Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața și nevoințele Sfîntului Preacuviosului Părintelui nostru Paisie de la Neamț
(15 noiembrie)

Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut la douăzeci și unu decembrie, 1722, în orașul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoți dintre care unii au îmbrățișat viața monahală, precum bunica și sora mamei sale. Din botez a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, care se cinstește la 21 decembrie, ziua nașterii Cuviosului Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa Irina se îngrijea de buna creștere a celor doisprezece copii, dintre care fericitul Paisie era al unsprezecelea.

Murind tatăl său, pe cînd Petru avea numai patru ani, binecuvîntata sa mamă i-a dat de mic o educație creștinească. La vîrsta de doisprezece ani l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să învețe carte duhovnicească la Școala Frăției din Kiev, cunoscută și sub numele de "Academia Movileană". Aici învățau carte și teologie toți fiii aleși ai preoților și demnitarilor ucrainieni și chiar moldoveni, cu care erau în bune relații creștinești.

După patru ani de școală, sufletul fericitului Petru nu-și găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfînt îl chema la marea nevoință a vieții monahale, unde, prin multe osteneli și neadormită rugăciune, sufletul rîvnitor se curăță de patimi și se unește cu Hristos. De aceea, părăsind în taină școala și familia, în toamna anului 1739, pe cînd avea șaptesprezece ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mînăstirea Medvedevschi, unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.

După ce zăbovește puțin timp în marea lavră Pecersca, fericitul Platon, negăsind pace și liniște duhovnicească în mînăstirile ucrainiene, călăuzit de mîna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăsește patria sa și se duce în Moldova. Aici viața monahală isihastă era în mare înflorire, fiind ferită de tulburarea uniației catolice poloneze, care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest.

După ce poposește la cîteva mînăstiri și sihăstrii, fericitul Platon se stabilește la schitul Trestieni, în ținutul Buzăului. Aici se nevoiau cîțiva călugări isihaști vestiți, în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului - părintele său duhovnicesc -, și Cuviosul Onufrie Sihastrul. Platon stă la Trestieni puțin. Apoi se mută mai sus, pe valea Buzăului, la schitul Cîrnu, aproape de marele pustnic Onufrie, de la care mereu cerea cuvînt de bună sfătuire duhovnicească pe calea mîntuirii.

Nevoindu-se Platon în schitul Trestieni, a fost rînduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvățat a face mîncare și firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar cînd să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greșeală toată mîncarea pentru care a plîns mult, cerîndu-și iertare. În altă zi a fost rînduit să facă pîine la brutărie. Însă și aici a pătimit aceeași ispită. Căci, neștiind cum să prepare aluatul și neavînd putere să-l frămînte cît trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frămîntat din nou. Dar în cuptor, neștiind să potrivească focul, toată pîinea a ars pe vatră. Atunci rasoforul Platon, cerîndu-și iertare în genunchi de la părinți, a plîns de mîhnire în toată ziua aceea.

Mai tîrziu, după ce Platon ajunge călugăr și stareț la Mînăstirea Neamț, spunea ucenicilor săi: "Fiilor, cei ce vin în obștea noastră să nu se descurajeze, văzînd nepriceperea lor în unele ascultări, că și eu am fost la fel. Ci să aibă răbdare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sîrguință, vor ajunge să izbutească în orice lucru".

Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puține zile va veni marele stareț Vasile de la Poiana Mărului în schitul Trestieni și dacă îl va vedea așa tînăr și ager la minte îl va sili să primească preoția. Atunci Platon, mulțumindu-i, i-a zis: "Părinte Dosoftei, eu pînă la moarte aș dori să rămîn simplu monah, căci nu sînt vrednic de o treaptă așa de mare!" "Dumnezeu să-ți ajute, frate!", a adăugat bătrînul.

Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rînduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănînce struguri decît după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mînca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci Platon, rușinîndu-se, și-a mărturisit greșeala neascultării, cerîndu-și cu lacrimi iertare.

Spuneau părinții din schit despre Platon și acest lucru vrednic de crezare. Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit așa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Cînd s-a deșteptat slujba era pe la jumătate. Atunci de mare mîhnire a început a plînge și s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a rușinat să mai meargă la Liturghie și la trapeză cu frații, ci ședea în chilie plîngînd; atît era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme rasoforul Platon, nu mai dormea culcat pe pat, ci șezînd pe un scăunel, ca să se poată deștepta la Utrenie.

Nevoindu-se smeritul Platon la schitul Cîrnu, se ducea adesea în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales și plin de dar, pentru a-i cere cuvînt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrînul despre patimile trupești și sufletești și despre luptele cele cu vicleșug ale diavolilor, a adăugat și acestea: "Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mîntuit nici unul dintre sfinți. Dar cel ce cade la Hristos cu credință și cu dragoste, cu smerenie și cu lacrimi, aceluia i se dau mîngîieri și negrăite bucurii, pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sînt lacrimile nefățarnice izvorîte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimțitor către bunurile lumii acesteia".

După patru ani de nevoință duhovnicească în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfîntul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai tîrziu: "ca nu cumva părinții moldoveni să mă silească să primesc preoția".

Sosind în Muntele Athos, a mers prin toate mînăstirile și sihăstriile să-și găsească un povățuitor iscusit. Dar negăsind un duhovnic după dorința lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile, în multă lipsă și osteneală, în rugăciune și citirea Sfinților Părinți, în lacrimi și priveghere ziua și noaptea.

Nevoința fericitului Platon în singurătate era destul de grea și anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi și cîntarea psalmilor; mîncare primea o dată la două zile și atunci numai pesmeți și apă, afară numai de sîmbete, duminici și praznice; iar sărăcia lui era covîrșitoare. Trăia numai din pomană. Avea numai o dulamă și o rasă, și acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculț, chiar și iarna și fără cămașă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăția lui. Nici ușa chiliei lui nu o încuia vreodată, cînd pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinților Părinți pe care le împrumuta de la mînăstiri.

În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfîntul Munte marele stareț Vasile de la Poiana Mărului și a zăbovit cîteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, starețul Vasile l-a călugărit pe Platon, punîndu-i numele de Paisie. Apoi, bătrînul l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoința pustnicească și să-și aleagă calea împărătească, zicînd:

"Toată viața monahicească se împarte în trei părți: prima este viața de obște; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită și cale împărătească sau de mijloc, avînd toate în comun; a treia este nevoința de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaților sfinți și desăvîrșiți. În timpul de față, însă, unii călugări și-au născocit al patrulea fel de rînduială monahicească. Fiecare își face chilie unde îi place, trăiește singur și se conduce singur după voia sa. Aceștia nu sînt pustnici adevărați, ci niște samavolnici, pentru că și-au ales un chip de viață care nu este după măsura puterii lor, lepădînd ascultarea obștească".

"Unii dintre aceștia zic: "Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi ca să mă feresc de grăirea deșartă și de osîndirea altuia". Dar știi tu prietene, că aceste vorbe ale tale mai mult te rușinează decît te îndreptățesc? Pentru că și Părinții Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească, iar mîndria, părerea de sine, viclenia și altele asemenea îngîmfă și fac pe om trufaș".

Apoi iarăși zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie: "Mai bine este să trăiești împreună cu un frate să-ți cunoști slăbiciunea și măsura ta, să te căiești, să te rogi înaintea Domnului și să te curăți în toată ziua, prin harul lui Hristos, decît să porți în tine trufia și părerea de sine, să le ascunzi cu viclenie și să te hrănești cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puțină vătămare celui pătimaș".

În altă zi, starețul Vasile i-a zis iarăși: "Schivnicia înainte de vreme este pricină de mîndrie, după cuvîntul Sfîntului Varsanufie. Deci dacă pe cel slab schivnicia îl duce la mîndrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăznește la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? Iar petrecerea în viața de obște, după porunca Domnului - spunea marele stareț -, dă monahului rîvnă la tot lucrul, deși i se împotrivește satana. Aici nu are loc iubirea de sine și părtinirea, care de obicei stăpînesc pe cei ce trăiesc în singurătate. Căci celor ce au trăit la început în viața de sine, li se pare grea viața de obște. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înșine ne dă rîvnă și hărnicie; iar cînd lucrăm pentru frați se ivește numaidecît lenea și cîrtirea".

Apoi spune: "Cel ce trăiește singuratic, lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăiește în obște, lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioșii, să ținem calea împărătească, petrecînd mai mulți la un loc. În felul acesta și ispitele le vom birui și de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!"

Începînd fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulți frați, după sfatul starețului Vasile, duceau lipsă de preot. Deci îl rugau frații cu lacrimi pe Paisie să primească preoția, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic. Atunci, unii din bătrînii Muntelui Athos au zis Cuviosului: "Cum poți tu să înveți pe frați să asculte și să-și taie voia, cînd tu nu faci ascultare și respingi lacrimile atîtor oameni? Vădit lucru este că tu iubești voia ta și crezi minții tale mai mult decît vorbele celor mai bătrîni cu anii și cu mintea. Oare tu nu știi unde duce neascultarea?" Auzind aceste cuvinte Paisie, s-a supus voii părinților și a primit preoția.

Se spune despre obștea Cuviosului Paisie de la schitul Sfîntul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvîrșită armonie și rîvnă duhovnicească. Pe lîngă participarea zilnică la slujbele bisericești, frățimea se îndeletnicea și cu lucrul mîinilor în deplină dragoste, smerenie și tăcere. Iar fericitul stareț se ostenea ziua la facerea de linguri, iar noaptea o petrecea în citirea și transcrierea cărților Sfinților Părinți, sacrificînd pentru somn pînă la trei ceasuri. Apoi avea darul lacrimilor, căci vărsa multe lacrimi cînd săvîrșea Sfînta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

Patriarhul Serafim, care petrecea în Mînăstirea Pantocrator îl chema pe starețul Paisie în lavră de cîteva ori pe an pentru a sluji Sfînta Liturghie. Și se foloseau toți văzînd pe Cuviosul slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu fața stropită de lacrimi și absorbit cu totul de sfînta slujbă.

Starețul Paisie iubea tare mult citirea cărților Sfinților Părinți. Iată ce răspundea el starețului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: "Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărți pentru mîntuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Așa este și cel ce citește cărțile Sfinților Părinți. Una îl învață dreapta credință; alta îi vorbește de tăcere și rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie și răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Așadar din multe cărți patristice învață omul să trăiască după Evanghelie".

Altora le zicea Cuviosul Paisie: "Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viața de obște și îndrăznește în mîndria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegîndu-și viața de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic!" Apoi zicea: "Viața de obște și sfînta lucrare din ea care este rădăcina vieții călugărești, le-a așezat pe pămînt Însuși Hristos Mîntuitorul, dînd pildă oamenilor petrecerea Sa și a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieștilor Lui porunci. Căci nici o altă viețuire nu aduce călugărului atîta sporire și nu-l izbăvește așa curînd de patimile trupești și sufletești, ca viața de obște prin fericita ascultare. Și aceasta datorită smereniei care se naște din ascultare".

Despre dragostea cea duhovnicească iarăși învăța pe ucenici, Cuviosul Paisie: "Petrecerea în viața de obște a fraților adunați în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi unește așa de mult prin dragoste, încît toți devin un singur trup, avînd un singur cap - pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie și un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnîndu-se unul pe altul la lupta cea bună, supunîndu-se unul altuia, purtînd sarcinile unul altuia".

Apoi zicea: "Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina și temelia vieții călugărești, este strîns legată de viața de obște, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obștea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toți sînt încredințați că lăcomia este calea lui Iuda vînzătorul. Cel ce vine în mînăstire este dator ca toată averea sa, pînă la cel mai mic lucru, s-o pună pînă la moarte, cu trupul și cu sufletul său".

Altădată învăța pe ucenici, zicînd: "Cu adevărat, nu toți în obștea noastră au ajuns deopotrivă măsura vîrstei duhovnicești. Cei mai mulți și-au lepădat cu totul voia și cugetul lor, supunîndu-le în toate fraților și răbdînd cu mare bucurie ocările și ispitele. Ei necontenit sînt stăpîniți de mustrarea de sine și se socotesc mai nevrednici decît toți. Alții, nu puțini, cad și iarăși se scoală; greșesc și din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările și ispitele, dar nu rămîn de cei dintîi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sînt puțini însă și de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele și mustrările. Aceștia au nevoie să fie hrăniți cu laptele milei, al iubirii de oameni și al îngăduinței, pînă vor ajunge la cuvenita vîrstă duhovnicească".

Iar către unul din apropiații săi zicea Cuviosul Paisie: "Am o necontenită întristare și durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfățișa eu înaintea înfricoșatului Judecător ca să dau răspuns de atîtea suflete ale fraților mei care s-au predat în ascultarea mea, cînd eu nu sînt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar deși sînt nevrednic, am nădejde de mîntuire prin rugăciunile fraților ce viețuiesc împreună cu mine".

După mutarea Cuviosului Paisie cu soborul său de la Muntele Athos la Mînăstirea Dragomirna, din vara anului 1763, cu binecuvîntarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, a rînduit următoarea regulă de viață călugărească:

"Nici un frate din obște nu are voie să aibă vreun fel de avere proprie, mișcătoare sau nemișcătoare. Starețul mînăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui;

Fiecare frate să se silească a dobîndi desăvîrșita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, cugetării și libertății sale;

Starețul să cunoască bine Sfînta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți pentru a ști cum să povățuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu;

Slujbele bisericești și toată pravila obștească să se respecte întocmai după tipicul Sfîntului Munte Athos;

Egumenul și toți frații sînt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericești în rasă și camilafcă. Numai cei bolnavi sau cei trimiși în ascultări pot lipsi de la biserică;

La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc și rînduiala Sfîntului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănînce pe la chilii, de la egumen pînă la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi și bătrîni pot primi mîncare la chilie;

Frații sînt datori mai mult decît orice altă nevoință să practice la chilie rugăciunea lui Iisus. Apoi să cînte psalmi, să citească Sfînta Scriptură și cărțile Sfinților Părinți. Nimeni să nu stea fără de ocupație în chilie. Iar de ieșirea deasă din chilie și de starea de vorbă cu alții să fugă ca de otravă;

Egumenul se cade să rînduiască pe frați la toate ascultările din mînăstire, pentru a-i deprinde smerenia și tăierea voii;

Egumenul trebuie să aibă către toți frații aceeași purtare de grijă și aceeași dragoste. La fel și frații să aibă între ei dragoste curată și nefățarnică;

Se cuvine egumenului să rabde cu blîndețe toate slăbiciunile fiilor săi duhovnicești, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor și leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mînăstire;

Pentru buna chivernisire a averilor, a fraților și a treburilor mînăstirești, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cîrmui bine toate;

Frații care vin la călugărie să fie ținuți în haine mirenești, spre ispitire canonică, de la șase luni pînă la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar cel care după trei ani nu a deprins ascultarea și tăierea voii, să-l trimită din nou în lume;

În mînăstire să fie un mic spital - bolniță -, pentru călugării care se îmbolnăvesc și un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură și liniște;

În mînăstire să fie diferite ateliere pentru trebuințele obștești, în care să lucreze călugări pricepuți, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni;

Să se facă două case de oaspeți: una înăuntrul mînăstirii pentru mirenii evlavioși care vin spre închinare; și alta în afară de mînăstire pentru cei care vin cu căruțele;

Egumenul să rînduiască călugări iscusiți, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci și bolnavi, care n-au unde să-și plece capul, să-i ducă fie la casa de oaspeți, fie la bolniță și să fie îngrijiți cu bunăvoință;

În mînăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război și de bejenie;

Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor și numai din sînul mînăstirii. El să știe bine Sfînta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți și să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blîndețe și înțelepciune;

Mînăstirea Dragomirna să nu fie niciodată și nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legămînt și prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca".

Cuviosul Paisie poruncea fraților să săvîrșească ascultarea rînduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieșea și starețul cu frații la lucru, dîndu-le tuturor pildă în toate. Vara, cînd părinții plecau să lucreze la cîmp, mergea și un duhovnic cu dînșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Cînd Cuviosul Paisie nu putea să-și cerceteze frații la cîmp, fiind departe de mînăstire, le trimitea cîte o scrisoare, plină de sfaturi duhovnicești. Iată cum îi învăța pe frați într-una din aceste scrieri:

"Fiilor, păziți-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniți-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deșarte. Cine își stăpînește limba, își păzește sufletul de întristare. De la limbă vine viața și moartea. Întru toate să aveți smerenie, bunătate și dragoste. Întăriți-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morții și a veșnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetați necontenit. Aduceți lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creștineasca voastră făgăduință. Aduceți osteneala și sudorile voastre de sînge ca o ardere de tot. Zăduful și arșița zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor...".

La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhovnicești și nădejdea mîntuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor și să primească Trupul și Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii și cei bolnavi, mai des, la două - trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.

Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmașului, nu voia să-l ierte pe fratele său pînă seara, starețul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru și nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să pășească, pînă nu se smerea și-și cerea iertare. Dacă la săvîrșirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, starețul poruncea să se părăsească lucrul acela, decît să supere cu ceva pe Dumnezeu. Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frățimea și ușile chiliei lui nu se închideau pînă la ceasul nouă seara. Unii ieșeau și alții intrau. Pe unii îi mîngîia, iar cu alții se bucura.

Spunea unul dintre ucenicii săi, zicînd: "Treizeci de ani am trăit pe lîngă dînsul și nu l-am văzut niciodată întristîndu-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, cînd vedea călcîndu-se vreo poruncă dumnezeiască și mai ales de bunăvoie. Că sufletul său și-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpînului". De multe ori zicea starețul: "Să piară toate ale noastre, să piară și trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu și cu dînsele sufletele noastre!"

Timp de doisprezece ani cît a trăit în Mînăstirea Dragomirna, Cuviosul Paisie se îndeletnicea, pe lîngă grija conducerii soborului, și cu traducerea cărților patristice. Această trudă o săvîrșea Cuviosul mai ales în nopțile de iarnă, iar din roadele ei împărtășea cu bucurie toată frățimea din mînăstire. Iarna, cînd toată frățimea se aduna în mînăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinților Părinți. Frații se adunau la trapeză, se aprindeau lumînări, apoi venea Cuviosul Paisie, se așeza la locul său și citea cuvînt de învățătură. La urmă explica cuvîntul citit pe înțelesul tuturor.

În Dragomirna se nevoiau călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi și greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul postului Crăciunului pînă în sîmbăta Sfîntului Lazăr, cînd încetau. Pe toți îi sfătuia părintește, zicînd: "Fraților, mai întîi de toate se cuvine vouă să vă apropiați de Domnul cu credință tare și cu iubire fierbinte să vă lepădați hotărît de toate plăcerile veacului acestuia, de voința voastră, de cugetul inimii voastre și să fiți săraci cu duhul și cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfînta rîvnă".

Altădată iarăși le zicea Cuviosul Paisie: "După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veți dobîndi lacrimi și plîns cu nădejde, spre mîngîierea sufletului. Se va ivi în voi rîvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului și veți cîștiga smerenie și răbdare, milă și iubire către toți, iar mai ales către cei nedreptățiți, către bolnavi și bătrîni.

Apoi adăuga aceste cuvinte: "Fraților, pe lîngă toate acestea, se cuvine să răbdați bărbătește tot felul de neputințe trupești - slăbiciuni, boli grele și suferințe trecătoare -, care sînt pentru mîntuirea veșnică a sufletelor voastre. Numai astfel veți ajunge bărbați desăvîrșiți, după măsura vîrstei lui Hristos. De veți rămîne tari în ostenelile călugărești, va dura și obștea voastră cît va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veți abate de la luarea aminte de sine și de la citirea cărților Sfinților Părinți, atunci veți cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui și din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se va încuiba între voi neorînduiala, deșertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cîrtirea și învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întîi sufletește și apoi trupește...".

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atît de mare dar de a convinge, încît și pe cel mai trist îl putea mîngîia și liniști cu cuvintele sale, și pe cel descurajat îl putea îmbărbăta și întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, răbda îndelung și cînd nu izbutea alunga de la sine. Numai pe cei mai înrăiți și îndărătnici îi certa, amenințîndu-i cu mînia lui Dumnezeu. Față de unul ca acesta se arăta judecător aspru și mînios, pînă cînd se smerea și se pocăia. Apoi îl mîngîia, dojenindu-l cu dragoste și cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

Odată unul din frați i-a spus: "Părinte, cugetul îmi spune că mă urăști, deoarece adeseori mă cerți cu mînie în fața fraților!" Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: "Iubite frate, dacă Sfînta Evanghelie poruncește să iubim și pe vrăjmașii noștri și să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovnicești? Iar dacă vă mustru cu mînie, să vă dea Domnul și vouă astfel de mînie! Că eu sînt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mîniindu-mă, înaintea altora trebuie să plîng ca și prin una și prin alta să vă aduc vouă folos".

Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: "Fraților, nu voiesc să vă temeți de mine ca de un stăpîn înfricoșat; ci să mă iubiți ca pe un părinte, precum și eu vă iubesc pe voi ca pe niște fii ai mei duhovnicești". Iar de se întîmpla în sobor tulburare și scîrbă vreunui frate și acela venea la Cuviosul să-i spună necazul, îndată marele stareț îl binecuvînta și-l lua înainte cu cuvîntul, nelăsînd fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci și mîngîietoare ducea mintea fratelui departe de întristare.

De asemeni, în vorbirea sa, ținea seama de firea și așezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înțelept îi aducea cuvînt mai adînc din dumnezeiasca Scriptură potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvînt, fie din iscusința sa, fie din sfînta ascultare, pînă cînd fratele uita de tulburare și ieșea de la stareț bucurîndu-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Alteori grăia Cuviosul și acestea: "Cînd văd pe fiii mei duhovnicești nevoindu-se și silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare și smerenie, am în sufletul meu atît de mare bucurie duhovnicească, încît nici în împărăția cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar cînd văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ținînd la voia lor, trecînd cu vederea sfînta ascultare, cîrtind și petrecînd în lenevire și iubire de sine, atunci atîta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decît aceasta nu poate fi, pînă cînd nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat". Iar alteori îi învăța pe frați și îi deștepta spre mai mare osîrdie, zicînd: "Fiilor, nu vă lăsați făcînd neguțătorie, căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mîntuirii", cum spune Sfîntul Pavel.

Odată a venit la Cuviosul Paisie un frate și i-a spus: "Părinte, sînt tare luptat de gînduri!" Iar starețul i-a răspuns zîmbind: "De ce sînteți voi așa de copilăroși? Faceți și voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plîng, cu alții mă bucur. Iar după ce plecați toți din chilie, o dată cu voi alung de la mine toate gîndurile. Apoi iau în mîini o carte și nu mai aud nimic, parcă aș fi în pustiul Iordanului!"

Despre creșterea vieții duhovnicești din obștea Cuviosului Paisie, scria mai tîrziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: "Puteai să vezi atunci în Mînăstirea Dragomirna, înflorind viața călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morți de bunăvoia lor pentru cele pămîntești. Și cum voi putea vorbi cu înțelegere, decît numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrîngerea inimii, smerenia adîncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gîndurilor și rugăciunea inimii, pururea săltînd cu nespusă și aprinsă dragoste către Hristos și către aproapele. Că multora dintr-înșii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci și în biserică și în vremea ascultării și în timpul citirii și al vorbirii duhovnicești ca o roadă a Duhului Sfînt. Cu cuviință dar, aici se împlineau cuvintele Sfîntului Isaac Sirul, care grăiește: Adunarea celor smeriți este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor".

Cît pentru apărarea rugăciunii lui Iisus pe care toți ucenicii marelui stareț o practicau, Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în șase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

"A ajuns pînă la noi vestea că oarecare persoane din sînul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înțelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvîrșește sfînta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmașul ca, prin limbile lor, ca și cu niște arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască și prin orbirea minții să întunece inima lor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri celor de demult și a strălucit în multe locuri pustii și în mînăstirile cu viață de obște: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfîntul Munte Athos și în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minții mulți dintre purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, aprinzîndu-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu și de aproapele, s-au făcut cei mai zeloși păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu și s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfînt. Asupra acestei dumnezeiești lucrări a minții și a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocși n-a îndrăznit cîndva să rostească hulă, ci toți s-au îndreptat către ea cu mare respect și evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc...".

Iar către împotrivitorii săi, Cuviosul Paisie adresează aceste cuvinte: "Vedeți, o, prieteni, care îndrăzniți să huliți rugăciunea minții? Nu deveniți voi oare părtași ereticului Varlaam de Calabria și ucenicilor lui? Nu vă cutremurați oare cu sufletul că veți cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii și veți fi depărtați de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemați numele lui Iisus? Dar nici de mîntuit nu vă puteți mîntui prin nimeni altul decît în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă chemarea numelui lui Iisus este mîntuitoare, iar mintea și inima omului sînt făpturi ale mîinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adîncul inimii înalță cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus și cere de la El milă?"

Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: "Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rînduiala Sfinților Părinți, fără întrebarea și sfatul celor iscusiți, fiind încă mîndru, pătimaș și neputincios, trăind fără ascultare și supunere, ba încă ducînd și viață singuratică în pustie, acela cu adevărat, și eu zic, ușor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinții Părinți această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fără un dascăl, așa nu este cu putință deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povățuitor".

Pentru cei ce nu găsesc povățuitori iscusiți, zicea Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie: "Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povățuitor iscusit cu fapta și experiența în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povățuitori iscusiți în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuînd să rămînă sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învățătura Sfinților Părinți și de la ei să învețe această rugăciune. Numai acela nu va simți iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minții, care este cuprins de cugete pătimașe pentru viața aceasta și legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulți de împărăția lui Dumnezeu. Iar cine voiește să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădînd toate frumusețile și desfătările lumii, ca și odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viața aceasta nimic altceva decît să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis...". Așa își învăța ucenicii acest vas ales al Duhului Sfînt.

Cuviosul Paisie era și foarte milostiv. În toamna anului 1768, datorită invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de țărani se refugiau in pădurile din jurul Mînăstirii Dragomirna. Iarna, Cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mînăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrîni și a mamelor cu copii. Trapeza cea mare și caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului și bucătarilor să dea de mîncare la toți cîți cereau. Se făcea mîncare și se cocea pîine neîntrerupt. Astfel, Cuvoisul Paisie s-a făcut părinte tuturor, salvînd mulți oameni de la moarte.

După șase ani de război între armatele rusești și turcești și după încheierea păcii din anul 1774, nordul Moldovei intră sub ocupație austriacă pînă în toamna anului 1918. Atunci și Mînăstirea Dragomirna cade în stăpînirea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză Cuviosul Paisie este nevoit să ia cu sine două sute de călugări și să se strămute la Mînăstirea Secu, unde ajunge în ziua de paisprezece octombrie 1775. La Dragomirna lasă o obște de numai o sută cincizeci de monahi, sub povățuirea unui egumen moldovean.

De la Secu marele stareț scria adesea cuvinte de învățătură ucenicilor săi rămași în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovnicești: "Totdeauna să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință. Fugiți de grăirea deșartă care omoară sufletul, nu umblați din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicilor; mărturisți-vă regulat cugetele, prin care se risipește toată ispita diavolului. Apoi citiți scrierile Sfinților Părinți, prin care se luminează mintea omului și crește rîvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credință fără fapte, nu este cu putință mîntuirea. Fiecare, după putere, să ia parte la lucru în viața de obște. Să nu se facă adunări pe la poarta mînăstirii pentru a grăi deșertăciuni. Unde este sîrguință, acolo strălucește lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-și găsește loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sîrguință, acolo toate sînt împotrivă. În loc de bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră diavolul...".

După patru ani de nevoință în Mînăstirea Secu, obștea Cuviosului Paisie devenise neîncăpătoare, deși se construiseră peste o sută de chilii noi. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, cu binecuvîntarea mitropolitului Gavril și cu ajutorul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzi, s-a hotărît strămutarea Cuviosului Paisie cu o parte din obștea de la Secu în marea lavră de la Neamț. Aceasta s-a săvîrșit, după multe ezitări și lacrimi, la paisprezece august 1779, fiind întîmpinat în curtea mînăstirii de obștea nemțeană în sunetul clopotelor, cu sobor de preoți. De aici a fost însoțit în marea biserică ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfînt, unde s-a închinat cu lacrimi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care ocrotește de multe secole această mînăstire.

Așa a fost venirea Cuviosului Paisie ca stareț al Mînăstirii Neamț. Din acea zi cele două mînăstiri s-au unit sub povățuirea aceluiași stareț, tradiție care s-a păstrat pînă în vara anului 1950. Egumenii și duhovnicii de la Dragomirna și Secu veneau adesea la Cuviosul Paisie pentru sfătuire și binecuvîntare. Dar și marele stareț mergea o dată pe an la Secu, între 22 - 31 august și dădea tuturor cuvînt de folos în biserică și la trapeză. Apoi, după hramul mînăstirii, "Tăierea Capului Sfîntului Ioan Botezătorul", Cuviosul Paisie îi binecuvînta pe toți și, în sunetul clopotelor, se întorcea din nou la Neamț, unde îl aștepta întreaga obște.

Se spunea despre Cuviosul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-și descopere nevoile lor duhovnicești și trupești. Cu acest prilej starețul le zicea: "Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească și pentru aceasta cîrtește și se necăjește, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia și scîrba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu".

Se spunea iarăși despre marele stareț că, în Mînăstirea Neamț, ocupațiile sale cărturărești ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă școală pentru formarea de traducători, scriitori și corectori de cărți. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mînăstirii Neamț și se răspîndesc prin numeroase mînăstiri din țară și de peste hotare. "Astfel, Neamțu devine centrul și făclia monahismului ortodox și școala vieții sihăstrești și a culturii duhovnicești pentru tot Orientul ortodox".

O grijă deosebită avea Cuviosul Paisie și pentru cei bolnavi. În Mînăstirea Neamț a zidit spital pentru bolnavi și case de oaspeți. Starețul rînduia pe cei bătrîni și bolnavi la spital, încredințîndu-i fratelui Onosie, "bolnicerul mînăstirii". El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mîncare cît mai bună, pîine albă și vin, să-i spele săptămînal și să mențină curățenie exemplară în bolniță.

Cuviosul primea la spital și bărbați mireni care sufereau de diferite boli și care nu aveau unde să-și plece capul. Aceștia erau așezați în chilii aparte, "hrăniți din masa comună și trăiau acolo cît voiau, unii chiar pînă la moarte".

Odată starețul a văzut mergînd prin mînăstire un frate, dînd din mîini și privind încoace și încolo. Atunci Cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui și îi zise: "Așa povățuiești tu pe ucenicii tăi? Că iată umblă fără rînduială și smintește pe frați!" Apoi le dădu la amîndoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toți să se învețe din greșeala lor. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stînd aproape toată noaptea cu durere de inimă lîngă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea și suspina cu ei, mîngîindu-i cu nădejdea vindecării și a mîntuirii, dîndu-le nu puțină ușurare în amara lor durere.

Iată cum descrie viața duhovnicească din Mînăstirea Neamț un călugăr călător, anume Teofan: "Sărăcia lor de bunăvoie era desăvîrșită. Prin chilii, în afară de icoane, cărți și unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mîndrie cu totul fugeau, de ură și de zavistie nu știau. Dacă se întîmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecît să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greșit era alungat din mînăstire. Mersul călugărilor era modest. La întîlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărîse, iar vorbăria deșartă era cu desăvîrșire oprită atît în biserică și în chilii, cît și în afară".

Același Teofan scrie și despre ascultările călugărilor din Mînăstirea Neamț. "În obștea Cuviosului Paisie trăiau peste șapte sute de călugări și cînd se adunau la ascultare, cîte o sută sau cîte o sută cincizeci de frați, atunci unul din ei citea cuvînt de folos din vreo carte sau vorbea cuvînt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deșarte, îndată era oprit...".

Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, același Teofan scrie: "Prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau, alții torceau lînă, alții coseau camilafce și potcape, făceau metanii, țeseau stofe pentru rase și mantii, făceau cruci și linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toți erau sub supravegherea duhovnicilor, la care își mărturiseau păcatele și gîndurile de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvîntarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănînce un fruct.

Era obicei ca la hramul Mînăstirii Neamț, Înălțarea Domnului, să se adune multă lume din Moldova, Valahia și din alte țări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc timp de patru zile. De dimineața pînă seara ușile erau deschise tuturor, și bogatului și săracului. Pe toți cîți veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste și mulțumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi făgăduindu-le de la Domnul și Maica Domnului milă sufletească și trupească, îi binecuvînta și-i trimitea la casa de oaspeți".

Cuviosul Paisie se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteștilor cărți din limba veche greacă în limbile slavonă și română, ca să fie spre folosul și mîntuirea celor ce vor voi a rîvni și a lua aminte la învățăturile purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri. Despre aceasta zicea ucenicul său Platon: "Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atîtea cărți! Că era cu totul neputincios cu trupul și pe toată partea dreaptă avea răni. Și pe pat unde dormea era împresurat de cărți: cîteva lexicoane, Biblia grecească și cea slavonă, gramatici grecești și slavonești, cartea din care făcea tălmăcirea și în mijloc lumînarea. Iar el ca un prunc mic ședea plecat și toată noaptea scria, uitînd de neputința trupului, de grelele sale dureri și osteneli".

O, nepătimaș și sfînt bărbat! O, suflet curat și cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta și cuvîntul lui era puternic, lucrător și plin de dar, dezrădăcinînd patimile și răsădind bunătățile în sufletele celor care îl ascultau cu credință și cu dragoste.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că el a tradus din slavonă în românește puține cărți precum "Cuvintele Sfîntului Nil de la Sorsca", întrucît erau mai mulți călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decît slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.

În limba română traduceau cei mai renumiți eleniști moldoveni, precum: Arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfîntului Macarie, Cuvintele Sfîntului Isaac Sirul și altele; Ieromonahul Ilaron a tradus Cuvintele Sfîntului Calist Catafigiotul, Exaimeronul Sfîntului Vasile cel Mare și altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărți: Prăvălioara cea mică, Chiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărită în București; Tîlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iași; Teologhiconul (Dogmatica) Sfîntului Ioan Damaschin, tipărit la Iași, Chegagrarion al Fericitului Augustin, tipărit la Mînăstirea Neamț și altele.

Cuviosul Ieradiacon Ștefan a tălmăcit Viețile Sfinților pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mînăstirea Neamț între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfîntului Ioan Scărarul și Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mînăstirea Neamț. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfîntului Sava), care s-a tipărit la Iași în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamț, a tălmăcit și el numeroase cărți din limba greacă, precum Patericul, Viețile Sfinților și altele pe care le tipărește la București, după ce ajunge mitropolit al Țării Românești (1823-1834).

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungînd la Mînăstirea Neamț, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfînt al marelui stareț Paisie: "Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută. Pe mine mă uimi fața lui luminoasă și palidă, fără pic de sînge, o barbă mare și albă, lucitoare ca argintul și curățenia neobișnuită a hainelor sale și a chiliei. Vorbirea lui era blîndă și cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!"

Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie: "Era în el dragoste înfocată, cu care din tinerețile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toți îi iubea, îi încălzea cu dragostea și rîvna sa. Pentru fiecare simțea durere. Iar pe fiii săi duhovnicești îi îmbrățișa mai mult decît pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dînsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deșert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva".

Apoi continuă: "Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare și blîndețea, iar tulburarea și mînia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra și certa cu blîndețe, dojenea și învăța cu dragoste. Miluia și îndelung răbda cu nădejde de îndreptare. Asemenea și în cele firești era prea împodobit. Că fața lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvîntul smerit și străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci prin dragostea sa, pe toți îi atrăgea la sine. Mintea lui era întotdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile".

Spunea unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie că dobîndise darul rugăciunii adevărate, încît fața lui se lumina și ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa. "Odată, adaugă ucenicul, pe cînd eram noi în Dragomirna am venit la părintele stareț și văzînd ușa deschisă am bătut și am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Fața lui era aprinsă ca de foc. Am zis: "Binecuvintează, părinte!", dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înțeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puțin am ieșit din chilie și n-am spus nimănui nimic despre cele văzute".

Cuviosul Paisie avea și darul înainte-vederii. De multe ori vedea în vis o sabie spînzurînd, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul din porunca sultanului. Și mult a plîns marele stareț pentru aceasta. Era în obște un frate neascultător și mult suspina și plîngea starețul pentru acest frate, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi după trei zile fratele acela s-a înecat. Pe alt frate l-a rugat mult Cuviosul să nu plece din mînăstire. "Frate, îi zicea el, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci". Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat și după patru zile de drum a murit.

Numeroase și pline de înțelepcine duhovnicească sînt și scrisorile duhovnicești ale Cuviosului Paisie trimise către diferiți prieteni și ucenici ai săi: mireni, preoți, călugări și egumeni. Iată ce scria marele stareț către călugării din schitul Robaia - Argeș, care îi cereau un preot:

"La cererea voastră de a vă trimite un preot să vă organizeze viața de obște, nici nu știm ce să vă răspundem. Și noi înșine sîntem la început și avem nevoie de povețe. Numai atît vă pot spune că după regulile Sfinților Părinți ați putea singuri să vă organizați viața duhovnicească. Întîi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi ca să știe a învăța pe ucenicii săi. Să aibă către toți iubire adevărată și nefățarnică, să fie blînd, smerit, răbdător, liber de mînie, de iubirea de argint, de mîndrie, de lăcomie și de toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mîinile egumenului ca lutul în mîinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvîntare, să nu aibă ceva al lor, ci toate, și cărțile, și patul, și celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mînăstiri, ci singur să se conducă, ca frații săi să se mîntuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul...".

Asemenea, către călugării din Poiana Mărului scria:

"Nu vă tulburați pentru nerăutatea și smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că după Sfinții Părinții egumenul trebuie să fie către frați smerit, blînd, fără răutate, pașnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraților pildă de răbdare. Nu vă tulburați că el este slab cu trupul, cîtă vreme este sănătos cu duhul și întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cugetînd slăbiciunea firii lui, nu cereți de la el osteneli trupești mai presus de puterile lui, ci cruțați-l, să nu-și piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraților. Ajunge pentru el să șadă mai mult la chilie, păzindu-și sănătatea, să citească cărți folositoare pentru suflet și să fie gata la vreme de nevoie să dea fraților sfaturi folositoare pentru mîntuire. Să vă smeriți unul față de altul și să vă supuneți unul altuia, ca să aveți dragostea lui Dumnezeu între voi și să fie la voi un suflet și o inimă prin harul lui Hristos...".

Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: "Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăiește cu căință, dacă este neputincios și nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?" Iar Sfîntul Paisie a răspuns: "Dacă boala lui trupească este în așa fel, încît el se apropie de moarte și nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căiește, preotul să-l dezlege a se împărtăși cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, pînă nu-și face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinței". Apoi a adăugat și aceste cuvinte:

"Vă spun și aceasta că eu am căutat cu rîvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtășirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoșată și înspăimîntătoare certarea pusă asupra preoților, care îndrăznesc să împărtășească pe cei opriți de sfintele canoane. Pe amîndoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vînzătorul".

Pentru blîndețe învăța astfel pe fiii săi sufletești: "Urmînd blîndeții lui Hristos, să vă opuneți pînă la sînge patimii mîniei și să aveți pace cu toți. Aceasta este așa de trebuincioasă, încît Însuși Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece și Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos". Apoi iarăși zicea: "Răbdarea este și ea atît de trebuincioasă pentru mîntuire, încît Hristos zice: Întru răbdarea voastră veți dobîndi sufletele voastre. Iar cîștigarea sufletului nu este altceva decît mîntuirea sufletului. Răbdare, însă, trebuie să aveți nu numai pentru un timp oarecare, ci pînă la moarte, căci zice Domnul: Cel ce va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui".

Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: "Smerenia este temelia tuturor virtuților evanghelice. Ea este atît de trebuincioasă pentru mîntuire, cum este respirația pentru viața omului. Toți sfinții prin diferite căi s-au mîntuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mîntuit și nici nu poate să se mîntuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mîntuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni și pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alții".

Un călugăr pelerin, trecînd odată prin Mînăstirea Neamț, a întrebat pe Cuviosul Paisie: "Cum este viața duhovnicească aici, față de cea din Mînăstirea Dragomirna?" Iar marele stareț a răspuns: "Pe fiecare an merge tot mai în jos, și a o ține la aceeași înălțime nu-i cu putință, deși mă silesc. Pricină este intrarea necontenită în mînăstire a femeilor și părăsirea învățăturii obștești".

Odată a venit în pelerinaj la Cuviosul Paisie de la Neamț un monah, Teofan de la Pecersca, pătimind multe greutăți și ispite pe cale. Cînd l-a văzut, fericitul stareț l-a întîmpinat cu aceste cuvinte: "Fiule Teofane, nu în zadar ți-a fost călătoria ta pînă la noi. Dumnezeu ți-a măsurat toți pașii tăi și ți-a pregătit răsplata".

Monahului Teofan i-a plăcut așa de mult rînduiala duhovnicească de la Neamț, încît l-a rugat pe Cuviosul Paisie să-i dea voie să rămînă în obștea sa pentru totdeauna. Dar fericitul stareț i-a spus: "Mergi la Pecersca și mai slujește puțin bătrînului tău, Dosoftei, care va trece curînd către Domnul. Cu binecuvîntarea lui mergi și te mîntuiește acolo unde îți va arăta el".

La plecare, Sfîntul Paisie i-a zis: "Fiule, Dumnezeu și Preacurata Sa Maică să te păzească în toată calea ta. Crede că Dumnezeu nu-ți va da să suferi mai mult decît poți îndura și te va învrednici de partea aleșilor Săi, pentru rugăciunile preacuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie ai Pecerscăi și a bătrînului tău Dosoftei. Să fie peste tine din partea noastră binecuvîntarea lui Dumnezeu. Spune binecuvîntatului tău bătrîn mulțumiri și nu uita de sărăcia noastră duhovnicească!"

Unei egumene, Maria, din nordul Rusiei, Cuviosul Paisie îi dădea următoarele sfaturi despre ascultare:

"De vreme ce prin propria ta experiență ai aflat roadele binecuvîntatei ascultări și urmările blestematei neascultări, se cuvine să-ți spun cîteva cuvinte despre sfînta ascultare. Dumnezeiasca ascultare este atît de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără de ea nu se poate nicidecum sluji lui Dumnezeu. Iată pentru ce sfînta ascultare a și fost sădită de Dumnezeu în trei locuri: în cer, în rai și pe pămînt. În cer, la puterile cerești; în rai, la oamenii cei dintîi și pe pămînt, la sfinții ucenici și apostoli ai Domnului. Tot în aceste trei locuri s-au arătat și roadele preabinecuvîntatei ascultări și ale blestematei neascultări. Și dacă nu venea Fiul lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa către Dumnezeu Tatăl, să pună capăt neascultării lui Adam, atunci neamului omenesc nu i-ar fi rămas nici o nădejde de mîntuire din moarte și din pierzarea veșnică. Pe această dumnezeiască ascultare, sădită pe pămînt de însuși Domnul nostru Iisus Hristos, se întemeiază cinul călugăresc, fie cu viață de obște, fie trăind cîte doi-trei împreună, sau petrecînd în pustie...".

La urmă, Cuviosul Paisie îi dă următoarele sfaturi egumenei Maria:

"Povățuiește surorile pe calea mîntuirii, dîndu-le pildă de toată fapta bună, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin împlinirea cu sîrguință a poruncilor evanghelice, prin iubirea către Dumnezeu și aproapele, prin blîndețe și smerenie, prin cea mai adîncă pace cu toți, prin milă de mamă, prin răbdare și îndelungă răbdare, prin rugăciune cu lacrimi, prin mîngîiere și îndemnare la toată fapta bună... Silește-te, de asemenea, să fii pildă pentru surorile tale și prin păzirea canoanelor Sfinților Părinți, și prin osteneli trupești, după puterile tale și, pe cît poți, prin ascultarea pravilei bisericești, și prin închinăciuni mari și mici. De asemenea, și pravila de chilie rînduită de Sfinții Părinți împlinește-o cu frică de Dumnezeu, cu citirile, cîntările și metaniile rînduite.

Citește cu sîrguință, cu mare luare aminte și cugetare cărțile Sfinților Părinți despre rugăciunea ce se săvîrșește de minte în inimă, care este nevoința monahicească cea mai adevărată și mai plăcută lui Dumnezeu... Silește-te să nu osîndești niciodată, căci unul este Judecătorul cel drept, Hristos Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Osîndește-te pe sine și nu vei fi osîndită la a doua și înfricoșata Sa venire. Tot celui ce greșește față de tine, iartă-i greșeala din toată inima, pentru ca și Tatăl cel ceresc să-ți ierte greșelile tale...".

Iar celor care îl întrebau dacă au voie să citească cărțile eretice oprite de Biserică, Cuviosul și marele stareț Paisie le scria:

"Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă poruncește să nu se citească de credincioși cărțile eretice, să nu stea de vorbă și să nu umble cu ei pe cale, după cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stat (psalmul 1,1). Iar în alt loc spune Sfîntul Pavel: De omul eretic, după întîia și a doua mustrare, te ferește" (Tit 3,10).

Altădată l-a întrebat cineva pe Sfîntul Paisie dacă sînt de folos slujbele Bisericii și Sfînta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: "Dacă cineva din creștinii ortodocși greșește pe față și este stăpînit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfînta Biserică oprește a se aduce jertfa cea fără de sînge, pînă ce el nu va părăsi păcatul și se va pocăi". Căci așa spune Sfîntul Simeon al Tesalonicului: "Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe față și nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osîndă. De asemenea, și primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăință și spovedanie, aduce osîndă, cum spune despre aceasta și dumnezeiescul Pavel" (Corinteni 9,29).

Așa se nevoia Preacuviosul Părintele nostru Paisie în obștea sa atît de mare de la Neamț. Pe unii îi mîngîia, pe alții îi călăuzea pe calea mîntuirii, pe alții îi mustra cu dragoste, pe cei bolnavi și neputincioși îi cerceta și pe toți îi învăța rugăciunea inimii, poruncindu-le ca în tăcere și smerenie să repete neîncetat și cu mare atenție cuvintele acestea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

Deși era slab cu firea și suferea de insomnie, de la slujbele bisericii nu lipsea niciodată, afară de cazuri rare de boală sau dacă avea oaspeți mari. Pentru toți, călugări, frați și mireni, strălucea ca un sfeșnic aprins atît prin viața sa sfîntă, cît și prin scrierile și învățăturile sale. Pentru aceea, toți îl iubeau, toți îl căutau și îi urmau cu sfințenie sfatul. Iar cine nu-l asculta, nu sfîrșea bine cele făcute fără sfat și binecuvîntare. În timp de cincisprezece ani cît a povățuit marea obște a mînăstirilor Neamț și Secu, Sfîntul Paisie a săvîrșit multe fapte duhovnicești vrednice de amintit, pe care nimeni altul nu le-a mai putut săvîrși după mutarea lui la cele veșnice.

Astfel, mai întîi a întemeiat o mare obște de peste șapte sute de călugări de mai multe naționalități, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toți trăiau în desăvîrșită armonie duhovnicească și practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povățuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rînduit douăzeci și patru de duhovnici care îi spovedeau regulat și îi supravegheau ziua și noaptea. Iar pentru cei bolnavi a organizat bolniță cu călugări îngrijitori și cu mîncare deosebită. Pentru închinători și oaspeți a rînduit, de asemenea, părinți duhovnicești și chilii speciale de găzduire la arhondaric, unde puteau sta mirenii pînă la trei zile, asigurîndu-li-se gratuit masă și toate cele necesare. Celor săraci și lipsiți de prin sate, care cereau ajutor, li se dădea regulat îmbrăcăminte, hrană și bani, după nevoie, în numele lui Hristos, Care spune în Sfînta Evanghelie: Flămînd am fost și Mi-ați dat să mănînc; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat... (Matei 25,35).

Iar pentru luminarea și povățuirea sufletească a călugărilor, a fraților și credincioșilor din Moldova, Cuviosul Paisie a organizat la Mînăstirea Neamț o adevărată școală duhovnicească și academie patristică de traducere din limba greacă în limbile română și slavonă a zeci de opere filocalice mistice, începînd cu "Cuvintele ascetice" ale Sfîntului Isaac Sirul. Marele stareț a realizat la Neamț prima traducere, într-o limbă europeană, a Filocaliei Sfinților Părinți, prin vestiții călugări moldoveni iscusiți, în limba greacă.

Pentru buna chivernisire a celor patruzeci de metoace și terenuri donate de evlavioșii domni moldoveni, Cuviosul Paisie a rînduit peste tot călugări iconomi iscusiți și mireni credincioși pentru a se evita orice tulburare și sminteală. Iar pentru ca obștea de la Neamț și numeroșii ei sihaștri ce se nevoiau în schiturile Pocrov și Vovidenia, ca și în pădurile seculare din jurul ei, să aibă deplină liniște și să se evite orice sminteală, Cuviosul Paisie a dus la Ceahlău toate călugărițele ce sihăstreau în pădurile din ținutul Neamț, organizînd la Durău o vestită sihăstrie de maici sub povățuirea egumenei Nazaria și a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De asemenea, a strămutat și satul Plăieșu, situat aproape de mînăstire, la peste douăzeci km depărtare de lavră, cum se vede pînă astăzi.

Pentru buna ordine și disciplină în mînăstire, Cuviosul Paisie a rînduit la Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla și în toate schiturile de sub ascultarea sa același Regulament sau Așezămînt, scris de el pentru Mînăstirea Dragomirna, după rînduiala Muntelui Athos. Apoi, a pus călugări caligrafi iscusiți să copieze sute de manuscrise patristice ziditoare de suflet și cărți de cult, pe care le difuzau ucenicii săi prin mînăstiri, schituri și parohii din Moldova, ajungînd unele pînă în Athos și în mînăstirile din nord-estul Rusiei.

Cuviosul Paisie mai întreținea și o vastă corespondență duhovnicească cu zeci de mînăstiri, cu ierarhi, dregători și credincioși atît din Moldova și din țările balcanice, cît și din întreaga Rusie. Toate acestea și mai ales viața sa cu totul sfîntă, fiind vas ales al Duhului Sfînt, l-au făcut pe Cuviosul Paisie de la Neamț drept cel mai renumit stareț, dascăl și luminător al Ortodoxiei din secolul al XVIII-lea, cinstit încă din viață ca sfînt și mare organizator de mînăstiri, cum n-a mai fost altul după el pînă în zilele noastre.

Din obștea sa de la Neamț a trimis peste tot călugări, dascăli, caligrafi, stareți și duhovnici iscusiți atît în Moldova și Țara Românească, cît și în Ucraina și în Rusia. Dintre aceștia cei mai vestiți au fost: duhovnicul Visarion, starețul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigore Dascălul, iscusit traducător ajuns mitropolit al Țării Românești, arhimandritul Irinarh Roseti, întemeietorul Mînăstirii Horaița și a unei vechi mînăstiri pe Tabor; Cuviosul Iosif Pustnicul de la Văratec și mulți alții. Iar dintre călugării săi, unii se duceau la Athos și la Mormîntul Domnului, alții se retrăgeau la Poiana Mărului, la Sihăstria Voronei, la Pocrov, Secu, Sihăstria și Sihla, iar alții ajungeau pînă la Pecerska și sihăstria Optina din centrul Rusiei, care era profund influiențată de obștea nemțeană și de personalitatea marelui stareț Paisie.

Prin scrierile și traducerile sale filocalice, prin numeroșii săi ucenici răspîndiți în toate țările ortodoxe și prin frumoasa rînduială monahală de la mînăstirile Dragomirna, Secu și Neamț, Cuviosul Paisie devine unul din cei mai iscusiți dascăli ai rugăciunii și povățuitori de suflete din ultimele secole.

Prin anul 1790 Moldova a fost invadată de oștile austriece, rusești și turcești, care se luptau între ele. În vara aceluiași an a ajuns la Mînăstirea Neamț arhiepiscopul Ambrozie de la Poltava, cu dorința fierbinte să-l vadă pe compatriotul său de la Neamț. După ce zăbovi aici cîteva zile, a ridicat la rangul de arhimandrit pe Cuviosul Paisie.

În ultimii ani de viață, marele stareț se simțea tot mai bolnav și slăbit. De aceea primea pe frați la chilie numai dimineața, iar după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, își pregătea ultimile traduceri, se ruga mult cu rugăciunea inimii și era cercetat numai de doi mari duhovnici: Sofronie pentru călugării slavi și Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin ei trimitea în ultimul timp pace și binecuvîntare întregului sobor de la Neamț.

La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu. După cîteva zile s-a simțit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat Sfînta Liturghie în biserică și s-a împărtășit cu Trupul și Sîngele lui Hristos. Apoi iarăși a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie: Onorie și Martirie; iar la biserică se făceau ziua și noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoșirea lui și Sfîntul Maslu.

Simțindu-și sfîrșitul aproape, s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine și, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrîni, Sofronie și Silvestru, a trimis prin ei pace și binecuvîntare întregului sobor, care era foarte întristat pentru această grea despărțire.

Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniștit și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinerețe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie s-a luminat la față, iar duhovnicul Ștefan i-a citit canonul de ieșire a sufletului. Afară la fereastră se aflau toți duhovnicii mînăstirii și se rugau cu lacrimi pentru dînsul.

După Vecernie, Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Paisie, marele stareț al mînăstirilor Neamț și Secu, și-a dat sufletul cu pace în mîinile lui Hristos în al 72-lea an al vieții sale, fiind plîns cu multe lacrimi trei zile și trei nopți de obștea mînăstirii și de toți credincioșii din împrejurimi.

Îmbrăcîndu-se în veșminte, duhovnicii, preoții și diaconii au acoperit cinstitul trup al Sfîntului Paisie, lăsîndu-i dezvelită numai mîna dreaptă cu care binecuvînta, pentru închinarea soborului și i-au dat sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi l-au așezat pe năsălie și l-au depus în mijlocul bisericii mari în sunetul clopotelor, fiind plîns de toți cu multe lacrimi. Vineri i-au săpat mormîntul în gropnița din dreapta naosului, iar sîmbătă, optsprezece noiembrie, l-au înmormîntat cu mare tînguire, ca pe un adevărat sfînt și părinte sufletesc cu mulți fii. La slujba de prohodire au slujit treizeci de preoți și treisprezece diaconi, cum spune pe larg unul din ucenicii Sfîntului Paisie, al cărui manuscris se află în Biblioteca Academiei Române, sub numărul 1860.

Urmașul său a fost Ieroschimonahul Sofronie, primul duhovnic al acestei lavre. Sub stăreția lui s-a pus o lespede de marmură pe mormîntul Sfîntului Paisie, care poartă următoarea inscripție:

"Aici odihnește fericitul Părintele nostru, Ieroschimonahul și Arhimandritul stareț Paisie, malorusianul, care, din Sfîntul Munte al Athosului, cu șaizeci de ucenici venind în Moldova și aici mulțime de frați adunînd și viața de obște prin sine înaintînd, către Domnul s-a mutat în anul 1794, în cincisprezece noiembrie, în zilele binecredinciosului domn Mihail Șuțu voievod și a Presfințitului Mitropolit Iacov".

După mutarea sa, Cuviosul Paisie era cinstit cu multă evlavie, ca sfînt, în obștea Mînăstirii Neamț. Cîțiva din ucenici i-au scris viața pe larg, alții i-au pictat chipul și alții i-au scris slujba cu priveghere la începutul secolului al XIX-lea, după rînduială, fiind prăznuit în fiecare an la cincisprezece noiembrie.

Pe mormîntul său arde neîncetat o candelă, iar călugării, cînd intră în biserică, fac cîte trei închinăciuni la căpătîi, în semn de respect, cerînd în taină binecuvîntare.

Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfînt dintotdeauna, mai ales în Moldova, cu zi de prăznuire la cincisprezece noiembrie. Din anul 1988, cînd a fost canonizat ca sfînt și de Biserica Ortodoxă Rusă, cultul Cuviosului Paisie de la Neamț s-a extins în toate țările ortodoxe.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-ne și ne miluiește pe toți. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site