce-a făcut. Iar dimineața au sosit niște monahi de la mănăstirea aceea unde fusese Teodor cu scrisoarea aducînd oarecare daruri și au spus starețului și tuturor fraților cele ce se făcuse și s-au închinat egumenului mulțumindu-i că Teodor, ucenicul lui, a izbăvit pe portarul lor din dinții fiarei și l-a tămăduit pe el de răni iar pe fiară a omorît-o. Auzind aceasta egumenul și toți călugării s-au minunat foarte tare și, dînd binecuvîntare fraților celor ce veniseră a adunat egumenul pe toți călugării și i-a întrebat pe dînșii: "Cine a trimis pe fratele Teodor la mănăstirea aceea?" Și toți s-au lepădat zicînd: "Nu știm". Apoi a întrebat egumenul pe Teodor zicînd: "Cine te-a trimis, frate, în noaptea aceasta la mănăs-tirea aceea?" Iar ea, vrînd să tăinuiască pe răufăcătorul său, a zis egumenului: "Iartă-mă părinte! Dormitînd în chilie, nu știu cine a venit poruncindu-mi mie în numele tău să duc degrabă scrisoarea la egumenul acela; și m-am dus, săvîrșind ascultarea". Pismuitorii, cunoscînd atunci darul lui Dumnezeu în fericita Teodora, se căiau de răutatea lor și, căzînd la dînsa, și-au cerut iertare. Iar ea, fiind fără răutate nu s-a supărat pe dînșii, nici nu a spus despre dînșii cuiva, ci se defăima pe sine ca pe o păcătoasă, nevrednică de dragostea fraților.

Odată, îndeletnicindu-se în ascultare, i s-a arătat ei diavolul zicîndu-i cu mînie: "Tu, spurcato, prea desfrînato! Lăsîndu-ți băr-batul ai venit aici ca să te înarmezi asupra mea? Mă jur pe puterea mea că îți voi săpa ție o groapă, că nu numai de călugărie, dar și de cel răstignit să te lepezi și vei fugi de la locul acesta. Și să nu socotești că eu nu sînt aici, căci nu te voi lăsa pînă ce nu voi în-tinde cursă picioarelor tale și nu te voi arunca în groapa pe care tu nu o aștepți". Iar ea, însemnîndu-se cu semnul sfintei cruci, a zis: "Dumnezeu să sfarme puterea ta, diavole!" Și diavolul s-a făcut nevăzut.

După cîtăva vreme, fiind lipsă în mănăstire, iarăși a fost trimisă cu cămilele în cetate fericita Teodora ca să cumpere grîu pentru trebuința mănăstirii. Și, cînd își lua drumul spre cetate, egu-menul i-a zis: "Fiule, de vei însera pe cale, să te abați la mănăstirea Enatului și să rămîi acolo cu cămilele". Pentru că era pe calea aceea, aproape de cetate, o mănăstire care se cheama Enat.

Mergînd, deci, Teodora a înserat pe cale și, după porunca părintelui său, s-a abătut la mănăstirea aceea și, închinîndu-se egumenului aceluia ce era acolo, a cerut binecuvîntare ca să odihnească cămilele în mănăstirea lor pînă ce se va face ziuă. Iar egumenul i-a dat ei loc în arhondaric care nu era departe de grajdul de cămile.

Era acolo o fecioară, nu tînără de ani, fiică a egumenului ace-luia, care venise să se închine tatălui său și să-l vadă. Fecioara aceea văzînd pe monahul cel tînăr, pe fericita Teodora, s-a îndră-gostit de la drăceasca lucrare, și a mers noaptea la Teodora care se odihnea lîngă cămile și neștiind că este femeie, a început fără ruși-ne a o ispiti și a o sili la păcat. Iar Teodora i-a zis: "Du-te de la mine, soro, că nu m-am obișnuit la lucrul acesta și am în mine și un duh rău și mă tem ca să nu te ucidă pe tine". Iar aceea, ducîndu-se rușinată, a aflat un alt oaspete cu care a făcut fărădelege și a zămislit în pîntece. Făcîndu-se ziuă, Teodora s-a dus în cetate și săvîrșindu-și ascultarea s-a întors la mănăstire. Și se nevoia pentru mîntuirea sa. După șase luni, a fost cunoscută fecioara aceea că este îngreunată și ai săi bătînd-o, întrebau cine a îngreunat-o. Iar ea, îndemnată de diavol, a dat vina asupra fericitei Teodorei zicînd: "Călugărul Teodor Octodecateanul, cînd mergea din mănăstirea sa la cetate cu cămilele s-a odihnit în casa de oaspeți. Acela a venit la mine noaptea și mi-a făcut silă și am zămislit de la dînsul". Auzind aceasta tatăl ei, egumenul Enatului, a trimis pe călugării săi în mănăstirea care se cheamă Octodecat ca să se certe cu egumenul acestei mănăstiri de ce călugărul său a spurcat pe fecioara lor și a îngreunat-o. Și, ducîndu-se călugării, s-au certat cu egumenul Octodecatului, zicîndu-i: "Călugărul tău, Teodor, a silit pe fecioara noastră și a îngreunat-o. Oare așa sînteți voi, călugării?" Egumenul a chemat pe Teodora și întrebat-o: "Ce-ai făcut, frate, în mănăstirea Enatului, cînd ai fost acolo?" Iar ea le-a zis: "Nimic n-am făcut, cinstite părinte". Iar egumenul i-a zis: "Au nu auzi ce grăiesc oamenii aceștia asupra ta, spunînd că pe fecioara lor ai silit-o și acum este îngreunată?" Iar Teodora a zis: "Iartă-mă, părinte. Dumnezeu este martor că nu am făcut aceasta". Nu voia egumenul să creadă cele ce spuneau călugării cei ce veniseră, știind pe fratele Teodor curat cu viața și sfînt, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Dar cînd a născut fecioara prunc, parte bărbătească, călugării Enatului au venit cu pruncul în mănăstirea Octodecatului și l-au aruncat în mijlocul mănăstirii, ocărînd pe călugării cei ce locuiau acolo și zicîndu-le: "Hrăniți pe acesta ce l-ați născut". Atunci egumenul, vă-zînd pe prunc, a crezut lucrul și s-a mîhnit foarte tare asupra celei nevinovate și curate cu inima și cu trupul. Drept aceea, aducînd pe frați și chemînd pe Teodor l-a întrebat zicînd: "Spune-ne nouă, ticălosule, de ce-ai făcut aceasta? Ai adus necinste asupra mănăstirii noastre și ocară asupra rînduielii noastre celei călugărești, nete-mîndu-te de Dumnezeu. Noi te-am avut pe tine ca pe un înger, iar tu te-ai făcut ca un diavol! Deci, spune-ne nouă lucrul tău cel fărădelege". Iar fericita Teodora, minunîndu-se de năpasta aceea, tăcea negrăind nimic decît: "Iertați-mă, părinților sfinți, păcătos sînt!" Iar ei făcînd sfat au izgonit-o pe ea din mănăstire cu necinste și cu bătăi, dîndu-i în brațe pruncul.

O, minunată răbdare a fericitei! Pentru că putea cu un cuvînt să-și arate nevinovăția dar n-a vrut să arate această taină, că era femeie, vrînd ca sub acoperămîntul acestui păcat străin să păti-mească pentru păcatul său cel mai dinainte.

Luînd pruncul, a șezut înaintea mănăstirii tînguindu-se ca Adam cel izgonit din rai. Și a făcut înaintea mănăstirii o colibă mică pentru prunc și cerînd lapte la păstori, a hrănit pruncul șapte ani, în foame și în sete și în golătate, avîndu-și băutura din mare și răbdînd gerul și zăduful, cu buruieni sălbatice hrănindu-se.

Nesuferind diavolul o răbdare ca aceasta a ei, a vrut să o în-șele în chipul acesta: s-a prefăcut în chipul bărbatului ei și, intrînd în colibă unde ședea ea cu pruncul, i-a zis: "Aici șezi dar, stăpîna mea ? Eu de atîția ani mă ostenesc plîngînd și căutîndu-te și tu nu te grijești de mine, stăpîna mea ? Au nu știi că pentru tine mi-am lăsat tată și mamă iar tu m-ai lăsat pe mine ? Cine te-a amăgit ca să vii la acest loc ? Unde este culoarea feții tale ? Pentru ce te-ai uscat așa ? Vino, iubita mea, să mergem la casa noastră, pentru că de vei voi să-ți păzești curăția, apoi și acasă vei putea, că eu nu te voi supăra pe tine de aceasta. Adu-ți aminte de dragostea mea, stăpînă, și vino cu mine la casa noastră."

Zicînd diavolul acestea, fericita n-a cunoscut că este diavolul, ci i se părea că este cu adevărat bărbatul ei și i-a zis: "Nu-mi este cu putință să mă întorc la tine în lumea din care am fugit pentru păcatul meu. Mă tem să nu cad în alte păcate mai rele".

Și, cînd și-a ridicat mîinile sale cu semnul crucii în rugăciune, îndată a pierit diavolul. Atunci fericita a cunoscut că era diavolul și a zis: "Puțin de nu m-ai înșelat pe mine, diavole". Și se căia că s-a dat la vorbă cu diavolul. Și din acea vreme se păzea mai cu tărie de meșteșugirile drăcești. Cu toate acestea n-a încetat diavolul a se întări asupra ei, pentru că a adunat mulțime de diavoli care, închipuindu-se în felurite fiare, au năvălit asupra ei grăind ome-nește: "Să mîncăm pe desfrînata aceasta". Iar ea, însemnîndu-se cu sfînta cruce, zicea: "Înconjurînd m-au înconjurat și în numele Domnului i-am biruit pe ei". Și îndată piereau. După aceea diavolul, vrînd să o înșele cu iubirea de argint, i-a arătat ei mulțime de aur și niște oameni adunîndu-l, dar și acela tot din semnul crucii s-a stins. S-a făcut apoi boier, și mergînd înainte mulți călăreți treceau pe lîngă coliba ei și strigau: "Trece boierul, trece boierul !" Apoi ziseră călăreții către Teodora: "Închină-te boierului !" Iar ea a răs-puns: "Eu, unuia Dumnezeu mă închin". Iar ei, trăgînd-o din coliba sa, o duceau cu sila la începătorul întunericului, Dumnezeu dîndu-le voie așa a se atinge de sfînta, ca să fie ca aurul curățit în foc; o sileau ca să se închine boierului, iar ea n-a voit, zicînd: "Eu Domnului Dumnezeului meu mă închin și Aceluia unuia slujesc". Deci o bătură pe ea vrăjmașii fără de milă și, lăsînd-o vie, s-au dus. Iar păstorii venind la Teodora, o aflară zăcînd ca moartă și socotind că a murit, o luară de o duseră și o puseră în coliba ei și au venit în mănăstire zicînd: "Călugărul vostru, Teodor, a murit. Luați deci trupul lui și-l îngropați".

Apoi a mers egumenul cu frații în coliba ei și cunoscînd că sufletul ei este într-însa a zis: "Luați-l, că este viu !" Și s-a întors la mănăstire. Iar în miezul nopții venindu-și în fire Teodora, a început a plînge și a se bate în pieptul său zicînd: "Vai mie, păcă-toasei ! Amar mie, celei fără de ajutor ! O, cum mă pedepsește pe mine Dumnezeu pentru păcatele mele !" Și ridicîndu-și mîinile spre cer, cu glas mare a strigat: "Dumnezeule milostiv! Izbăvește-mă pe mine din mîinile diavolului și uită păcatele mele".

Iar păstorii cei ce rămîneau aproape acolo, auzind pe fericita rugîndu-se, s-au mirat că a înviat, pentru că o socoteau pe ea moar-tă, și dusă la Dumnezeu.

După aceasta, a poruncit egumenul ca să ia de la dînsa copi-lul în mănăstire. De acest lucru s-a bucurat fericita că a scăpat de osteneală și de grija cea pentru hrănirea pruncului. Și umbla prin pustie rătăcindu-se. Și se înnegrise trupul ei de zăduf și de frig și ochii ei se întunecaseră și petrecea cu fiarele care i se supuneau ca oile și erau blînde. Încă o dată a încercat diavolul a o ispiti; vă-zînd-o pe ea foarte flămîndă, i s-a arătat în chip de ostaș ducînd într-un vas niște bucate bune și i-a zis: "Boierul cel ce te-a bătut, acum se căiește și ți-a trimis ție mîncarea aceasta rugîndu-se să-l ierți și să primești acesta de la dînsul". Iar ea, cunoscînd înșe-lăciunea cea diavolească, s-a însemnat pe sine cu sfînta cruce și a zis: "Dumnezeu să te surpe și să-ți strice meșteșugul vrăjmașule, pentru că nu mă vei putea înșela pe mine, ajutîndu-mi Dumnezeu". Și din acea vreme a încetat diavolul a o mai ispiti.

Deci, săvîrșindu-se șapte ani dintr-o viață aspră ca aceasta, s-au umilit călugării și au mers la egumenul zicînd: "Miluiește, părinte, pe fratele Teodor că iată, și-a săvîrșit pocăința pentru păcatul său. Iartă-l și-l primește în mănăstire". Iar egumenul a răs-puns: "Cu adevărat, fraților, într-această noapte mi-a vestit mie Dumnezeu; iertat este păcatul fratelui Teodor. Deci, duceți-vă, cău-tați-l și să-l aduceți aici.

Aflînd-o pe ea rătăcindu-se în pustie, o aduseră în mănăstire, și i-a zis ei egumenul: "Frate Teodore, ți-a iertat Dumnezeu păca-tul pe care l-ai făcut. Deci să petreci cu noi în mănăstire și să te nevoiești, nemaiieșind de-acum nicăieri din mănăstire, ca să nu te arunce iarăși pe tine diavolul în ispită. Să-l înveți și pe fiul tău să fie rîvnitor al nevoințelor tale." Și i-a dat ei chilie, nemaiînda-torînd-o la vreo slujbă mănăstirească, ca să se roage lui Dumnezeu în pace, și să se odihnească după atîtea osteneli. Și a petrecut în chilia aceea doi ani împreună cu acel presupus fiu al său, Teodor, învățîndu-l carte și frica lui Dumnezeu, smerenie și ascultare și alte călugărești fapte bune.

Într-un an a fost secetă mare și s-au uscat în mănăstire pu-țurile, chiar și iezerele au secat căci era lipsă mare de apă. Atunci a zis egumenul unor frați duhovnicești: "Nimeni altul nu va îndupleca pe Dumnezeu să ne dea nouă apă, fără numai Avva Teo-dor, pentru că de mare dar dumnezeiesc este plin." Și, chemînd la sine pe fericita, i-a zis egumenul: "Părinte Teodore ! Să iei vasul și să ne scoți nouă apă din puț". Și era uscat puțul, neavînd nici o picătură de apă. Iar ea a zis: "Binecuvîntează părinte!" Și a plecat la puț în care, slobozind vasul, l-a scos plin de apă curată și l-a dus la egumen, care ședea cu frații. Toți s-au minunat văzînd acest lucru. Apoi merseră la puțul în care demult secase apa și privind, l-au văzut plin de apă și au slăvit pe Dumnezeu. Și a fost apa aceea din destul la toată trebuința mănăstirească, pînă ce s-a pogorît ploa-ia și a umplut de apă toate cisternele cele uscate. Iar fericita, sme-rită fiind cu duhul, zicea către frați: "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, ci pentru părintele, egumenul nostru care cu credința pe care o are către Dumnezeu, m-a trimis cu neîndoire. Iar eu mi-am făcut slujba mea, nădăjduindu-mă spre rugăciunile părintelui nos-tru".

Și petrecea Teodora în chilia sa rugîndu-se lui Dumnezeu și învățîndu-l pe cel din nevinovății fiu al său.

Într-o seară, luîndu-și pruncul înaintea tuturor, s-a închis cu dînsul în chilie și a început a-l învăța pe el. Iar egumenul, îndemnat de duh, pornindu-se, a trimis pe unii frați să asculte încetișor lîngă chilie ce vorbește Teodor cu pruncul său. Iar ea, luîndu-și pruncul în brațe și cuprinzîndu-l, îl săruta pe el zicîndu-i: "Fiul meu iubit, vremea mea a sosit, sfîrșitul meu s-a apropiat și de acum mă voi duce de la tine. Tu să nu plîngi pentru mine, și să nu-ți zici: (r)sărman sîntŻ pentru că ai tată pe Dumnezeu, Cel ce te acoperă pe tine cu duhul Său, pe care și eu, de voi afla îndrăznire înaintea Lui, Îl voi ruga pentru tine ! Deci, să asculți cuvintele mele cele de la sfîrșit și să le scrii în inima ta. Să iubești pe Dumnezeu mai mult decît toată zidirea și mai mult decît pe tine însuți. De El cu toată inima să te lipești și să nu încetezi, lăudîndu-l pe El și rugîndu-L cu gura și cu inima, cu limba și cu mintea. Pravila cea sobor-nicească niciodată să nu o lași și cu ceilalți frați să intri în biserică la întîiul ceas, la al treilea, al șaselea, la al nouălea și la Vecernie, la rugăciunea miezului nopții și la Utrenie. Și toate rugăciunile tale să le faci cu zdrobire de inimă, cu lacrimi și cu suspine. Să plîngi înaintea lui Dumnezeu în toate zilele, ca să te învrednicești de veș-nica mîngîiere. Ascultător să fii egumenului și fraților, să te lepezi de voia ta, să o păzești nerăutatea de-acum și pînă la sfîrșitul vieții tale. Să-ți închizi gura cu tăcere. Ferește-te ca să nu osîndești pe cineva, nici să rîzi de păcat străin ci, văzînd pe cel greșit, roagă-te pentru dînsul lui Dumnezeu, Celui singur fără de păcat, ca să-l în-depărteze pe el și pe tine de căderile în păcate și de ispitirile vrăj-mașului să te izbăvească. Să nu grăiești nici o deșertăciune, spurcăciune sau hulă; să nu iasă din gura ta vreun cuvînt ca acela de care ai avea tu să dai răspuns în ziua judecății. Să fii blînd și smerit cu inima, pe toți să-i socotești drept părinți și de bine făcători, iar pe tine să te prețuiești ca fiind sub picioarele tuturor. De vei auzi că bolește cineva din părinți, să nu te lenevești a-l cerceta și a-i sluji cu osîrdie, iar toată slujba care ți se poruncește să o săvîrșești fără cîrtire. Sărăcia și neagoniseala să le iubești ca pe o comoară de mult preț. Să-ți aduci aminte de viața mea, cînd m-am nevoit cu tine. Ce am agonisit în coliba mea, înaintea ogrăzii mănăstirii ?! Oare bucate, sau haine, sau vase, sau vreo comoară ?! Nimic altceva n-am agonisit, fară numai pe Dumnezeu. Pentru că ce este mai de trebuință omului decît Dumnezeu și decît dragostea Lui cea Dumnezeiască ? El este comoara noastră, bogăția, hrana și băutura, El haina și acoperămîntul, El sănătatea și puterea noastră, El veselia și bucuria, El nădejdea și așteptarea noastră. Pe Acesta să te ostenești să-L cîștigi fiul meu, pentru că de vei cîștiga pe Dumnezeu destul este ție și mai mult de El te vei veseli, decît de a fi cîștigat toată lumea. Să te îngrijești să-ți păzești curăția ta; precum acum ești curat cu trupul și cu duhul, așa să fii pînă la sfîrșit. Păzește-te, fiul meu, să nu mîhnești Duhul lui Dumnezeu Cel ce viețuiește întru tine și să nu-l gonești pe El de la tine, prin iubirea și plăcerea trupului. Înfrînează-ți mădularele tale, să nu dai odihnă și moleșire trupului tău, smerește-l pe el ca pe un catîr zbenguitor, supunîndu-l cu foamea, cu setea, cu slujba și cu rugăciunea pînă ce-ți vei pune sufletul tău înaintea lui Hristos, ca pe o mireasă curată. Încă păzește-te cu stăruință și de meșteșugirile diavolești. Trezește-te și priveghează, pentru că diavolul nu încetează, căutînd să înghită pe tot cel ce slujește lui Dumnezeu. Ajutorul lui Dumnezeu să te apere pe tine împotriva lui. Fiul meu, să faci pomenire și pentru mine, ca să aflu milă la Dreptul jude-cător, care nu numai păcatele ci și dreptățile le va judeca, la care acum mă duc să stau de față". Iar pruncul, priceput fiind, a zis: "Tată al meu, acum, te duci de la mine, lăsîndu-mă pe mine săr-man ? Ce mă voi face dar, fără de tine ? Vai mie, primejduitul ! Vai mie, sărmanul, că mă lipsesc de tine, părintele meu cel bun !" Iar ea, mîngîindu-l, i-a zis: "Ți-am spus să nu zici sărman, că ai pe Dumnezeu, Cel ce te păzește și se îngrijește de tine. El îți va fi ție tată și mamă, învățător și poruncitor, acoperitor și îndrumător spre mîntuire".

Apoi, s-a sculat și a început a se ruga plîngînd și zicînd: "Dumnezeule! Cel ce știi păcatele mele și pocăința mea, Tu știi du-rerea inimii mele, prin care n-am încetat a plînge, pentru că te-am mîniat pe tine, Doamne. Tu știi ostenelile mele prin care mi-am smerit păcătosul trup, pentru că am îndrăznit de am făcut fără-delege și am mîhnit bunătatea Ta. Tu știi mîhnirea sufletului meu, care de cînd am cunoscut păcatul, n-a încetat în toată vremea a se întrista și cu amar a se tîngui, că a mîniat milostivirea Ta. Acum ascultă suspinul meu, ia aminte rugăciunea mea, vezi inima mea care se topește ca ceara, cercetează rărunchii mei, vezi lacrimile mele și miluiește sufletul meu. Lasă fărădelegile mele, iartă păcatele mele, nu pomeni lucrurile mele cele rele, despre mila ta pomenește-mă, pentru bunătatea ta, Doamne. Primește pocăința mea, primește rugăciunea și tînguirea mea și primește și sufletul meu".

Așa se ruga mult, dar nu se puteau auzi toate cele grăite în rugăciune, se auzea numai plîngerea ei și lovirea în piept. Plîngea împreună cu dînsa și pruncul, tînguindu-se de sărăcia sa. Și după aceea iarăși îl mîngîia și iarăși se ruga. Iar la sfîrșit cu bucurie a grăit: "Mulțumesc Ție, prea milostive făcătorul meu, că m-ai auzit și m-ai miluit și ai izbăvit sufletul meu din moarte și ochii mei din lacrimi". Și grăind și alte cuvinte de mulțumire, în veselia sufle-tului a tăcut, pentru că și-a dat în acea vreme sufletul său cel sfînt în mîinile Domnului său. Nu s-a mai auzit decît plîngerea pruncului. În acel ceas începu a toca de utrenie, iar acei ce în taină au ascultat, au mers la egumen și i-au spus toate. El, ascultîndu-i pe dînșii a început a grăi plîngînd: "Eu, fiii mei, în noaptea aceasta am adormit și am fost în vedenie. Și, iată, venind doi bărbați purtători de lumină, m-au dus la înălțimea cerului de unde a venit la mine un glas zicîndu-mi: "Vino și vezi bunătățile cele ce le-am gătit miresei mele, Teodora". Și am văzut Raiul cel purtător de lumină a cărui frumusețe și podoabă nu este cu putință a o spune. Apoi, ducîndu-mă pe mine înlăuntru, mi-a arătat o cămară și într-însa așternut un pat de aur și îngerul stînd îl păzea. Am întrebat pe cei ce mă duceau pe mine: "Cui este gătită cămara aceasta și patul ?" Și-mi ziseră mie: "Așteaptă puțin și vei vedea slava lui Dumnezeu." Și după puțin am văzut cetele îngerilor, ale mucenicilor și ale cuvioșilor venind spre acea cămară cu cîntări frumoase a căror dulceață de glas nu este cu putință a o spune. Iar în mijlocul lor am văzut o femeie foarte frumoasă, în slavă mare, pe care, ducînd-o la cămară, au pus-o pe pat cîntînd cîntări dulci. Iar eu m-am închinat cu frică acelei cinstite femei. Deci, mi-a zis mie îngerul: "Oare știi cine este acesta ?" Am răspuns eu: "Nu, Domnul meu". Iar el mi-a zis: "Acesta este călugărul tău, Teodor, pentru că femeie era cu firea, iar bărbat cu chipul. Aceasta, în însoțire petrecînd puțin, a lăsat lumea pentru Dumnezeu și s-a ostenit în mănăstirea voastră. Fiind clevetită pentru fecioara care a născut pruncul, n-a spus că nu este bărbat; ci s-a tăinuit, femeie fiind. Și ea a primit pruncul ca un firesc tată și l-a hrănit. Și, izgonită din mănăstirea voastră, a pătimit mult, mîncînd buruieni și bînd apă din mare, răbdînd frigul și zăduful și golătatea și suferind multe supărări de la diavoli. Pentru toate acestea așa a cinstit-o pe ea milostivul Dumnezeu, pentru că a iubit-o ca pe o mireasă a Sa și moștenitoare a împărăției Sale cu toți sfinții a făcut-o. Auzind, am început a plînge, că nu am știut taina aceasta și crezînd minciuna, am chinuit pe sfînta izgonind-o cu necinste pe ea din mănăstire. Și în această plîngere m-am deșteptat din somn. Și acum dar, fiii mei, inima mea este plină de bucurie și de durere. Mă bucur că m-am învrednicit să văd această vedenie prea slăvită, pe care ochiul nu a văzut-o, și să aud glasurile dulcilor cîntări ale sfinților, pe care urechea nu le-a auzit, dar mă doare și plîng pentru că n-am știut pe roaba lui Dumnezeu și pe mireasa Lui cea iubită, care între noi, păcătoșii, a petrecut. Și, ne-știind-o, am chinuit-o pe ea foarte multă vreme".

După aceea, adunînd egumenul pe frați, au mers la chilia fericitei și au bătut în ușă zicînd: "Părinte Teodore, binecuvintează!" Și n-a dat răspuns, pentru că se mutase la Domnul. Iar pruncul, plîngînd, adormise deasupra ei și abia au putut de l-au deșteptat ca să deschidă ușa. Și, intrînd în chilie, au aflat-o pe ea zăcînd la pămînt avîndu-și mîinile strînse la piept și ochii închiși, iar fața strălucită cu podoabă, ca o față de înger. Înfășurînd sfîntul trup, egumenul a descoperit pieptul ei cel uscat de mult post și din aceasta toți s-au minunat cunoscînd că era femeie și au plîns. Apoi, a poruncit egumenul să nu spună nimănui taina aceasta pînă ce nu se vor chema aceia ce au pus clevetirea asupra cuvioasei pentru fe-cioară și pentru prunc.

A trimis egumenul niște frați la egumenul Enatului, zicînd: "Ne rugăm dragostei tale, părinte, să vii la noi cu frații tăi că un praznic mare este la noi astăzi și dorim ca să prăznuiești cu noi".

A venit egumenul Enatului, luînd cu sine pe călugării săi. Și îi duseră pe ei la sfîntul trup al Fericitei Teodorei zicînd: "Părinte, bărbatul fiicei tale a murit". Și îi arătară lui trupul cuvioasei și i-au zis: "Au nu este acesta Teodor?" A zis egumenul Enatului: "Acesta este cu adevărat". Apoi întrebă pe călugării cei ce venise cu dînsul, zicîndu-le: "Oare-l știți pe el ?" Iar ei ziseră: "Bine-l știm. Acesta este mincinosul călugăr Teodor, cel ce a necinstit pe fecioara noastră, să-i plătească Dumnezeu după faptele lui". Atunci, egumenul Octodecatului a descoperit pieptul ei și le-a arătat lor pieptul ei cel femeiesc și le-a zis: "Oare bărbătesc este trupul acesta ? Cu adevărat, părinților, ne-am înșelat socotind că este bărbat, dar este cu firea femeie; schimbîndu-și numele și chipul, trăia ca un înger între noi, păcătoșii, neștiind noi taina aceasta. Și multe ispite a luat de la noi, iar acum sfîrșitul ei ne-a arătat ce era și ce este. Că este dreaptă și cuvioasă și iubită lui Hristos, Dumnezeul nostru. Pentru că am văzut-o pe ea în cămara cea cerească. În slavă și în lumină mare, cu cetele îngerești și cu toți sfinții veselindu-se".

Atunci toți cei ce stau de față s-au spăimîntat, și s-au minunat de o taină mare ca aceea și s-au rușinat foarte tare cei ce o clevetiseră pe ea pentru păcatul de care nu era vinovată, și plîngeau toți mult, zicînd: "Amar nouă că am scîrbit, multă vreme, pe roaba lui Dumnezeu". Și căzînd cu lacrimi la sfintele ei moaște, ziceau: "Iartă-ne pe noi, roaba lui Dumnezeu, că în neștiință am greșit ție".

După aceasta, s-a arătat îngerul lui Dumnezeu egumenului mănăstirii aceleia, zicîndu-i: "Să iei un cal și să mergi la cetate și pe care om îl vei vedea mai întîi întîmpinîndu-te pe tine pe acela să-l iei și să-l aduci aici".

A ieșit egumenul degrabă precum i se poruncise și văzînd un om pe cale, înaintea lui venind, l-a întrebat pe el: "Unde mergi omule?" Iar el a zis: "Am auzit că femeia mea a murit în mănăstire și merg ca să o caut și să o văd". Apoi egumenul a luat pe omul acela cu sine și, punîndu-l pe cal, au mers la mănăstire. Și l-a dus pe el la sfîntul trup al Cuvioasei pe care, văzîndu-l bărbatul, a început a se tîngui cu amar și a se bate deasupra moaștelor ei, încît a-l mîngîia nu era cu putință.

Auzind cei dimprejurul mănăstirii toate acestea, s-a adunat mulțime fără de număr de călugări cu lumînări și cu tămîie și, ridicînd trupul ei cel sfînt, l-au îngropat cu cinste în mănăstirea aceea în care s-a nevoit mult. Și au făcut praznic mare multe zile, slăvind pe Hristos Dumnezeu și mărind pe acea femeie iubită Lui, pe cuvioasa Teodora. Iar bărbatul, după îngroparea ei, a cerut chilia aceea în care a viețuit femeia lui, dar mai ales mireasa lui Hristos pentru sine și acolo, călugărindu-se, s-a nevoit în post, în rugăciuni și în lacrimi, aducîndu-și aminte de ostenelile cuvioasei Teodora. Și nu după multă vreme, sfîrșindu-se, a trecut la Domnul. Iar copilul acela, anume Teodor, pe care cuvioasa l-a avut în loc de fiu, a moștenit obiceiurile, ostenelile, nevoințele și toată viața cea îmbunătățită a acelui nevinovat tată al său, mai bine spus a maicei sale, cuvioasa Teodora, și a ajuns în atîta desăvîrșire, încît, după moartea egumenului mănăstirii aceleia, a fost ales egumen de toți călugării și a fost părinte bun, povățuindu-i pe fiii săi la calea mîntuirii pe care și el însuși a mers în lăcașurile cerești unde acum se sălășluiește.

Pentru rugăciunile sfinților tăi Doamne, nu ne lipsi și pe noi de cereasca Ta Împărăție. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna septembrie
Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site

Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.