Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Părintelui nostru Filotei, cel ce a pustnicit în Muntele Atonului
(21 octombrie)

Viețile Sfinților pe luna octombrie


Acest dumnezeiesc și minunat sad a odrăslit în cetatea Macedoniei care se numește Hrisopoli, iar părinții lui erau din eparhia Asianilor, din cetatea Elatia, care, de frica turcilor ce cuprinseseră cu stăpînirea lor părțile Asiei, au fugit din patria lor și s-au dus în cetatea mai sus numită, în care s-a săvîrșit tatăl lui, după ce i s-au născut doi copii. Aceștia au rămas acolo, necăjindu-se în pămînt străin, împreună cu maica lor, fiind batjocoriți de vecini ca niște străini și venetici, căci nu aveau ei acolo nici o rudenie dinspre tatăl sau dinspre mama lor, afară numai de ajutorul lui Dumnezeu și de aceea de multe ori își tînguiau soarta lor. Mama lor fiind văduvă, copiii își plîngeau sărăcia.

În acea vreme a venit poruncă de la împăratul turcilor ca să se adune copiii, după cum aveau ei obiceiul. Pentru acest lucru nerușinat, mulți copii de-ai creștinilor s-au făcut, vai, în loc de fii ai lui Dumnezeu, fii ai diavolului, după cum și în ziua de astăzi se fac. Între alți copii au fost luați și cei doi copii sărmani ai văduvei aceleia și i-au dus la Amira și i-au închis în temniță. Dar nu era poruncă să-i ia pe amîndoi frații, precum nu era voie să ia de la acela care avea unul, doi pînă la cinci copii, ci de la acei care aveau șase sau zece copii. Iar femeia aceea pentru că era văduvă și străină și nu avea nici un sprijin, din acea cauză arabii i-au luat pe amîndoi copiii. Din această pricină femeia aceea a rămas nenorocită, plîngînd adesea nemîngîiată pentru luarea copiilor, pentru văduvia și pentru străinătatea și sărăcia ei. Altă mîngîiere nu avea sărmana de ea în afară numai de nădejdea spre atotputernica împărăteasă a cerului, spre Sfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pe care de multe ori o ruga cu lacrimi fierbinți să facă milă cu fiii ei, ca să-i izbăvească din mîinile păgînilor și să nu piară sufletul lor, aflîndu-se robiți. În vreme ce se ruga nemîngîiata maică cu multă evlavie și credință și fiindcă rugăciunea ei era plină de smerenie, a auzit-o Stăpîna cea atotputernică, ca o milostivă și îndurată a izbăvit din legături pe fiii ei iubiți, într-un chip ca acesta preaminunat: Preacurata s-a arătat noaptea copiilor, acolo unde erau închiși, în chipul mamei lor, și le-a zis: "Sculați-vă, iubiții mei fii, și urmați-mi mie". Atunci copiii, înspăimăntîndu-se și fiind uimiți, s-au sculat și cu bucurie au urmat-o pe dînsa. Apoi, cu cuvîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-au deschis singure ușile temniței și au ieșit. După aceea în puțină vreme au ajuns la ceasul utreniei la cetatea Napoli, unde era o mănăstire în numele pururea Fecioarei Maria Născătoare de Dumnezeu, și a poruncit copiilor să rămînă în acea mănăstire, zicîndu-le: "Aici să vă tundeți și să îmbrăcați chipul monahicesc, fiii mei, să vă supuneți egumenului și la toți frații, căci eu iarăși voi veni la voi, ca să vă văd dacă sporiți în faptele cele monahicești". Acestea zicîndu-le și-a luat rămas bun de la dînșii și s-a dus. Iar copiii, după săvîrșirea utreniei, s-au închinat egumenului și i-au povestit lui toată întîmplarea lor. Egumenul, ca un cunoscător, a înțeles că o putere dumnezeiască i-a mîntuit pe dînșii și, slăvind pe atotputernicul Dumnezeu, a dat pe copii în grija unui bătrîn îmbunătățit ca să-i învețe sfințita carte și toată rînduiala și petrecerea monahală. După o vreme oarecare i-a făcut paraclisieri, ca să slujească bisericii, pentru că s-au arătat plini de rîvnă și cuvioșie și atîta sîrguință puneau, încît toți părinții mănăstirii se minunau de dînșii, mai ales pentru faptele bune cele mari pe care le săvîrșeau. De aceea toți frații îi lăudau pe dînșii, bucurîndu-se de sporirea ce aveau în nevoințele pustnicești. Mai ales Filotei, care se sîrguia întotdeauna și se silea să covîrșească pe toți frații în acultare și smerenie.

Mama lor nu știa nimic despre dînșii. Numai după ce a trecut o vreme, a luat sfat bun în gîndul său ca, lepădîndu-se de lume și de tulburările ei, să meargă la o mănăstire de fecioare și să se călugărească. Și era o mănăstire de femei aproape de mănăstirea mai sus pomenită, în care se aflau copiii ei, mănăstire care era cîrmuită de acel egumen care a tuns în călugărie pe copiii ei și tot acel egumen și pe maica lor a călugărit-o și a numit-o Evdochia. Însă egumenul nu știa că Evdochia era mama copiilor, nici ea nu cunoștea minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu copiii ei.

Copiii petreceau în mănăstirea în care i-a adus Născătoarea de Dumnezeu, Maria, și le-a poruncit să rămînă acolo, unde slujeau în biserica Domnului cu multă osîrdie, iar ea în cealaltă mănăstire de fecioare, sporind în toată ascultarea, slujea fără preget la toate surorile. Și sosind o zi în care era praznic vestit în mănăstiri, s-au dus toate monahiile la mănăstirea de călugări și a mers împreună cu ele și minunata Evdochia. Apoi, după bunăvoința lui Dumnezeu, s-a întîmplat că după dumnezeiasca Liturghie s-au strigat cei doi frați unul pe altul pe nume, pentru oarecare slujbă a bisericii, ca niște paraclisieri ce erau amîndoi. Iar mama lor stînd în tindă și auzind dulcele nume al lui Filotei, fiul ei, i s-a rupt inima și, intrînd în biserică, a luat seama cu dinadinsul la fețele lor și i-a recunoscut că ei sînt fiii săi; apoi de bucurie a leșinat și, după multă vreme venindu-și în fire, i-a îmbrățișat pe dînșii cu lacrimi și fără de saț îi săruta. După aceasta i-a întrebat pe dînșii cînd și cum s-au izbăvit din robie. Iar ei au răspuns, zicînd: "Poate ne ispitești pe noi, prea iubita noastră maică? Oare nu ești tu cea care ne-ai scos pe noi din mîinile ismaeliților și ne-ai adus aici și ne-ai poruncit să rămînem în această sfîntă mănăstire pînă cînd iarăși vei veni să vezi cum arătăm?" Atunci s-a minunat femeia și înțelegînd minunea, vărsînd lacrimi, Îl preamăreau pe Dumnezeu, mulțumind Împărătesei celei atotputernice, milostivei Maicii Domnului nostru Iisus Hristos, care a săvîrșit cu dînșii o minune înfricoșată ca aceasta și nu a trecut cu vederea rugăciunile și lacrimile ei. Această minune s-a aflat apoi în toată mănăstirea și se bucurau și se veseleau toți frații de dînșii.

Evdochia a rămas în mănăstirea sa, slujind lui Dumnezeu cu mai multă sîrguință decît mai înainte și mulțumind Făcătoarei sale de bine care i-a împlinit dorința și i-a izbăvit pe fiii ei din păgînătate. Așa, nevoindu-se bine și cu plăcere de Dumnezeu, s-a dus către Cel de Sus. Iar copiii ei au rămas în mănăstirea lor și se nevoiau, păzind poruncile lui Dumnezeu și cu smerenie slujeau la toți frații.

Urîtorul de Dumnezeu și urîtorul de bine al omului, văzînd faptele cele bune ale lui Filotei, l-a pizmuit foarte tare și întotdeauna căuta chip și meșteșug vicleanul în ce chip ar putea să-l vatăme și să-l păgubească pe tînărul cel fără de răutate. Si neputînd prin el însuși, căci tînărul era desăvîrșit întru toate faptele bune și nu se lenevea de la nici o rînduială a chipului celui îngeresc, a aflat altă unealtă și vas al relei lucrări și al vicleniei lui, prin care s-a încercat să biruiască pe cel nebiruit cu adevărat ca un diamant. Diavolul a rănit inima unei monahii cu dragoste trupească către Filotei și aceea, aflînd vreme îndemînatică, a îndemnat și a zădărît pe tînăr spre pofta trupească. Iar viteazul cu sufletul și cu adevărat iubitorul de Dumnezeu Filotei nu s-a lăsat a fi biruit de un război atît de primejdios și cumplit ca acesta, ci, ca alt Iosif, a respins pe egipteanca cea nouă și cu cuvinte de suflet folositoare a sfătuit-o pe dînsa cu înțelepciune, aducîndu-i aminte de gheena focului, de scrîșnirea dinților, de viermele cel neadormit și de celelalte munci pe care le moștenesc cei ce păcătuiesc. Iar monahia, cu cît vedea pe tînăr mai înțelept lepădîndu-se de păcat, ea, nebuna și necinstita, se aprindea mai mult de păcatului iubirii și nu-i dădea pace tînărului monah, nu-l va lăsa cît de puțin să se odihnească. Pentru aceasta, temîndu-se înțeleptul monah ca nu cumva să fie biruit și el ca om de multa stăruință a monahiei robite de patimă, a mărturisit duhovnicește egumenului să o canonicească și să nu-l supere mai mult. Iar egumenul, certînd pe acea călugăriță prea îndrăzneață, a izgonit-o din mănăstire. Si s-a auzit fapta aceasta între toată frățimea și se minunau toți de monahul cel înțelept și ca pe un nou Iosif îl lăudau pe dînsul.

Urîtorul de slavă pămîntească și iubitorul de Dumnezeu Filotei, nesuferind cinstea și slava oamenilor ca primejdioasă și de suflet vătămătoare, a cugetat să fugă din mănăstire. Și cerîndu-și iertare și binecuvîntare de la egumen, acesta nu l-a lăsat și cu toții s-au sîrguit ca să-l oprească, dar nu au reușit. Pentru aceasta fără de voie l-a slobozit, cunoscîndu-i neschimbarea hotărîrii lui. Și luîndu-și rămas bun de la egumen și de la toți frații și cerîndu-și iertare și binecuvîtare, s-a îndreptat spre călătorie. Și alergînd ca un cerb însetat, a ajuns după cîteva zile la muntele Atonului și ducîndu-se la mănăstirea lui Dionisie, a făcut metanie egumenului, rugîndu-l ca să-l primească în mănăstire. Și egumenul l-a primit în viața de obște, iar Filotei făcea toate slujbele ce i se porunceau cu atîta osîrdie, încît toți se minunau de dînsul și măreau pe Domnul care le-a trimis un om atît de îndemînatic ca acesta.

Apoi Cuviosul Filotei trăind vreme îndelungată în viața de obște și ajungînd la mare sporire a faptelor bune, însuflețitul de Dumnezeu a dorit să plece din mănăstire și să se sălășluiască într-un loc singuratic și liniștit, ca fără tulburare să se roage lui Dumnezeu. Și ca să nu-l împiedice egumenul de la acest lucru atît de bun și preadorit de el, s-a prefăcut ca și cum i-ar fi venit o neputință din cauză de boală, care l-a muțit și l-a surzit. Pentru aceasta, luîndu-și iertare, s-a dus din mănăstire și, umblînd prin pustie cale de șase mile, a aflat un loc îndemînatic pentru pustnicie, în care și-a făcut o colibă mică și a rămas acolo singur, rugîndu-se și hrănindu-se numai cu pîine și apă în fiecare zi. Apoi de multe ori postea toată săptămîna și numai sîmbăta și duminica mînca. Pentru aceasta începătorul de răutăți și vrăjmașul cel prea îndrăzneț, neputînd suferi sporirea sfîntului, a încercat să-l ucidă și luînd diavolul chip de om s-a prefăcut că ar fi fost într-o corabie care s-a spart și se întorcea dintr-o prăpastie ca un rătăcit, căutînd ajutor și zicea: "Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, că pier".

Iar sfîntul, necunoscînd viclenia diavolului, a ieșit din colibă să-l ajute, dar el, blestematul, i-a dat brînci în prăpastie. Însă Dumnezeu iarăși a ajutat sfîntului și nu a pătimit nici un rău, apărîndu-l cu darul Său ca un Atotputernic. Și s-a făcut cunoscut în mănăstire că n-a fost nici mut și nici surd, ci numai se prefăcea. Pentru aceasta a fugit din locul acela și s-a dus în alt loc și pustnicea. În acel loc a primit și trei ucenici în închipuirea Sfintei Treimi, cu care se nevoia împreună.

După cîtva vreme vicleanul diavol a pornit împotriva lui trei caiace cu turci și au venit la malul unde locuia sfîntul. Văzîndu-le ucenicii lui și înfricoșîndu-se, au fugit în pădure. Dar cuviosul nu s-a înfricoșat nicidecum, ci făcîndu-și semnul cinstitei cruci și-a înălțat mîinile și ochii la ceruri, zicînd așa: "Doamne Iisuse Hristoase, precum ai izbăvit pe israeliți din mîinile lui Faraon, așa izbăvește-ne și pe noi în ceasul acesta și ne păzește nevătămați". Și numaidecît s-a ridicat furtună mare încît nu știau blestemații încotro să fugă. Drept aceea sfîntul a rămas nevătămat, împreună cu sinodia lui. Apoi a petrecut, nevoindu-se mai mult decît înainte. Și atît de mult a plăcut lui Dumnezeu petrecerea lui cea îmbunătățită, încît l-a învrednicit și de darul vederii înainte. Astfel, stînd într-o zi în care se săvîrșea un praznic mare în mănăstirea Vatopedului, în vremea Liturghiei, cînd ieșeau preoții la vohodul cel mare, sfîntul a văzut un corb care mergea înaintea sfeșnicelor și a cunoscut de la Duhul Sfînt că unul din preoți era nevrednic de a sluji, căci căzuse într-un păcat și pentru ca să nu se rușineze a îndrăznit să slujească - el nevrednicul - împreună cu cei vrednici. Pe acesta, sfătuindu-l duhovnicește, l-a oprit de la Sfînta Liturghie. Pentru aceea nici corbul nu s-a mai arătat de aici înainte.

Apoi minunatul Filotei, întorcîndu-se la chilia sa și pînă la sfîrșit bineplăcînd lui Dumnezeu, s-a mutat către Dînsul, fiind în vîrstă de optzeci și patru de ani, de trei ori fericitul! Iar cînd era să moară a lăsat poruncă și înfricoșată certare ucenicilor lui ca să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pustie, să-l mînînce fiarele și păsările. Ucenicii lui au făcut, ca niște ascultători pînă la moarte, după cum le-a poruncit sfîntul și, tîrînd acele sfinte și prea cinstite moaște, cu necinste le-au dus în pădure, nouă stadii departe de la chilia lui. Iar Dumnezeul minunilor, care preamărește pe cei ce îl preamăresc pe El și înalță pe cei smeriți, n-a lăsat aceste cinstite moaște așa defăimate, ci le-a arătat oamenilor într-un chip minunat ca acesta.

În acele zile un monah s-a dus la mare să pescuiască și a rămas noaptea pe malul mării. Iar dimineața, mai înainte de a se face ziuă, întorcîndu-se la chilia lui, a văzut în pădure lumină mare și părîndu-i că arde un foc, s-a apropiat ca să se încălzească, că era răcit din mare. Apropiindu-se, a văzut capul cuviosului deasupra oaselor lui, strălucind ca o stea mult luminoasă. S-a înfricoșat de aceasta și a început să fugă, ca un fricos și mic la suflet cum era din fire. Dar îndată dumnezeiescul dar de sus i-a dat îndrăzneală și i-a arătat că era sfîntul cap al Cuviosului Filotei, pe care l-a luat cu îndrăzneală și fără frică. După aceea a luat capul cu sfială și cu evlavie și, ducîndu-l în chilia lui, l-a tămîiat și l-a ascuns, nespunînd nimănui de aceasta, căci cugeta să nu-l arate nicidecum. Dar în cealaltă noapte a văzut pe sfîntul în vis și i-a zis lui cu chip înfricoșat și poruncitor: "Dă degrabă capul meu ucenicilor mei, iar de nu, vai ție, ticălosule". Atunci, fără de voia lui, l-a dat lor și le-a spus toată pricina. Iar ei, luînd capul, s-au bucurat foarte mult și îl aveau ca pe o mare vistierie și nejefuită comoară, spre surparea și alungarea a toată ispita sufletească și trupească și slăveau pe Dumnezeu, rugîndu-L să-i învrednicească și pe dînșii a-l urma pe dascălul lor. Deci s-a săvîrșit cuviosul în ziua a 20-a a lunii octombrie, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna octombrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site