Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Părintelui nostru Alipie Stîlpnicul
(26 noiembrie)

Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Alipie, sluga lui Hristos, își avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părțile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pîntecele maicii sale, fiindcă maică-sa cînd era îngreuiată cu dînsul și aproape de naștere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ține în mîinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse și ardea luminat. Iar cînd avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.

După naștere, adormind maică-sa, iarăși a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăți adunîndu-se în casa ei și cu psalmi și cu cîntări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maica sa puse în inima sa și zicea: "Ce are să fie copilul acesta?"

Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post și rugăciuni, nevrînd să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci viețuia lui Hristos în curăție, dîndu-se pe sine și pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor și al văduvelor. Deci, înțărcînd pe copil, l-a adus în biserică și l-a dat pe el Sfîntului Teodor, episcopul acelei cetăți, care, cunoscînd cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult și l-a învățat dumnezeiasca Scriptură.

Venind în vîrstă și sporind cu înțelepciunea mai mult decît alții, s-a făcut iubit lui Dumnezeu și oamenilor, pentru obiceiul său cel bun și pentru faptele lui cele bune și mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie și de blîndețe. În vîrsta tinerețelor sale arăta înțelepciunea căruntețelor și avea viața neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon și slujea lui Dumnezeu cu credință și evlavie.

După cîtăva vreme i-a venit dorință ca să viețuiască deosebit în singurătate, ca fiind în liniște, mai cu osîrdie să slujească lui Dumnezeu și să se îndulcească de neîncetate gîndiri către El. Deci, a descoperit această dorință a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănîndu-se proorociței Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua și noaptea cu post și cu rugăciune. Apoi și-a împărțit toată averea la săraci și s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiță.

Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gîndul său Sfîntul Alipie, zicînd: "Voiesc să mă duc în părțile Răsăritului, căci aud că mulți sfinți viețuiesc acolo prin pustie, în liniște. Deci, mă voi sălășlui împreună cu dînșii și, uitîndu-mă la viața lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfîntă și ca să-I fie plăcută Lui viața mea".

Iar ea, nesupărîndu-se de despărțirea fiului, și-a ridicat mîinile în sus și s-a rugat lui Dumnezeu cu sîrguință pentru dînsul. După aceea, binecuvîntîndu-l, l-a slobozit cu pace și a ieșit fericitul din cetatea Adrianopoli, neștiind nimeni, fără numai maica sa. Și alerga ca și cerbul spre izvoarele apelor, avîndu-și inima aprinsă cu dorință dumnezeiască. Apoi înștiințîndu-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte și toți clericii și mirenii se mîhniseră că s-au lipsit de un conviețuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune și cu viața se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu și mult folos aducea credincioșilor, deșteptîndu-i pe ei către nevoință.

Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, și după multe zile aflîndu-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfîntului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăși în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzînd cele bune, ca să nu se lipsească țara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulți se povățuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieții celei cu plăcere de Dumnezeu.

Întorcîndu-se fericitul întru ale sale, se mîhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoința și i s-a tăiat dorința lui. Ci Dumnezeul a toată mîngîierea, l-a mîngîiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicînd către dînsul: "Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să știi bine că acolo este loc sfînt, unde, iubind omul pe Dumnezeu își alege a viețui cu bună credință și cu plăcere de Dumnezeu".

Cu acest fel de vedenie mîngîindu-se Alipie, a încetat de a se mai mîhni și petrecea după aceea în viața călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul și slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorință neschimbată de a viețui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieșind din chilia sa, înconjura munții cei dimprejur, cîmpiile și pădurile, căutînd un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gîndire la Dumnezeu.

Deci, mergînd într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi și, văzînd acolo un loc înalt și frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut și, aducînd unelte de săpat, a făcut o fîntînă pentru apă și nu atît cu sapa pe cît cu buzele rugîndu-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pămînt sus în munte.

Apoi, mergînd la episcop, l-a rugat să-i dea voie să viețuiască acolo și să zidească o biserică. Iar episcopul, deși nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimițînd pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari și l-a umplut cu pămînt, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt și cu greu de suit celor ce voiau să vină la dînsul și foarte departe de cetate; ci voia să viețuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzînd izvorul astupat, a lăsat muntele acela și, umblînd împrejurul cetății, își căuta alt loc.

Era înaintea cetății aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulțime de morminte elinești în care viețuiau și duhuri necurate. Pentru aceasta era tuturor înfricoșat locul acela și nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăcești. Iar fericitul Alipie, văzînd că toți oamenii fug de pustia aceea, s-a sălășluit acolo într-un mormînt elinesc și era deasupra un stîlp de piatră, iar deasupra un idol.

Sfărîmînd cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstita Cruce și așa, netemîndu-se de înfricoșările și năpădirile diavolilor, a început a viețui aolo, izgonind cu arma Crucii și cu săgețile rugăciunilor sale, cetele diavolești. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbați cinstiți, cu veșminte preoțești îmbrăcați, care au zis către dînsul: "Pînă cînd ne-ai lăsat să te așteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de ești tu Alipie cel mai înainte rînduit de Dumnezeu ca să sfințești locul acesta și să înmulțești peste dînsul binecuvîntarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ție a face".

Deșteptîndu-se cuviosul din somn, se mira de cuvintele bărbaților care se arătaseră și nu pricepea cine sînt bărbații aceia și ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulți peste dînsul binecuvîntarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuință să meargă la împărat și era de nevoie ca Sfîntul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dînsul, făcînd voia arhiereului său și l-a petrecut pînă la Calcedon.

Iar cînd era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare și, rugîndu-se într-însa, a șezut jos și a adormit puțin. Și iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele și zicîndu-i: "Scoală degrabă Alipie!". Iar el, mirîndu-se de frumusețea ei, a întrebat-o: "Cine ești tu, doamna mea? Și pentru ce-mi poruncești a mă scula degrabă?" Dar ea a zis către dînsul: "Eu sînt mucenița Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te și dacă voiești să mergi în patria ta, voi merge și eu împreună cu tine și, vrînd Dumnezeu, voi fi ție împreună călătoare și ajutătoare".

Acestea zicînd sfînta, Alipie s-a deșteptat și n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decît numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească și a cunoscut că voiește Dumnezeu să se întoarcă la liniște. Deci, lăsînd pe episcop, s-a întors în patria sa, avînd împreună călători cu dînsul în chip nevăzut, ajutorul și rugăciunile Sfintei Marei Mucenițe Eufimia, a cărei minunată vedere și vorba cea dulce avîndu-le în mintea sa, se veselea cu duhul.

Venind către Adrianopol, la locul său de liniște, s-a gîndit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavînd avere pentru acest lucru - căci n-a cîștigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul și cu duhul, urmînd Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe niște cetățeni cunoscuți ai săi și vecini ca să-l ajute. Iar aceia, înțelegînd dorința lui, i-au dat cu bunăvoință toate cele de trebuință. Și degrab, sfințind locul în mijlocul mormintelor elinești, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Mucenițe Eufimia.

Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăși acei doi bărbați, mai sus pomeniți, în veșminte preoțești, dintre care unul ținea în mînă o cădelniță și cădea temelia, însemnînd în ce chip va fi biserica; iar celălalt cînta "Osana" împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbații aceia, nicidecum nu se știe, ci după cîtăva vreme s-au aflat acolo niște moaște nestricate și cu bună mireazmă, ale unor bărbați care erau în chipul cum i-a văzut în două rînduri Cuviosul Alipie în vedenie. Și au fost puse acele sfinte moaște în aceeași biserică, după porunca sfîntului.

Mai înainte de sfințirea bisericii, văzînd cetele cele diavolești că prin sîrguința Sfîntului Alipie, în locul unde era locașul lor se va face sălășluire a sfinților, și unde erau nălucirile și înfricoșările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfîntului și asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare și zgomot, vrînd ca să răstoarne biserica din temelie și pe sfîntul bărbat înfricoșîndu-l să-l izgonească de acolo.

Deci strigau cu felurite glasuri și se iuțeau ca niște războinici mînioși sau ca niște fiare întărîtate. Dar ostașul lui Hristos îndată a stat la rugăciune și cu aceea într-armîndu-se, ca și cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească și a fugit cu rușine și ca niște praf spulberat de vînt.

Fiind sfințită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învățăturile sfîntului cele folositoare. După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmașilor celor nevăzuți, s-a suit pe un stîlp, asemănîndu-se Sfîntului Simeon stîlpnicul cel dintîi. Și a stat pe dînsul ca de strajă, luînd seama de departe la cetele diavolești, care năvăleau asupră-i, luptîndu-se cu dînsele cu bărbăție ziua și noaptea. Iar aceia, deși erau biruiți de dînsul totdeauna, însă iarăși se ispiteau fără de rușine a năvăli asupra lui.

Într-o noapte au început duhurile cele înrăutățite a năvăli cu pietre asupra sfîntului și a-l răni tare. Iar sfîntul, răbdînd loviturile pietrelor, zicea către diavoli: "Ce aveți cu mine, o, pierzătorilor și urîtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburați în deșert și cu toată răutatea vă sculați asupra robului lui Dumnezeu? Vedeți pietrele pe care le aruncați asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea și îndrăzneala voastră cea fără de rușine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Și să știți că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc ca o jucărie copilărească. Iată, am să arunc jos aceste scînduri mici, care sînt acoperămînt deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre și să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat și Sfîntul Ștefan, întîiul mucenic, pe care l-ați ucis voi prin mîinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veți moșteni focul gheenei".

Iar ei, auzind cuvintele acestea și cunoscînd că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.

Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea și care au întîmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinînd și strigînd cu tînguire: "Alipie ne-a izgonit din locașul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavînd loc nicăieri?" Iar Cuviosul Alipie, aruncînd acel acoperămînt de pe stîlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo avînd acoperămînt cerul și răbdînd cu vitejie toate schimbările vremii și ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindina, zăpada, gerul și gheața.

Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci și trei de ani a pătimit pe acel stîlp, stînd ca și cum ar fi fost pironit pe Cruce. Și se aduna la dînsul mulțime de popor, bărbați și femei, bătrîni și tineri, ca să asculte de la dînsul cuvinte folositoare și să se tămăduiască de neputințele cele sufletești și trupești; iar alții voiau să viețuiască lîngă dînsul. Pentru aceea a poruncit sfîntul să zidească două mînăstiri lîngă stîlpul lui, una pentru bărbați și alta pentru femei, de o parte și de cealaltă a stîlpului. Iar el, în mijloc pe stîlp, stînd ca o făclie în sfeșnic, lumina amîndouă mînăstirile cu învățătura sa și cu chipul vieții sale îngerești.

Apoi cu rugăciunile sale le apăra și le dădea legile și rînduielile vieții călugărești, ca să se păzească cu dinadinsul de meșteșugirile diavolești. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbătești. Și viețuia în mînăstirea de fecioare și maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, și cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăți, între care erau două, Eufimia și Euvula, care, lăsîndu-și averile lor, copii, rudenii, prieteni și toată lumea aceasta deșartă și plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc și chiar îngerilor s-au asemănat cu viața lor.

Iar maica cuviosului, fiind cu rînduiala diaconiță, deși viețuia călugărește în mijlocul călugărițelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicînd că tot aceeași este a fi diaconiță ori călugăriță. Și o ruga adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta pînă cînd, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie niște palate foarte frumoase și auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cîntau și slăveau pe Dumnezeu.

Apoi, voind să intre și ea acolo, un bărbat cinstit și purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicînd: "Nu vei intra, pentru că aici dănțuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poți intra aici și nici să te împărtășești de veselia lor". Aceste cuvinte auzindu-le maica sfîntului, s-a rușinat foarte și deșteptîndu-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.

Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugînd osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulți ani în viața călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atît de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încît chiar în viața sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stîlp prea luminat ca de foc și tot locul acela îl lumina. Și aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, cînd erau tunete și fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfîntul, mai sus de stîlpul acela.

Aceasta mulți s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioși și care viețuiau cu sfințenie. Iar unii, cărora li se întîmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stîlpul sfîntului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci așa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Multe minuni a făcut sfîntul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit și cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfîrșitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu niște răni cumplite picioarele lui, încît nu era cu putință a sta pe picioarele sale; ci așa a zăcut pe o parte pînă la moartea sa. Și cînd voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată și pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda ca alt Iov, mulțumind lui Dumnezeu, către Care s-a și mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfînt în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site