Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Părintelui nostru Ilarion cel Mare
(21 octombrie)

Viețile Sfinților pe luna octombrie


Cuviosul Ilarion s-a născut într-un sat ce se numea Tavata, ce era în Palestina, aproape de cetatea Gaza. Părinții cuviosului au fost eleni, din care s-a născut Ilarion ca un trandafir din spini, și bună mireasmă i s-a arătat lui Hristos; căci, fiind trimis de părinții lui în Alexandria ca să învețe carte, el nu numai acea înțelepciune a deprins-o degrabă - pe care elenii o caută - ci și înțelepciunea cea duhovnicească a învățat-o bine. Pentru că a crezut întru Domnul nostru Iisus Hristos, a primit Sfîntul Botez și, intrînd adeseori în biserica lui Dumnezeu, lua aminte la cuvintele cele care luminează și înțelepțesc pe prunci. Ardea cu inima de dragostea lui Dumnezeu și, obiceiurile cele bune deprinzîndu-le, gîndea în ce chip ar plăcea Lui. Și auzind de Sfîntul Antonie cel Mare, de a cărui viață îmbunătățită străbătuse vestea pretutindeni, a dorit să-l vadă și a mers la dînsul cu sîrguință.

Ajungînd la acea pustie, a văzut fața lui cea cu sfîntă cuviință și i-a auzit cuvintele cele curgătoare de miere, care-i arătau lui calea ce duce pe om la desăvîrșire. A petrecut Ilarion la Sfîntul Antonie cîtăva vreme, privind la viața lui cea asemănătoare cu a îngerilor, la rugăciunile cele dese, făcute cu osîrdie, la lucrul mîinilor și la osteneala cea neîncetată, la post și la înfrînare, la iubirea de aproapele, la necîștigare și la toată călugăria cea desăvîrșită. Mulțime de oameni veneau la cuviosul Antonie, unii ca să se tămăduiască de neputințele lor, alții ca să fie binecuvîntați de dînsul, iar alții ca să asculte cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate și folositoare. Pentru aceea Ilarion nu a binevoit să viețuiască mai mult acolo, că nu era singurătate desăvîrșită și liniște; ci a gîndit să-și caute un loc ca acela unde ar putea să viețuiască numai cu Dumnezeu, fără gîlceavă. Și luînd de la cuviosul binecuvîntare, s-a întors în patria sa și a aflat pe părinții săi morți. Apoi a împărțit averea ce rămăsese în două părți: una a dat-o rudeniilor, iar alta săracilor, nelăsîndu-și nimic pentru el; ci pe toate socotindu-le gunoaie, s-a lepădat de lume și chiar de sine ca să poată fi ucenic al lui Hristos și următor al sărăciei Lui.

Astfel, lăsînd cele deșarte, a mers în pustia ce este ca la șapte stadii de la Maiuma Gazei și acolo, între mare și între lac, s-a sălășluit singur. Erau tîlhari în pustiul acela și l-a sfătuit pe el cineva dintre cunoscuți să plece de acolo, să nu cadă în mîinile tîlharilor și să-l ucidă. Dar el nu s-a îngrijit de moartea trupească, vrînd să scape de moartea cea sufletească. "Se cuvine - zicea el - a fugi de tîlharii cei ce ucid sufletul, iar nu de tîlharii care ucid trupul. De aceștia nu mă tem. "Domnul este luminarea mea și Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul este scutitorul vieții mele, de cine mă vei înfricoșa?" Și viețuia în post și în rugăciuni neîncetate. Hrana lui erau cincizeci de smochine pe zi, după apusul soarelui. Mai avea o haină de păr și o manta din piele dată de cuviosul Antonie.

Dar urîtorul binelui, diavolul, văzîndu-se călcat de un monah tînăr, a ridicat război împotriva lui, vrînd să biruiască pe ostașul cel duhovnicesc, prin pofta trupească, prin care a început a aprinde trupul lui cel tînăr și cu gînduri necurate a-i tulbura mintea. Iar Ilarion, simțind balaurul cel necurat care vrea să-l muște cu boldul păcatului, s-a împotrivit lui cu mai mare chinuire a trupului, înarmîndu-se cu rugăciuni către Dumnezeu și desăvîrșit a zdrobit capul balaurului. Căci a adăugat post peste post și osteneli peste osteneli, timp de trei zile, iar uneori și cîte patru zile, negustînd hrană. Și-și ostenea trupul săpînd uneori pămîntul, iar alteori împletind coșnițe, grăind către sine apostoleștile cuvinte: "De nu voiește cineva să lucreze, atunci nici să nu mănînce". Gîndurile cele necurate le izgonea din inimă, cu lovirea în piept ca vameșul și cu suspinul cel din adîncul inimii, iar trupul său numindu-l asin, așa vorbea cu dînsul: "Eu, asinule, te voi face ca să nu te sălbăticești și nu cu orz te voi hrăni, ci cu pleavă, cu foamea și cu setea te voi chinui, cu grea sarcină te voi îngreuia, ca să gîndești mai mult la hrană, iar nu la necurăție". Niște cuvinte ca acestea grăind către sine, le împlinea pe ele și cu fapta, pentru că atît își chinuise trupul, încît i se vedeau numai oasele acoperite cu piele.

Apoi, văzînd vrășmașul că prin acest război nu a sporit nimic, deoarece nu numai că nu l-a biruit pe el, ci a fost biruit de dînsul, s-a gîndit să-l înfricoșeze pe fericit prin năluciri și prin vedenii. Într-o noapte, cînd Sfîntul Ilarion stătea la rugăciune, a auzit plîngere de copii și tînguire de femei, răgete de lei și glasuri de alte fiare dobitoace, mare gîlceavă și tulburare ca de război, pentru că diavolii adunaseră trupa tovarășilor lor și scoteau tot felul de glasuri, ca Ilarion, înfricoșîndu-se de glasurile lor, să lase pustiul și să fugă. Dar înțelegînd că toate acestea sînt îngroziri diavolești și-a făcut semnul crucii și diavolul, văzîndu-se alungat cu păvaza credinței, a căzut, iar tînărul, rugîndu-se cu tot dinadinsul lui Dumnezeu ca să-i trimită ajutor de sus și stînd mult la rugăciune, l-a surpat pe vrăjmașul care stătea asupra lui. Apoi, ridicîndu-se puțin, vrînd să vadă cu ochii ceea ce auzise cu urechile, fiindcă era o noapte foarte luminoasă și luna strălucea, a văzut o caretă mare cu cai înfricoșați și sălbatici, care veneau cu mare zgomot spre dînsul. Iar el a strigat: "Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi!" Și îndată, desfăcîndu-se, pămîntul a înghițit toată puterea diavolească. Iar sfîntul, bucurîndu-se, ca odinoară Moise care a biruit pe Faraon, a cîntat: "Calul și pe călărețul l-a aruncat în mare, întins-a dreapta Sa și l-a înghițit pe el pămîmtul". Apoi iarăși cînta: "Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi numele Domnului Dumnezeului nostru vom chema; aceștia s-au împiedicat și au căzut, iar noi ne-am sculat și ne-am îndreptat".

Însă vrăjmașul, măcar că a căzut, cu toate acestea nu înceta a se scula și a tăbărî asupra sfîntului, ispitindu-l cu alte meșteșuguri ale sale. Odihnindu-se sfîntul, i se părea că vede pe lîngă dînsul femei dezbrăcate, glumind cu nerușinare. Apoi, fiind flămînd și însetat, i se arătau lui fel de fel de mîncăruri și băuturi dulci. Iar el, rugîndu-se, i se arăta uneori venind asupra lui lupul urlînd, alteori vulpea sărind, altă dată a văzut ostași înaintea lui făcînd război și unul dintre ei, căzînd mort la picioarele lui, îl ruga ca să-l îngroape. Odinioară, stînd în rugăciune, a căzut în uitare, biruindu-se mintea lui de fireasca neputință și altceva gîndind, a sărit în spatele lui diavolul și lovindu-l cu picioarele în coaste și bătîndu-l cu biciul pe spate și pe grumazul său, îi zicea: "Aleargă, aleargă, pentru ce dormi?" Și rîzînd îl întreba: "Oare vrei orz?" Iar sfîntul, socotindu-le întru nimic toate acele meșteșuguri diavolești, prin arma crucii gonea pe diavoli de la sine.

Cuviosul și-a făcut o chiliuță mică în chip de mormînt, încît abia îi încăpea trupul în ea și acolo viețuia, nevoindu-se asupra nevăzutelor duhuri. Odată tîlharii au voit să năpădească asupra lui noaptea, nădăjduind că vor găsi ceva la dînsul și toată noaptea l-au căutat, dar nu l-au aflat. Apoi dimineața, aflîndu-l, l-au văzut că nu avea nimic și au grăit către dînsul: "De ar veni la tine tîlharii, ce ai face?" Iar el le-a răspuns lor: "Cel gol nu se teme de tîlhari". Ei i-au zis: "Dar pot să te ucidă". Iar sfîntul a răspuns: "De vreme ce sînt gata pentru a muri, nu mă tem de tîlhari". Iar tîlharii, minunîndu-se de un așa suflet mare și de credința lui, i-au spus că toată noaptea căutîndu-l, n-au putut să-l găsească; apoi făgăduind să-și îndrepte viața lor, s-au dus. Și viețuind el în acea pustie mulți ani, a străbătut vestea în toată Palestina de sfințenia vieții lui și au început a veni la dînsul credincioșii, căutînd ajutor în nevoile lor prin sfintele lui rugăciuni. Mai întîi a venit la dînsul o femeie oarecare din Elevteropoli, care viețuind în însoțire cu bărbatul ei timp de cincisprezece ani, fiind stearpă și ocărîtă de bărbatul ei că n-avea copil, a îndrăznit a alerga la sfîntul și a căzut la picioarele lui. Văzînd-o, sfîntul și-a întors fața de la ea. Dar ea a început a se ruga cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce-ți întorci fața, robule al lui Dumnezeu, de la mine cea cuprinsă de necaz? Pentru ce fugi de aceea care se roagă ție cu tînguire? Să nu privești spre femeie, dar spre durerea inimii ei și la lacrimi milostivește-te, plăcutule al lui Hristos; adu-ți aminte că Mîntuitorul a cinstit firea noastră, îmbrăcîndu-Se în trup omenesc din femeie, din care și pe tine te-a născut. Pentru aceasta să nu întorci fața de la aceea care aleargă la tine, ci printr-ale tale rugăciuni dă dezlegare nerodirii mele, pentru care întotdeauna sînt ocărîtă și defăimată de bărbatul meu".

La aceste cuvinte Sfîntul Ilarion, plecîndu-se spre milă, și-a ridicat ochii săi în sus și s-a rugat pentru dînsa. Apoi i-a poruncit să se întoarcă acasă, zicîndu-i: "Să mergi cu bună nădejde și îți va îndeplini Domnul cererea ta". Și s-a întors femeia cu bucurie, crezînd în cuvintele sfîntului. Iar Dumnezeu, ascultînd rugăciunile robului său, a dezlegat nerodirea femeii, pentru că, nu după multă vreme, a și născut un fiu după cum îi spusese Sfîntul Ilarion.

Trecînd un an, acea femeie a mers la dînsul, purtînd în brațe pruncul și zicînd: "Iată rodul sfintelor tale rugăciuni, plăcutule al lui Dumnezeu! Deci, binecuvîntează pruncul pe care l-ai cerut pentru mine de la Dumnezeu". Și binecuvîntînd sfîntul pe prunc și pe maica sa, i-a liberat cu pace, iar ea, lăudînd pe Domnul, preamărea pe plăcutul Lui prin tot ținutul acela.

O altă femeie, Aristeneta, care crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, fiind soția unui boier pe nume Elpidie, avea trei fii, care, vătămîndu-se de un vînt rău, au căzut într-o boală cumplită, pe care doctorul n-a putut s-o tămăduiască și acum erau aproape de moarte. Acea femeie, auzind de Sfîntul Ilarion care era în pustie, a alergat la dînsul, luîndu-și slujnicele și famenii ei, și a căzut cu lacrimi la picioarele lui, zicînd: "Te jur pe tine cu Domnul nostru Iisus Hristos și cu cinstită Crucea Lui, ca să vii în Gaza și să tămăduiești de boală pe cei trei fii ai mei care sînt gata să moară, ca și în cetatea cea elenească să se preamărească numele Domnului prin venirea ta și prin tămăduirea fiilor mei și, astfel, să se rușineze Marnas, necuratul zeu al Gazei, cel cinstit de cei necredincioși". Iar sfîntul se lepăda, zicînd: "Eu niciodată nu ies din pustie și nu mă apropii nu numai de cetate, dar nici de sat". Dar femeia atît insista prin rugămintea sa cu lacrimi, încît sfîntul a făgăduit să vină după apusul soarelui.

Fiind seară adîncă, sfîntul a venit în Gaza și cînd s-a atins de tinerii cei bolnavi, chemînd peste dînșii numele lui Iisus Hristos, îndată a ieșit din ei sudoare multă și în același ceas s-au sculat sănătoși și, luînd hrană, au mulțumit lui Dumnezeu și au sărutat sfintele mîini ale doctorului lor. Apoi a străbătut vestea despre aceasta prin toată Gaza și de atunci au început bolnavii cei cuprinși de felurite boli să meargă în pustie la Cuviosul Ilarion, cîștigînd tămăduiri cu rugăciunile lui; pentru aceasta mulțime de păgîni credeau în Domnul nostru Iisus Hristos și mulți au voit să rîvnească vieții lui celei îmbunătățite și, lăsînd lumea, petreceau cu dînsul în pustiu. Apoi degrabă s-a înmulțit numărul ucenicilor lui și a fost Sfîntul Ilarion în Gaza și în Palestina întîiul povățuitor de monahi, precum Sfîntul Antonie în Egipt.

Odinoară s-a dus la cuviosul o femeie oarbă care, pierzîndu-și lumina ochilor de zece ani, își cheltuise toată averea sa la doctori și nici un folos nu cîștigase. Pe aceasta sfîntul a tămăduit-o prin scuipare, asemănîndu-se Domnului său; pentru că a scuipat în fața ei și ea îndată a văzut și toți au preamărit pe Dumnezeu.

Un servitor al unui boier din Gaza, pe cînd ședea în șaretă, a fost rănit de diavol și a înțepenit cu totul, încît nu putea nicidecum să se miște cu nici o parte a trupului, numai singură limba îi era liberă. Acest rob a fost dus la Cuviosul Ilarion în pustie, pe care văzîndu-l, sfîntul a zis: "Nu-ți este cu putință a te tămădui de neputința ta, de nu vei crede mai întîi în Hristos Domnul, Cel ce poate să te tămăduiască". Iar bolnavul cu osîrdie, a răspuns: "Cred întru El, numai să mă tămăduiască". Și sfîntul, făcînd rugăciune, l-a tămăduit cu puterea lui Hristos și învățîndu-l credința, i-a poruncit să se boteze. Și așa s-a întors robul acela vindecat de robia diavolească și sănătos cu trupul și cu sufletul.

Un alt om tînăr din părțile Ierusalimului, cu numele de Marsit, foarte voinic la corp încît putea să ridice cincisprezece oboroace (saci) de grîu și să le ducă și nu-i trebuia asin pentru a căra lucrurile, diavolul a intrat într-însul și îl chinuia, gonindu-l prin pustietăți și prin cîmpii. Prinzîndu-l oamenii i-au legat mîinile și picioarele cu lanțuri și cu cătușe de fier și cu multă întărire îl străjuiau pe el la închisoare. Însă el, cu îndoită tărie, și cu cea diavolească și cu cea firească a sa, a sfărîmat cu înlesnire toate legăturile și întăririle ușii și, scăpînd, îi ucidea pe oamenii care-l întîmpinau în cale: unora mușcîndu-le nasul, buzele și urechile, unora sfărîmîndu-le mîinile și picioarele, altora scoțîndu-le ochii, iar pe alții sugrumîndu-i de gît și omorîndu-i și mai făcea și alte cumplite fapte în locul acela, încît nimeni nu putea să-l îmblînzească. Si adunîndu-se popor mult și prinzîndu-l, l-au legat peste tot trupul cu fiare și trăgîndu-l ca pe un bou sălbatic, l-au dus la Cuviosul Ilarion care, văzîndu-l, a poruncit să-l dezlege și îndată s-a făcut blînd ca un mielușel. Apoi, rugîndu-se mult pentru el, a zis către diavolul care era într-însul: "Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, îți poruncesc, necurate duhule, să ieși din omul acesta și să te duci în locuri fără de apă". Și l-a scuturat pe el diavolul și, aruncîndu-l la pămînt, a ieșit dintr-însul. Apoi, prin darul Domnului și cu rugăciunile sfîntului, s-a făcut sănătos omul acela și foarte mult îl preamărea pe Cuviosul Ilarion. Iar el i-a poruncit lui și celor ce erau acolo, zicînd: "Nu s-a făcut aceasta prin puterea noastră, ci prin darul Celui iubitor de oameni, al Mîntuitorului, Care durerile noastre le-a purtat pentru mila Lui cea negrăită către noi robii Lui. Deci pe Acela neîncetat să-L slăvim și să-I mulțumim".

Un alt bărbat oarecare, cu numele Orion, om din cei bogați și căpetenie a cetății Aila, a fost dus la cuviosul legat cu lanțuri de fier, căci o legiune de diavoli sălășluia într-însul. Acesta, cînd s-a apropiat de cuvios, s-a smuls din mîinile celor care îl duceau și, alergînd apoi, l-a apucat pe sfîntul și l-a ridicat mai sus decît el. Atunci au strigat cu toții, pentru că se temeau să nu-l trîntească pe sfînt la pămînt și să-i sfărîme oasele cele uscate de atîta post. Iar sfîntul, zîmbind, a zis: "Lăsați pe pîrîșul meu să se lupte cu mine". Și întinzîndu-și mîna înapoi, a apucat de păr pe cel îndrăcit și l-a pus el înaintea picioarelor sale și legîndu-i mîinile și călcînd pe picioarele lui, îi zicea: "Muncește-te, legiune de diavoli, muncește-te!". Iar diavolii strigau din om cu multe feluri de glasuri, ca o gîlceavă de popor mult. Apoi a început sfîntul a se ruga: "Doamne Iisuse Hristoase, slobozește pe ticălosul acesta din legiunea diavolilor, pentru că Tu, precum biruiești pe unul, așa poți și pe mai mulți să-i biruiești". Și îndată au ieșit din el toți diavolii cu țipăt mare. Iar omul, izbăvindu-se de chinurile lor, s-a făcut sănătos, mulțumind lui Dumnezeu și Sfîntului Ilarion, plăcutul Lui.

Iar după o vreme oarecare a venit cu femeia și cu prietenii săi, aducînd sfîntului mari daruri pentru tămăduire. Dar sfîntul nu a primit darurile, zicînd: "Au nu ai auzit ce a pătimit Gheezi, luînd plată de la bărbatul cel vindecat de lepră? Pentru că nu se vinde darul Domnului! Mergi de le împarte pe acestea la săracii din cetatea ta, căci nouă, celor ce stăm în pustiu, nu ne sînt de folos acestea". Si așa i-a întors cu darurile înapoi pe ei.

După aceasta a fost dus la Cuviosul Ilarion un anume slăbănog, pe nume Zonan, săpător de piatră din Maiuma și îndată, cu sfintele lui rugăciuni, s-a făcut sănătos. Apoi a fost adusă la sfînt, din hotarele Gazei, o femeie îndrăcită pentru o pricină ca aceasta: un oarecare tînăr a iubit-o și poftea ca să fie cu dînsa, iar ea îl depărta de la dînsa și nu se învoia la necurata lui poftă. Văzînd tînărul că nu sporește nimic, nici cu cuvinte amăgitoare, nici cu daruri de mare preț, a mers la Memfis, cetatea Egiptului, la vrăjitorii lui Asclipie și, spunînd acelora durerea cu care era rănită inima lui din pricina acelei fecioare, a luat de la dînșii niște cuvinte vrăjitorești scrise pe o tăbliță de aramă și s-a întors acasă; iar tăblița aceea a îngropat-o sub pragul casei în care viețuia fecioara, pentru că așa îl învățaseră vrăjitorii. Și îndată a intrat diavolul în fecioară și a prins-o pe ea cu pofta păcatului, încît a început fără rușine a striga, chemînd singură pe tînărul acela, spre îndeplinirea poftei. Apoi fără de rușine se dezbrăca, aruncînd de pe ea hainele și se tulbura, aprinzîndu-se de focul păcatului.

Văzînd acest lucru, părinții ei au cunoscut că de la diavol i-a venit ispita aceasta și, luînd-o, au dus-o la Cuviosul Ilarion în mănăstire, căci acum cuviosul adunase mulțime de frați și făcuse o mănăstire mare. Și fiind adusă la cuvios fecioara, răcnea într-însa diavolul, tînguindu-se și zicînd: "Mai bine îmi era cînd mă aflam în Memfis înșelînd pe oameni cu nălucirile din vis, decît acum cînd sînt adus aici". Apoi diavolul a strigat: "Fără de voie am intrat în fecioara aceasta, și cu sila sînt trimis într-însa de cel ce mă stăpînește pe mine, iar acum cu amar mă muncesc și nu pot să ies, pentru că sînt legat de tăblița cea de aramă care este îngropată sub prag. Deci nu pot ieși, pînă nu mă va dezlega tînărul care m-a legat pe mine". Iar sfîntul, zîmbind puțin, i-a zis: "Dar în aceasta stă puterea ta cea mare, diavole? Fiindcă ești legat ca cu o ață, zici, de tăblița cea de aramă ești ținut cu sila?" Apoi l-a întrebat: "Pentru ce nu ai intrat în tînărul cel ce te-a legat?" A răspuns diavolul: "Are el un alt diavol, tovarăș al meu, iubitor de pofte". Și rugîndu-se sfîntul, l-a gonit pe el din fecioară și a învățat-o pe ea să se ferească de cursele vrăjmașului, să fugă de întîlniri cu tinerii și să nu vorbească cu cei care sînt fără de rușine.

De asemenea, un boier oarecare, avînd în el duh necurat, a mers la Sfîntul Ilarion și a cîștigat tămăduire. Pentru aceasta, mulțumindu-i, a dus doctorului celui fără de plată, adică Cuviosului Ilarion, zece litre de aur și l-a rugat să le ia. Iar sfîntul i-a arătat lui o pîine de orz, zicîndu-i: "Cei ce se hrănesc cu o pîine ca aceasta aurul îl socotesc ca un gunoi". Și neluînd aurul a slobozit pe boier sănătos.

Auzind Cuviosul Antonie de Ilarion și de toate cele ce le făcea el, se bucura cu duhul și îi scria adeseori, iar celor ce veneau la dînsul din Siria, pentru tămăduire, le zicea: "Pentru ce vă osteniți, făcînd atît de lungă cale și venind la mine? Aveți aproape de voi pe iubitul meu fiu întru Hristos, Ilarion, care a luat de la Dumnezeu darul să tămăduiască toate bolile".

Prin toată Palestina a început acum a se face mănăstiri, cu binecuvîntarea Sfîntului Ilarion, și toți monahii veneau la dînsul ca să audă din gura lui cuvînt de învățătură, iar el pe toți îi povățuia la calea mîntuirii. O dată a fost rugat de frații ce veneau la dînsul să meargă să cerceteze mănăstirile care se înmulțiseră prin rugăciunile și cu binecuvîntarea lui, apoi să le întărească și să le dea îndreptar de viață. Și cînd a ieșit în cale s-au adunat la dînsul mulțime de frați, cam trei mii, și îi urmau sfîntului, îndulcindu-se de învățăturile lui cele pline de miere. Înconjurînd cuviosul mănăstirile și cercetînd pe frați, a făcut multe minuni. Un frate primitor de străini își avea via sa, din care în tot anul lua cam o sută de măsuri de vin. Acesta l-a primit cu dragoste pe Sfîntul Ilarion și a rugat pe frați ca, mergînd în via lui, să ia fiecare struguri cît va voi, pentru că erau copți. Și frații și-au luat fiecare cît au voit și erau cam la trei mii de frați.

Văzînd cuviosul o dragoste ca aceea la fratele acela, a binecuvîntat via lui și fratele a luat vin - în anul acela - din via sa, mai mult decît trei sute de măsuri. Așa binecuvîntarea cuviosului a înmulțit vinul pentru iubirea de străini a acelui frate. Iar alt frate, zgîrcit și împietrit la inimă, văzînd pe sfîntul că merge cu turma sa cea duhovnicească pe aproape, a pus străjeri la via sa ca să nu ia cineva vreun strugure de la dînsul; și străjerii aruncau cu pietre asupra lor, zicînd: "Să nu vă apropiați de acestă vie, că este străină". Și a fost lipsit fratele acela de binecuvîntarea sfîntului, pentru că foarte puțin vin a luat din vie și acela a fost acru.

Odată, mergînd în pustiul Cadis ca să cerceteze pe un ucenic al său, i s-a întîmplat a merge printr-o cetate barbară, care se chema Elusa, în care a nimerit la un praznic diavolesc, pentru că mulțime de popor barbar se adunase în cetatea aceea de prin satele vecine și făcea jertfe și dansa în capiștea necuratei zeițe Afrodita. Aceștia, auzind că Sfîntul Ilarion s-a apropiat, au ieșit cu femeile și copiii în întîmpinarea lui, pentru că se auzise mult despre dînsul, că este mare făcător de minuni. Și văzîndu-l pe el și-au plecat capetele și au strigat cu toții în limba siriană: "Varah! Varah!" adică: "Binecuvîntează! Binecuvîntează!" Și au adus la dînsul mulțime de neputincioși și de îndrăciți și pe toți i-a tămăduit cuviosul cu puterea lui Hristos. Și învățîndu-i pe ei despre Unul adevăratul Dumnezeu pe toți i-au adus la credință și nu s-a dus de la dînșii pînă ce nu a risipit capiștea cea idolească și i-a sfărîmat pe idoli. Apoi au făcut o sfîntă biserică și s-au botezat în numele Domnului. Deci întărindu-i pe ei cuviosul în credință și dîndu-le binecuvîntare, a plecat în calea sa.

Cuviosul avea un astfel de dar de la Dumnezeu că prin mirosirea trupească și prin atingerea hainelor, cunoștea de ce patimă este cuprins fiecare. Odată un frate avar și iubitor de argint a trimis sfîntului verdețuri de mîncare din grădina sa. Făcîndu-se seară și șezînd sfîntul să primească hrana, au pus ucenicii înaintea lui verdețurile cele trimise de la acel frate avar. Iar sfîntul, văzîndu-le, a întors fața, zicînd: "Nu pot suferi mirosul urît care iese din verdețurile acestea! Luați-le de aici". Iar fericitul Isihie, ucenicul lui, îl silea să guste și să binecuvînteze dragostea fratelui și îi zicea: "Să nu scîrbești, părinte, de verdețurile pe care le-a adus fratele, căci a adus cu credință pîrgă din grădina sa". Iar sfîntul a răspuns: "Oare nu ți se pare ție că aceste verdețuri miros a zgîrcenie?" Iar Isihie a zis: "Oare pot verdețurile, afară de firescul lor miros, să miroase a vreo patimă?" A răspuns sfîntul: "Dacă nu mă crezi pe mine, dă aceste verdețuri la boi și vezi dacă le vor mînca?" Iar Isihie, luîndu-le, le-a dus și le-a pus în iesle înaintea boilor, iar boii, mirosind verdețurile, au început a rage, neputînd suferi mirosul urît și, scăpînd de la iesle, au fugit.

Atunci avea sfîntul șaizeci și trei de ani și, adunîndu-se mulțime de frați, a fost necesar ca să mărească mănăstirea și să aibă mai multă grijă. Acest lucru împiedica liniștea lui. Pe lîngă această mulțime de oameni, veneau la dînsul, unii pentru tămăduiri, alții pentru binecuvîntare; apoi veneau la dînsul episcopi și preoți împreună cu alți slujitori bisericești și boieri și domni din cetăți și din stăpîniri mari, poftind să audă de la dînsul cuvîntul lui Dumnezeu și să ia binecuvîntare. Deci, supărîndu-se sfîntul de aceasta, că nu-l lăsau, cei ce veneau, să se liniștească, plîngea, aducîndu-și aminte de liniștea sa cea dintîi, cînd viețuia numai el singur. Și văzîndu-l pe el frații întotdeauna așa de mîhnit și plîngînd, îl întrebau, zicîndu-i: "De ce te mîhnești așa și plîngi, părinte?" Iar el le-a răspuns: "Plîng și mă mîhnesc pentru aceea, că iarăși m-am întors în lume și că mi-am luat plata mea, de vreme ce toți palestinienii și cetățile cele dimprejur mă slăvesc pe mine și voi, așișderea, mă cinstiți ca pe un stăpîn și tuturor celor din mănăstire, eu stăpîn mă numesc". Auzind acestea frații, au cunoscut că în taină voiește să se ducă de la dînșii și-l păzeau cu grijă ca să nu-l lase; iar starețul s-a mîhnit astfel doi ani.

A venit la dînsul Aristeneta, femeia lui Elpidie eparhul, căreia i-a tămăduit de boală pe cei trei fii care erau să moară și i-a cerut binecuvîntare și rugăciuni de cale, că voia să meargă în Egipt, să se închine Cuviosului Antonie. Sfîntul Ilarion, auzind de Antonie, a suspinat și a zis: "O, de mi-ar fi cu putință să merg și eu acolo și să văd în viață pe sfîntul și iubitul meu părinte Antonie, dar cu sila sînt ținut de frați și nu pot să merg la dînsul". După aceea, tăcînd, a plîns foarte mult și a zis: "Iată, acum este a doua zi de cînd toată lumea se mîhnește pentru adormirea marelui luminător Antonie, pentru că acum cuviosul a ieșit din trup". Auzind de aceasta femeia și toți care erau acolo au înțeles că lui Ilarion i s-a descoperit de la Dumnezeu mutarea din viața aceasta a Cuviosului Antonie. Și s-a întors Aristeneta la casa sa și după puține zile s-a auzit într-adevăr vestea de adormire a Cuviosului Antonie.

Apoi Sfîntul Ilarion, nesuferind gîlcevile și cinstea oamenilor și pe lîngă acestea avînd și descoperire de la Dumnezeu ca să plece de acolo, i-a chemat pe cîțiva dintre ucenicii săi și le-a poruncit să meargă cu dînsul. Iar ei, aducînd un asin, au pus pe el pe Cuviosul Ilarion, pentru că nu putea din cauza bătrîneții să călătorească și, sprijinindu-l pe el pe asin, călătoreau împreună cu dînsul. Înștiințîndu-se de ceilalți frați și din cetățile și din satele de primprejur cum că l-au lăsat pe Cuviosul Ilarion să plece, s-au adunat cam la zece mii de oameni și, alergînd după dînsul, l-au ajuns și cu plîngere căzînd către dînsul se rugau să nu plece, zicînd: "Pe tine, părinte, te avem după Dumnezeu în Palestina, întărindu-ne pe noi și ajutîndu-ne, deci să nu ne lași pe noi ca pe niște oi care nu au păstor". Iar el îi sfătuia, zicîndu-le: "Ce faceți, fiilor, că-mi zdrobiți de durere inima mea? Spre știrea voastră să fie, că nu fără voia Domnului fac aceasta, pentru că m-am rugat lui Dumnezeu și mi-a poruncit să mă duc de aici, ca să nu văd necazurile ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu și să nu privesc la risipirea locașurilor sfinților, la stricarea altarelor și la vărsarea sîngelui fiilor mei; deci să nu mă opriți, fiii mei". Ei, auzind că i s-a descoperit lui necazul ce are să vie, mai cu stăruință au început a-l ruga ca să nu-i lase, ci mai cu seamă în nenorociri să le ajute cu rugăciunile sale. Iar el, scîrbindu-se, lovea cu toiagul în pămînt, zicînd: "Nu voi mînca, nici nu voi bea, de nu mă veți lăsa, și dacă vreți ca să mă vedeți mort, opriți-mă". Iar ei șapte zile stăruind prin rugăciune și văzînd neschimbat gîndul lui, l-au slobozit cu pace și l-au petrecut cu lacrimi pînă departe, toată mulțimea poporului. Și sosind la cetatea care se numea Vetilia, și-au plecat genunchii și s-au rugat cu toții. Și încredințîndu-i pe ei Domnului, i-a slobozit la locurile lor.

Apoi, alegîndu-și patruzeci de frați pe care îi știa că pot suferi osteneala căii cu post, gustînd numai după apusul soarelui puțină hrană, numai pe aceștia i-a luat cu sine și, mergînd cinci zile, au sosit în Pelusia. Și cercetînd pe frații care erau în pustiul cel de aproape, în locul ce se numea Lihnos, s-a dus de acolo și în trei zile a venit în cetatea Taval, unde a văzut pe episcopul Dracontie mărturisitorul, cel ce era în surghiun acolo, și s-au mîngîiat amîndoi cu vorba cea de Dumnezeu insuflată. Și iarăși mergînd cîteva zile cu mare osteneală a sosit la Vavilon ca să cerceteze pe episcopul Filon mărturisitorul. Căci pe acești doi bărbați i-a izgonit în acele locuri Constantie împăratul, după pîra răucredincioșilor arieni. Aici cuviosul, văzîndu-l pe fericitul Filon și vorbind cu dînsul, s-a dus în cale și a mers la cetatea ce se numea Afrodeton, și de acolo mergînd încă trei zile prin înfricoșata și cumplita pustie, a ajuns la un munte înalt unde petrecea Cuviosul Antonie. Acolo a aflat pe doi ucenici ai lui Antonie, pe Isaac și pe Pelusian care, văzînd pe Sfîntul Ilarion, s-au bucurat foarte mult. Aici locul era foarte frumos și îl înconjura Sfîntul Ilarion cu mare osîrdie. Iar Isaac și Pelusian arătau lui Ilarion locurile și lucrurile lui Antonie, zicînd: "În acest loc cînta sfîntul nostru părinte Antonie, în locul acela se liniștea și se ruga, iar aici ședea și împletea coșnițe. Aici avea obiceiul să se odihnească după osteneală, iar acolo dormea. Această vie și acești pomi el i-a sădit și această arie cu mîinile sale a făcut-o și cisterna aceasta pentru udatul grădinii cu mare osteneală și cu sudoare el a săpat-o. Și aceasta este sapa pe care a avut-o sfîntul pentru săparea pămîntului multă vreme".

Acestea și multe altele le arătau fericitului și mergînd la locul unde avea obiceiul Sfîntul Antonie de se odihnea, cu frică și cu bucurie a sărutat locul acela și s-a culcat pe dînsul. Iar deasupra muntelui aceluia erau două chilii de piatră în care Cuviosul Antonie ieșea la liniște, ascunzîndu-se de supărările credincioșilor ce veneau la dînsul. Și acolo Ilarion ședea pe trepte, îi arătau via și livada cu diferiți pomi care aveau rod mult și ziceau: "Pe aceștia i-a sădit Sfîntul Antonie mai înainte cu trei ani". Apoi s-a odihnit acolo Cuviosul Ilarion îndestulată vreme împreună cu frații săi și iarăși s-au întors la Afrodition și de acolo i-a slobozit pe frați, poruncindu-le să se întoarcă în Palestina, în mănăstirea lor, și i-a luat numai pe doi frați cu dînsul și a mers cu dînșii în pustiul din apropierea cetății aceleia și acolo petrecea cu pace, în flămînzire, în rugăciune, în nevoințe, ca și cum atunci ar fi început călugăria și viața întru Hristos.

După trecerea din viață a Cuviosului Antonie a fost în locurile acelea secetă și foamete mare trei ani, încît ardea pămîntul de arșița soarelui și ziceau creștinii: "Pentru moartea Cuviosului Antonie nu numai oamenii, dar și pămîntul se mîhnește și cerul nu mai dă ploaie". Deci oamenii și dobitoacele se topeau de foame și de sete. Și auzind că în locurile acestea viețuiește Sfîntul Ilarion, ucenicul lui Antonie, s-a adunat mulțime mare de oameni cu femei și copii și mergînd în pustie la Cuviosul Ilarion cu tot dinadinsul îl rugau pe el, zicîndu-i: "Pe tine te-a trimis Dumnezeu la noi, ca urmaș a lui Antonie; deci milostivește-te spre noi și te roagă Domnului ca, după multă mila Sa, să dea ploaie pămîntului nostru celui uscat". Iar Sfîntul Ilarion, văzînd primejdia poporului care era chinuit de foame și de sete, și-a ridicat ochii și mîinile spre cer și s-a rugat cu lacrimi. Îndată s-a pogorît o ploaie mare și a adăpat tot pămîntul din destul. Din acel ceas au început popoarele a veni la dînsul, aducînd pe neputincioșii lor. Văzînd sfîntul cum lumea îl supără și aici și nu-l lasă să se liniștească, a voit să se ducă în pustiul ce se numea Oasim și, sculîndu-se, a mers cu cei doi ucenici ai săi. Și, trecînd Alexandria, a mers la Vruhia și acolo a aflat cîțiva frați cunoscuți care l-au primit pe el cu mare bucurie și a petrecut la dînșii puține zile, apoi a voit să se ducă. Insă frații nu voiau să-l lase să plece, rugîndu-l să rămînă cu dînșii. Dar el a gîndit să plece noaptea în taină. Gătindu-i ucenicii asinul, frații au și venit și au căzut la ușa lui, zicînd: "Mai bine ne este nouă să murim la picioarele tale, decît așa degrabă să ne despărțim de tine". Atunci cuviosul i-a rugat, zicîndu-le: "Scula-ți-vă, fiilor! Mai de folos vă este vouă și mie să mă lăsați să plec, căci arătarea lui Dumnezeu îmi poruncește să mă duc de aici și pentru aceasta mă grăbesc să mă duc de la voi, ca să nu fiți și voi în necaz pentru mine. Căci, cu adevărat, mai pe urmă veți înțelege că nu în zadar mă grăbesc să plec de la petrecerea cea împreună cu voi". Iar frații, auzind acestea, s-au sculat iar el, făcînd rugăciune, i-a sărutat și a ieșit, umblînd spre pustiul cel neumblat, păzindu-l pe el darul lui Dumnezeu.

Într-o altă zi, după plecarea lui din Vruhia, au venit necredincioșii Gazei cu judecători din Vruhia, întrebînd unde este Ilarion și, înștiințîndu-se că s-a dus, au zis între ei: "De bună seamă că vrăjitorul acela a știut ce era să i se întîmple de la noi și a fugit". Căci necredincioșii gazeni urau pe Sfîntul Ilarion, fiindcă păgînii, părăsind pe Marnas zeul lor, alergau la dînsul. Dar mai ales preoții lui Marnas se mîniau foarte tare din această pricină și în tot chipul căutau să-l piardă pe Cuviosul Ilarion, dar nu puteau, pentru că toate cetățile dimprejur și satele îl cinsteau. Apoi nelegiuiții au aflat vreme potrivită pentru împlinirea răutății lor cea plănuită încă de cînd a murit împăratul Constantie și împărăția a fost luată de păgînul Iulian, slujitorul diavolilor.

Gazenii necredincioși, slujitori idolești, apropiindu-se de împăratul cel fărădelege au clevetit mult asupra Cuviosului Ilarion și asupra ucenicilor lui și au cerut scrisori poruncitoare ca să risipească mănăstirea lui din Palestina, aproape de Gaza, și pe ucenicii lui, bătîndu-i, să-i izgonească din hotarele lor, iar pe Cuviosul Ilarion, așișderea și pe Isihie, ajutorul lui, să-i ucidă. Astfel au și făcut nelegiuiții, au risipit mănăstirea și au izgonit turma lui Hristos. Iar Isihie, care era iubit foarte mult de fericitul Ilarion, ca cel mai rîvnitor decît alții în ascultare, se ascundea prin pustietăți, fugind de mîinile celor fărădelege. Iar Cuviosul Ilarion, fiind păzit de Dumnezeu, viețuia în pustiul Oasim. Și petrecînd el în acel pustiu un an, a venit la dînsul Adrian, ucenicul lui, spunîndu-i că împăratul Iulian a fost ucis și, deci, îl roagă pe cuvios să meargă în Palestina, la locul cel dintîi, pentru că acum s-a stabilit pacea Bisericii. Însă sfîntul, iubind liniștea, n-a vrut să meargă în Palestina și văzînd că nici în pustiul Oasim nu poate să se ascundă de oameni, s-a dus în pustiul din părțile Liviei, împreună cu ucenicul Zinon, iar Adrian și celălalt ucenic s-au întors în Palestina.

Ajungînd Cuviosul Ilarion în cetatea Pareton, cea de lîngă mare, s-a urcat în corabie și s-a dus în Sicilia, ca să scape de slava omenească. Stăpînul acelei corăbii avea cu dînsul un fiu care era muncit de un duh necurat, iar diavolul striga într-însul: "Ilarioane, robul lui Dumnezeu, pentru ce nici pe mare nu ne dai nouă odihnă? Deci așteaptă pînă ce vom sosi la mal, ca să nu mă duc aici în prăpastie!" Iar sfîntul i-a răspuns: "Dacă Dumnezeu îți poruncește ție ca să fii întru zidirea Sa, apoi fii; iar de te izgonește El, ce am de aceasta, pentru că eu sînt om păcătos". Auzind acestea, tatăl copilului ce pătimea a căzut la picioarele sfîntului împreună cu toți cei ce erau în corabie, rugîndu-l pe el să miluiască pe copil și să izgonească diavolul dintr-însul, iar Sfîntul Ilarion nu voia, spunînd că este păcătos. Apoi i-a zis: "De îmi făgăduiți că nu veți spune nimănui despre mine și nimeni nu va afla de pămîntul acela în care mergem, voi ruga pe Stăpînul meu să gonească vicleanul duh". Iar ei cu jurămînt s-au făgăduit. Făcînd rugăciunea cuviosul a gonit pe diavol din copil și toți au slăvit pe Dumnezeu. Sosind corabia la muntele Siciliei, ce se cheamă Pahin, Sfîntul Ilarion a dat corăbierului drept plată o Evanghelie, pe care singur cu mîna sa o scrisese cînd era tînăr, pentru că nu avea altceva să-i dea, fiind sărac cu duhul și cu trupul. Iar corăbierul n-a luat-o deși sfîntul îl ruga pe dînsul să o ia. Apoi corăbierul a zis: "Nu voi primi nimic de la voi cei săraci care nu aveți nimic". Iar sfîntul se bucura cu duhul, văzîndu-se pe sine desăvîrșit sărac și neavînd nimic din cele deșarte. Apoi, depărtîndu-se de mal cam la douăzeci de stadii, viețuia împreună cu ucenicul său. Și în fiecare zi aducînd ucenicul cîte o sarcină de lemne, le ducea în satul ce era aproape și pe prețul lor cumpăra o bucățică de pîine și cu aceasta se hrăneau amîndoi, mulțumind lui Dumnezeu.

Însă nu a putut cetatea să se ascundă deasupra muntelui stînd; căci la Roma un om îndrăcit a strigat în biserica Sfîntului Petru: "Nu de mult, în Sicilia, a venit Cuviosul Ilarion, robul lui Hristos și nimeni nu-l știe pe el, socotind că se va putea tăinui. Deci mă voi duce acolo și îl voi spune pe el". Și așa a fost; pentru că ducîndu-se omul acela în Sicilia a aflat pe Sfîntul Ilarion în Pahin, apoi a căzut înaintea colibei lui și a cîștigat tămăduire cu rugăciunile cuviosului. Și din acea vreme s-au înștiințat despre dînsul viețuitorii acelui loc și a început a veni la dînsul mulțime de creștini care, căutînd tămăduire la dînsul pentru bolile lor, nu se întorceau nevindecați. Iar omul cel din Roma care a fost tămăduit a dat mari daruri sfîntului, mulțumindu-i pentru tămăduire, dar Sfîntul Ilarion nu a primit, zicînd: "Scris este: în dar ați luat, în dar să dați".

Sfîntul petrecînd în Sicilia cu iubitul său ucenic, fericitul Isihie a căutat pe Cuviosul Ilarion, iubitul său părinte, trei ani, prin toată lumea și a străbătut cu sîrguință multe țări și munți și pustietăți, dar nu I-a aflat. Apoi fiind în cetatea Metoni, care se află în Peloponez, lîngă mare, a auzit de la un negustor iudeu cum că s-a arătat în Sicilia un prooroc creștin care face multe minuni. Și l-a întrebat Isihie pe el: "Cum îl cheamă pe acesta și ce fel de chip are?" A răspuns evreul: "Nu l-am văzut pe el și nici numele nu îl știu, ci numai am auzit de dînsul". Iar Isihie, înțelegînd că este acela pe care îl caută el, s-a suit într-o corabie și a pornit spre Sicilia. Apoi a întrebat despre dînsul pe oamenii care mărturiseau, cum că multe minuni a făcut și de la nici unul din ei nu a primit drept răsplată nici o fărîmă de pîine. Și aflîndu-l pe el în Pahin, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le și udîndu-le cu lacrimi, încît abia a putut cuviosul să-l ridice de la pămînt pe cel care plîngea de bucurie și, vorbind cu dînsul cuvinte folositoare, l-a mîngîiat. Apoi, nu după multă vreme văzînd sfîntul pe mulți venind la dînsul și preamărindu-l pe el, a zis către ucenicii săi Isihie și Zinon: "Nu ne este nouă cu putință, fiilor ca să viețuim nici aici, ci să mergem în altă parte, unde nimeni să nu știe de noi". Și plecînd împreună cu dînșii s-au dus în taină la Epidavra, cetatea Dalmației, Domnul îndreptîndu-l pe el acolo, spre facerea de bine a mai multora. Petrecînd puține zile aproape de Epidavra, într-un loc liniștit, locuitorii acelei țări au aflat cum că Ilarion, plăcutul lui Dumnezeu, care a fost în Sicilia, a venit la dînșii. Pentru că Dumnezeu arătat făcea pe robul său și îl preamărea. Oamenii, unul de la altul auzind despre dînsul, s-au adunat și au venit acolo și închinîndu-se au început a-l ruga pe dînsul să le ajute în primejdia cea mare a lor. Pentru că un balaur foarte mare și înfricoșat petrecea în locurile acelea și le mînca boii cei mari și înghițea oameni și a pierdut mulțime nenumărată de oameni și de dobitoace. Acestea auzindu-le sfîntul, a poruncit ca să adune mulțime de lemne și să aprindă un foc mare. Iar el, plecîndu-și genunchii, s-a rugat Domnului ca să miluiască pe poporul Său și să-i izbăvească pe ei de cumplitul balaur, pentru slava numelui Său cel sfînt. Apoi a început a-l chema pe balaur și iată că balaurul a venit de parcă era tras cu de-a sila spre junghiere și, privind, s-au înspăimîntat cu toții. Și a poruncit sfîntul balaurului ca să intre în foc și îndată, supunîndu-se cuvintelor sfîntului, balaurul a intrat în foc și toți au preamărit pe Dumnezeu și au mulțumit Sfîntului Ilarion. Apoi, din ziua aceea, mulți veneau la dînsul, lucru pentru care se mîhnea sfîntul și gîndea unde ar afla un loc în care s-ar putea ascunde de oameni, ca să petreacă în liniște.

În acea vreme a fost un cutremur puternic de pămînt și din cauza acestui cutremur a clocotit și marea cu valuri înfuriate și a ieșit din malurile sale, înălțîndu-se atît de mult încît și munții erau acoperiți de valurile mării și apele retrăgîndu-se, corăbiile rămîneau pe locurile înalte. Și văzînd acestea, oamenii din cetatea Epidavra, care era în apropierea mării, socoteau cu toții cum că al doilea potop are să fie, și fiind cuprinși de frică, gîndeau că o să se răstoarne pămîntul și avînd înaintea ochilor moartea, cu mare plîngere se tînguiau. Apoi, aducîndu-și aminte de Sfîntul Ilarion, au alergat cu toții la dînsul, mari și mici și femei și copii, cu plîngere rugîndu-l pe el să se roage lui Dumnezeu pentru dînșii, ca să-și întoarcă dreapta Sa mînie. Iar sfîntul, sculîndu-se, a mers cu dînșii la cetatea lor și ajungînd a stat între cetate și între marea care se înălțase foarte sus, încît se părea că vrea să înece cetatea. Apoi sfîntul, însemnînd pe nisip trei cruci și ridicîndu-și mîinile în sus, se ruga cu tot dinadinsul Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să miluiască zidirea Sa. Și așa rugîndu-se sfîntul, s-a arătat iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pentru că încet marea s-a alinat cu porunca lui Dumnezeu, intrînd în matca ei, căci cutremurul a încetat și vînturile s-au potolit. Această mare minune a Domnului și puterea rugăciunilor Cuviosului Ilarion o povesteau în cetatea Epidavra părinții la fii din neam în neam.

Nesuferind sfîntul să fie slăvit de oameni, a plecat noaptea de acolo și aflînd o corabie care mergea spre Cipru, s-a suit în ea împreună cu ucenicii săi. Dar pe cînd pluteau pe mare, au năvălit asupra lor tîlharii și s-au îngrozit toți cei ce erau în corabie, iar sfîntul îi mîngîia, zicîndu-le: "Au doar mai mulți sînt ei decît oastea lui Faraon, pe care a înecat-o Dumnezeu în mare?" Și cînd s-au apropiat tîlharii de corabie, ca la o aruncătură de piatră, sfîntul a făcut semn cu mîna spre dînșii, zicîndu-le: "Destul vă este vouă că ați venit pînă acolo". Și s-au oprit corăbiile tîlharilor, neputînd să înoate mai departe și să se apropie de corabia în care era sfîntul. Și mult trudindu-se tîlharii vîslind, nimic nu au sporit, căci au fost aruncați și mai departe de corabie, întorcîndu-se cu rușine cu puterea lui Dumnezeu. Apoi Sfîntul Ilarion, ajungînd pînă la ostrovul Ciprului, s-a sălășluit la un loc pustiu ca la două stadii de la cetatea Pafos. Dar și acolo nu s-a putut tăinui, pentru că singuri diavolii ce locuiau în oameni spuneau poporului de venirea lui. Apoi, și din toată partea aceea, cu porunca lui Dumnezeu adunîndu-se îndrăciții, cam două sute la număr, bărbați și femei, au venit la sfîntul și toți, cu ajutorul rugăciunilor lui, s-au tămăduit de îndrăcire. Petrecînd în acel loc doi ani, a voit să plece de acolo, căutînd locuri pustii, unde să-și sfîrșească în liniște viața sa. Și depărtîndu-se cam la douăsprezece stadii de la mare, a aflat un loc ascuns și înfricoșat, între niște munți înalți, și erau mulți pomi roditori în locul acela, din care el n-a gustat rod niciodată. Acolo erau ape bune pogorîndu-se de la înălțimea munților, o grădină cu verdețuri și o capiște idolească pustie, în care locuiau o mulțime de diavoli. Sfîntul Ilarion iubea locul acela, de vreme ce era foarte pustiu și a petrecut acolo cinci ani. Iar diavolii strigau ziua și noaptea, cu glasuri ostășești, vrînd să-l înfricoșeze pe Sfîntul Ilarion și să-l gonească de acolo, iar el cu neîncetate rugăciuni se împotrivea lor și, liniștindu-se, se odihnea, de vreme ce pentru pustietatea acelui loc și din pricina mulțimii diavolilor nimeni nu îndrăznea să vină la dînsul.

În una din zile, ieșind din coliba sa, sfîntul a văzut un om slăbănog zăcînd și l-a întrebat pe Isihie: "Cine este omul acesta și cine l-a adus pe el aici". Isihie a răspuns: "Este stăpînul acestui loc, în care locuim noi". Iar sfîntul a plîns și întinzîndu-și mîna a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te și umblă". Și în acel ceas slăbănogul s-a sculat cu toate mădularele întregi și desăvîrșit sănătos umbla lăudînd pe Dumnezeu. Și aflîndu-se de acestă minune, toți cei care locuia împrejur au venit la dînsul nemaitemîndu-se de duhurile vrăjmașului, nici de calea cea rea.

Cuviosul Ilarion, aducîndu-și aminte de frații care erau în Palestina, l-a trimis pe fericitul Isihie să cerceteze și să se închine lor din partea lui. Iar el văzîndu-se și acolo căutat și supărat de cei ce veneau la el, cugeta ca să se ducă mai departe, însă aștepta venirea lui Isihie. Dar în acea vreme a murit ucenicul lui, fericitul Zinon.

Apoi sosindu-i și lui vremea ca să-și sfîrșească alergarea cea mult obositoare, pentru că acum avea optzeci de ani și mai înainte cunoscîndu-și plecarea sa cea către Dumnezeu, a scris așezămînt fraților cu mîna sa și i-a lăsat lui Isihie cinstita Evanghelie pe care a scris-o el singur și haina cea din lînă și culionul, apoi a început a slăbi cu trupul. Iar cei ce locuiau în Pafos, auzind că Sfîntul Ilarion bolește, au venit la dînsul bărbați cucernici, împreună cu o femeie oarecare care viețuia cu dumnezeiască plăcere, pe nume Constanța, a cărei fiică era cuprinsă de o boală și pe aceasta a tămăduit-o Sfîntul Ilarion prin ungerea cu untdelemn. Și simțindu-se pe sine chemat către Domnul, a început a-i ruga pe cei ce veniră să-l cerceteze, ca după moartea lui, nezăbovind deloc, îndată să-i îngroape trupul în aceeași grădină în care locuia. Apropiindu-i-se sfîrșitul, Sfîntul Ilarion grăia cu minte limpede: "Ieși, suflete al meu, ce te temi? Ieși, ce te tulburi? Optzeci de ani ai slujit lui Hristos și te temi de moarte?" Cu aceste cuvinte și-a dat duhul său lui Dumnezeu. Și plîngeau după dînsul cei ce erau acolo, ca și după părintele și învățătorul lor, și l-au îngropat pe el în același loc, după dorința și porunca lui.

Apoi a venit fericitul Isihie din Palestina și, neaflînd pe povățuitorul său, s-a tînguit deasupra mormîntului mai multe zile în șir. Și s-a gîndit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la frații săi, dar nu putea, pentru că toți oamenii dimprejur păzeau mormîntul, ca să nu ia cineva din țara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să viețuiască acolo, zicînd: "Să mor și să mă îngrop și eu aici împreună cu părintele meu". Iar poporul, crezîndu-l pe el, l-a lăsat să petreacă la locul Sfîntului Ilarion. Și după zece luni a descoperit Isihie mormîntul Cuviosului Ilarion, și a văzut că trupul lui cel sfînt arăta ca și cum murise de curînd, cu fața luminoasă și bine mirositoare și l-a luat pe el în taină și s-a dus în Palestina.

Apoi auzind de aceasta toți cei ce erau în Palestina, monahi și mireni, precum că Isihie a adus moaștele Sfîntului Ilarion, s-au adunat din toate mănăstirile și cetățile și cu lumînări aprinse și cu tămîie, petrecîndu-l cu cinste pe Sfîntul Ilarion, l-au așezat la Maiuma, în mănăstirea lui cea dintîi.

Nu trebuie uitată și fapta aceasta pe care a făcut-o Constanța, femeia pomenită mai înainte care, fiind îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, avea mare osîrdie către Sfîntul Ilarion. După moartea lui, mergînd la mormînt adeseori, făcea rugăciuni de toată noaptea, ca și către un om viu vorbea, cerîndu-i să se roage pentru dînsa. Iar după ce a aflat că trupul sfîntului a fost luat, a murit îndată, fiind cuprinsă de jale, și cu moartea sa a adeverit cîtă credință și dragoste avea pentru Cuviosul Ilarion.

Sfîntul Ilarion devenise pricină între ciprioți și palestinieni, lăudîndu-se fiecare cu cuviosul. Palestinienii ziceau: "Noi avem trupul Sfîntului Ilarion", iar ciprioții ziceau: "Noi avem duhul lui". Căci în amîndouă aceste locuri și în Cipru unde a fost îngropat și în Palestina unde l-au mutat, multe minuni se săvîrșeau cu sfintele lui rugăciuni și nenumărate tămăduiri se făceau întru slava lui Dumnezeu Celui în Treime, Căruia și de la noi i se cuvine cinste, mulțămita și închinăciunea în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna octombrie


Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site