Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Cuviosul Părintele nostru Grigorie Sinaitul
(27 noiembrie)

Viețile Sfinților pe luna noiembrie


A dori frumoase cuvîntări și a învrednici de laude pe bărbații cei buni, a împleti pentru dînșii cununi și scopurile lor a le lăuda, a le mări și, pe cît ne este puterea, a le povesti, este lucru folositor și pricinuitor de bucurie. Cum cele lumești și vremelnice, ce sînt ca un fum, cum laudele le vedem risipindu-se ca și para focului, după ce materia se arde, așa sînt și laudele și cinstirile pentru unii ca aceștia, care prea degrabă se duc împreună cu cei ce uneltesc cele deșarte, iar pomenirea lor, după cuvintele Scripturii, piere cu sunet.

Dar viața celor ce au petrecut după Dumnezeu și care întru faptă bună au strălucit, știm că mare folos le pricinuiește, nu numai celor ce aud laudele celor ce plac lui Dumnezeu și spre urmarea iubitorilor de fapte bune, ci și acelora ce voiesc a-i lăuda, care plăți și daruri au de la sfinți și îndestulate răsplătiri. Și nu numai noi, ci și Dumnezeu, împăcîndu-se cu unele ca acestea, dăruiește înțelepciune celor ce aduc laudă în acest fel. Căci lauda către sfinți, s-a obișnuit a trece și a se sui către Însuși Dumnezeu, căci pe cei ce Mă slăvesc pe Mine, zice El, îl voi slăvi cu cuviință.

Pentru că Stăpînul tuturor și Domnul poruncește, zicînd apostolilor: Cel ce vă primește pe voi, pe Mine mă primește și cel ce Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Pentru că frumoasele cuvîntări și laudele pentru sfinți nu-s din cele de jos, care nu au nimic statornic sau temeinic. Cînd cineva voiește a ridica o casă scumpă și mare, dacă întîi nu sapă și adîncește șanțurile în pămînt, ca să pună temelia pe piatră, în deșert se ostenește, căci casa cade pe cel ce o zidește astfel.

Așa să înțelegeți și despre laudele care se fac pentru lucrurile cele de jos, după obiceiul înțelepților celor din afară. Iar pomenirile cele adevărate ale sfinților și punerea cu adevărat a temeliilor faptelor bune, au ca început piatra cea nesfărîmată din capul unghiului, care este Hristos. Că, de acolo cu adevărat cel ce se laudă acum de noi, adică dumnezeiescul Grigorie, s-a făcut pricină strălucită a cuvîntului acestuia de acum, și începătura și temelia a luat-o de la Domnul, după cum și cuvîntul va arăta.

Deci eu, ucenic al acestuia făcîndu-mă și puțină vreme împreună cu el petrecînd și cu dragoste ca un rob al acestuia întru toate făcîndu-mă, voiesc acum - către folosul celor ce vor citi -, să istorisesc cîte am văzut cu ochii din isprăvile cele mari ale acestuia și cîte am putut culege de la ucenicii cei sîrguincioși și cu bunătăți, care drept au urmat acestuia. Dar de vreme ce și lui Dumnezeu îi este iubit lucrul cel după putere, lăudat se va părea și dascălului, care ca nimeni altul a cinstit dreptatea după putere.

Deci se cuvine a începe cuvîntul, bizuindu-mă pe ajutorul cel trimis de sus prin sfintele și dumnezeieștile rugăciuni ale de-a pururea pomenitului. Pentru că voi istorisi după putere către cei ce trăiesc după Dumnezeu și fapta bună o îmbrățișează și sînt lucrători ai adevărului, rîvnitori cu de-amănuntul ai faptelor lui. Însă cuvîntul meu pornindu-se către povestire, nu prea multă zăbavă va avea pentru a spune patria lui.

Că deși avea ca patrie satul care se numește Cacolon, care este în Asia, aproape de Clazomeni, și avea părinți și frați, cu cinste și cu bogății împodobiți; dar ca pe cele ce sînt ale împrejurării și grijii celei pămîntești și care întru nimic nu ajuta scopului aceluia, el, care avea ca patrie pe cea din cer și locuința cea binecuvîntată și nepieritoare - judec că se cade a le părăsi pe cele de jos, zicînd: "Pe acelea încep să le povestesc și mai cu seamă viața cea după Evanghelie a lui Grigorie, petrecerea și viețuirea cea bună, cea nematerialnică, sudorile și luptele cele după Dumnezeu. Că nu altceva - dacă se cuvine a spune adevărul -, a răsuflat acela, decît viață de Dumnezeu iubitoare și mîntuitoare. Și fac începutul de unde s-a pus și temelia cu potrivită alcătuire". Deci se cuvine a lua aminte la cele ce acum se vor spune.

Cînd marele împărat Andronic Paleologul îndrepta sceptrul împărăției, s-a întîmplat prin judecăți dumnezeiești, pentru mulțimea păcatelor, a se ridica asupra lor neamul agarenilor (turcilor) celor fără de Dumnezeu, care cuprinzînd Asia și pornind prigoană cu oastea barbară, pe toate împrejurimile de acolo, vai! le-a prădat, robind mai pe toți creștinii și rău chinuindu-i.

Deci au fost luați în sulițe de barbara năvălire și robiți, atît dumnezeiescul Grigorie, cît și părinții și frații lui, fiind duși departe, în preajma Laodiceei. Acolo, cu bunăvoirea lui Dumnezeu - Cel ce toate le face și le schimbă spre mai bine -, barbarii slăbindu-i puțin, a intrat în biserica laodicenilor, unde se săvîrșea obișnuita cîntare de psalmi și mărire către Dumnezeu, de vreme ce i-a văzut pe dreptcredincioșii creștini, care se aflau acolo cîntînd cu bună întocmire și iscusință cîntările cele dulci, minunîndu-se de cîntare. Aceștia, nimic cruțînd dintru ale lor, nici avuție, nici cuvinte, cu osîrdie i-au izbăvit pe aceștia din robie, Dumnezeu răsplătindu-le cu chipul acesta pentru fapta lor cea bună, după vrednicie.

Apoi, dumnezeiescul Grigorie s-a dus în Cipru, unde, petrecînd puțină vreme și tuturor celor de acolo arătîndu-se bun, prin așezarea cea aleasă și potrivită în cele bune ale firii lui și prin cuviința chipului feții, dovedind strălucirea și așezarea cea dinlăuntru a dumnezeiescului și pregătitului său suflet, prin covîrșirea evlaviei cu cinstea și sfiala, și minunînd pe toți, care socoteau că dumnezeiasca iconomie a rînduit venirea acestui bărbat la cei de acolo.

Precum Leon Ciprianul, venind în cetatea lui Constantin pentru dorul învățăturii gramaticii, al înțelepciunii logice și al științei, care era bărbat cu evlavie și îmbrățișînd singurătatea în feciorie, fiind cu obiceiul foarte iubitor de adevăr și împodobindu-se cu cuvinte de învățătură, prealuminat, cu adevărat ne-a pus înainte povestirea aceasta.

Așadar, acest cuvios și cinstit bărbat făcîndu-și petrecerea în ostrovul acesta, Dumnezeu privea de sus cele pentru dînsul și mai înainte cunoscînd dorul și dragostea cea mare a faptei bune, pe care o hrănea în inima sa, i-a arătat un bărbat monah care alesese viața cea liniștită și pustnicească.

Deci bucuros a mers la dînsul și s-a îmbrăcat cu hainele călugărești. După ce a petrecut cu acela puțină vreme și după ce a vorbit cu dînsul multe vorbe monahicești, ca un alt Moise văzător de Dumnezeu, s-a dus și acesta la muntele Sinai. Acolo și-a tuns perii capului și împreună cu tunderea părului a tăiat voia mișcărilor trupești și a început lupta dumnezeiască bărbătește și către dînsa s-a făcut sprinten.

Peste puțină vreme i-a uimit pe toți cu viața cea nematerialnică și netrupească, cu postirea și cu privegherea, cu starea de toată noaptea, cu necontenită cîntare în toată vremea a psalmilor, cu rugăciunea și cu cererea către Dumnezeu, sîrguindu-se în trup materialnic să fie nematerialnic. Căci aproape îl socoteau ca un fără de trup toți cei de acolo; iar ascultarea, care este rădăcină și maică a faptelor bune, și smerenia cea de minuni făcătoare, atît de mult le-a deprins încît noi nu puteam cu înlesnire a le înfățișa în scris cu de-amănuntul, ca să nu le pară celor mai trîndavi că sînt nevrednice de credință.

Însă nu voi suferi nicidecum să trec sub tăcere cuvîntul adevărului și de aceea m-am înștiințat de la sfîntul părinte Gherasim, care pe urma aceluia a urmat și a fost ca o pecete a faptelor bune. Povestindu-mi, adeverea și zicea acest fericit bărbat ca acela împlinind slujba pe care o lua de la proiestosul cu nepregetare și cu toată sîrguința, ca și cum Dumnezeu de sus privind la cele despre dînsul, s-a obișnuit ca niciodată să nu lase rînduiala fraților.

Însă, sosind seara și făcînd proiestosului metania obișnuită și luînd binecuvîntarea, intra în chilia sa, încuind ușile și ridica mîinile către Dumnezeu. Iar înainte de acestea ridica mintea și cu totul înălțîndu-se din cele de aici și de Dumnezeu apropiindu-se cu toată sîrguința sufletului, își începea canonul și pravila sa, înălțînd lui Dumnezeu cîntări și psalmi. Toată noaptea întru dragostea inimii se ruga și își pleca genunchii pînă ce desăvîrșit citea psalmii lui David și se îndulcea de veselia care se pricinuiește sufletului.

Apoi cînd se bătea toaca, după obicei, el se afla cel dintîi stînd la ușile bisericii și cugeta totdeauna ca nu mai înainte să iasă din biserică pînă cînd nu se vor săvîrși laudele către Dumnezeu cele de dimineață. Intrînd cel dintîi în biserică, ieșea ultimul. Iar hrana lui era puțină pîine și puțină apă; așa numai cît să fie viu, vrînd astfel prin multa slăbire să dezlege legătura amestecăturii încă mai înainte de sfîrșit.

Slujba bucătăriei i-a fost încredințată trei ani, în care a arătat multă vrednicie cu smerenia cea covîrșitoare. Căci nu a gîndit niciodată că slujește oamenilor, ci cetei îngerești, iar locul slujbei îl socotea cu adevărat scaun și jertfelnic al lui Dumnezeu. Apoi ca și cum ar plăti cuvenita cinste marelui văzător de Dumnezeu, Moise, cu care întru vedere, nu întru ghicituri a grăit Dumnezeu, el nici de cinstitul și sfîntul vîrf al muntelui Sinai nu se lipsea, și alerga întotdeauna ca adevărata închinăciune să și-o dea acolo, unde minunile cele mari s-au săvîrșit. Și avea acel cuvios bărbat mîinile îndemînatice, întru a scrie bine.

Încă și la citire lua aminte și ziua și noaptea ca o albină iubitoare de lucru, alegînd florile dumnezeieștii Scripturi cu iubire de osteneală, ale celei vechi și ale celei noi și cugeta la ele, covîrșind pe toți cei de acolo cu multă învățătură, și nu știu dacă un altul a învățat-o pe de rost, ca dînsul.

Acestea aflîndu-le vicleanul, nu-i era cu putință să se liniștească. Ci, precum de la începutul neamului omenesc, vrăjmașul a dat patima zavistiei monahilor, ca un semănător de neghine, și nu mică tulburare și zarvă a semănat între dînșii. Simțind pizma lor, ucenicul cel bun și pașnic a ieșit în taină din mînăstire și a luat cu sine pe cinstitul Gherasim, care venise din ostrovul Evripului și care, după neam, era rudenie cu Fațo Riga.

Acela toate părăsindu-le și socotind, după marele apostol, bogăția și strălucirea slavei ca pe niște gunoaie, tinzînd spre strălucirea și slava ce are să se descopere drepților, ridicînd crucea pe umăr, a venit și el în muntele Sinai, unde, cunoscînd pe dumnezeiescul Grigorie și minunîndu-se de covîrșirea faptelor lui bune, i se făcu și el unul din ucenici. Cu voia și cu ajutorul lui Dumnezeu s-a suit la mare măsură a faptelor bune și a vedeniei, încît și altora s-a făcut pildă și închipuire de toate bunătățile.

De aici mergînd la Ierusalim spre a se închina Mormîntului celui de viață primitor și toate sfintele locuri înconjurîndu-le și închinîndu-se lor, îndată a plecat către ostrovul Critului, la un loc oarecare ce se numește "bune limanuri", unde a zăbovit puțină vreme pentru învăluirea mării și pentru întreitele valuri. Cuviosului însă nu-i era șederea acolo în zadar, ci ca un cerb prea însetat în vreme de vară, nu înceta de a alerga din toate puterile către izvoarele ce dau apa cea rece și bună de băut, iar fiind lipsit de tovarășul lui, nicidecum nu suferea a se liniști. În acest chip cuviosul și dumnezeiescul bărbat iscodea locurile de acolo și multă sîrguință punea ca să afle vreun loc spre locuință, care i-ar ajuta spre liniștirea cea iubită lui.

Dorind ca să fie izbăvit de tulburare cu totul și mult căutînd și iscodind, a aflat o peșteră după dorința lui și acolo și-a făcut locuința. Dar bunul lucrător și cu adevărat omul lui Dumnezeu, care cu totul viețuia după nădejdea ce va să fie, după ostenelile cele mai dinainte adăuga mereu alte osteneli. Hrana lui era o dată pe zi o bucată de pîine mică și puțină apă, numai cît să trăiască, după cum mai sus am zis; și nimic mai mult nu avea. Apoi ar fi voit a muri de sete, după hotărîrea și așezămîntul nedezlegat pe care și l-a pus.

Deci puteai vedea întru el minune și sîrguință întocmai cu îngerii și suire către Dumnezeu. Avea fața galbenă prin osteneala înfrînării, mădularele uscate și obosite prin ostenelile cele lungi și de tăria cea firească slăbănogite, încît se afla cu totul neputincios spre umblare sau spre altă lucrare. Pe lîngă cele zise, de-a pururea fericitul avea în cugetare și căutarea unui povățuitor, socotind că încă nu a învățat cu dinadinsul a unelti lucrarea, adică liniștea și fapta bună cea lucrătoare.

Astfel aflîndu-se el, a căutat Dumnezeu de sus la gîndurile lui și din dumnezeiasca vedere a vestit lui Arsenie, care strălucea în toate felurile de fapte bune, cu fapta și cu privirea împodobit. Arsenie care mai mult decît alții îmbrățișase liniștea, cu adevărat și de dumnezeiesc Duh fiind pornit, degrabă a mers la chilia cuviosului și bătînd cu mîna în ușă, cu dragoste a fost primit de dînsul. Duhovnicește vorbind unul cu altul și înălțînd lui Dumnezeu rugăciunea, au șezut împreună.

Apoi, văzătorul acela, bărbatul cel întru bătrînețe cărunt și cinstit, ca dintr-o dumnezeiască și sfîntă carte a început a face vorbire pentru păzirea minții, pentru trezia cea adevărată și pentru rugăciunea cea curată; apoi cum prin lucrarea poruncilor mintea se curățește și cum omul care așa se îngrijește și cugetă cu iubire la Dumnezeu se face chip de lumină.

După ce i-a zis și încă multe altele despre cei ce au luat asupra lor viața cea după Dumnezeu, și despre calea care duce către această viață, încetînd de a grăi a tăcut puțin. Apoi întorcîndu-și cuvîntul către dînsul îl întrebă: "Dar tu, o! fiule, cu ce te îndeletnicești?" Atunci acesta începînd i-a povestit toate despre dînsul adică despre fuga lui din lume, iubirea de pustie, ostenelile și trudele pe care le-a ales pentru Hristos, pe toate celelalte defăimîndu-le.

Apoi răspunzînd dumnezeiescul organ al Duhului, care știe bine calea ce duce către înălțimea faptei bune și, puțin zîmbind, a zis către dînsul: "Dar toate acestea o, fiule! pe care tu mi le-ai povestit, se numesc lucrare a purtătorilor de Dumnezeu părinți și dascăli ai noștri". Acestea după ce le-a auzit fericitul, care cu adevărat era lăcaș al Sfîntului Duh, a căzut îndată la picioarele părintelui, rugîndu-se fierbinte și punînd înainte însuși numele lui Dumnezeu, să învețe de la dînsul ce este rugăciunea, liniștea și păzirea minții.

Dumnezeiescul părinte Arsenie, omul lui Dumnezeu, ca un zălog primind rugăciunea aceasta, îndată toate i-a spus lui și l-a învățat nelăsînd nimic dintru acelea cu care era îmbogățit din dar. Și nu numai atît i-a spus, ci și cîte se obișnuiește a se întîmpla celor ce voiesc împlinirea faptelor bune, adică pricinile ce vin asupra lor de la zavistnicii draci și de la oamenii cei cu obiceiuri rele și pizmuitori, pe care, ca pe niște unelte, vicleanul îi mînuiește. Acestea toate i le-a povestit cu de-amănuntul și nimic nu a lăsat. Iar el, cum a auzit acestea de la dumnezeiescul bărbat, îndată sculîndu-se și intrînd într-o corabie s-a dus la muntele Atonului.

Acolo, toate mînăstirile de le-a cercetat și pe toți cîți i-a aflat șezînd în liniște; și nu numai pe aceia, ci și pe cei de departe, care petrec în liniște, mai ales în locuri neumblate, căci așa a socotit, că pe nimeni nu se cade a lăsa necercetat și fără duhovniceasca închinăciune. Și povestea acel dumnezeiesc și de-a pururea pomenit bărbat că a văzut oameni mulți foarte împodobiți cu bătrînețile, cu priceperea și cu toată cuvioșia, care lucrau cu toată sîrguința fapta bună, iar cînd erau întrebați pentru liniște și pentru păzirea minții ziceau că nici nu se cunoaște de către dînșii aceasta.

Deci acestea avîndu-le în cuget, a mers la schitul ce se numește Magula, care este în fața cinstitei Mînăstiri Filoteiu, unde a întîlnit trei monahi ale căror nume erau: Isaia, Cornelie și Macarie, pe care cu adevărat i-a cunoscut că au puțină îndeletnicire în fapta cea bună. Deci acolo, ostenindu-se mult împreună cu ucenicii săi, a ridicat chilii spre sălășluire, iar el mai departe și-a zidit sihăstrie ca să vorbească singur cu Dumnezeu, precum zice dumnezeiescul David: Suișuri întru inima sa a pus către Dumnezeu, Care a zidit deosebi inimile noastre, ca prin fapta bună să milostivească pe Dumnezeu.

După aceea și-a adus aminte de cinstitul și sfîntul bărbat ce locuia în ostrovul Critului, despre liniște și despre rugăciune, cît și despre trezirea minții. Deci aceste cuvinte de Dumnezeu iubitoare cu sîrguință punîndu-le în minte, puteai zice că s-a pironit pe crucea lui Hristos. Iar cuvintele: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", le zicea în durerea sufletului și întru zdrobirea inimii, cu suspinuri dintru adînc, cu duh de umilință, udînd fața pămîntului cu lacrimile fierbinți pe care le vărsa din ochii săi.

După aceasta Domnul nu i-a trecut cu vederea rugăciunea lui; căci după cuvintele celui mare între prooroci și împărați, David Inima înfrîntă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi, degrabă dreapta rugăciune i-a auzit, căci iarăși zice David: Strigat-au drepții și Domnul i-a auzit.

Apoi, apropiindu-se cu sufletul și cu inima prin lucrarea Preasfîntului și de viață Făcătorului Duh și schimbîndu-se cu bună și străină schimbare, casa aceea în care locuia Cuviosul Grigorie i se părea că este plină de lumină, cu strălucirea darului umplîndu-se de bucurie negrăită și de veselie. Atunci, vărsînd izvoare de lacrimi iarăși, cu darul dumnezeieștii iubiri pătrunzîndu-se, zicea acestea: "Însuflețitu-ne-ai pe noi și mirosul hainelor tale iese ca dintr-un pahar de aromate al făcătorilor de minuni".

Deci, ca un afară de trup și afară de lume făcîndu-se, s-a umplut de dumnezeiasca dorire. Și de aceea nu i-a lipsit acea lumină strălucind dreptului, după sfințitul cuvînt care zice: "Lumina drepților este totdeauna". Pentru că de-a pururea pomenitul bărbat, fiind întrebat de mine și de ucenicii cei împreună cu mine, a zis, ca unul ce nemăsurat iubea și cinstea adevărul: "Cel ce face suire întru Duhul către Dumnezeu, ca într-o oglindă vede toată zidirea cu chip de lumină, ori înăuntru în trup, ori în afară", după cum zice marele Apostol Pavel.

Astfel, cînd îl vedeam ieșind din a sa chilie, era cu fața veselă ca și cum zîmbea, și mă privea cu blîndețe. Căci știți cu adevărat, voi frații cei duhovnicești, cum el hrănea cu multă părintească dragoste și pe cei dintîi fii duhovnicești și pe cei mai de pe urmă, ca pe niște fii preaiubiți. Asemenea și pe mine, ca pe cel ce eram cel mai de pe urmă, de-a pururea pomenitul cu adevărat mă încălzea cu preacurata iubire.

Cînd vorbeam cu dînsul ca și cu un părinte iubitor de fii, cînd ieșea din chilie îmi răspundea cu fața aducătoare de bucurie. Că sufletul care s-a lipit de Dumnezeu și cu darul Lui s-a luminat, și mai presus decît toată făptura s-a înălțat și mai presus de cele văzute viețuiește și s-a legat cu totul de dorirea către El, nicidecum nu poate a se ascunde, după cum și Domnul a poruncit, zicînd: Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti la arătare. Și iarăși: Așa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune să slăvească pe Tătăl vostru Cel din ceruri. Căci încălzește inima, luminează mintea și fața o înveselește, după cum zice înțeleptul: Inima înveselindu-se, înflorește fața.

Iar eu îl întrebam: "O, dumnezeiescule părinte, învață-mă, dascăle, ce este oare sufletul și cum se vede el de sfinți?" Iar el, cu liniște și cu blîndețe, după obicei rînduind cuvîntul, astfel a răspuns către mine: "Fiul meu prea iubit, duhul ce este mai înalt decît tine nu-l căuta și cele mai adînci decît tine nu le cerceta! Căci acum ești prunc și nu poți primi hrana cea vîrtoasă; apoi nici nu este folositoare hrana cea desăvîrșită celor cruzi și care mai au trebuință de lapte".

Eu însă, aruncîndu-mă lîngă frumoasele sale picioare și cu tărie apucîndu-mă de ele și aducîndu-i rugăciune mai fierbinte pentru aceasta, el a zis: "Dacă cineva nu va vedea învierea sufletului său, nu va putea să se învețe cu dinadinsul ce este sufletul cel gînditor". Dar eu, stînd cu îndrăzneală la picioarele lui și mai cu evlavie întrebîndu-l, după obicei, i-am zis: "Arată-mi, o, părinte, de ai ajuns la măsura suirii acesteia, adică dacă ai învățat ce este sufletul cel gînditor!"

Iar el cu multă și mare smerenie mi-a răspuns astfel: "Pentru dragostea Domnului, învață-mă și pe mine acestea, căci nu puțin folos poate să pricinuiască sufletului meu". Apoi dumnezeiescul și întru tot cinstitul părinte Grigorie, după ce a lăudat sîrguința mea, astfel de învățătură a făcut către mine:

"Sufletul punîndu-și toată sîrguința, puțină vreme, și nevoindu-se cu fapta bună cea lucrătoare, cu socoteală și cu deslușire, pe toate patimile le supune și le face roabe. Și în acest chip, precum umbrele urmează trupurilor, așa și faptele bune cu adevărat urmează acestuia, mergînd după dînsul. Și nu numai atît, dar ca și într-o suire a unei scări duhovnicești și la cele mai presus de fire, îl povățuiesc și-l învață pe suflet. Iar cînd mintea, cu darul lui Hristos, se va sui la cele mai presus de fire, atunci luminîndu-se cu strălucirea cea duhovnicească, se întinde și se lărgește luminat întru vedere. Și, făcîndu-se mai înaltă decît sine, după măsura darului de la Dumnezeu, mai luminat și mai curat vede firile făpturilor celor ce sînt, după cum au asemănarea și rînduiala".

Iar nu precum bîrfesc cei ce se îndeletnicesc întru deșarta înșelăciune cea din afară, din pîntece grăind și mincinoase explicări făcînd, ca pe cei simpli să-i amăgească. Aceia bîrfesc și amăgesc, alergînd după umbră și nu după lucrarea cea firească. Că s-a făcut deșartă inima lor, după cum zice Scriptura, și zicînd că sînt înțelepți, au înnebunit. Dar fiindcă puțin cîte puțin, sufletul care a primit arvuna duhului, pentru mulțimea vedeniilor ce suie către cele mai de sus și mai dumnezeiești, lăsînd în urmă pe cele dinainte - după cum trîmbița cea mare a Bisericii, dumnezeiescul Apostol Pavel învață, zicînd: Pe cele dinapoi uitîndu-le și spre cele dinainte alergînd -, atunci sufletul care așa întru adevăr s-a curățit, toată frica o leapădă și toată temerea de la sine o scutură.

Și cu dragostea Mirelui unindu-se și de El lipindu-se, vede deodată gîndurile sale cele firești încetînd și înapoia lui căzînd, după așezămîntul Sfinților Părinți, și la frumusețea cea fără de chip și negrăită ajungînd, singur cu Dumnezeu vorbește, făcîndu-se luminat și strălucit Sfîntului Duh.

Deci după ce s-a luminat astfel cu lumina cea nemărginită își are mișcarea către Dumnezeu, și din clipa aceasta vine și noua schimbare, pe care nu o simte trupul acesta smerit, pămîntesc și materialnic. Că sufletul, fiind fără de materialnică împătimire, se arată fire cu adevărat gînditoare, precum adevărat mai înainte de călcarea poruncii era Adam strămoșul nostru, acoperit cu lucrarea și cu darul nemărginitei lumini. Iar mai pe urmă, pentru amara călcare de poruncă, vai mie!, lipsindu-se de slava cea cu chip de lumină și strălucire, s-a văzut om gol.

Încă a mai adăugat pururea pomenitul Grigorie, zicînd către mine: "Că cel ce ajunge la această înălțime prin statornica și sîrguincioasa cugetare a rugăciunii, o, fiule! a văzut și a cunoscut în ce stare a venit darul lui Hristos. Acela a văzut învierea sufletului său, mai înainte de învierea cea de obște, în care nădăjduiește, încît sufletul care așa s-a curățit, poate să zică cu dumnezeiescul Apostol Pavel: De sînt în trup sau afară de trup, nu știu! Și nu numai aceasta, ci chiar sufletul, nedumerindu-se și cu totul înspăimîntîndu-se, strigă: O, adînc de bogăție, de înțelepciune și de cunoștință a lui Dumnezeu, cît de necercetate sînt judecățile Lui și cît de neurmate sînt căile Lui!"

Acestea sînt cuvintele întrebării mele către dumnezeiescul părinte Grigorie și acestea a zis el către mine. Iar cei ce s-au făcut ucenicii lui prin povățuirea lui, s-au suit la înălțimea faptei bune; și nu știu cum aș alcătui mai bine laudele lor, sau cum aș povesti după vrednicie nevoințele și isprăvile acestora. Căci fiind cel dintîi dintre ucenicii Sfîntului Gherasim, după ce venise de la Evrip - cel care a fost ucenic preaiscusit și preavrednic de laudă al prea sfințitului patriarh Isidor, bine povățuit fiind dintru început în fapta bună și petrecerea ce se potrivește monahilor, de către dumnezeiescul Grigorie, pe care cuvîntul nostru mai sus l-a făcut cunoscut. Acest minunat bărbat a urmat lui Gherasim, care între sfinți a strălucit și întocmai ca dînsul pe drumul cel apostolesc a alergat.

Dar nu voi pregeta și aceasta să o zic, că rîvnitor al aceluia s-a făcut, care și Palestina ce era mai înainte pustie a domesticit-o și cinstite mînăstiri a ridicat. Așa și noul Gherasim din Evrip, umplîndu-se de dumnezeiescul dar, s-a trimis de Dumnezeu la Elada și înconjurînd apostolește pe toți cei de acolo, care flămînzeau și însetau după cuvîntul lui Dumnezeu, i-a săturat de preadulcea învățătură a faptei bune și i-a îmbogățit pe cît i-a fost cu putință cu marea avuție a sfințeniei și a evlaviei; căci de acolo venise, după cum s-a arătat, și apoi învățase limba acelora desăvîrșit.

Dar și el făcînd sfințită adunare de ucenici, care prin osîrdie din viața cea de-aici se mutaseră, prin sîrguința și îngrijirea lui a alcătuit cu ajutorul lui Dumnezeu cetate cerească și strălucitoare de monahi și i-a împărtășit pe dînșii de petrecerea adevărată și îngerească ce se cuvine sihaștrilor, învățîndu-i și îndemnîndu-i la înălțimea faptei bune ca și cel de demult, pe preastrălucitul de la Iordan, vrednicul de pomenire întru cele dumnezeiești, Cuviosul Gherasim, căruia bine i-a rîvnit. Și prea de multe vedenii și acest Gherasim din Evrip s-a învrednicit acolo în pustie și a viețuit petrecere vrednică de minune, ca și marele Sava, după cît îi era cu putință, sîrguindu-se și nevoindu-se întru Duhul, din viața de aici s-a mutat către Domnul.

Al doilea ucenic al cuviosului era Iosif care avea ca patrie același ostrov, Cipru, și care cu adevărat întru nevoințele cele pentru dreapta credință era întocmai cu Gherasim. Celelalte isprăvi ale lui Iosif le tăcem, pentru ca să nu întindem cuvîntul. Însă și el atîtea nevoințe pentru buna credință a suferit vitejește stînd împotriva latinilor și cu darul lui Hristos pe mulți, nu numai bărbați ci și femei, i-a adus la buna credință. Nimeni din cei ce au cîștigat mare laudă pentru înțelepciunea elinească și au deprins învățătura ei desăvîrșită, n-a putut să ajute dreptei credințe.

Iar el deși era simplu după învățătura filosofiei celei din afară, dar avea înțelepciunea cea adevărată, care întotdeauna aceeași este și rămîne, adică darul Sfîntului Duh, prin care și pescarii apostoli, proslăvindu-se și învățîndu-se, au rușinat pe înțelepții lumii. Așa și minunatul Iosif s-a preamărit de Dumnezeu și a rușinat pe latini, iar celelalte fapte bune și viața lui cinstită și preamărită, nefiind harnici a le povesti precum se cuvine, le cinstim cu tăcerea.

Iar tu, ascultătorule, vezi te rog și pe altul din ucenicii sfîntului, pe minunatul ava Nicolae, care era din Atena. Dar, ajungînd aici cuvîntul nostru, nu fără de lacrimi îmi vine să pomenesc de bărbatul acesta, căci mintea mea slăbește obosindu-se de mîhnire, iar mîna amorțește pentru a scrie mărirea cea neajunsă a laudelor lui. El era bărbatul împovărat de bătrînețe cinstită și obosit, avînd ca la optzeci de ani, neslăbit, suferind nevoințele în pustietate, în căruntețe și în pricepere. Și era cinstit în obicei, încît nu știu de s-ar mai fi aflat altul așa de cinstit, care pentru dreapta credință și pentru dogmele drepte a răbdat bărbătește de la împăratul Mihail Paleologul, cugetătorul de cele latinești, tot felul de jefuiri și izgoniri și chiar închisori multe și întunecate.

Pentru că Nicolae, venind în patria sa și vestind poporului cuvîntul învățăturii, cu curele tari și cu frînghii strîngîndu-i-se mîinile și cu lanțuri grumajii, mult a pătimit. Apoi spre batjocură cinstitele bătrîneți i le-a ras; dar nu s-a oprit aici socoteala cea nebunească și fără de omenie, ci săvîrșea și altele, care fără de plîns nu este cu putință a le povesti; căci cu multă îndîrjire și cu voia răucredinciosului ce stăpînea atunci, bărbații cărora li se poruncise a-l chinui și care erau vestiți pentru cruzime, l-au culcat pe drumul cel de obște și cu picioarele sărind peste dînsul, l-au legat înaintea poporului; apoi tîrîndu-l și împrejur ducîndu-l, ca și cum s-ar mîndri cu neomenia, nu știau, lipsiții de minte, că pe ei se vădeau mai vîrtos pentru răutate, iar lui prea mare slavă îi pricinuiau.

Dar după aceasta Dumnezeu, privind de sus cu milă, lucrurile Bisericii s-au întors în adîncă pace și alinare, iar preasfințitul patriarh Iosif, luînd în mîini orînduirea Bisericii și stăpînirea, multă silință și sîrguință punea ca să hirotonească pe Nicolae arhiereu. Dar el nu a voit nicidecum, cinstind smerita cugetare și smerenia, pe care desăvîrșit le-a deprins, și n-a primit deloc hirotonia; ci poftind viața cea iubitoare de liniște și fără de gîlceavă, s-a dus la Muntele Athos.

Însă, cel ce era atunci egumen al Muntelui Athos, văzîndu-l pe acesta plin de toate virtuțile și împodobit cu fapta bună, l-a iubit pe el foarte, ca unul ce era și el lucrător al faptei bune. L-a pus eclesiarh, chiar fără voia lui, în cinstita mînăstire a Careilor; dar puțină vreme trecînd s-a întîlnit, după iconomia lui Dumnezeu, cu minunatul Grigorie dascălul.

Deci, prinzîndu-se de preadulcile cuvinte ale aceluia, cu tot cugetul și cu toată plecarea sufletului s-a făcut ucenic al acestuia. Căci, precum se poate vedea, roiul albinelor zburînd din stupii lor, și oriunde ar avea trebuință zburînd peste flori, dacă văd undeva miere, de mirosul acela atrăgător, albinele cu toată pornirea aleargă la aceea și nu vor a se duce de acolo, pînă nu vor suge și pînă nu se vor sătura pînă la sațiu de miere. După aceasta iar se sîrguiesc la alergare, pentru ca să umple ale lor case din acea miere. Tot așa a urmat și s-a împlinit preabine cu de-a pururea pomenitul acela, Nicolae, care, cu adevărat s-a făcut lăcaș al fericitei odihne preaînalte. Căci, umplîndu-se de înțelepciunea cea curată și de cunoștința cea adevărată întru Duhul, pe toți cu mireasma faptei bune îi atrăgea.

Precum magnetul, prin sila cea negrăită a firii atrage la sine fierul cel preatare, așa și Cuviosul Grigorie, nu numai pe cei ce l-au văzut și care cu dînsul au vorbit, ci și pe cei ce erau departe, și prin graiurile sale cele dulci și de suflet folositoare îi atrăgea; graiurile pe care fiecare om înțelept le-ar fi numit graiuri ale vieții veșnice și cuvinte dumnezeiești. Precum cu Hristos Dumnezeul nostru s-a întîmplat, căci pe El văzîndu-L Andrei, îndată, lăsînd pe Ioan, a alergat la Iisus, apoi nedespărțit I-a urmat, tot așa și cu dînsul, de multe ori s-a întîmplat, ca și cum pe acela îl vedeau, care îi întrecea pe monahii și dascălii cei îmbunătățiți.

Căci la atîta evlavie și statornicie duhovnicească a ajuns Cuviosul Grigorie, încît prin fața cea veselă și blîndă închipuia și arăta strălucirea sufletului. Iar ucenicii îndată pe dascălii lor îi lăsau, alergînd la învățătura și însoțirea lui, supunîndu-i-se și dorind să dobîndească de la dînsul învățătura.

Și precum cu adevărat sfințitul întru toate și cinstitul ava Nicolae, nu numai de lume s-a lepădat, ci și slavele și cinstirile omenești, ca pe niște sarcini deșarte și de prisos, le-a scuturat de la sine; așa și bătrînețile și anii cei mulți ai vieții sale le-a defăimat, și s-a aruncat la picioarele Cuviosului Grigorie, care îi vestea pacea și cele bune, primind osteneala supunerii ca pe un cîștig și o mare dobîndă.

Deci Nicolae, ca Samuel, afierosindu-se lui Dumnezeu, dîndu-și ocîrmuirile gîndurilor și ale voilor sale după fluierul cuvintelor lui Grigorie, apoi făcîndu-se întru toată fapta bună și în smerenie iscusit, pe toți cei de acolo i-a întrecut.

Dar și de acest lucru al fericitului și prea dumnezeiescului părinte Grigorie, pe care, cu cuvioasă iconomie, îl făcea la cei supuși, ar putea a se minuna cineva foarte cu cuviință. Căci, cînd voia să mustre pe vreunul din frați spre folosul aceluia, dorindu-i îndreptare, îndată îl ocăra, numindu-l netrebnic bătrîn, adică îmbătrînit în răutăți, care nici un lucru bun n-a lucrat și, de trîndăvie fiind plin, se lenevește de a sa mîntuire.

De multe ori părintele poruncea și unora din monahi cu asprime și de la masă îi izgonea spre folosul lor, în tot chipul iconomisindu-i, după cum am zis. Acestea auzindu-le Nicolae, care după Dumnezeu se nevoia cu tot chipul smeritei cugetări, căzînd la picioarele dascălului său, plîngea.

Iar eu, făcînd povestirea aceasta, mă sfiesc cu sufletul și cu totul mă ud de lacrimi și de mirare mă umplu, ca și cum pe acesta l-aș vedea întins la picioarele dascălului, după cum am arătat. Deci caută și tu o, ascultătorule, și minunează-te de economia pe care o făcea acest părinte dumnezeiesc. Căci în acest chip pe cel ce greșea, mustrîndu-l pentru folosul lui, după ce îl dojenea, îl ierta, iar mai pe urmă îl elibera. Dar aceasta mi-a venit mie să le povestesc din multele fapte ale acelui bărbat. Căci multă este revărsarea isprăvilor aceluia și nu va putea cineva a înota în noianul acesta, dacă se va ispiti cu de-amănuntul să pomenească bunătățile lui.

Însă tu, iubitule cititor, mai vezi și pe alt ucenic al dumnezeiescului Grigorie, pe Marcu, vrednicul de minune, lucrător al faptei bune prea desăvîrșit care era din latura Cladomenitidii. Acesta, mergînd la Tesalonic, s-a tuns monah în cinstita mînăstire ce se numea "a lui Chir Isaac", în hotarele prea vestitei cetăți a Tesalonicului.

Mai pe urmă, mergînd la Sfîntul Munte, s-a făcut și el unul din ceata ucenicilor lui. Și ca să spun mai pe scurt, atîta priveghere și sîrguință la rugăciune a cîștigat și, după sfințitele cuvinte, atît de mult a iubit a fi lepădat în casa Domnului și a se face lăcaș tuturor faptelor bune, și atît de mult a îmbrățișat cu tot sufletul și cu toată inima fapta bună a smereniei și a ascultării spre a împlini toate faptele bune, încît nu numai întîistătătorul, ci și întregii obști cea întru Hristos slujea la toată trebuința cu sîrguință.

Iar dacă nu ar fi găzduit pe toți monahii, ce veneau și năzuiau acolo și dacă nu i-ar fi odihnit, arătîndu-li-se lor în chip de rob, cu totul nesuferit ar fi socotit lucrul acesta. Că într-adevăr, fără fățărnicie, porunca lui Hristos o arăta, cel ce voiește să fie cel dintîi, să fie cel mai de pe urmă decît toți și al tuturor slujitor. Căci nu era nimeni din cei ce veneau acolo să nu se minuneze și să nu laude pe dumnezeiescul Marcu. Și după ce i-ar fi văzut odată fața lui, care avea bună mireasmă duhovnicească, nu se putea să nu ia dintr-însa sfințenie în sufletul său și să nu fi luat pildă să se facă și el smerit cugetător ca și dumnezeiescul Marcu.

Acesta, pînă cînd a ajuns întru adînci bătrînețe aceleași lucruri bune cu multă bucurie dorea a le face, încît, nici bătrînețele, nici slăbiciunea, nici vreo altă pricină nu putea să-l oprească de la aceasta. Încă și slujba bucătăriei cu sîrguință îndeplinind-o, niciodată nu s-a arătat lenevos. Pentru aceasta, văzînd Cel ce fericește pe cei smeriți cu inima atîta smerită cugetare și ascultare din partea lui, pînă în atîta slavă l-a ridicat pe dînsul, încît, strălucindu-se de darul Sfîntului Duh s-a făcut organ preavestit, răsunînd întru blîndețe.

Căci, ajungînd la limanul cel neînvăluit și liniștit și unindu-se cu Dumnezeu, numai cu El vorbea și de negrăită strălucire se veselea, încît pe mulți în viața aceasta i-a împărtășit de folos sufletesc prin învățătura și sfințenia care erau întru dînsul. Că pe acest om cu chip dumnezeiesc și asemenea îngerilor multă vreme petrecută cu dînsul, ni l-a făcut cunoscut mai ales nouă, celor de sub ascultarea lui. Căci eu cu dînsul sub un acoperămînt am petrecut și la o masă am stat, cugetînd ca și dînsul, preaiubit fiindu-mi cu duhul întru toate. Căci ce lucru nu ne era nouă de obște?

Eram uniți într-un gînd și aveam prietenie din tot sufletul, cinstind cucernicia și cinstea cea cuviincioasă. Deși îmi poruncea să nu spun faptele cele bune ale lui și sporirile pe care i le dăruise Dumnezeu, dar de vreme ce laudele și isprăvile sfinților povestindu-le, ascultarea lor îndeamnă pe ascultători și să le urmeze. De aceea am judecat că este bine a nu le da cu totul tăcerii.

Acel dumnezeiesc părinte, minunea cea mare și vestea de obște cea de pretutindeni a lumii, Grigorie, vrînd să se ducă în cinstita lavră, în acest chip ne-a unit pe noi unul cu altul și împreună ne-a legat cu învățăturile și sfaturile sale, încît ni se părea că avem un suflet în două trupuri și pînă la sfîrșit nedespărțiți ne-a poruncit să petrecem. Și ne-a zis mai pe urmă mișcat de duhul care locuia întru dînsul, că dacă așa ne vom afla uniți, nu ne vom lipsi de împărăția și slava lui Hristos.

Iar noi, după obicei, făcînd îndatorita metanie la picioarele lui și împreună cu rugăciunile învrednicindu-ne de binecuvîntare, ne-am unit unul cu altul nedespărțiți una și aceeași cugetînd și lucrînd în toți cei douăzeci și opt de ani petrecuți împreună. Și dacă chema cineva pe Calist îndată avea și pe Marcu. Și dacă iarăși pomenea cineva de Marcu venea și Calist, arătîndu-se în aceeași dată. Încît toți părinții care locuiau acolo în schit, căutau la noi pentru buna unire la un gînd și pacea pe care o aveam, cu darul lui Hristos ca o pildă lăudată. Și dacă vreodată prin pizma vrăjmașului și vicleanului se întîmpla între unii vreo neînțelegere de multe ori aduceau întru pomenire pilda noastră plăcută lui Dumnezeu.

Dar mai pe urmă, nu știu cum s-a întîmplat că Marcu a căzut într-o boală trupească; pentru aceasta ne-am dus la sfînta Lavră pentru tămăduirea bolii. Deci în acest chip urmînd lucrul sfinții bărbați cei ce se nevoiau acolo, văzînd comoara faptei bune și a cucerniciei lui nu i-au dat voie în nici un chip să se ducă de acolo, socotind ca o pagubă nesuferită lipsa lui. Iar eu, Dumnezeu mișcîndu-mă, m-am întors în cinstita mînăstire a Ivirilor.

Deci le-a părut poate unora că ne-am despărțit unul de altul cu trupurile și cu locul, dar cu sufletul eram împreună prin darul lui Dumnezeu, care împreună leagă și împreună ține cele bune. Pentru aceea, orișiunde am fi petrecut, totdeauna uniți am rămas unul cu altul. Și fiecare din noi păzea pomenirea celuilalt curată, cu multă dorire duhovnicească purtînd-o în minte totdeauna. Și precum cele ce cu o firească milostivire sînt legate unele cu altele și despărțire nu primesc, așa și noi eram uniți unul cu altul.

Dar fericitul Marcu atîta s-a slăvit de la Dumnezeu prin strălucirile și darurile pe care le lua de la El, totdeauna sporind și punînd suișuri în inimă și din slavă în slavă trecînd, încît nu era cu putință a povesti după vrednicie sau a scrie noi cei ce voim a face pomenire despre dînsul, ca să nu părem celor neînvățați că povestim lucru nevrednic de credință.

Căci unii cu adevărat orbindu-se la minte și de urîta boală a dogmelor străine și neadevărate ale lui Achindin bolind, nu voiau să primească darurile și arătarea lui Dumnezeu ce se fac prin suflet în sfinții cei curați cu inima. Căci asupra Darului dumnezeiesc nebunește hulind și îndrăznind a-l numi zidire, iar dumnezeieștile Scripturi răsturnîndu-le, vor ca taina economiei s-o răstoarne; dar fie ca inimile lor să le atingă dreapta Celui Preaînalt, ca să cunoască pe Cel bun și ca nu pînă în sfîrșit bucurie să se facă ei vicleanului. Iar cuvîntul nostru, către cele dinainte să călătorească.

Mai pe urmă, Iacob și Aaron s-au făcut ucenici marelui bărbat. Iacob a ajuns episcop al sîrbilor, iar Aaron, venind după aceea la Sfîntul Munte, a fost primit de Cuviosul Grigorie, căruia i s-a făcut milă de dînsul, căci era orb, precum Iisus S-a milostivit de orbul cel din naștere și l-a miluit. El a învățat de la dascălul său cel duhovnicesc, cum Dumnezeu, pentru bunătatea cea desăvîrșită și pentru purtarea de grijă către neamul nostru, S-a făcut om, ca să cheme pe strămoșul nostru Adam, care pentru călcarea poruncii vai! a căzut, izbăvindu-l și slobozindu-l de tirania începătorului răutății și înviindu-l din stricăciunea morții.

Căci orbirea ochilor trupești care se întîmplă din orice fel de pricină, nu numai că nu slăbește ochii sufletului, ci și lumina veșnică dăruiește celor ce vitejește suferă și nădăjduiesc curat către Dumnezeu. Așa și el, întru luminarea inimii, a primit sfătuire și i s-au deschis ochii sufletului. Și dacă nu ar înțelege cineva fără de îndoială aceasta, în deșert zice că este întemeiată nădejdea venirii lui Hristos cea mîntuitoare și adevărată, pentru care și răni, legături, lepădarea mădularelor, închisori și în cele din urmă moarte suferind și răbdînd bărbătește, căutînd către veșnicile răsplătiri ce vor să fi; necăjindu-ne, rău pătimind după cum zice marele apostol și această lumină vremelnică ce mîngîie puțin simțirea cu totul lepădînd-o, să aflăm lumina cea dintru început, semănată în sufletele noastre, pe care, pentru călcarea de poruncă, a întunecat-o Adam.

Dar cînd cu ajutorul și cu darul lui Hristos, prin rugăciune fierbinte și prin cerere necontenită vom curăți inimile noastre, atunci ni se luminează mintea și cugetul, partea cea stăpînitoare și domnitoare a sufletului, care ca un ochi sînt sufletului, după învățătura părinților. Atunci, după proorocul împărat, putem și noi cu îndrăzneală să zicem către Dumnezeu: Dimineața vei auzi glasul meu, dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea, și lumină este drepților totdeauna.

Astfel, deschizîndu-se ochii sufletești, făcîndu-se strălucită frumusețea sufletului, omul care întru duhul s-a făcut după Dumnezeu, vede după fire, precum vedea Adam înainte de călcarea poruncii.

Aceste sfaturi, după cum s-a arătat, auzindu-le fratele acela, înțelegîndu-le și pe toate în minte purtîndu-le, ruga pe Dumnezeu întru zdrobirea inimii, zicînd astfel: "Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce pe femeia cea gîrbovită ai îndreptat-o, care cu cuvîntul ai întărit pe slăbănog și ochii orbului i-ai deschis, privește spre mine cu negrăită și neasemănată milostivirea Ta și pe ticălosul meu suflet cel gîrbovit în tina păcatului, care zace jos, să nu-l treci cu vederea în groapa deznădejdii. Ci ca un îndurat, deschide-mi ochii inimii, ca să se înrădăcineze frica Ta întru dînsa, să priceapă poruncile Tale și să facă voia Ta".

Astfel, adeseori din adîncul inimii, strigînd către Dumnezeu, precum Moisi văzătorul de Dumnezeu tăcînd, înălța glasuri rugătoare către Dumnezeu, în adîncul cugetului pomenindu-le, după cum zice: Pentru ce strigi către mine? Moisi, tăcînd, îl aude pe Dumnezeu. Așa și acela a fost auzit de Dumnezeu și s-a învrednicit de darul ochilor sufletești cu adevărat, încît nu numai că nu mai avea trebuință de ducători de mînă și de povățuitori, ci în chilie șezînd, ca și cînd vedea mai înainte, zicea: "Ieșiți spre întîmpinarea monahilor care vin către noi".

Și pe cei care veneau îi chema pe nume. Astfel se întîmpla cu preaslăvire și precum zicea, așa urma și lucrul. Iar cînd se apropia vreo pomenire a vreunuia din sfinții cei mari, sau a vreunuia din dumnezeieștile și stăpîneștile praznice, cu multe zile mai înainte, fără de învățătură, însemna numele sfîntului care se prăznuia întru pomenire sau a stăpînescului praznic ce era să fie.

Fiind întrebat cum el, care era neînvățat, vedea mai înainte acestea, răspundea zicînd că o mare strălucire și slavă se face mai înainte de la Dumnezeu în sufletul lui și de aici învăța acestea și mai înainte spunea numele praznicului. Odată, împreună cu Iacob, cel mai înainte zis, care era ucenic împreună cu Aaron, voiau să meargă la un monah și cînd amîndoi sosiră aproape de locașul aceluia, nemaifiind decît una sau două stadii depărtare, prin dumnezeiască insuflare, Aaron a zis lui Iacob:

"Voiesc ca tu să știi că fratele la care mergem acum, ținînd în mîini sfințita carte a celor patru Evanghelii, după obicei acest capitol al Evangheliei îl citește"; și i-a adăugat numele. Mergînd amîndoi pe din dos la chilia monahului, cercetînd au aflat că adevărat a fost ce mai înainte a spus Aaron prin cuvinte. Acestea, din povestirile cele multe despre acela, sînt puține și mici pe care le-am amintit.

Însă cuvîntul are acum să adauge, după datorie, și despre sfințita povestire a altor ucenici ai cuviosului, adică a lui Moisi, a lui Loghin, a lui Cornelie, a lui Isaia și a lui Clement. Aceștia întru început, cu prea multe sudori și cu osteneală, au alcătuit viața cea după Dumnezeu și prin cugetare și prin sîrguința celor mai bune și mai înalte au cîștigat-o, și pînă la sfîrșit lucrarea cea gînditoare și mîntuitoare au cugetat-o și întru dînsa s-au îndeletnicit. Și pe mulți ucenici au cîștigat la aceasta și cu pace viața și-au săvîrșit, sufletele lor dîndu-le lui Dumnezeu, în locul slavei și în cortul cel minunat s-au sălășluit.

Dar cum ar fi fost cu dreptate, făcînd noi pomenire de minunatul Clement, să nu povestim și puține din cele dăruite lui de Dumnezeu? Acesta a odrăslit și a crescut, bine trăgîndu-și neamul dintre oameni cinstiți. Era păstor de oi, ca unul ce trăia în sărăcie. Odată, la miezul nopții, priveghind la păzirea turmei sale, a văzut o revărsare de lumină peste turmă, care a strălucit luminos.

Umplîndu-se de bucurie, căuta întru sine și, nedumerindu-se, zicea: "Nu cumva eu pe ciomagul acesta ciobănesc dormitînd, fără de veste, lumina zilei și a soarelui a strălucit?" Și pe cînd gîndea acestea, a văzut lumina aceea încet și cîte puțin ducîndu-se la cer și s-a făcut iarăși noapte. Atunci de bucurie umplîndu-se și turma lăsînd-o, îndată s-a dus la Sfîntul Munte.

Mergînd în schitul ce se numește al lui Morfono și întîlnindu-se cu un monah simplu dar cucernic și plin de fapte bune, s-a îmbrăcat în haine monahicești, nimic altceva învățînd de la monahul acela, fără numai "Doamne miluiește". Dar, trecînd puțină vreme, iarăși a început cîte puțin a se arăta lumina aceea care a strălucit peste staulul oilor și a umplut de dar sufletul lui, căci era bărbat simplu și neiscoditor cu totul. Deci monahul, nefiind puternic a judeca cele văzute, luîndu-l pe acela cu sine au venit la Sfîntul Grigorie și pe toate le-a descoperit Clement și la picioarele aceluia căzînd, s-a rugat fierbinte ca și el să fie primit la Sfîntul Grigorie, ca, cu adunarea lui cea bună, să se rînduiască și împreună să se numere.

Bucuros primindu-l dreptul, cu dragoste s-a plecat spre rugăciunea lui. Fiindcă acela era cu adevărat următor lui Hristos, pe toate cu față veselă primindu-le și de mîntuirea celor ce aleargă la dînsul însetînd. Astfel, luîndu-l și sfătuindu-l, îl învăța despre cele ce pricinuiesc mîntuirea sufletului, despre răbdarea celor ce vin asupra-i ori în ce chip, despre răbdare și smerenie și pentru a-și pune nădejdea de-a pururea către Dumnezeu, de la care este tot lucrul bun ce se isprăvește de oameni. Apoi îl învăța a nu se lenevi de pravila și canonul său și totdeauna să aibă cugetare neîntreruptă la moarte.

Primind Clement cu smerită cugetare și cu dulceață folositoarele și părinteștile învățături, a făgăduit că fără de pregetare pe toate le va face. Și precum cremenea, lovindu-se de amnar, îndată își scoate focul ce-l are înăuntru ascuns și poate a se aprinde cînd se atinge de materia potrivită; sau precum scînteia, în puține paie căzînd, văpaie se înalță, în același chip Clement întru toate era ca un jar de foc sau ca un foc în spini, după cum zice Scriptura, inima lui făcîndu-se încăpere a învățăturii.

Mai ales era îndemînatic spre străjuirea și păzirea inimii. De aceea, în scurtă vreme pe toți i-a uimit prin întinderea lucrării și sîrguinței după Dumnezeu. Nu numai întru vederea celor ce sînt a venit și s-a suit și la minte s-a luminat cu strălucirea darului, ci și suișuri, după David, a pus în inima sa și strălucit a primit-o prin lucrarea Domnului. Că sufletul cel nevinovat, apropiindu-se de Dumnezeu și Tatăl și cu totul întru Dînsul întinzîndu-se, se face cu chip dumnezeiesc. Și pentru aceasta petrece întru cele mai presus de fire. Că Dumnezeu, fiind privitor asupra inimilor, pe inima cea zdrobită și smerită nu o urgisește, după dumnezeiescul David.

A adăugat încă și aceasta Clement, zicînd că, de cîte ori era trimis de dumnezeiescul și de-a pururea pomenitul părinte Grigorie pentru vreo slujbă, să meargă în cinstita și sfințita Lavră la monahii ce pustnicesc acolo, și îi auzea pe dînșii cu evlavie și cu multă cinste și frică lăudînd și cîntînd: "Ceea ce ești mai cinstită decît heruvimii...", atunci vedea ca un nor luminos din cer zburînd deasupra Lavrei. Și aceasta minunat o urmărea, pînă se sfîrșea cîntarea "Cuvine-se cu adevărat". Apoi iarăși cîte puțin vedea acest nor cu chip de lumină suindu-se la cer.

Încă și Iacob cel fără de vicleșug, întrebat fiind de un scolastic dacă darul Duhului, care de sus se pogoară către noi, se dă în chip firesc sau nu, el a răspuns așa: "Niciodată să nu înțelegi așa, iubite, cum că este cu putință ca firea omului să primească în chip firesc darul Duhului. Ci numai cu întemeiere înțelege și crede arătat, privind adevărul, că numai Preacurata și Preasfînta Fecioară și de Dumnezeu Născătoarea, precum bine a voit Unul din Preasfînta Treime, a luat firea frămîntăturii noastre, pentru mîntuirea cea de obște a neamului omenesc ca pentru a doua oară să aducă zidirea la frumusețea cea dintîi".

Ca pe un dumnezeiesc glas, toți auzind învățătura dumnezeiescului Grigorie, toată mulțimea și toată adunarea din sfințitul locaș al Sfîntului Munte, alerga către el, nicidecum suferind să se lipsească de a nu se împărtăși cu toată inima și cu tot sufletul a se îndulci de această învățătură, plăcută lui Dumnezeu și de folos obștei. Căci de atîta duhovnicească înțelepciune și dar s-a învrednicit de la Dumnezeu întru toate cinstitul acela, încît pe toți cei ce veneau la dînsul îi împărtășea de mult folos sufletesc.

Cînd ne vorbea despre curățenia sufletului și în ce chip omul se îmbracă cu darul dumnezeiesc care covîrșește hotarul cel omenesc, se așeza acest dar în sufletul nostru ca și în Cornelie, cînd marele Petru îl învăța și Duhul cel Sfînt a căzut peste dînsul. Așa s-a făcut cu adevărat și la aceia pe care îi învăța dumnezeiescul Grigorie, după cum mai pe urmă ne-au povestit cei ce au primit acest lucru cu plăcere și cu multă dragoste duhovnicească, încît se par nevrednice de crezut celor ce nu știu isprăvile cele multe întru fapta bună ale aceluia, care erau mai presus de număr cu înălțimea dragostei și a unirii celei cu Dumnezeu.

Însă să cadă pizma, să se izgonească zavistia. Căci cel ce a zis: Cine crede în Mine rîuri de apă vie vor curge din pîntecele lui - adică cuvinte ale vieții veșnice -, și muntelui îi va zice: Mută-te de aici acolo, și se va muta. Aceia vor face mai mari decît ceea ce fac eu. Însuși Stăpînul tuturor și Domnul, Care luminează pe tot omul ce vine pe lume, a luminat și pe Cuviosul Grigorie, și prin doisprezece ucenici pe care îi avea, nu numai pînă la șaptezeci au sporit, ci mai pe toată mulțimea monahilor atoniți în fiecare zi îi învăța, luminîndu-i; și prin curata liniște și rugăciune pe toți care veneau la dînsul cu sîrguință, îi împrietenea cu Dumnezeu.

Căci pe cît îi era cu putință voia și dorea, cu iubire de Dumnezeu, să-i aducă pe toți înăuntrul razei și a strălucirii Bunului și Preasfîntului Duh. Nici un loc din cele de aici n-a lăsat, cu ajutorul lui Dumnezeu întărindu-se și împuternicindu-se, nu numai poporul grecesc și bulgăresc, ci și la sîrbi se sîrguia să semene sămînța cea bună a liniștei cu lumină.

Acestea cu plăcere de Dumnezeu făcîndu-se, n-a fost cu putință a se odihni vicleanul, ci din zavistie și din răutatea prin care el a căzut, a îndemnat și a ridicat asupra cuviosului pe cei mai iscusiți în deșarta înțelepciune cea din afară, zicînd despre Grigorie: "Iată a venit învățător nou". Zavistia fiind nașterea vicleanului duh, mamă a clevetirii pentru isprăvi străine, după înțeleptul ce zice: Nicidecum nu știe să citească lucrul cel de folos.

Deci de ce să zăbovim aici mai mult? Căci văzătorul acesta de Dumnezeu și de-a pururea pomenitul Grigorie, avînd duhul drept și fiind preacurat cu inima, și într-adevăr fericit, după cum zice: Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu, după ce a luat asupra-și crucea lui Hristos, și omul cel dinăuntru, adică în inimă, îl avea pe El viețuind, trăia mai presus de toate acestea, după cele zise: Dacă Dumnezeu este cu noi - sau mai bine să zic întru noi -, cine va fi împotriva noastră?

Multă zăbavă ar fi fost în vremea de acum, a număra toate faptele lui bune; căci cine va putea să numere sau să socotească nisipul mării sau picăturile ploii, sau lungimea adîncului? După ce a mers la Muntele Atonului, a cercetat pe toți părinții de acolo și i-a ispitit și a aflat la dînșii multe fapte bune; iar liniștea sau paza minții nicidecum, după cum mai sus am arătat. Dar omul acesta al lui Dumnezeu, pe toți cu sfaturi și cu învățături bune către sîrguința cea preaiubitoare de Dumnezeu i-a ridicat și i-a deșteptat. Căci nu numai pe cei ce ședeau în singurătate, adică pe sihaștri, ci și pe cei cu viață de obște îi îndemna să ia aminte și să se îngrijească pentru trezvie și pentru liniște, după dumnezeiasca învățătură a aceluia.

Semănătorul de neghine, diavolul, meșteșugind împotrivă și în toate chipurile uneltind asupra faptei bune, nici aici nu a suferit, ci cu măiestrie a făcut să pătimească precum nu se cădea, în răutatea celor mai isteți în taină vîrîndu-se, a uneltit ca, Cuviosul Grigorie să cadă în veninul zavistiei. Pentru aceasta și ceilalți de o socoteală cu dînsul, adică asemenea cu semănătorul neghinelor făcîndu-se, de multe ori au vrut să-l izgonească pe dînsul din Muntele Atonului cu prigonirea și cu mîndria. Deci cu pizmă ziceau către dînsul: "Nu ne vei învăța pe noi calea pe care nicidecum nu o știm".

În acest chip zavistia aprinzîndu-se, iar răutatea prea mult sporind, Cuviosul Grigorie, simțind și de-a pururea judecînd cuvintele acestea, socotind să dea loc răutății, a luat pe unul din ucenicii săi, pe un oarecare Isaia, care era din același schit și care cel dintîi a zidit acolo chilie.

Și fericitul acesta multe și cumplite nevoi a pătimit, nevoindu-se pentru buna credință, prigonit fiind de împăratul Mihail Paleologul cel de un cuget cu latinii, care ocîrmuia atunci împărăția grecilor, pentru schimbarea și strămutarea, vai mie, a dogmei celei drepte și pentru tulburarea și furtuna ce s-a întîmplat Bisericii lui Dumnezeu. Pentru că nu voia să se împărtășească cu Ioan vechiul patriarh de atunci, acel suflet care de rîvna lui Dumnezeu se rodea și se topea. O! dragoste dumnezeiască care atîta pornea pentru cei ce foarte rîvneau pentru Dînsul, și totdeauna zicea ca Ilie: Dorind, am rîvnit după Domnul Dumnezeu.

Deci de se cuvine mai adevărat a zice prin neobosita învățătură cea întru Hristos și care întocmai ca și cu aripi degrabă, pretutindeni se trimite, pe toți cu Biserica lui Dumnezeu cea ortodoxă i-a unit. Pe acest Isaia avîndu-l cu sine, care i se făcuse ucenic, s-a dus și a intrat în Protaton.

Dar egumenul Protatului care era atunci văzîndu-i, cu dragoste și cu bucurie i-a primit și a început cu iubire și pe ocolite a atinge pe dumnezeiescul Grigorie că nu făcea învățătură pentru trezire și pentru rugăciune, ca și cum ar fi putut către acela a se apropia și împotriva adevărului a veni, care era purtător de Duh și pe cele adevărate luminat le vestea spre folosul cel de obște. Ci acesta era acoperămînt sau o perdea, precum ni se părea, a iubirii de sine, căci afară de voia și socoteala acestuia învăța cuviosul.

Deci egumenul Protatului cu de-amănuntul aflînd fapta cea bună, cea covîrșitoare a bărbatului aceluia și înălțimea învățăturii lui celei dumnezeiești, pe toate lăsîndu-le, îndată spre învățare venind, mare dobîndă socotea a odihni pe cuviosul. Și nu poate cuvîntul cu lesnire a povesti cum cu tot felul de îngrijiri și sîrguințe i-a ospătat și i-a primit. Că zicea: "Adevărul îmbrățișîndu-l astăzi cu Petru și cu Pavel, marii apostoli, vorbește". Deci, adevărul prealuminat strălucind de atunci, aveau ca dascăl de obște pe dumnezeiescul Grigorie, cu veselie duhovnicească toți sihaștrii și viețuitorii.

Dar din pricina mulțimii celor ce veneau la dînsul atunci pentru folos, nu avea înlesnire să se liniștească. De aceea de multe ori se muta, iubind liniștea; uneori lîngă cinstita mînăstire, a Sfîntului Simon, care se zice Simon Petru, pentru că era aspră și rîpoasă și cu anevoie de umblat calea ce ducea acolo; iar alte ori la locul care se numește al lui Hrenteli sau însuși pîrîul acela prea adînc, care se numește al lui Țegreia. Cu toate acestea, și în aceste locuri pustii în care se muta, zidea chilii pentru cei ce veneau la dînsul, pentru că mult socotind depărtarea și foarte mult dorind liniște nu voia a se depărta de vedere și privire nici un ceas.

Dar ce s-a întîmplat după aceasta? Fără de veste neamul cel fără de Dumnezeu și barbar al agarenilor (turcilor), ridicîndu-se au năvălit și au prădat părțile dimprejurul muntelui, ca un lanț, cu negrăite judecăți; și pe monahii ce se nevoiau acolo i-au cuprins și i-au legat și i-au robit. Deci acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu și știind că prea multe a pătimit de la acești barbari și că neîndeletnicirea și grija risipesc mintea și îi tulbură liniștea; și din lucrarea și deprinderea cea după fire o scoate - își pune în gînd a se duce pe cinstitul vîrf al muntelui Sinai.

Deci s-a dus la Tesalonic, avînd cu sine ucenicii pomeniți înainte, încă și pe mine cu dînsul. Și trecînd două luni, fiindcă nu avea sălășluire cuviincioasă liniștii, de toți tăinuindu-se m-a luat pe mine împreună cu un alt monah și, intrînd într-o corabie și vînt bun suflînd, am ajuns la ostrovul Hiului.

Acolo, după ce am întîmpinat pe un monah care se întorcea de la Ierusalim, acesta nu știu cum ne-a împiedicat pe noi din calea care ne ducea la Ierusalim. Deci de la Hiu ridicîndu-ne, ne-am pogorît în Mitilin, și în muntele Livanului petrecînd puțină vreme și nici acolo neputînd afla sălășluire liniștită, am venit în fericita cetate a Constantinopolului, neputînd de aici a ne ridica din pricina iuțimii iernii ce venise asupră-ne, fiindcă și curgerile rîurilor veneau cu gheață. Atunci, nevoia silindu-ne, am îngăduit șase luni, aflîndu-ne într-un colț al cetății care se numește Letos.

Eram ascunși ca niște străini, rău pătimind. Dar marele purtător de grijă și economul vieții tuturor ne hrănea pe noi cu preaslăvire, precum și pe Ilie, cu pîine prin corbi și ca pe Daniil proorocul, care ședea în groapa leilor și dinții acestora ce scrîșneau îi încuia îngerul și astfel din îndepărtată călătorie venea la dînsul cu hrană. Și pe alții alteori i-a hrănit, după neurmata voire cea mare a lui Dumnezeu. Iar hrana ni se dădea prin rugăciunea marelui și minunatului bărbat, în numele acestuia. Dar nici el, nici altcineva din noii ucenici nu se îngrijeau, nici cunoșteau cumva aceasta.

Însă s-a vestit despre noi împăratului Andronic Paleologul, marele și de-a pururea pomenitul rîvnitor și apărătorul dreptei credințe, prin nepotul său, preacinstitul între monahi chir Atanasie Paleologul. Iar împăratul de multe ori îl chema pe marele Grigorie cu multă milostivire și toate chipurile uneltindu-le dorea prea mult să-l vadă, cuprins fiind de strălucita veste despre dînsul. Căci se obișnuiește aceasta pentru fapta bună, a se unelti preagrabnic aripă, și a străbate pînă la marginea pămîntului. Și nu numai aceasta ci mai mari daruri făgăduia împăratul să-i dea lui.

Dar el și pe acestea, deși atît de mari erau, întru nimic socotindu-le, nicidecum nu a voit să se plece, fugind de slava oamenilor și dorind a plăcea lui Dumnezeu, după făgăduință. Iar de la Constantinopol ieșind pe mare, am ajuns la Sozopoli și acolo puțin liniștindu-ne de cumplitul vifor al mării ce venise asupră-ne, ne-am izbăvit de tulburare, și puțin am îngăduit.

Apoi s-a vestit despre noi printr-un monah cu numele Amiralis care cu adevărat își avea locuința în adînca pustie a Paroriilor din care pricină se numea Mesomilion, unde văzînd dumnezeiescul Grigorie locul liniștit și alinat, și cunoscîndu-l că ajută la scopul lui cel după Dumnezeu - pentru că vedea că era neumblată pustia aceea -, acolo a socotit că este bine a-și face locuință. Pentru aceasta, cu sîrguință ostenindu-se și el și ucenicii lui, au zidit acolo niște chilii mici spre locuirea lui deosebit și a ucenicilor lui.

Amiralis ședea ca de o stadie departe de a lui chilie, adică de Mesomilion, avînd între ucenicii lui pe un monah cu numele Luca, care a fost ucenicul dumnezeiescului Grigorie dintru început, încă pe cînd era în Sfîntul Munte; și care de cumplita patimă a zavistiei stăpînindu-se și de dracul gonindu-se, n-a putut nici într-un chip să se stăpînească fiindcă avea ascunsă răutatea. De aceea, fără de rușine și cu obrăznicie pornindu-se asupra dascălului său, cu sabie năpădind asupră-i cu îndrăcire, ridicîndu-se tîlhărește cu ocări și cu defăimări - O! legi și judecăți ale lui Dumnezeu! -, pe acela preafericitul și înainte stătătorul lui Dumnezeu îl iertă.

Și de nu ar fi alergat îndată ucenicii lui Amiralis ca să-l oprească de la fapta cea dobitocească, ocărîtorul și pierzătorul acela care se pornise asupra dascălului său ar fi căzut ticălosul și întru căderea uciderii. Sau, de se cuvine mai adevărat să zic: "Prea mare pagubă ar fi adus la multă lume, vrînd a ucide pe luminătorul și pe propovăduitorul cel cu preadulce grai și dascălul care ca dintr-un loc înalt propovăduia dreptul cuvînt".

Iar neasemănatul acesta în fapta bună și cu adevărat ucenicul lui Hristos celui blînd și pașnic chip și pildă făcîndu-se tuturor celor ce îmbrățișează firea binelui cu covîrșire era iubit și cu evlavie primit - nu numai că nu avea nici o urîciune asupra celui ce s-a sculat asupra lui, dar nici nu s-a tulburat la început și nici nu s-a gîndit să răsplătească rău pentru rău. Ci pînă în atît a avut dragoste către dînsul, încît și har i-a mărturisit după cum dumnezeiescul și sfințitul cuvînt poruncește. Dovadă acestui lucru luminat este că și pentru folosul aceluia a scris cu iubire de osteneli cele 150 de capitole trezvitoare pline de rîvnă duhovnicească.

Văzînd Luca atîta nepomenire de rău a sfîntului stareț, iarăși s-a întors, din toată inima și pocăindu-se și căzînd la picioarele dumnezeiescului Grigorie, i-a cerut iertare pentru greșeala pe care o făcuse. Apoi iarăși s-a făcut ucenic al lui de-a pururea și cu darul lui Hristos s-a făcut monah iscusit.

După acestea, trecînd puțină vreme de la zidirea chiliilor și după aceea puțină liniștire, Amiralis, fiind îndemnat de vrăjmașul, începătorul răutății, avînd tulburată mintea și fiind ușor la minte, și-a ieșit din minți de pizmă. Și ca o mulțime de fum ce se pornește s-a aprins cumplit asupra acestui dumnezeiesc bărbat lipsitul acela de minte. Fără de rînduială strigînd, a făcut atîta gîlceavă, încît dacă nu ieșea degrabă cuviosul de acolo împreună cu noi toți, ne-ar fi pierdut. Niște răsplătiri ca acestea cel ce se părea că era monah a răsplătit marelui părinte. Dar s-a văzut că în zadar s-a ostenit cel fără de minte, după paremia ce zice: Lup ce cască în deșert; fiindcă Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Grigorie, și pe dînsul și pe noi toți ne-a păzit și ne-a ferit nevătămați.

De aceea acest dumnezeiesc bărbat, înțelegînd vrăjmășia cea atît de mare și vicleșugul cel aprins, adunînd pe toți monahii care printr-însul se strînseseră, deodată a ieșit împreună cu dînșii și au mers la muntele care se numește de localnici Catachecrioment. Însă puține zile trecînd, cu adevărat ușorul la minte și pizmuitorul bătrîn gîndind noaptea, precum se pare, fără de lege în așternutul său, cum bine l-a mustrat pe dînsul dumnezeiescul David, mai înainte de noi, niște tîlhari au fost trimiși fără de veste de dînsul.

Ca niște lei alergînd asupră-ne, pe toți ne-au prins, cum și pe marele Grigorie, prinzîndu-l cu o basma, vai! cu ocară și cu obrăznicie l-au legat ca pe unul din făcătorii de rele, netemîndu-se de fulgerele și trăsnetele cele de sus. Încă și aur și argint cu cruzime și fără de omenie cereau de la acela, care din copilărie s-a lepădat de averea unora ca aceștia și totdeauna a adunat bogăție nejefuită și neprădată.

Dar de vreme ce zavistia a stăpînit în acest chip sufletul lui Amiralis, și pînă în sfîrșit l-a aprins, căci patima aceasta cu greu și cu anevoie se șterge, și pizmărețul drac către nebunia aceasta mai vîrtos îl împingea. Pentru aceasta, ieșind din acea pustie la Sozopoli, iarăși ducîndu-ne și la Constantinopol întorcîndu-ne, aproape de îngrădirea bisericii celei mari, numită a Înțelepciunii lui Dumnezeu Cuvîntul, ne-am făcut sălășluirea în dumnezeiasca biserică a celor trei mari luminători și ierarhi, unită cu această cinstită mînăstire a Preacuratei Fecioare.

Deci, Cuviosul Grigorie, pe mine și pe bunul Marcu chemîndu-ne, după ce ne-a vorbit mult despre cele duhovnicești și după ce ne-a sfătuit din dumnezeiasca sa comoară, pentru unirea la un gînd și pentru lăudata dragoste - fiindcă Dumnezeu dragoste se numește -, ne-a trimis la Sfîntul Munte mai înainte, fiindcă peste puțină vreme avea să vie și el acolo. Apoi în corabie suindu-ne cu bucurie am ajuns în Sfîntul Munte. Iar eu, puțin îngăduind, și lipsa dascălului neputînd a o suferi - că toate se păreau nimic pe lîngă aceasta -, eu cu sîrguință iarăși am mers la Constantinopol.

Iarna fiind atunci prea tare și geroasă, căci sosise decembrie, și fiindcă nu era cu putință să ieșim din cetate, am petrecut răbdînd de nevoie, pînă ce vremea primăverii ne zîmbi. Însă eu, deși cu primejdii, cu toate acestea am putut a mă duce iarăși la Sfîntul Munte, fiindcă întru prea mare și cumplit vifor m-am dus cu întreitele valuri ale mării și cu prea grea furtună m-am luptat; încît toți cei care pluteam, văzînd mai întîi împrejurul corabiei vîntul, și viforul ridicîndu-se m-am deznădăjduit de mîntuirea noastră.

Mai pe urmă a venit și dumnezeiescul părinte cu noi, pe care cu brațele deschise și cu dragoste l-au primit monahii, socotind cu adevărat praznic de sărbătoare părintească venirea lui. Apoi aproape de cinstita și sfințita biserică a ridicat niște chilii în diferite locuri, precum a judecat și a primit. Și nu numai aceasta, ci și din alte zidiri care erau lîngă dînsa, din cele de aproape și din cele de departe, le-a ținut pentru sine cîte erau potrivite pentru liniște. Apoi liniștindu-se acolo, vorbea cu Dumnezeu.

Dar de vreme ce, prin voia lui Dumnezeu, neamul cel barbar, numit mai sus, a năpădit asupra Sfîntului Munte și neputînd dumnezeiescul părinte să se liniștească afară, a intrat înăuntru în sfînta Lavră. Dar fiindcă vorbirea monahilor îi curma liniștea, pentru aceasta se supăra foarte - ca o privighetoare, care de vînător se prinde și în cușcă se închide, orice spre hrană i se pune ei înainte, întru nimic pe toate acelea le socotește, ci iubita ședere cea din munți și din copacii cei bine înfrunziți o dorește, și petrecerea și viețuirea cea obișnuită ei pe lîngă izvoarele cu apă dulce și limpede o caută. Apoi, zburînd împrejur, își caută lui soție asemenea ca viersuirea aceea cu glăsuire lesne întoarsă și întocmită împreună cu dînsa, cu rînduială să o cînte și să o ciripească cu obișnuita veselie.

Așa și Cuviosul Grigorie, care cu îngerii deopotrivă se întrecea, poftind alinarea cea din liniște și singurătatea și suirea cea preadorită și preastrălucită, nu putea nicidecum să se liniștească. Deci, cu dinadinsul căutînd împrejur și luînd aminte, și de toți ceilalți ucenici tăinuindu-se, afară numai de unul, pe care a judecat să-l ia cu sine, intrînd într-o corabie s-au dus cu sîrguință iarăși la Paroria.

Acolo, după ce au mers, adunînd nu puțini monahi, în muntele ce se numește Catachecriomeni, cu sîrguință s-au sălășluit. Însă, precum este cu putință a vedea oarecare mălură, sau omizi sau lăcuste, sau viermi cînd ar cădea în grîu, ori în ramuri de pomi și în scurt pe orice copac și de tot le mănîncă, așa și acolo spre vătămare și pagubă petreceau niște hoți și tîlhari, înnebuniți de beția tîlhăriei și a furtișagului, care, din obiceiul lor cel îndelungat, au venit întru fireasca deprindere.

Acest lucru poate să-l judece fiecare din cei înțelepți că era lucrul vicleanului și a celui întîi aflător al răutății, care zavistuia împreună și se temea ca nu cumva pustia aceea nelocuită, cuviosul să o facă locuită prin sîrguințele și îngrijirile sale, ca un sat domesticit, oraș sfințit și locuință de monahi spre dreapta credință și necontenita laudă a lui Dumnezeu, după cum cu darul lui Hristos vedem și în ziua de astăzi că s-a făcut.

Că nu numai el a alcătuit lavra cea mare de acolo, ci și pe mulți monahi, care iubeau liniștea, i-a făcut să locuiască în pustia aceea, după obiceiul și predania părinților, ca marele Moisi și ca Ilie Tesviteanul. Și nu numai aceasta, ci și alte trei lavre a zidit cu bunăvoirea lui Dumnezeu, care preamăreau pe dumnezeiescul bărbat, la peștera ce se numea Mosomilion și la locul ce se chema Pazuva pentru mulțumirea monahilor ce se adunau acolo. Însă, omul lui Dumnezeu prin dumnezeiasca lumină umplîndu-se de dragoste și de nădejdea cea către El, nu s-a sfiit, nici s-a temut, nici s-a biruit de atîta supărare și năpădire a tîlharilor. Ci, cu darul Duhului Sfînt care locuia întru dînsul, a priceput pizma și înșelăciunea vicleanului.

Dar învățînd de la Dumnezeu cele ce aveau să fie, că printr-însul pustia aceea se va face cetate preastrălucită de monahi, nu s-a împuținat cu sufletul, nici nu a fugit de acolo. Și ce a socotit dumnezeiescul și cu totul cinstitul Grigorie? Sfat bun și priceput a făcut pentru acesta.

Deci, auzind de minunatul și preaslăvitul nume și întru toată bărbăția și ostășia, cu mare minte și bunătate, a preaînaltului și minunatului împărat Alexandru, cum că este milostiv și temător de Dumnezeu; că prin facerea de bine, dă ajutor celor ce au trebuință și că acelea care le împărtășește cu îndestulare, însuși lui Dumnezeu le dă, cu adevărat veșnica Împărăție și de-a pururea viitoare fericire a sufletului său logodindu-și, și cum că el singur prin înțelepciunea și vitejia cea dăruită lui de la Dumnezeu, poate opri degrabă și liniști pornirea tîlharilor, a vestit acestea preaînaltului și minunatului împărat, prin monahii care erau ucenicii lui.

Încă i-a mai vestit că au venit de la Sfîntul Munte pentru năvălirea cea grea a neamului barbar al agarenilor și că răbdau bîntuirea tîlharilor care îi silesc și îi jefuiesc. De aceea cere ca, cu mînă și putere împărătească, să oprească socoteala cea fără de omenie a acelora și năvălirea lor. Iar minunatul și preaînaltul împărat al româno-bulgarilor, cinstind cu covîrșire fapta bună și pe sfinții bărbați ce o uneltesc, a primit cu dragoste iubitoare de Dumnezeu cuvintele lui.

Și a trimis bani destui cu milostivire și tot felul de bucate spre hrana monahilor de acolo, pentru răsplătirile cele mari de la Dumnezeu și pentru rugăciunile ce se trimit de la aceștia totdeauna către Dumnezeu pentru sufletul lui. Pentru aceasta a zidit un turn din temelie tare și puternic la înălțime ridicat. Asemenea și jertfelnice a înfipt, a ridicat după cuviință chilii și toate cele de trebuință împărătește și cu îndestulare a economisit. Apoi sălășluire și odihnă a făcut unora ca acestora, precum se vede pînă acum de toți, pentru folosul sufletesc și pentru închinarea celor ce merg acolo.

Dar cum am putea trece cu vederea cealaltă mărime a sufletului, sîrguința și dărnicia cea cu milostivire a preaînaltului împărat și să nu povestim în ce chip a dăruit sate și tîrguri, moșii și încă un iezer mare, care avea măiestrie spre vînarea a tot felul de pește, oi, boi fără număr și bivoli mulți spre slujirea monahilor. Încît foarte potrivită și după cuviință este asemănarea preaînaltului împărat cu istețimea cea mare, fapta bună și osîrdia pomenitului și sfîntului împărat Ioan Vataze, cel care a ridicat cinstita mînăstire a Sosandrelor din temelie pentru multa și înfocata dragoste a lui către Dumnezeu, și pentru cucernicia și cinstirea către monahi.

De unde mi se pare mie și cu adevărat este că, pentru îndrăzneala către Dumnezeu a sfîntului părinte și împrietenire cu preaînaltul împărat, după cuviință pe acela odihnindu-l și cinstindu-l pentru dînsul, a aflat pe Dumnezeu blînd și milostiv spre a sa întărire.

Acestea sînt facerile de bine către Cuviosul Grigorie ale preaînaltului împărat al româno-bulgarilor, cele preamari și împărătești, care și puterea cuvîntului o covîrșesc, și arată luminat judecata și voia cea bună și iubitoare de Dumnezeu, cum și nădejdea cea întemeiată pe care o avea către Dumnezeu și prin care s-a arătat mai înalt decît vrăjmașii.

Acel dumnezeiesc părinte avea de-a pururea lucru preaiubit ca apostolește să alerge prin toată lumea, dorind să-i atragă pe toți către dumnezeiasca suire cu învățătura sa, încît prin fapta bună cea lucrătoare asemenea ca pe sine să-i înalțe prin necurmata rugăciune, după cum cu adevărat s-a împlinit prin darul lui Dumnezeu. De aceea foarte se potrivește să zic și despre dînsul cuvîntul psalmistului: În tot pămîntul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii puterea graiurilor lor.

Însă cuvîntul nostru vine să-l alăture pe dumnezeiescul Grigorie cu însuși marele Antonie, povățuitorul și legiuitorul a toată petrecerea monahicească, ca cel ce a urmat toată fapta cea bună, ca nici unul din cei ce au strălucit întru faptele bune ale monahilor și părinte duhovnicesc s-a trimis și dascăl prealuminat s-a arătat tuturor celor ce întru liniște nădăjduiesc spre Dumnezeu. Căci precum marele Antonie, așa și acesta a locuit în pustie și din tot sufletul său viața cea pustnicească a îmbrățișat-o, evanghelia a primit-o, dumnezeiasca lege preabine pînă la sfîrșit a păzit-o, propovăduitor și dascăl făcîndu-se, ucenici fără de număr a adus lui Dumnezeu.

Și lui Ilie Tesviteanul cu dinadinsul l-a rîvnit, căci slujea Domnului, stînd cu vitejie împotriva celor ce erau împotriva adevărului. De aceea se potrivește și pentru el să se zică astfel: Rîvna casei Tale m-a mîncat. Și nu numai aceasta, ci și pe Moisi celui văzător de Dumnezeu, după cît i-a fost cu putință l-a urmat, căci și acesta, ca și acela, în muntele Sinaiului a locuit. Și precum acela a părăsit tulburările egiptenești și se bucura de mîntuirea lui Israel, așa și el a fugit de tulburarea lumească și nu puțin a scăpat de la păcat și s-a făcut legiuitor al vieții monahicești.

Către marele Antonie mulțime de draci au năvălit meșteșugindu-se să-i dezlipească mintea de la pomenirea lui Dumnezeu, dar și acesta se supăra de cetele drăcești, care se ispiteau în tot chipul să-i tulbure cugetul lui, pînă cînd, după cuvîntul lui, semn spre bine i-a dat Dumnezeu.

Acela, șezînd în munte, întru vedenii își îndeletnicea mintea și pe toți cei ce veneau acolo îi povățuia sufletește și îi mîngîia. Și fiecare primea de la dînsul cu îndestulare și cu puterea Crucii tămăduirea durerilor și a rănilor sufletești. Dar nici Cuviosul Grigorie nu înceta făcînd același lucru și pe cît era cu putință îi învăța, povățuindu-i cu știință. Acela a domesticit pămîntul cel pustiu și nelocuit și l-a făcut cetate de preasfințiți monahi. Și acesta, cetățean al pustiului s-a făcut, și nu numai pe cei ce în muntele Atonului pustniceau, prin cuvînt i-a domesticit ci și chivernisirea gîndurilor atît de strălucită le-a dăruit. Oriunde ar fi fost trebuință, fiind de față, precum mai înainte am zis, la multe feluri de locuri alergînd a învățat fapta cea bună.

Apoi a judecat că nu se cade a înceta. Ci după ce a mers la Paroria cea îndepărtată, după cum s-a zis, adînca și nelocuita pustietate casă duhovnicească a făcut-o, ca și cum a doua oară i-ar fi născut pe cei ce veneau la dînsul. Pe cei răi și în chipul fiarelor, care petreceau între tîlhari și ucigași de oameni, cu singura privire și sfătuirea sa i-a prefăcut într-o așezare mai blîndă și i-a schimbat în păstori de oi.

Cei mai înainte aspri și care de sînge se bucurau pentru socoteala lor cea trufașă, pe care tîlharii sufletelor noastre și vrăjmașul în tot chipul i-a amăgit, aceștia cu totul întru mai buna așezare prefăcîndu-se, prin istețimea lui cea duhovnicească și prin rugăciuni, au căzut la picioarele lui și se umileau pe urmele lui, întru fierbinte pocăință. Ce nu ziceau? Ce nu făceau pentru arătarea, zidirea și mustrarea vieții lor celei de suflet vătămătoare și pierzătoare din care s-au arătat mai ales îndepărtarea și întoarcerea cea sufletească a unora ca acestora.

Pentru aceasta, totdeauna veneau la dînsul, cerînd rugăciuni și binecuvîntare, pe care cu îndestulare le luau; iar cei mai mulți dintre dînșii, lepădîndu-se de deprinderea cea rea și ucigașă, s-au schimbat cu prefacere lăudată și minunată. Cei ce mai înainte erau lupi, cu moravurile plecați spre rău și nedomesticiți, prin învățăturile de-a pururea pomenitului părinte strălucindu-se și luminîndu-se la minte, au slujit lui Dumnezeu curat și folos sufletesc au dobîndit; precum și astăzi cu întemeiere se păzește, ajutîndu-le Dumnezeu, după dumnezeieștile porunci și sfătuiri ale aceluia, care-i învăța cu milostivire și le arăta cu faptele că Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.

Deci acel fericit bărbat și adevărat iubitor al liniștii celei desăvîrșite, pentru dorirea de a petrece în pustietăți, socotea ca totdeauna să vie în mînăstire și cu mulțimea monahilor să se amestece, pentru că îi era împiedicare pentru iubita lui liniște și pentru suirea către Dumnezeu. Deci și-a făcut chilie pustnicească îndemînatică spre liniște, nu departe de cinstita lui mînăstire a Paroriei. Pentru aceea, cînd voia, ieșea din mînăstire și, acolo ducîndu-se, se liniștea și se unea cu Dumnezeu. Și de vreme ce era plin de dumnezeiescul dar, s-a învrednicit de darul mai înainte vederii și și-a cunoscut cinstita moarte cu multe zile mai înainte.

Pentru aceea, în vremea cînd era să treacă dintru acestea de aici și către Dumnezeu să se ducă, luînd pe unul din ucenicii lui, s-a dus la sihăstreasca chilie mai înainte zisă. Apoi s-a închis acolo și din cele de aici ridicîndu-și mintea către cele de sus și înspăimîntat fiind în tot ceasul, își pomenea ieșirea sufletului, apoi vorbea cu Dumnezeu și întru învățătura dumnezeieștilor cuvinte se îndeletnicea cu mintea. Iar cîtă vreme se afla Cuviosul întru acestea și pe acestea bine le învăța, nesuferite se păreau vrăjmașilor noștri și zavistnicilor draci, care de-a pururea obișnuiesc a zavistui mîntuirea omului. Și mi se pare că și duhurile cele viclene au cunoscut sfîrșitul Cuviosului Grigorie și slava lui o zavistuiau. Ce au făcut ucigașii?

Deodată au înconjurat pe sfîntul mulțime de draci fără de număr; ca un nor au acoperit locul acela și ca niște fiare sălbatice s-au sculat asupra lui, scrîșnind cu dinții și cu totul vrînd a-l înghiți, ca astfel să-i smulgă mintea de la vorbirea cu Dumnezeu. Dar omul lui Dumnezeu, din darul Duhului care locuia întru dînsul, îndată a priceput pizma viclenilor draci; căci era foarte iscusit în felurite ispite și nu s-a înfricoșat nici s-a biruit de atîta luptă și năvălire a lor. Ci mîinile împreună cu mintea întinzîndu-le la cer, grăia către Dumnezeu: Cîini mulți m-au înconjurat și adunarea celor vicleni m-au cuprins pe mine, și celelalte.

Dar de vreme ce nu încetau diavolii a-i da război, Cuviosul a fost întru multă nevoință și luptă. Apoi cu totul s-a dat pe sine la privegherea de toată noaptea și la rugăciune neîncetată. Nici n-a gustat ceva, nici n-a dormit cît de puțin mai mult de trei zile și nici nu vorbea cu liniște și cu blîndețe cu ucenicul său, după cum avea obiceiul.

Ci, dimpotrivă, vorbea cu cuvinte aspre, poruncindu-i să se trezească către multă nevoință. "Îmbărbătează-te, frate, zicea către dînsul, și cu tărie ține-te de rugăciune și de pocăință, că mulțime de duhuri viclene ne-au înconjurat pe noi!" Iar iubitorul de oameni Dumnezeu nu a lăsat pe robul Său multă vreme a se supăra în nevoință; ci, pe cît mi se pare, a voit ca să se rușineze cu totul dușmanii draci, iar Cuviosul să se arate biruitor al acestora.

După ce au trecut acele trei zile, deodată o putere dumnezeiască l-a umbrit, pe viclenele duhuri le-a făcut nevăzute iar pe Cuviosul l-a umplut de dumnezeiască mîngîiere. El îndată cunoscînd schimbarea, înălță lui Dumnezeu aceste cuvinte mulțumitoare: "Dreapta Ta, Doamne, sfărîmînd pe vrăjmașii noștri cu stăpînirea tăriei Tale, pînă în sfîrșit I-ai pierdut pe dînșii".

Apoi cu liniște l-a chemat pe ucenicul său; iar acela, apropiindu-se, a văzut, o minune! fața lui era rumenă, veselă și cu totul schimbată. Apoi cu mare liniște și cu bucurie a căzut și a zis către dînsul: "Vezi, fiule, că dumnezeiasca putere, pogorîndu-se, a izgonit duhurile cele viclene și pe noi din ispita lor ne-a izbăvit. Însă eu voiesc să știi tu și aceasta, că peste puțin am să ies din lume și către Dumnezeu o să mă duc. Că mă cheamă Hristos la Ierusalimul cel de sus, precum am văzut aceasta dintr-o vedenie dumnezeiască. O! dumnezeiesc glas plin de toată nădejdea! O! arătare adevărată și bună vestire, ceea ce înștiințezi pe ucenici despre ceea ce va să fie! O! vestire încredințată și nădejde adevărată!"

Ucenicul, după ce a auzit acestea, cu totul mîhnindu-se, a început a plînge pentru sfîrșitul părintelui său. Nu multă vreme, de-a pururea pomenitul Grigorie, după dumnezeiasca lui grăire mai înainte, din cele de aici ridicîndu-se, s-a dus către viața cea neîmbătrînitoare.

Acestea sînt cîteva din cele multe isprăvi ale Cuviosului Grigorie, care a dobîndit îngerească stare și rînduială înaintea lui Dumnezeu cu adevărat și care nu după vrednicie s-au povestit, fiindcă nu a ajuns cuvîntul. Aceasta este fericita viață a minunatului și fără prihană sufletului aceluia, care cu mari nevoințe pentru Dumnezeu și pentru cele dumnezeiești s-a ostenit.

Unele ca acestea sînt nevoințele aceluia și luptele cele după Dumnezeu. Că nici se poate afla vreo vreme cînd nu avea el lucrul acesta prea cu dinadinsul, ca să nu deștepte și să nu ridice cu rîvnă pe toți spre faptele cele bune. Și pe unii cu asprime, iar pe alții, dimpotrivă, cu blîndețe și cu liniște, după felul fiecăruia, îi povățuia spre împlinirea dragostei cu lucrarea duhului. Încît nu se poate cu înlesnire a se povesti pentru fiecare, cum a făcut pe toți a se lega cu legături de dragoste unii cu alții și a avea o suflare împreună, o unire, un gînd și o singură cugetare spre cele iubite lui Dumnezeu și mîntuitoare. Aceasta îți este de la noi cuvîntul, o! întru tot preabunule, întru tot preavrednicule, și mie dumnezeiescule cap.

Pentru că ai alergat ca un apostol, fără osteneală și fără pregetare pentru turma și oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos, Cel ce cu sîngele Său pe toți cei vinovați de păcat I-a răscumpărat, pentru milostivirea și bunătatea Sa cea desăvîrșită; care este lucrarea limbii, pe care doreai a o auzi de-a pururea, pe care cu covîrșire o iubeai și o lăudai.

Deci, astfel păzind credința, după dumnezeiescul Apostol, și alergarea desăvîrșind-o, mai luminat te îndulcești de neînserata lumină a Preasfintei Treimi. Căci în acest chip știe Dumnezeu a preamări pe cei ce cu multe osteneli și sudori au ales și au voit a-L preamări pe El. Că fapta cea bună o aveai de pildă și mintea ta cea prealuminată și dumnezeiască, ai ridicat-o către Hristos, slujindu-l și cinstindu-l. Pentru aceea, ca unul ce ai cugetat cele cerești, ai zburat sprinten și ușor, și peste noi de acolo privești cu milostivire. Căci nu ne-ai părăsit, nici după ce viața aceasta ai lăsat, ci mai ales ne ocrotești și cu purtare de grijă ne acoperi și ne păzești; căci s-a dat ție acest dar sufletelor celor dumnezeiești.

Deci, fiindcă acum mai mult te-ai apropiat de Dumnezeul minunilor, roagă-te să ne povățuiască spre ceea ce este plăcut Lui, și părtaș al dumnezeieștii tale slave să ne faci. Apoi să ne faci să stăm împreună cu tine, deși este mare cererea noastră pentru Hristos Dumnezeul nostru, Cărui I se cuvine toată cinstea, slava și închinăciunea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și Preasfîntului, Bunului și de viață făcătorului Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site