Cuviosul Părintele nostru Grigorie Decapolitul, ale cărui moaște se află la Mănăstirea Bistrița-Vîlcea
(20 noiembrie)
Acesta s-a născut într-una din cetățile Decapoliei, care se numește Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie și era robit de patimile trupului, încît pentru mîntuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria și era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu și de fii, care, fiind rădăcină bună și frumoasă stîlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.
Ajungînd la vîrsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă și a învățat toate cîte i s-au părut că-i sînt de trebuință, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie și toate cuvintele folositoare și mîntuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea și cu fapta, ca un cunoscător și înțelept. Apoi, înălțîndu-și mintea la cele cerești, a urît cu totul cele pămîntești, iar de trup nici o grijă nu purta. Și nu mînca nicidecum bucate bune și scumpe, ci simple și puține, cît să împlinească nevoia trupului, deși îl sileau părinții să mănînce și să se veselească împreună cu dînșii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieștilor Scripturi, ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpîndu-se, și-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.
Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori și asculta cu multă luare aminte cîntările lui David, prin care își aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtîndu-se în loc liniștit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemînatic la multe feluri de lucruri de mînă din care își cîștiga hrana vieții, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinții lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe și frumoase, iar el, iubitul și doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducîndu-și aminte de cuvîntul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărătești.
După ce a ajuns la vîrsta cea legiuită, au vrut părinții să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, avînd dorința să-și păzească întreagă înțelepciunea și fecioria, pe ascuns lepădîndu-se de lume și de toate cele frumoase și veselitoare ale ei, de părinți și de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns și s-a dus într-o mînăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătățit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curînd de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuți la minte și supărau pe cei credincioși. Pentru aceea, ca să nu-l supere și să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credințe și-a lăsat scaunul și petrecea prin munți și prin peșteri.
Tînărul Grigorie, mergînd la păstorul acesta îmbunătățit, i-a spus că are de gînd să se facă monah. Iar episcopul, văzîndu-l plin de rîvnă dumnezeiască și arzînd cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop și l-a trimis la niște monahi, care petreceau într-un loc prea liniștit și ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoințele și deprinderile monahicești.
Întru acestea petrecînd Grigorie și nevoința cea bună săvîrșind, după cuvîntul Apostolului, punînd suișuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfîntului, iar maica sa dorind să-l vadă și neștiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mînăstirile, schiturile, sihăstriile și pustietățile, pînă cînd cu multă osteneală și după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.
După ce l-a aflat și a înțeles că vrea să se facă monah și să slujească lui Dumnezeu întru feciorie și întru curățenie, ea, ca o binecredincioasă și de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mîntuirii; ci mai ales l-a lăudat și l-a învățat să fie mare la suflet și îndrăzneț către nevoințele monahilor. Numai aceasta l-a rugat: să meargă într-o mînăstire de obște, care se află la locurile de primprejur în care era și un frate al lui, ca astfel amîndoi să se nevoiască și să aibă unul prin altul mîngîiere și ajutor.
Deci, Sfîntul Grigorie, văzînd că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vîrtos ajutătoare spre mîntuirea fratelui său - căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinții lor, cînd aceștia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale și s-a dus în acea mînăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste și prietenie cu ereticii.
Acest lucru, după ce l-a înțeles sfîntul, nu l-a suferit, ca un rîvnitor al bunei credințe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraților mînăstirii aceleia, spunînd că nu este vrednic a păstori atîtea oi cuvîntătoare, fiind eretic și luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfîntului și umplîndu-se de mînie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfîntul fără milă. Sfîntul a primit mulțimea loviturilor ca o rouă cerească și mulțumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credință.
Deci a fugit din acea mînăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmînd și canonul 121 al Sfîntului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieși din mînăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtînd pe trupul său rănile care le luase asupră-și de la egumenul eretic pentru adevărata credință. Apoi a mers la altă mînăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon și care era arhimandrit peste toate mînăstirile celor două cetăți. Aceluia i-a spus toate cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătîndu-i și rănile ce le luase de la dînsul.
Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa și, după ce l-a mîngîiat, l-a rînduit să petreacă cu ceilalți părinți și frați ai mînăstirii, dîndu-i canon și rînduială, cum să petreacă și în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea lucrătoare, căci și el era foarte îmbunătățit și prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene și în nevoințele cele monahicești.
Tînărul Grigorie primea învățăturile, sfaturile și îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se așează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune și în nevoințele monahicești. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoștință, în răbdare, în blîndețe, în dragoste către Dumnezeu și către aproapele și, în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraților mînăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cît se vedea cinstit de către toți, cu atît mai mult se smerea, în toate urmînd lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, și ne-a învățat, zicînd: Luați asupra voastră jugul Meu, și vă învățați de la Mine că sînt blînd și smerit cu inima.
Deci, după ce a petrecut în această sfîntă mînăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune și după ce s-a iscusit în toate luptele minții și s-a îmbrăcat cu putere de sus și cu toate armele lui Dumnezeu - cum zice apostolul -, s-a înarmat și s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meșteșugirilor diavolești. Apoi cunoscînd că va putea să locuiască deosebit și, ca un viteaz ostaș, să iasă în cîmpul de luptă cu dușmanul cel nevăzut și să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mînăstirii să-i dea voie a ședea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupești și pămîntești.
Acel bun păstor, cunoscînd rîvna lui cea fierbinte către viața cea desăvîrșită, și dragostea lui către Dumnezeu, apoi înțelegînd că darul Sfîntului Duh s-a sălășluit întru dînsul pentru curățenia și smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat și s-a dus într-o peșteră care era într-o prăpastie adîncă, în care sfîntul a intrat bucurîndu-se, și care nu era departe de mînăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat și acolo mare supărare, căci locuiau în peștera aceea mulțime de draci, încît nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.
Mai înainte cunoscînd diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte și cu toții s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătîndu-se în chip de ostași înarmați cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigînd cu glasuri groaznice și neobișnuite, zicînd: "Ieși din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom și omorî". După aceea s-au prefăcut toți în scorpii și în balauri înfricoșați și au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai și numai pentru a-l înghiți.
Sfîntul, cunoscînd viclenia lor, nu se temea nicidecum de dînșii, și stătea cu vitejie și fără temere, ca un ostaș viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrîngîndu-i și biruindu-i. Iar ei, ca niște valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu și s-au întors rușinați, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după cîtăva vreme, iarăși au năvălit asupra lui Grigorie, și cînd el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl mușcau de picioare, iar cînd sfîntul făcea metanii ei se încolăceau pe mîinile lui și se atîrnau de el ca să nu se ridice în sus, îl mușcau de mîini și îl înțepau cu limbile ca niște ace înveninate încît îi pricinuiau sfîntului mari și nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, și să i-o atragă spre cele pămîntești.
Sfîntul Grigorie, avînd nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile și mușcăturile lor, ci ca pe niște săgetături copilărești le socotea. De aceea, văzînd ticăloșii diavoli că nu pot să-l izgonească și că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peșteră. Însă, nu după multe zile iarăși s-au prefăcut în chip de ostași mulți și au venit în peșteră cu săbii, cu sulițe, cu arcuri și cu unelte de război.
Apoi, năvălind asupra Sfîntului cu strigăte și cu chiote se lăudau că de nu va ieși din peșteră, îl vor omorî. Iar el, însemnîndu-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe niște păianjeni a risipit toate meșteșugurile lor, și pe toți i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: "De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloșii?" Acestea zicînd, s-au risipit, căci rugăciunea Sfîntului îi ardea ca o văpaie de foc și au fugit toți înfricoșați.
După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stînga, pe care le-au adus asupra Sfîntului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său și să-l facă desăvîrșit în toată fapta bună și astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să-l ispitească, după cuvîntul Apostolului, ca să se facă ostaș al Împăratului Hristos și din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmașului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfîntului?
În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinților patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peșteră la Cuviosul, avînd cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, și au zis către dînsul: "Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos și am venit să-ți dăm daruri și puteri asupra dracilor". Dar el, cunoscîndu-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat și s-au făcut nevăzuți. De aceea, văzînd ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare și să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrînare, încît ardea de această patimă, ca și cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeți de fier, înfocate.
Aflîndu-se în acel război cumplit și cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dînsul și-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmașului, i-a dat ajutor și în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită și cuvioasă, care semăna cu maica sa, și aceea l-a întrebat pe Sfîntul, zicînd: "O prea iubitule fiu, care este pricina mîhnirii tale?"
Iar Sfîntul, punîndu-și degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mîna locul unde i-a arătat și desfăcînd rana lui cu degetul ca și cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucățică putrezită, zicîndu-i: "Iată, aceasta a fost durerea ta și nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală". Acestea văzîndu-le, s-a deșteptat și, cunoscînd că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrînare, s-a bucurat și I-a mulțumit.
După aceasta, avînd dorință să vadă pe fratele său, a trimis la dînsul pe ucenicul care îi slujea, cînd avea trebuință de cîte ceva, ca să-l aducă la dînsul acolo în peșteră. Deci, rămînînd el singur, se îndeletnicea cu gîndirea la Dumnezeu în trezirea minții. Iar într-o noapte, aflîndu-se singur stînd la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dînsul o uimire și a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele și, înconjurînd toată peștera și locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ținut mai multe zile, pînă cînd a venit ucenicul de la fratele lui și a bătut în ușa peșterii ca să-i vestească despre acesta.
Sfîntul auzind, s-a trezit ca dintr-o beție din vedenia aceasta. Și după ce i-a deschis ușa, văzînd pe ucenicul său, l-a întrebat, zicînd: "Cum te-ai întors așa degrabă, frate?" Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: "N-am venit curînd, părinte. Căci, neaflînd pe cel căutat și zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă". Cuviosul a întrebat pe ucenic: "Dar cîte zile sînt de cînd te-ai dus și în care zi ai venit?" Iar el i-a răspuns: "Am plecat Duminică de aici și astăzi este joi, a doua săptămînă".
Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atîtea zile, pe cînd lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temîndu-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugîndu-l să facă osteneală și să vină pînă la dînsul, căci are să-i spună un cuvînt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea așa: "Grigorie smeritul și nevrednicul monah, scriu prietenului și dascălului meu Simeon să se bucure. Neavînd eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, și tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc și povățuitor, purtător de grijă și rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijești de mîntuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea și eu, îndrăznind către tine, ca și către părintele meu cel dumnezeiesc și iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înștiințez că un lucru mi s-a întîmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu și pe care nu-mi este cu putință a-l vesti altcuiva, fără numai ție, părintelui meu, și de la tine doresc să iau învățătură și sfătuire pentru cele ce mi s-au întîmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău și fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc".
Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmașul. Sculîndu-se îndată s-a dus la dînsul în peștera unde locuia. Sărutîndu-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcînd rugăciune împreună și după rugăciune șezînd, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicînd: "Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ți s-a întîmplat vreo ispită din partea vrăjmașului?"
Sfîntul Grigorie a răspuns către dînsul cu grai blînd și cu multă smerenie: "În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am și mîhnire și bucurie. Mîhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmașul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat și m-a luminat, poate să fie dumnezeiască și mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămînă astăzi de cînd îmi făceam într-o noapte rugăciunea obișnuită, rugîndu-mă singur și slăvind pe Dumnezeu, cînd îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap pînă la picioare și tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.
Acea lumină s-a arătat șapte zile, iar mireasma și acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputințe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; și de alta sufletească, adică de patimile și luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit și am multă pace și liniște în inima mea și mîngîiere în sufletul meu.
Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător și iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuiești și să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putință a ține minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioșiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi și să-mi limpezești judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească și să mă amăgească pe mine nevrednicul".
Arhimandritul, umplîndu-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovnicești, a zis către dînsul: "O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit și te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască și cerească, cu care Preabunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea și milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăția cea aducătoare de moarte.
Deci, nevoiește-te cît poți, știind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci așa răsplătește și preamărește Domnul pe robii Săi, care-și curăță mintea și sufletul de patimile cele trupești și sufletești, și-i face vestiți în lume ca pe niște adevărați robi vrednici de împărăția Lui; ca astfel să folosească și pe alții cu pilda lor cea bună, urmînd faptele lor cele bune, să se mîntuiască și, mîntuindu-se, să dobîndească împărăția cerurilor".
Deci, după ce s-a curățit astfel de patimile trupului și ale sufletului, după ce a primit darul Sfîntului Duh întru sine și, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească și dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei și sfintei credințe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioși bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care știe inima fiecăruia, judecînd că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicînd către dînsul: "Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvîrșire, ieși din pămîntul tău și din rudenia ta și înstrăinează-te pentru folosul tău și al celor ce au trebuință de învățătura ta".
După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sîrguință a ieșit din peșteră și s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă și neputînd merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii și luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflînd multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfîntul s-a rugat să-l primească a merge și el; dar corăbierii, temîndu-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieșeau din port. Însă Sfîntul, îi îmbărbăta, făcîndu-i să îndrăznească prin sfaturile și îndemnurile sale, precum și prin făgăduințele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Și astfel, prin rugăciunile Sfîntului, s-a făcut vreme prielnică și cu vînt bun.
Deci corăbierii, îndemnîndu-se, au plecat și cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuți de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfîntul, însă, avea multă rîvnă să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulțise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane și că mulți se molipsiseră de acel eres, chiar însuși împăratul și boierii divanului împărătesc, și aceasta aducea multă supărare creștinilor adevărați. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credința cea dreaptă și adevărată și să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.
Rămînînd Sfîntul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creștinii de acolo. Căci împărații, fiind atinși de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoșate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Și aceasta era tot meșteșugirea vrăjmașului mîntuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfîntul, neavînd unde să-și plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărătești, l-a primit în casa lui; și astfel Sfîntul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinți, a îmbogățit pe sărac și l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfîntului. Iar cînd voia Sfîntul să plece, săracul acela plîngea foarte mult, temîndu-se ca nu cumva să ajungă iarăși sărac, precum a fost mai înainte. Văzînd Sfîntul pe sărac că plînge și nu îi este cu voie a se duce de la dînsul, a fugit pe ascuns.
Apoi, trecînd prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrînd, l-a întîmpinat pe uliță un tînăr. Văzînd pe Sfîntul și, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrîșnea asupra Sfîntului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mînie nedreaptă asupra Cuviosului, bătîndu-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulțumire, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tînărului aceluia care l-a bătut, ca și Sfîntul întîiul Mucenic Arhidiacon Ștefan.
Mai pe urmă, deșteptîndu-se tînărul ca dintr-o beție din mînia cea drăcească, a întrebat pe Sfîntul: "Cine și de ce neam ești?" Iar el a răspuns: "Sînt creștin, rob adevărat al lui Hristos și umblu ca să propovăduiesc credința cea adevărată oamenilor amăgiți cu eresul luptării contra sfintelor icoane, și să-i întorc de la rătăcire". Iar tînărul, văzînd blîndețea și smerenia Sfîntului și auzindu-i cuvintele cele dulci și blînde, s-a umilit foarte și căzînd la picioarele lui își cerea iertare. Sfîntul, sfătuindu-l și dojenindu-l ca să nu fie atît de mînios asupra aproapelui, nici să-și mai ridice mîna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările și bătăile de la cei de aproape, după cuvîntul Domnului Hristos care zice: De te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeiești sfătuindu-l, l-a iertat și l-a binecuvîntat. Iar tînărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului și de viața lui cea îmbunătățită, s-a dus mulțumind lui Dumnezeu și Sfîntului.
Sfîntul, plecînd de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil și ieșind din corabie, a mers pe jos pînă la un rîu ce se numea Struma. Acolo erau niște tîlhari bulgari care străjuiau țărmurile rîului aceluia și prădau corăbiile ce treceau. La aceștia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dînșii. Iar ei, văzînd îndrăzneala lui, s-au mirat și au zis unii către alții: "Ce fel de om este drumețul acesta, căci nu se teme și nici nu vorbește cu noi, și are atîta îndrăzneală ca și cum ar fi petrecut tot cu noi?"
Și au început a se sfii de dînsul și a-l cinsti ca pe un sfînt al lui Dumnezeu. Iar Sfîntul făcîndu-le semn că vrea să treacă rîul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a rîului și i-au arătat și calea încotro vrea să meargă și nu i-au făcut nici un rău. Căci de fapta bună știu a se cucernici și a o cinsti și vrăjmașii și lucrătorii de rele.
Deci, vrînd Sfîntul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic și, după ce a intrat în cetate, a mers la o mînăstire în care era un pustnic vestit și un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătățiți, cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecînd de acolo s-a dus pe uscat la Corint, și de acolo, căutînd corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care țineau drumurile; dar Sfîntul a zis către dînșii: "Îndrăzniți, căci Dumnezeu păzindu-vă nici un rău nu veți pătimii". Deci, după cuvîntul și făgăduința Sfîntului au plecat și au ajuns la Righion feriți de toată primejdia.
După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic și temător de Dumnezeu. Acolo venind niște cetățeni din vecinătate îl rugau pe Sfîntul Grigorie să primească ceva milostenie de la dînșii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cît de puțin. Sfîntul cunoscînd din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate și răpire, deși nu văzuse pînă atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrînd să-i învețe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicînd: "Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănînc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulți săraci și sărmani i-a sugrumat și le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, cînd trăia, fusese secretar și logofăt al domniei și, nedreptățind pe cei săraci, înmulțea averile domnești".
Deci, de la Righion, Sfîntul intrînd în corabie, cînd voia să pornească, s-a apropiat de dînsul un monah tînăr, vrînd să meargă și el la Roma, slujindu-i în toate trebuințele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încît se învăluia corabia și se purta de valuri și de-abia, cu mare nevoie, a ieșit la uscat. Apoi, făcîndu-se seară, a pus să mănînce. Mergînd călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinîndu-se corabia de valuri, s-a împiedicat și a căzut în mare. Iar Sfîntul, văzînd pe călugăr că se îneacă în mare, și-a plecat genunchii la pămînt și a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mîntuiască de înec și să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultîndu-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic și l-a izbăvit de înec.
Ajungînd la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniștindu-se trei luni, neștiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfîntul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzînd că-l cinstesc oamenii ca pe un sfînt, a fugit de la Roma. Căci, luînd de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viața lui cea îmbunătățită și pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni și nu putea să se ascundă. Lăsînd Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei și acolo închizîndu-se într-un turn ce era în cetate, se liniștea. Iar dracii, într-o noapte, pe cînd Sfîntul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc și i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfîntul, aflînd o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulțime de șoareci mari și-l supărau cînd dormea, sau cînd se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit și s-au făcut nevăzuți.
În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîți bărbați și tineri vedea, întrebuința diferite meșteșuguri ca să-i aducă la desfrînare și mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon și din alte țări, care nu știau viclenia și reaua ei lucrare. Căci îi ajuta și locul acela, deoarece turnul era la țărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfîntul lua pe călători și-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăța și pe ea, aducîndu-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veșnice. Și atît de mult a înduplecat preaînțeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut și călugăriță. Iar casa ei s-a făcut ca o mînăstire, petrecînd de aici înainte toată viața ei în curățenie și înțelepciune adevărată.
Deci, petrecînd Sfîntul acolo în turnul acela, cu multe osteneli și sudori pustnicești, își înmulțea faptele bune sufletești în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, și nu a lăsat pe Sfîntul în pace; ci a intrat într-un balaur mare și înfricoșat, ce era încuibat acolo în acel turn și l-a pornit asupra Sfîntului. Balaurul a alergat cu gura căscată și cu pornire înfricoșată încît ieșea văpaie mare din gura sa și făcea lucruri groaznice vrînd să înghită pe Sfîntul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu s-a dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică și a zis către dînsul: "Dacă ți-a dat Domnul putere ca să mă mănînci, apoi nu sta, căci eu sînt gata să mă dau spre mîncare. Dacă nu poți să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ți găsește alt cuib spre sălășluire ca să te izbăvești de mine".
Atunci balaurul, o, minune, ca și cum l-ar fi bătut Sfîntul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci și firea cea necuvîntătoare știe a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici și a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulți oameni către Dumnezeu prin pocăință, fiind îndemnați de cuvintele învățăturii celei preadulci ale Sfîntului.
Odată a venit la dînsul o femeie îndrăcită și cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă și multe alte minuni a săvîrșit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit și foarte sălbatic, care îl striga pe nume pe Sfîntul. Iar el, văzînd că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac și a tămăduit pe om; dar și el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut și după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins niște oameni și l-au bătut, apoi legîndu-l la ochi voiau să-i taie capul, zicînd că este spion. Iar Sfîntul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblînzească firea cea rea și ucigașă a acelor oameni. Și îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: "Încă tu grăind, iată Eu sînt de față", ascultîndu-i rugăciunea, a îmblînzit inimile lor și nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăți să vadă ce le va porunci pentru dînsul.
Sfîntul, mergînd înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blîndețe și cu smerenie: "Așa îți înveți eparhioții? O, părinte episcop, așa îți este cu plăcere ca să mă vezi omorît de acești oameni răi și netemători de Dumnezeu? Iar episcopul, vrînd să-i bată și să-i pedepsească pentru aceasta, Sfîntul s-a rugat și i-a iertat.
Plecînd de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor și nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieșit dintr-însa și a ajuns la un puț, a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoțînd apă să-și adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfînt a ridicat sulița, ticălosul și pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mîna și stînd în văzduh întinsă și neputînd să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugîndu-l să i-o tămăduiască. Iar Sfîntul Grigorie, apropiindu-se de mîna cea îndrăzneață și, atingîndu-se de dînsa, a tămăduit-o.
Nu mult mai departe l-a întîmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcîndu-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, miluiește zidirea Ta și nu o lăsa să se tiranisească de diavoli". Atunci îndată a ieșit dracul din omul acela și s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară și a petrecut în Mînăstirea Sfîntului Mina, neavînd nici un fel de hrană sau acoperămînt decît o haină pe care o avea ziua și noaptea.
Cînd flămînzea, ieșea din biserică și mergea prin casele oamenilor și unde îi vedea mîncînd intra și el și șezînd la masă cu dînșii, mînca. Așa a petrecut multă vreme. Apoi iarăși se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviință să mănînce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărîre să petreacă nemîncat în biserica mai sus pomenită, pînă cînd îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălțime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, și pe mulți alți îmbunătățiți robi ai Lui în multe chipuri, așa și pe Sfîntul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.
Deci, liniștindu-se Sfîntul acolo, a venit la dînsul o femeie săracă și văduvă. Plîngînd cu amar și rugîndu-se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit și a căzut; deci să-și facă milă de dînsa și să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfîntul, milostivindu-se, a zis către dînsa: "Du-te și începe lucrul și Domnul Dumnezeul săracilor, îți va trimite ajutor". Femeia aceea, avînd credință mare în cuvîntul Sfîntului și părîndu-i-se că a luat ceva în mîinile sale, ducîndu-se a început să pună temelia casei. Și îndată din locul acela a izvorît o mulțime de smoală pe care vînzînd-o, nu numai că și-a zidit casa, cu prețul cel luat pe smoală, ci și hrana sa o scotea sporindu-și toate cele de trebuință, cu îndestulare.
În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemînare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i și împărțind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine și mergînd în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfîntul, se ruga lui Dumnezeu, bătîndu-și pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscînd fapta lui, s-a apropiat de dînsul și i-a zis: "În zadar îți bați pieptul fără folos, că de nu vei împărți la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ți ascultă Domnul rugăciunea". Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoștința Sfîntului și, cerînd iertare de la Cuviosul, s-a dus și a împărțit și partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.
Ascultați și alte fapte mai minunate ca să cunoașteți cît dar avea de la Dumnezeu, căci cunoștea cele ce erau departe și cele viitoare, ca și cum ar fi fost de față.
Liniștindu-se Sfîntul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfîntului și intrînd înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului și a început a juca pe genunchii și pe umerii lui, rîzînd fără rușine. Iar Cuviosul, rugîndu-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu și, suflînd asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcîndu-se în șarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfîntului, iar alt drac a început a azvîrli cu pietre în chilia Sfîntului și striga cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i și rușinîndu-i, diavolii s-au dus amîndoi. Căci Sfîntul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscînd toate meșteșugurile lor, le strica lesne ca pe niște țesături de păianjen.
Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfîntului Mina, șezînd deasupra unui stîlp, făcînd și lucru de mîini. Iar Sfîntul Grigorie, avînd mai dinainte cunoștință de la Duhul Sfînt de mutarea lui grabnică din viața aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicînd: "Lasă-te de lucrul mîinilor tale și îngrijește-te de suflet, că s-a apropiat sfîrșitul zilelor tale și vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit". Deci, după cuvîntul Cuviosului, după puține zile stîlpnicul s-a dus la Domnul.
Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvîntare și sfătuire. Cînd voia să plece, Cuviosul i-a zis: "Mergi cu pace și spune-i părintelui tău să-și pregătească mormîntul, că are să se sfîrșească". Și după puține zile după proorocirea Sfîntului, Ava acela a adormit.
Erau alți doi frați după trup, cunoscuți și prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducînd multe pricini. Sfîntul cunoscînd mai dinainte cele ce avea să li se întîmple, a zis către dînșii: "Eu vă sfătuiesc cele ce vă sînt de folos, dar de vreme ce nu primiți sfătuirea mea cea folositoare și vă socotiți nevrednici de dînsa, pentru frica, micșorarea și împuținarea voastră de suflet, să știți că în acest an veți fi luați de oaste, deși voi nu voiți aceasta". Iar ei, socotind că Sfîntul le zice aceasta despre oastea cea pămîntească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul și au murit amîndoi.
Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac și făcea multe neorînduieli ca să-l ocărască și să-l bată ceilalți frați care petreceau aproape de dînsul. Iar aceia, văzîndu-l făcînd nebunii, l-au prins, l-au legat și l-au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfîntul, cunoscînd adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut și neadevărat al monahului aceluia, zicîndu-i: "Minți, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ți folosește această fățărnicie, căci, dacă voiești să te mîntuiești și să dobîndești împărăția cerurilor, lasă-ți această fățărnicie și apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine și cu înlesnire te vei mîntui".
Un om oarecare avea multă dragoste și evlavie către Sfîntul și venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întîmplat de a aflat un om mort în drum și, trecîndu-l cu vederea, s-a dus la Sfîntul. Iar Cuviosul, cînd l-a văzut a zis către dînsul: "O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întîlnit în drum, și apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea și nu l-ai socotit întru nimic?" Iar el, auzind cuvîntul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoștința lui.
Un boier avea dregătorie de comit, și căzînd într-o greșeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpînitorului Tesalonicului, care îl și închisese în temniță și îi hotărîse pedeapsa. Iar Sfîntul nici nu auzise nimic din cele despre dînsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetății. Ci, de la Dumnezeu înștiințîndu-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia și cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniță și de la moarte.
Odată Sfîntul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părțile Sclavoniei și să se sălășluiască în munții de acolo. Deci, pornind și mergînd puțină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzînd această grabnică întoarcere, a zis către dînsul: "Dar pentru ce, părinte, te-ai întors așa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?" Sfîntul a zis către dînsul: "Frate, doream să mergem și să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, și nu de multă vreme, prin voința lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulțime de oaste de barbari care au prădat și au omorît pe toți locuitorii acelui loc, încît curgea sîngele șiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetățile și le-au pustiit". Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: "Fără semn și fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc".
Un monah era dator unui tînăr un galben și mergînd monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dînsul i-a spus și aceasta: că este dator cu un galben cutărui tînăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dînsul: "Sîrguiește-te a plăti cît de curînd, ca să nu rămîi dator în veacul ce va să vie. Căci tînărul acela căruia îi ești dator degrabă va muri".
După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoștința mai înainte a sfîntului și degrabă a plătit datoria. Iar tînărul acela, după proorocia Sfîntului, peste puține zile s-a dus către Domnul. După moartea și îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi și i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristîndu-se de moartea tînărului, a zis către cel care îi adusese vestea: "Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregătește-te de aceasta, căci curînd te vei duce și tu după dînsul". Și după proorocia Sfîntului s-a dus și acesta din viața aceasta.
Alt monah, anume Atanasie, care avea viața împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gînd să mă duc la Constantinopol. Și mergînd la Sfîntul să iau binecuvîntare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: "Am văzut un monah, anume Atanasie, vrînd să meargă la Constantinopol, și punîndu-și în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo și s-a întors înapoi, iar eu am zis către dînsul: "Au doar pentru mine ți s-a descoperit aceasta, părinte?" Iar el a zis: Da".
Apoi trecînd trei săptămîni, noi ne-am pregătit de călătorie și, punînd în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfîntul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvîntare, căci voia să se ducă și el în Bizanț pe uscat. Și, avînd să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfîntul binecuvîntare și rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oști. Iar părintele nostru Grigorie, apucîndu-mă de mînă, a împreunat mîna mea cu mîna lui Gheorghe și strîngîndu-le pe amîndouă a zis: "Mergînd cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit și pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri și strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dînsul".
Deci eu, uitînd de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Și luînd iarăși binecuvîntare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cîrmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, și l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cîrmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins și au legat pe Gheorghe, m-am rugat lor cu multă sîrguință și de-abia l-am izbăvit din legături.
Mergînd noi de acolo și ajungînd la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cîrmuitorului iarăși a prins pe Gheorghe și vrînd să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie și cu dumnezeieștile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo și am călătorit puțină cale, am ajuns la un rîu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.
Apoi mai călătorind, am ajuns la mare și, intrînd în corabie, am plutit cu bună sporire și fără nici o supărare din partea tîlharilor de mare, care pîndeau pe acolo. Așa am ajuns la Bizanț, și eu am hotărît să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-și toate treburile sale cu bine și luînd o boierie de la împăratul care se numește Ilustrie, întorcîndu-se acasă, a mers la Cuviosul și îmbrățișînd și sărutînd cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, și cum, prin dumnezeieștile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.
După trei luni a venit și Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu și, zăbovind puțină vreme, ne-am dus amîndoi la muntele Olimpului și acolo petrecînd puțin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieșind din muntele Olimpului, a mers întru întîmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzînd pe părintele său că vine spre dînsul, i-a zis: "Preacinstite părinte, pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd". Iar Cuviosul a zis: "Și eu iarăși pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te ostenești căutîndu-mă".
Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfîntului Mare Mucenic Mina. Lîngă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul și s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungînd-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, "că n-ai - a zis el către dînsul -, nici o supărare de la dînsa". Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mîniindu-se încă și mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.
Cuviosul, văzînd firea lui cea nemilostivă și fără de omenie, lăsîndu-l în pace, se liniștea după obiceiul lui și se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor și scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbîndă asupra monahului cel nemilostiv și nesupus, trimițînd asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău și n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, pînă cînd l-au dus la Cuviosul și a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduința lui și milostivindu-se spre dînsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu și îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-și în fire, a mulțumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.
Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea și liniștea Cuviosului și rîvnind vieții lui celei îmbunătățite, a vrut să-și facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, ca avîndu-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începînd a lucra la chilie, au ieșit niște vipere dintr-o piatră și l-a mușcat una de picior și alta de mînă. Și mîhnindu-se foarte mult și temîndu-se de moarte a alergat la Cuviosul și căzînd înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl mușcaseră viperele.
Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dînsul: "Du-te și te atinge de mormîntul Preacuviosului David și el te va tămădui". Iar Petru, durîndu-l mușcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: "O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, și nu voi înceta supărîndu-te, pînă cînd, milostivindu-te, mă vei tămădui și mă vei izbăvi de durerile morții ce m-au înconjurat, căci cred că poți să mă tămăduiești". Atunci Cuviosul, făcîndu-i-se milă de dînsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de mușcăturile acelea, și numaidecît s-a făcut sănătos și a mulțumit Sfîntului.
O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască a-și pierde vederea. Venind la Sfîntul, se ruga cu lacrimi, zicînd: "Robule al lui Dumnezeu, fie-ți milă de mine păcătoasa și mă izbăvește de cumplita durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina". Iar el, rugîndu-se lui Dumnezeu și făcînd cu sfînta lui mînă semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit și a preamărit pe Dumnezeu.
Petrecînd Cuviosul în chilia sa, liniștindu-se și îndeletnicindu-se cu nevoințele cele pustnicești, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovnicești și pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopțile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, șezînd și vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieșind din gura Cuviosului foc și lumina toată fața lui, căci dădea raze ca soarele. Și nu numai o dată, sau de două ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.
Văzînd această minune, s-a înfricoșat ucenicul, și căzînd la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea cînd ședea de vorbă cu dînsul. Iar Cuviosul, cu blîndețe și cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dînsul: "Aceasta o pricinuiește credința ta, fiule, căci eu mă știu pe mine că sînt om păcătos. Însă zic ție: că de se va curăți omul pe sine de patimile trupului și ale sufletului, atunci, după cum însuși Hristos a zis: "Tatăl și Fiul și Sfîntul Duh vin să se sălășluiască în unul ca acela". Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăiește el, ci Dumnezeu, Cel ce locuiește întru el. După cum zice: Voi veni și locaș la el voi face. Și cuvîntul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit".
"Însă și tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăți pe tine de patimile trupului și ale sufletului, și dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, și dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuși să-i dezrădăcineze și focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele și să înmulțească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci și tu te vei face locaș îndemînatic, curat și vrednic de sălășluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalță către El, ziua și noaptea, din adîncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.
Apoi mi-a trimis sabie cu amîndouă părțile ascuțite și aurită, a cărei frumusețe nu pot a o spune, și dintr-însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ți-a descoperit ție de le-ai văzut. Deci, păzește-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viață, ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ție ți-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit și nevoitor către fapte bune".
Un mirean avea multă dragoste și evlavie către Cuviosul, și venind odată să ia binecuvîntare de la el, cînd voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: "Gătește-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viața aceasta vremelnică". Iar el ascultînd cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată și-a împărțit toată averea la săraci și făcîndu-se monah iscusit, după puțină vreme a răposat în Domnul.
O femeie care avea mare durere de cap și pătimea rău, ca și cum ar fi fost îndrăcită, neavînd altceva ce să facă, a venit la Sfîntul și, luînd binecuvîntare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzînd cu totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dînsa, și-a pus mîinile pe capul ei și, făcînd rugăciune către Dumnezeu, i-a șters sudorile de pe față și în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbințeală și durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurîndu-se, preamărind pe Dumnezeu și mulțumind Cuviosului.
Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-și toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul și s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe cînd îl scuturau frigurile și îl chinuiau; iar cînd s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri și s-a făcut sănătos.
Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neștiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toți socoteau că pătimește de o boală firească. Însuși dracul din dînsul grăia către Cuviosul, zicînd: "Grigorie, iarăși ai venit să mă izgonești și de aici?" Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la șale și la pîntece. Și iarăși a început dracul a striga, zicînd: "Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi și mă izgonești și de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mîinile către Dumnezeu și se roagă Lui, ca să mă izgonească și de aici. De aceea iată ies și mă duc de frica Lui, și de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu". Acestea zicînd, a ieșit diavolul în fața tuturor și îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.
Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic și împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care și următoarea: "Ieșind noi din chilie, într-o dimineață, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, și mergînd pe cale, mi s-a întîmplat de m-am depărtat de Cuviosul și de frații cu care eram, și m-am rătăcit; apoi căutînd pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al șaselea ceas din zi, umblînd și căutîndu-l și uitîndu-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.
Iar cînd am zis: "Iată-l pe părintele!", el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Și abia după trei zile întorcîndu-mă, am venit la Cuviosul și i-am zis: "Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?" Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întîmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: "Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, pînă te-ai dus în cutare sat; atunci m-am despărțit de tine precum și tu singur știi".
Însă și Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicînd: "Că de multe ori am stat în biserică și mi s-a arătat Cuviosul, cîntînd împreună cu mine, și îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puțină vreme iarăși mi se arăta, stînd în același loc unde stătea și altădată.
Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputință, însă dînsul nu voia. Iar bolnavul, aflînd vreme potrivită, cînd s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său așternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credință. Cuviosul, venind și găsindu-l culcat în așternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dînsul: "Nu mă voi scula, pînă nu mă voi face sănătos!" Atunci, atingîndu-se Cuviosul cu mîna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculîndu-se sănătos.
Un cuvios care petrecea pe un stîlp, trimițînd odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmașul, urîtorul mîntuirii oamenilor și pierzătorul, a meșteșugit și a adus o femeie să slujească stîlpnicului aceluia, pînă cînd îi va veni ucenicul, zicînd că este cunoscută și rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare și petrecînd ea multă vreme lîngă stîlpnicul și slujindu-l, așteptînd venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stîlpnicului dorință necinstită. Fiind și femeia aprinsă de aceeași dorință, se silea să se suie la stîlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea și să se nască păcatul.
Cunoscînd-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înțeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinței, după cuvintele înțeleptului, care zice: "Frații întru nevoi, de bună treabă să fie", și "Frate pe frate ajutînd, sînt ca o cetate nebiruită"; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin și de mare bucurie diavolilor. Și deși era foarte slab cu trupul, îndată luîndu-și toiagul, s-a dus acolo și a gonit pe femeie cu mare rușine. Iar pe stîlpnic, dojenindu-l și mult învățîndu-l pentru folosul sufletului, și întărindu-l, l-a lăsat în pace.
Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covîrșesc mintea noastră și cuvîntul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune și darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum și la ce înălțime de fapte bune se suise acest sfînt de Dumnezeu înțelepțit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunînd toate faptele bune, s-a făcut locaș al Sfîntului Duh și a ajuns la culmea faptelor bune.
Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricînd toate împiedicările vrăjmașilor și povățuind la calea pocăinței. Cu privegherea a izgonit lenevirea și atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmașul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înțelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrînarea ucigătoarelor patimi și izgonirea plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfîntului Duh.
Sărăcia lui era apostolică și îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă își acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atît de mult și-a curățit sufletul și trupul de toate patimile, încît s-a făcut vrednic de preoție și hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic și de Dumnezeu ales, slujind Sfînta Liturghie cu inima zdrobită și cu duhul smereniei.
Avea încă și răbdare multă, încît toate ispitele ce i se întîmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blîndețe le înlătura, urmînd pe părinții cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri și întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credință și pe toți ceilalți. Cu smerenia lui a smerit și pe cei tineri și mîndri; îngîmfarea slavei deșarte a lepădat-o și a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită și proastă. Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blîndețe și cucernicie, de aceea a moștenit pămîntul, cum zice Domnul.
Dragostea și milostivirea atît de mult le-a cîștigat-o Cuviosul Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva și toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe niște pricini de bucurie, păzind pînă la sfîrșitul vieții sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea și milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credința cea dreaptă, și în cuvinte și în fapte, avînd către dînsa rîvnă nemărginită și înfocată.
Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa și pe toți îi învăța cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane și să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bîrfesc cei fără de minte și nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulți de urîciunea aceasta și i-a povățuit la dreapta credință, făcîndu-i să-și verse și sîngele pentru aceasta; după cum și el mărturisește, către toți, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, și fără bătăi și fără răni a luat cununa mucenicească.
Pe lîngă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată și sfînta rugăciune în inima lui, avînd mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu și se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinții îngeri lăudîndu-L și slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăției cerurilor și negrăita dulceață a fericirii dumnezeiești.
Deci, petrecînd cu astfel de cuvioșie și văzînd cele cerești fiind încă pe pămînt, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Și vrînd Dumnezeu ca să-l cheme la Sine și să-l așeze în ceata îngerească ca pe un înger pămîntesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească și să-l odihnească în bucuria drepților și preacuvioșilor, ca unui drept și preacuvios pustnic desăvîrșit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea pe pat nemișcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l ușureze de boala aceea și să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle și să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui și a ridicat de la dînsul patima aceea și i-a dat- o pe cea care a cerut-o; și atît de mult i s-a umflat trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vînt și numai după glas se cunoștea.
Acestea pătimindu-le Cuviosul în orașul Avlon, lîngă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era și stareț și unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte și a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemîndu-l la sine, scriindu-i astfel: "Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta și foarte mă mîhnesc și ca să nu se scurteze viața mea, fără de vreme, cu amară și jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viață, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ție îți va da putere și vei putea veni, ca și auzind învățăturile tale bune și vorbele dulci și de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună și să mulțumim bunătății lui Dumnezeu".
Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul și starețul său, deși era foarte slab și obosit de bătrînețe și de nevoințele pustnicești, cum și de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu și întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat și de dragostea și dorul către duhovnicescul său părinte și învățător, a trecut toate cu vederea, bătrînețe, slăbiciune, boală și lungimea călătoriei, și pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii și cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci pînă atunci fusese închis în temniță, din porunca lui Leon Armeanul, care împărățea atunci, pentru mărturisirea bunei credințe și pentru cinstirea sfintelor icoane.
Deci, văzîndu-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mîngîiat foarte, apoi, sărutîndu-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pămînt și a îmbrățișat picioarele starețului și părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfîntul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu și rudenie după trup, căci din tînără vîrstă îl crescuse și-l povățuise la calea mîntuirii și a viețuirii pustnicești. Apoi după ce s-au bucurat și s-au mîngîiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovnicești și de folos sufletului, s-au despărțit. Sfîntul Simeon s-a dus iarăși la mînăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.
Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită și necăutîndu-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, și-a cunoscut mai înainte mutarea sa și a zis către frații care erau cu dînsul: "Fraților, îndrăzniți, că sfîrșitul vieții mele s-a apropiat. Deci luați-mă și duceți-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfîrșitul meu". Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dînsul și ridicîndu-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Și după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, și-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri și a adormit cu părinții lui, ajuns întru bătrîneți adînci și desăvîrșit în faptele pustnicești.
Frații, după fericitul lui sfîrșit, au pregătit cele de îngropare și cînd îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele și sfintele lui moaște, s-a apropiat cu credință un bolnav care avea o boală cumplită, încît nu putea să stea drept, ci era aplecat și gîrbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, părîndu-i că a pus cineva mîna pe el, s-a întors și a întrebat pe fratele care era aproape de dînsul: "Au tu te-ai atins de mine?" Iar el a răspuns: "Nu, nu eu". Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaștele sfinte ale Cuviosului și i-a dat îndată tămăduire și s-a îndreptat de gîrbovirea lui, neavînd nici urmă de boală.
După ce s-au îngropat sfintele moaște în pămînt, un alt om avînd un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni și se apropie de mormîntul Sfîntului și, stînd acolo, chema numele lui în ajutor. Frații care erau și petreceau în acea mînăstire unde era îngropat Sfîntul, judecînd cu toții că nu se cade să îngroape în pămînt un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaște. Iar cel îndrăcit, petrecînd puține zile lîngă racla Sfîntului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui și făcîndu-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.
Un altul iarăși era supărat de un duh necurat, ca și cel dintîi. Acesta, cum a venit și s-a atins de moaștele Sfîntului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat și s-a dus la casa sa bucurîndu-se.
Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) și mulți ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaște ale Sfîntului și numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieșeau din racla Sfîntului, îndată s-a tămăduit.
Un altul, avînd o rană nevindecată de mulți ani și neputînd nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit și s-a uns cu mir de la Sfîntul și îndată s-a tămăduit.
O femeie oarecare se chinuia de trei zile și nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimițind la sfintele moaște și aducîndu-i-se untdelemn din candela Sfîntului, numai ce s-a uns cu dînsul și îndată a născut fără nici o durere.
O altă femeie, avînd o boală grea în părțile ascunse, pătimea foarte rău și nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaște și și-a pus capul pe sicriul Sfîntului, mărturisindu-și patima cu credință, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.
Un om avea mare durere de cap și nemaiputînd răbda durerea, a venit la sfintele moaște și s-a atins cu capul de racla Sfîntului Grigorie, și întru acea noapte i s-a arătat Sfîntul în vis și l-a apucat de creștet și i-a despicat capul în două, și, scoțînd o bucată de carne putredă, i-a zis: "Iată, din această pricină ți-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace și fii sănătos". Și sculîndu-se din somn, s-a simțit cu totul sănătos și s-a dus mulțumind și slăvind pe Dumnezeu.
Alt frate avea atîta război și sminteală în trupul lui, încît îi primejduia mîntuirea. Acesta, ducîndu-se la mormîntul Sfîntului Grigorie, și-a mărturisit patima cu lacrimi și a cerut ajutor de la dînsul. Și îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui și a rămas fratele nesupărat și neispitit, slăvind pe Domnul și mulțumind Sfîntului.
Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari și, ținut fiind multă vreme închis în temniță împreună cu mulți alții, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toți. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfîntul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Și, adormind puțin, către ziuă, i s-a arătat sfîntul în vis și i-a zis: "Nu te teme, Petre, că nu vei muri!" Și făcîndu-se ziuă, toți cei ce erau închiși își așteptau moartea. Iar Sfîntul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare și de la moarte. Și întorcîndu-se către sfintele moaște ale Sfîntului, i-au dat mulțumire pentru izbăvire.
O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani și venind la Sfîntul ca la un liman liniștit, și petrecînd cîteva zile, cu rugăciunile Sfîntului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, și s-a întors acasă sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat și iarăși s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăși a alergat la racla Sfîntului, mărturisindu-și păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi și cu făgăduință că de acum înainte nu va mai păcătui. Și, cerînd izbăvire cu credință neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat și s-a dus acasă bucurîndu-se, slăvind pe Dumnezeu și mulțumind Sfîntului Grigorie.
Sfintele lui moaște au rămas multă vreme în acea sfîntă mînăstire în care s-a săvîrșit Sfîntul și dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credință neîndoită către dînsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.
Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Țara Românească de sfinte mînăstiri, zidind din temelie Sfînta Mînăstire Bistrița, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, în județul Vîlcea, pe apa Bistriței, și vrînd să o împodobească cu un odor scump și sfînt ca acesta, cu multă sîrguință și multă rugăciune către Dumnezeu și către Sfîntul, le-a adus cu mare cheltuială din mînăstirea unde se aflau, în sfînta mînăstire cea din nou zidită și le-a așezat acolo, cu multă cinste și evlavie, în sfînta biserică în partea dreaptă.
De atunci pînă în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi și nestricate, îzvorînd mireasmă preafrumoasă și dînd tămăduiri pentru tot felul de boli, ca și mai înainte, la cei ce aleargă cu credință către ele. Căci darul și sfințenia aleșilor lui Dumnezeu este neîmpuținată. Iar țara o păzește și o ocrotește de multe feluri de necazuri și de primejdii.
Cred că ajung cele scrise pînă aici, pe care, pe scurt le-am scris, pentru dragostea voastră, ca să se arate fapta cea bună și îndrăzneala Sfîntului Grigorie către Dumnezeu. Căci de aș fi avut - zice scriitorul vieții sfîntului -, zece limbi și tot atîtea guri, tot nu mi-ar fi ajuns să-l laud după cuviință și de ajuns. Iar tu, o! fericite părtaș al cuvioșilor părinți, vorbitorule cu sfinții îngeri, Sfinte al lui Dumnezeu Părinte Grigorie, cerescule om, pămîntescule înger, roagă-te totdeauna pentru noi, slugile și robii tăi, și izgonește de la noi toată ispita și toată greutatea, izgonește cu toiagul rugăciunii tale împerecherile din Biserica lui Hristos Dumnezeu, că au înconjurat-o acum ereticii din toate părțile, ca niște lei și ca niște pui de lei, și caută să o răpească și să o înghită.
Așa, sfinte al lui Dumnezeu, alungă departe de la dînsa tot eresul, că poți cîte voiești, căci te afli în lumină înaintea Domnului și locuiești în locașurile cele nestricăcioase, după ce ai păzit nestinsă făclia faptei bune celei pustnicești. Și acum primești negrăitele bunătăți ale desfătării și ale fericirii veșnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava și stăpînirea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, și cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie
Copyright © 1999-2021 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.
