Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața celui între Sfinți Părintele nostru Averchie, Episcopul Ierapolei, cel întocmai cu apostolii
(22 octombrie)

Viețile Sfinților pe luna octombrie


Acest sfînt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăției lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puțini creștini, iar închinătorii la idoli erau o mulțime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgînesc și toți necredincioșii, adunîndu-se cu jertfe, dănțuiau în capiștea idolească, închinîndu-se neînsuflețiților zei. Văzînd acest lucru, Sfîntul Averchie a plîns și a suspinat, căci oamenii cei orbiți, lăsînd pe Dumnezeu, se închinau idolilor și nebăgînd în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mîini omenești. Apoi, închinîndu-se în cămara sa, se ruga zicînd: "Dumnezeul veacurilor și Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea și o stăpînești, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pămînt, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer și nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvîntătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecați din ea, care cinstea ce Ți se cuvine Ție o dau necuraților idoli și lucrului făcut de mîinile lor. Izbăvește pe acești rătăciți de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta și să-i numeri cu turma Ta cea aleasă". Astfel rugîndu-se sfîntul a adormit, că era noapte, și a văzut în vedenie un tînăr mai frumos cu podoaba decît fiii omenești, dîndu-i lui în mîini un toiag și zicîndu-i: "Averchie, în numele Meu acum să mergi și cu acest toiag să sfărîmi pe începătorii rătăcirii".

Sculîndu-se din somn, Averchie a cunoscut că însuși Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simțit în inima sa o negrăită bucurie. Deci, umplîndu-se de rîvnă, s-a sculat și, apucînd un lemn mare ce i-a venit la îndemînă - fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte - a alergat la capiștea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare și se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capiște avea în ea mulțime de idoli mari, frumoși și de mare preț. Ajungînd la capiște, a aflat ușile încuiate și, lovind în uși, îndată s-au deschis. A intrat în capiște și întîi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalți și pe toți i-a zdrobit și i-a sfărîmat în bucăți mici. Aceștia, fiind muți și surzi, fără suflet și neputincioși, nu au putut să se apere de Sfîntul Averchie, nici să strige cînd îi sfărîma și nu se auzea decît zgomotul ce se făcea din căderea la pămînt a idolilor și din sfărîmarea lor.

Atunci, deșteptîndu-se preoții idolești care locuiau aproape de capiște și auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este și alergînd degrabă, au aflat pe zeii lor aruncați la pămînt și sfărîmați. Cînd au văzut pe Sfîntul Averchie călcînd cu picioarele rămășițele bucăților idolești și sfărîmîndu-le cu lemnul ce-l avea în mîini, s-au înfricoșat. Iar Sfîntul Averchie, întorcîndu-se spre dînșii, le-a zis cu mînie: "Mergeți la mai marii cetății și la tot poporul și să spuneți că zeii voștri, îmbătîndu-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut și, căzînd la pămînt, s-au sfărîmat". Aceasta zicîndu-le sfîntul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrășmașii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omenești.

Preoții idolești îndată au alergat la mai marii cetății și le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcîndu-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie și s-au strîns la capiște și tot poporul cu căpeteniile sale și, văzînd pe zeii lor zdrobiți și sfărîmați în mici bucăți și aruncați la pămînt, s-au mirat. Apoi, umplîndu-se de mînie mare, strigau în multe feluri, zicînd: "Averchie să fie ucis". Alții răcneau: "Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale". Iar cei mai mulți strigau: "Să mergem să-i aprindem casa ca să ardă cu toți casnicii săi". Însă cei mari ziceau către popor: "Să nu îndrăzniți să aprindeți casa lui Averchie, pentru că de veți aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzîndu-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată". Astfel tulburîndu-se poporul și vrînd să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui și l-au aflat învățînd pe credincioșii care se adunaseră la dînsul și i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui și să-l prindă ca pe un făcător de rele.

Auzind aceasta credincioșii, s-au temut și cu rugăminte sfătuiau pe sfîntul lor păstor ca să iasă din casă și să se ducă undeva, pînă ce se va potoli poporul. Dar sfîntul nu se temea și a zis: "Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvîntul mîntuirii tuturor neamurilor, netemîndu-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea și caută sufletul meu, pentru rîvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aș ascunde, fugind din mîinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mîinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dînsul? Cu adevărat, fraților, nu se cade nouă a ne teme și a ne ascunde, avînd pe Domnul ajutor și păzitor al vieții noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri și mai folositor decît toată viața aceasta chinuită". Acestea zicîndu-le, a ieșit din casa sa și a mers în mijlocul cetății împreună cu credincioșii. Ajungînd la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăța pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înțeleagă înșelăciunea diavolească și deșărtăciunea zeilor și să se lepede de ea și apoi să slujească cu credință Celui ce locuiește întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioși, alergînd la mai marele cetății și la tot poporul cel adunat la capiștea lui Apollo - și care cîrteau pentru sfărîmarea idolilor - le-a spus că Averchie învață poporul credința creștinească în mijlocul cetății. Auzind acestea păgînii, s-au înfuriat și mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărîmat, ci și credința sa cea creștinească a îndrăznit a o propovădui pe față. Deci, au alergat la dînsul cu aprindere, scrîșnind din dinți asupra lui și vrînd să-l ucidă chiar în același loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciți și pe cînd se apropia poporul de Sfîntul Averchie, deodată acei tineri îndrăciți, tulburați fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoșat, încît pe toți i-au înspăimîntat și și-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-și rupe carnea cu dinții și a-și mușca mîinile. După aceea, căzînd la pămînt, s-au tăvălit, spumegînd și adeseori slobozeau glas înspăimîntat, strigînd: "Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiești, să nu ne muncești pe noi înainte de vreme".

De o spaimă înfricoșată ca aceasta împiedicîndu-se oamenii, au stat și s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri și, auzind înfricoșata lor strigare și țipătul, a căzut peste toți spaima; apoi, liniștindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfîntul, făcînd rugăciune, a zis: "Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierți nouă păcatele, deși cu miile ți-am greșit și ne împlinești toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, gonește diavoleasca năvălire de la tinerii aceștia, ca și ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmînd cele sfinte ale Tale, și cu această minune, pe care o săvîrșești întru dînșii, mulți să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu și să se lipească de Tine și să știe că nu este altul afară de Tine". Astfel rugîndu-se Sfîntul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiți de diavoli și, lovindu-i pe ei încetișor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mîini, le-a zis: "În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieșiți din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic". Iar diavolii, strigînd cu mare glas, au ieșit și tinerii zăceau la pămînt ca morți. Apoi Sfîntul Averchie, apucînd pe fiecare de mînă, i-a ridicat de la pămînt și s-au sculat sănătoși și întru pricepere și, căzînd înaintea sfîntului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea văzîndu-le poporul, și-a schimbat mînia și a strigat: "Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduiește". Iar către Sfîntul Averchie au zis: "Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dînsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învață-ne pe noi cum să credem în El". Iar Sfîntul Averchie a început a-i învăța pe ei cunoștința de Dumnezeu și și-a întins cuvîntarea pînă la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduși la el toți neputincioșii și i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punîndu-și mîinile pe dînșii. Popoarele, ascultînd învățătura lui și văzîndu-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au cerut Botezul de la Sfîntul Averchie. Iar el - de vreme ce acum era seară - a amînat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de față la Sfîntul Botez. Apoi, a doua zi, adunîndu-se iarăși la dînsul poporul, i-a dus pe ei în biserică și i-a învățat din învățătura creștină. După aceea, făcînd obișnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbați. În puține zile nu numai cetatea aceea, ci și cetățile și satele dimprejur le-a adus la credință și le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Străbătînd vestea despre dînsul pretutindeni, mulți bolnavi din diferite și depărtate locuri alergau la dînsul și luau îndoită tămăduire, trupească și sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfîntului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă și auzind că Sfîntul Averchie tămăduiește multe și felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflîndu-l învățînd poporul, a căzut la picioarele lui, rugîndu-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfîntul, avînd mai întîi grijă de luminarea ochilor ei cei sufletești, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naștere. După ce femeia a făgăduit că va crede, și neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei și a zis: "Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino și deschide ochii roabei Tale". Și îndată Friela a văzut și s-a botezat de dînsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mîinile sfîntului ca s-o împartă la săraci, și luînd multă învățătură de la dînsul, s-a întors la locul său.

Fiul ei Evxenian Plopion, văzînd că maica sa și-a căpătat lumina ochilor și aflînd că numai Sfîntul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă și să-i dea mulțumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfîntul, învățînd și pe Evxenian credința, l-a cîștigat și pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, avînd ochii orbi, s-au apropiat de sfîntul și, închinîndu-se lui, i-au zis: "Și noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduiești. Deci, ne rugăm ție, deschide și ochii noștri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei". Iar sfîntul a zis către dînsele: "De credeți în adevăratul Dumnezeu, precum ziceți, veți vedea lumina Lui". Zicînd acestea, și-a ridicat ochii săi în sus și a început a se ruga, iar cînd se ruga sfîntul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covîrșea strălucirea soarelui și a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfîntul Averchie și toți cei ce erau colo au căzut la pămînt, neputînd să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au și văzut și s-a dus strălucirea luminii cerești. Apoi sfîntul le-a întrebat pe femei: "Ce ați văzut cînd s-au deschis ochii voștri?" Cea dintîi a răspuns: "L-am văzut pe Dumnezeul Cel veșnic, atingîndu-se de ochii mei". A doua a zis: "Eu am văzut un tînăr frumos, atingîndu-se de ochii mei". Iar a treia a zis: "Eu am văzut un prunc mic și prealuminos, atingîndu-se de ochii mei". Auzind acestea sfîntul și toți cei ce erau cu dînsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.

După aceasta Sfîntul Averchie, auzind că și în cetățile și satele din preajmă mulți bolesc de felurite neputințe, s-a dus cu ucenicii săi și, urmînd Domnului său, umbla prin cetăți și prin sate, învățînd cele pentru împărăția lui Dumnezeu și tămăduind pe cei neputincioși. Mergînd la un loc care se numește Seliște, și-a plecat genunchii lîngă un rîu și s-a rugat, zicînd: "Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău și dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde și toți cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile și rănile". Cînd a sfîrșit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin și toți cei ce erau de față s-au înspăimîntat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfîntului Averchie plecați la rugăciune. Apoi sfîntul a poruncit celor ce erau cu dînsul să sape gropi adînci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea și toți cei ce se spălau cîștigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.

Odată, vrînd să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie și s-a apropiat de el, cerîndu-i binecuvîntare. Căutînd sfîntul la fața necuratului și vrînd să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat și i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ținîndu-se cu mîna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, rîzînd, s-a schimbat iar în chipul său și a zis către sfîntul: "Să nu mă socotești că sînt din diavolii cei proști și nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sînt mai-marele lor și această rană de la mine ți-a venit, căci tămăduind pe alții de dureri să fii și tu bolnav". Zicînd acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfîntului și a început să-l chinuie. Sfîntul Averchie, rugîndu-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol și l-a izgonit din tînăr. Apoi, diavolul ieșind, a strigat: "Multe rele îmi faci mie, Averchie și nu mă lași să viețuiesc aici cu pace, dar mă voi sîrgui să-ți răsplătesc și la bătrînețele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei".

Sfîntul, întorcîndu-se acasă, șapte zile n-a mîncat și nici n-a băut, ci petrecea în post și rugăciuni toată noaptea, rugîndu-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmașului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a șaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicîndu-i: "Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie și mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine". Iar sfîntul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraților cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfîntul Averchie, a început cu viclenie să-și arate fapta.

În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu și el a făcut părtaș al împărăției sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară și o chinuia, fiind amîndoi împărații, și tatăl și logodnicul, într-o mare mîhnire pentru dînsa. Adunînd din toate părțile doctori înțelepți, vrăjitori și preoți idolești, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicînd: "Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei". Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: "Știre s-a făcut stăpînirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpînire și în credința creștinească este îmbunătățit bărbat, încît izgonește diavolii și alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, avînd trebuință de el, trimitem doi senatori de-ai noștri, Valerie și Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuiești pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puțină laudă".

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie și l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărătești. Iar Sfîntul Averchie, aducîndu-și aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă pînă la Roma, a zis întru sine: "Deși te-ai sîrguit, vrăjmașule, a împlini ceea ce te-ai lăudat ca să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrînețele, ci și acolo voi sfărîma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său". Pregătindu-și toate cele de trebuință pentru călătorie, s-a sculat și a plecat, chemînd în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puțină pîine, iar într-un burduf de piele a turnat puțin vin, untdelemn, oțet și apă și le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci cînd îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar cînd îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieșea, iar cînd voia oțet, oțet scotea, la fel și cu apa, și așa, după trebuință, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deși toate erau în același burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvîntare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: și vin, și untdelemn, și oțet, și apă, încît nu-i era cu putință să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfîntului păcatul său și a cerut iertare de la dînsul. Apoi, iarăși, cu binecuvîntarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împăratul și femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste și l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzînd aceasta pe Sfîntul Averchie, a rîs și i-a zis: "Oare nu ți-am spus, Averchie, că îți voi răsplăti supărarea mea și că la bătrînețele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?" Iar sfîntul i-a răspuns: "Cu adevărat este așa, dar nicidecum nu te vei mîngîia cu aceasta, diavol blestemat". Apoi a poruncit ca fecioara să fie scoasă afară din palat. Pe cînd o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioara, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pămînt și a o bate. Atunci Sfîntul Averchie, ridicîndu-și ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: "Juru-te pe tine, cu însuși Hristosul tău, ca să nu mă trimiți în adînc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici". Iar sfîntul i-a răspuns: "Vrăjmașule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrînețele mele pînă aici, să ai și tu parte de osteneală și să nu te întorci nepedepsit aici". Și era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muțime de oameni abia putea s-o miște din loc.

Spre acea piatră arătînd sfîntul cu mîna, a zis către diavol: "Ție îți poruncesc, diavole, cu numele Domnului mei Iisus Hristos, ca să duci piatra asta pînă în patria mea, în cetatea Ierapoliei, și să o așezi lîngă porțile dinspre miăzăzi". Iar diavolul, ca un rob predat și legat cu jurămînt, ieșind din fiica împăratului, a luat piatra aceea și, suspinînd din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulți oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh și au auzit pe diavolul suspinînd cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducînd piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfîntul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, cînd au văzut piatra căzînd ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neștiind taina, pînă cînd s-a întors sfîntul înapoi la dînșii.

Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfîntului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plîngă. Apoi sfîntul, întinzînd mîna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă și cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinții ei și toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinții ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parților, înștiințîndu-l de însănătoșirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfîntului daruri și l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: "Nu are nevoie de bogăție cel pentru care pîinea și apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare și ospăț îmbelșugat". Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintîi lucru cerut a fost ca să li se dea creștinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărătești ce se luau în fiecare an, cîte trei mii de măsuri de grîu - căci atunci toți oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfîntul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafață, spre tămăduirea bolnavilor. Și îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amîndouă lucrurile cerute, dîndu-i și înscris pentru aceasta.

Petrecînd el cîtăva vreme în Roma și întărind în credință Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicîndu-i: "Se cade ție, Averchie, ca să mergi în Siria, ca și acolo să propovăduiești numele Meu, să întărești Biserica Mea și să tămăduiești mulțime de bolnavi". Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temîndu-se ca nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăși vrăjmașul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredințîndu-l că diavolul nu se va întoarce și împăratul abia i-a dat drumul sfîntului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părțile Siriei.

Mai întîi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia și în cetățile cele dimprejur, aducînd pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniți. Apoi, trecînd Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe și din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia și Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate țările și cetățile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulți credincioși i-a întors la credință, pe eretici i-a rușinat și i-a izgonit, pe credincioși i-a întărit în credință, a povățuit pe cei rătăciți la calea cea bună, duhurile cele diavolești din oameni le-a gonit și multe feluri de neputințe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toți întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat așa de multe țări și cetăți ca el, afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a răspîndit slava lui Hristos Dumnezeu și a propovăduit mîntuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dînșii și că este aproape de cetate, au alergat toți în întîmpinarea lui, mici și mari, bărbați, femei și copii și cu bucurie negrăită căzînd înaintea lui, ca și copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvîntarea sfîntului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfîntul Averchie, intrînd în biserica din cetate și șezînd pe scaunul său, a dat pace tuturor și i-a învățat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea ca țăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grîu din dările împărătești ce se adunau. Astfel s-a luat acel grîu în toți anii, pînă la Iulian Paravatul, care a stricat acel așezămînt împărătesc și scrisoarea ce o adusese sfîntul. Apoi s-au clădit și băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească și prin sîrguința Sfîntului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalți ani ai vieții sale întru cuvioșie și dreptate, și bine întreținîndu-și turma, s-a apropiat de sfîrșitul vieții sale, despre care a știut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicîndu-i: "Averchie, acum este aproape vremea să te odihnești după ostenelile tale". Iar Averchie și-a chemat turma și a spus că viața lui se sfîrșește. Dînd obișnuitul său cuvînt de învățătură, pe toți îi învăța să stăruie în credință, în nădejde neîndoită și în dragoste nefățarnică. Apoi și-a gătit mormîntul și, dînd tuturor pace și binecuvîntare, și-a dat sfîntul său suflet în mîinile Domnului. Așa s-a sfîrșit Sfîntul Averchie, cel întocmai cu apostolii, avînd șaptezeci și doi de ani. Plîngînd mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormîntul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormînt și la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafață prin rugăciuni, prin care și nouă pururea să-Și verse Domnul mila Sa în veci. Amin.

În această zi mai facem și pomenirea celor șapte sfinți din Efes: Maximilian, Iamvlih, Martinian, Dionisie, Antonin, Constantin și Ioan. Să se vadă viața lor în ziua a patra a lunii august.

Tot în această zi mai facem pomenirea sfinților mucenici Alexandru episcopul și Ieraclie ostașul, precum și a celor patru femei: Ana, Elisabeta, Teodora și Glicheria, care de sabie s-au săvîrșit.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna octombrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site