Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața celui între sfinți Părintele nostru Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului
(13 noiembrie)

Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Luminătorul și dascălul lumii, stîlpul și întărirea Bisericii, propovăduitorul pocăinței, Sfîntul Ioan Gură de Aur, s-a născut în Antiohia Siriei, din părinți necredincioși, care țineau de credința cea elinească, însă slăviți și bogați. Tatăl lui era voievod și se numea Secund, iar mama sa, Antuza.

Cînd a venit în vîrstă, a fost dat de părinții săi la învățătura înțelepciunii elinești, lui Libanie sofistul și lui Andagratie filosoful. Și fiind încă tînăr, a început a pricepe mai bine decît cei bătrîni, înțelepțindu-l pe el Duhul Sfînt. Pentru că el, cunoscînd pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Ziditorul tuturor, a lepădat credința elinească și, alergînd la prea sfințitul Meletie, care păstorea în acea vreme Biserica Antiohiei, a primit de la dînsul Sfîntul Botez.

După aceea, a voit Preabunul Dumnezeu de a luminat și pe părinții lui cu lumina sfintei credințe, nelăsîndu-i a rătăci în întunericul necredinței, pe aceia care au născut pe un luminător ca acesta. Iar după primirea Sfîntului Botez, voievodul Secund, tatăl Sfîntului Ioan, viețuind nu multă vreme, s-a dus către Domnul, la cea mai bună viață. Iar Antuza, mama Sfîntului Ioan, a rămas văduvă foarte de tînără, avînd mai puțin de douăzeci de ani de la nașterea sa.

Sfîntul Ioan, ajungînd la vîrsta de optsprezece ani, s-a dus la Atena și în scurtă vreme a covîrșit cu înțelepciunea pe cei mai vîrstnici decît el și pe mulți filosofi care erau acolo. Pentru că el, primind toate învățăturile elinești, s-a făcut filosof ales și orator cu cuvînt preadulce. Acolo în Atena avea potrivnic pe un filosof cu numele Antimie, foarte zavistnic, care, pizmuind mărirea lui, nu-l iubea, ci zavistuia asupra lui, grăind de rău despre dînsul. Pe acest filosof Sfîntul Ioan l-a învins înaintea tuturor cu cuvinte înțelepte și de Dumnezeu insuflate, apoi l-a adus la credința în Hristos și, în acest chip, împreună cu dînsul, și pe alți mulți.

Astfel, cînd Antimie disputa cu Sfîntul Ioan, a început a grăi cuvinte de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos. Atunci, îndată a venit asupra lui un duh necurat și a început a-l munci pe el. Așa că, Antimie, căzînd la pămînt, se tăvălea și își întorcea ochii și gura și scotea spume din gura lui. Toți cei ce erau de față s-au spăimîntat foarte și mulți voiau să fugă de frică; apoi au rugat pe Sfîntul Ioan ca să miluiască pe cel îndrăcit și să-l vindece. Iar Sfîntul a răspuns: "De nu se va pocăi și nu va crede în Hristos Dumnezeu, pe Care L-a hulit, nu se va vindeca". Și îndată Antimie a strigat, zicînd: "Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu nici în cer nici pe pămînt, afară de cel creștinesc, în care crede prea înțeleptul Ioan".

Acestea zicînd, a ieșit dintr-însul duhul cel necurat și a stat sănătos pe picioarele sale. Tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a strigat: "Mare este Dumnezeul creștinilor, Care face astfel de minuni!" Iar Sfîntul Ioan, certîndu-l să nu mai hulească pe Fiul lui Dumnezeu și învățîndu-l credința cea adevărată, l-a trimis la episcopul cetății. Deci, Antimie s-a botezat împreună cu toată casa sa și mulți din cetățenii cei cinstiți au crezut în Hristos și s-au botezat.

Episcopul, înștiințîndu-se că prin Ioan s-a făcut una ca aceasta, adică întoarcerea elinilor către Hristos, a gîndit să-l sfințească spre slujba Bisericii și să-l țină la Atena, pentru ca să primească după dînsul scaunul arhieresc, fiindcă el acum îmbătrînise. Înțelegînd aceasta, fericitul Ioan s-a dus de acolo pe ascuns și a venit la patria sa în Antiohia.

Deci, trecînd cu vederea toată deșertăciunea lumii acesteia, mărirea cea deșartă și mîndria vieții, a cugetat să primească viața monahicească cea smerită și în chip îngeresc să slujească lui Dumnezeu, avînd îndemnător spre aceasta pe un prieten al său de aproape, cu numele Vasile, care era de neam tot din Antiohia. Cu acesta crescînd împreună și avînd aceiași dascăli, aveau mare dragoste unul față de altul, pentru că erau amîndoi de același obicei și de un suflet.

Vasile, îmbrăcîndu-se mai întîi în chipul călugăresc, a sfătuit și pe prietenul său Ioan să-și aleagă această viață, al cărui sfat bun ascultîndu-l Ioan, a voit îndată să meargă la o mînăstire și să se facă monah. Dar a fost oprit de mama sa pînă la o vreme, pentru că ea, înțelegînd scopul fiului său Ioan, a început cu lacrimi a grăi către dînsul:

"O, fiule, eu nu m-am veselit mult împreună cu tatăl tău, de la a cărui moarte tu ai rămas orfan și eu văduvă, căci așa a voit Dumnezeu. Și nimic n-a putut să mă înduplece către a doua nuntă și a aduce un alt bărbat în casa tatălui tău, ci am trecut prin viforul nevoilor și prin focul văduviei, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Răbdînd toate cu ajutorul Lui, m-am mîngîiat cu privirea feței tale, cea asemenea cu fața tatălui tău, simțind mare ușurare. Apoi averea tatălui tău n-am prăpădit-o în nevoia văduviei, ci am păstrat-o întreagă spre trebuința vieții tale. Deci, te rog, fiule, nu mă arunca în a doua văduvie, iar tînguirea ce mi s-a potolit după tatăl tău n-o mai înnoi iarăși cu plecarea ta. Ci așteaptă moartea mea, pe care o doresc să fie degrabă, iar după ce mă vei îngropa pe mine lîngă oasele tatălui tău, atunci vei face cum vei voi. Acum însă, rabdă puțin și rămîi împreună cu mine, pînă cînd sînt încă între cei vii". Acestea și altele asemenea grăind mama către Ioan, l-a înduplecat să nu o lase.

În acea vreme a venit în Antiohia Zinon, Patriarhul Ierusalimului, care a făcut pe Sfîntul Ioan anagnost și a petrecut în acea rînduială trei ani.

După aceasta a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărțit toată averea sa celor ce aveau trebuință, iar robilor și roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale și pe prieteni, s-a dus la o mînăstire și s-a făcut monah, slujind Domnului ziua și noaptea în multe osteneli și nevoințe. Acolo a scris și cărți pentru preoție și pentru smerenia inimii, precum și o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învățăturii și darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli și care s-a descoperit unuia dintre monahii cei nevoitori, cu numele Isihie, care viețuia în aceeași mînăstire. Isihie, fiind bătrîn și desăvîrșit în bunătăți, era mai înainte văzător.

Într-o noapte, nedormind el și rugîndu-se, a fost răpit cu mintea și a văzut o vedenie ca aceasta: "Doi bărbați luminați, coborîndu-se din cer, îmbrăcați în haine albe și strălucind ca soarele, au intrat la fericitul Ioan, unde își făcea rugăciunile sale; unul dintre dînșii ținea o hîrtie scrisă, iar altul niște chei. Dar Ioan, văzîndu-i pe dînșii, s-a temut și s-a închinat lor pînă la pămînt. Iar ei, luîndu-l de mînă, l-au sculat zicînd: "Nădăjduiește și nu te teme!" Dar Ioan a zis către dînșii: "Cine sînteți voi, domnii mei?" Iar ei i-au răspuns: "Nu te teme, bărbatul doririlor celor bune, noule Daniile, întru care bine a voit a locui Duhul cel Sfînt, pentru curățenia inimii tale; căci sîntem trimiși la tine de Marele Învățător și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos".

Zicînd aceasta, cel dintîi, întinzîndu-și mîna, i-a dat hîrtia, zicînd: "Primește hîrtia aceasta din mîna mea, că eu sînt Ioan cel care m-am rezemat de pieptul Domnului la Cina cea de Taină și de acolo am scos dumnezeieștile descoperiri. Domnul îți dă și ție a cunoaște toate adîncurile înțelepciunii, pentru ca să hrănești pe oameni, nu cu învățătura hranei celei trecătoare, ci ca să astupi cu cuvintele gurii tale, gurile ereticilor și ale iudeilor, care grăiesc fărădelege asupra Dumnezeului nostru".

Apoi, întinzînd și celălalt mîna, i-a dat cheile, zicînd: "Primește aceasta, căci eu sînt Petru, căruia îmi sînt încredințate cheile împărăției, și îți dă și ție Domnul cheile Sfintelor Biserici și, pe care-l vei lega să fie legat, iar pe care-l vei dezlega, să fie dezlegat".

Fericitul Ioan, iarăși plecîndu-și genunchii, s-a închinat lor, zicînd: "Cine sînt eu, ca să îndrăznesc a primi și a purta niște slujbe mari și înfricoșate ca acestea, fiind păcătos și mai prost decît toți oamenii?" Iar Sfinții Apostoli care se arătaseră, iarăși l-au prins de mîna dreaptă și l-au ridicat, zicînd: "Stai pe picioare, îmbărbătează-te și te întărește și fă cele poruncite ție; apoi nu tăinui darul cel dat ție de la Domnul nostru Iisus Hristos, spre sfințirea și întărirea poporului Său, pentru care și-a vărsat sîngele ca să-l mîntuiască din înșelăciune. Grăiește cuvîntul lui Dumnezeu fără îndoire, adu-ți aminte de Domnul Care a zis: Nu te teme turmă mică, căci a binevoit Tatăl vostru a vă da vouă împărăția. Deci, nici tu, nu te teme, pentru că a binevoit Hristos, Dumnezeul nostru, a sfinți prin tine multe suflete și a le aduce la cunoștința Sa. Și o să ai multe nevoi și necazuri pentru dreptate; dar să rabzi ca un diamant tare, pentru că așa vei moșteni Împărăția lui Dumnezeu".

Acestea zicînd, l-au însemnat cu semnul Crucii și, dîndu-i sărutare întru Domnul, s-au dus. Iar cuviosul Isihie, văzînd aceasta, a spus și altor frați iscusiți și aceia, se minunau slăvind pe Dumnezeu. Apoi Isihie le-a poruncit să nu spună altora, ca nu cumva să afle Ioan și să se ducă de la dînșii și astfel să fie lipsiți de o viețuire împreună cu acest mare plăcut al lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, nelenevindu-se de mîntuirea sa nici de a altora, se ostenea în lucru și în cuvînt, bine nevoindu-se și pe alții învățîndu-i la aceasta. Apoi și pe cei leneși deșteptîndu-i ca să alerge către cer, îi învăța să-și omoare patimile, iar trupurile să le supună duhului. După aceea, fericitul a făcut multe minuni, ostenindu-se în mînăstire cu plăcere de Dumnezeu.

Unui bărbat din Antiohia, care era bogat și de neam bun, i se îmbolnăvise jumătatea capului, încît, de mare durere, i-a ieșit ochiul cel drept; și dînd multă avere la doctori iscusiți, n-a aflat folos de la ei. Acela, auzind de Sfîntul Ioan, a venit la dînsul în mînăstire și apropiindu-se, a îmbrățișat picioarele lui, sărutîndu-le și cerînd tămăduire. Iar Sfîntul a zis: "Niște boli ca acestea vin oamenilor pentru păcatele lor și pentru împuținarea credinței către Hristos. Deci, dacă crezi din tot sufletul tău că Hristos este puternic a te vindeca și dacă te vei depărta de la faptele rele, apoi vei vedea slava lui Dumnezeu". Omul a răspuns: "Cred, părinte, și voi face toate cele ce-mi vei porunci".

Acestea zicînd, a apucat haina fericitului Ioan și a pus-o pe capul său și pe ochiul cel bolnav. Atunci, îndată a încetat durerea, s-a așezat ochiul la locul său, precum era înainte, și s-a făcut sănătos ca și cum n-ar fi fost niciodată bolnav; apoi s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu.

La fel și un alt om cu numele Arhelae, care era mai marele cetății Antiohiei, avînd lepră pe fruntea sa, a alergat la Sfîntul Ioan cerînd tămăduire. Învățîndu-l Sfîntul din destul, i-a poruncit să se spele pe frunte cu apă, din care beau frații în mînăstire. Aceasta făcînd, îndată s-a curățit de lepră; și lăsînd lumea, s-a făcut călugăr.

Un altul cu numele Evclie, avînd ochiul drept orb din copilărie, a venit la mînăstirea aceea unde petrecea fericitul Ioan și a primit acolo chipul monahicesc. Aceluia i-a zis Sfîntul Ioan: "Frate, Dumnezeu să te tămăduiască pe tine și să-ți lumineze ochii cei sufletești și trupești". Acestea zicînd Sfîntul, îndată s-a deschis ochiul celui orb și vedea luminat. Acestea văzînd frații, se minunau și ziceau: "Cu adevărat, Ioan este robul lui Dumnezeu și Duhul Sfînt viețuiește într-însul".

O femeie, cu numele Cristina, fiind de mult timp bolnavă, a rugat pe bărbatul său să o ducă la Sfîntul Ioan. Și așezînd-o bărbatul pe asin, a mers cu dînsa la mînăstire. Apoi, lăsînd-o la poartă, a intrat singur la Sfîntul, rugîndu-l să tămăduiască pe femeie de neputința ei. Iar Ioan i-a zis bărbatului aceluia: "Mergi și spune soției tale să înceteze cu răutatea năravului său și cu asprimea ce o are asupra slugilor și a slujnicelor, știind că și ea este făcută din aceeași tină; apoi, să se îngrijească de sufletul său, dînd milostenie săracilor și nelăsînd rugăciunile ce se cuvin a le face; după aceea, să vă înfrînați și să vă păziți în curăție în zilele cele sfinte și de post, căci Dumnezeu îi va da tămăduire".

Deci, mergînd bărbatul, a spus femeii sale cele ce auzise de la Sfîntul; iar ea a făgăduit cu toată osîrdia, că va păzi toate cele poruncite, pînă la răsuflarea ei cea de pe urmă. Apoi, s-a întors bărbatul la Sfîntul spunîndu-i făgăduința femeii sale. Atunci Sfîntul a zis: "Mergeți cu pace, căci acum a tămăduit-o pe ea Domnul". Și ducîndu-se bărbatul, a aflat pe femeia sa tămăduită; apoi s-au întors la casa lor cu bucurie, slăvind pe Dumnezeu.

În acea vreme era în părțile acelea un leu foarte cumplit care vătăma pe oameni și pe dobitoace. Și de multe ori se aduna poporul cu arme și cu săgeți pîndind să-l ucidă, dar nimic nu foloseau, căci fiara, ieșind din dumbravă, năvălea asupra lor cu turbare și pe mulți dintr-înșii îi sfîșia, iar alții abia scăpau răniți; pe alții rănindu-i îi ducea vii în culcușul său și acolo îi mînca.

Pentru aceasta poporul a vestit pe Sfîntul Ioan și l-a rugat ca să-i ajute cu rugăciunile sale. Iar el le-a dat o cruce de lemn, poruncindu-le să o înfingă în locul de unde ieșea fiara. Deci mergînd, au înfipt crucea acolo, după porunca Sfîntului, și s-au dus. Iar după cîteva zile, văzînd poporul că nu se mai arată fiara, au mers la cruce și au aflat pe leu mort. Văzînd această minune s-au bucurat, pentru că puterea crucii și rugăciunile Sfîntului au omorît fiara.

Sfîntul Ioan a petrecut în acea mînăstire patru ani. Apoi, dorind o viață mai liniștită, s-a dus pe ascuns de acolo în pustie și, aflînd o peșteră, s-a sălășluit într-însa și a petrecut acolo doi ani viețuind singur, numai cu Dumnezeu. Iar după doi ani, a răcit și s-a îmbolnăvit așa de rău, încît acolo nu-i era cu putință a se îngriji de boala sa. Deci, pentru această pricină, a fost silit a lăsa pustia și a mers în cetatea Antiohiei, venind la limanul cel bisericesc. Aceasta a fost o dumnezeiască rînduială și purtare de grijă pentru Biserica lui Dumnezeu, ca să nu fie un luminător ca acesta ascuns sub obroc în pustie și în peșteră, ci să lumineze tuturor în sfeșnicul Bisericii.

Deci a binevoit Dumnezeu ca Ioan să se îmbolnăvească și astfel să-l scoată din pustie și de la petrecerea cea împreună cu fiarele, la viețuirea sa împreună cu oamenii; pentru ca nu numai lui, ci și altora să fie de folos.

Venind fericitul Ioan la biserică, sfințitul patriarh Meletie l-a primit cu bucurie și i-a dat loc de odihnă, poftindu-l să petreacă împreună cu dînsul. Apoi în scurtă vreme l-a hirotonit diacon și a petrecut în acea slujbă cinci ani, împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieții sale cea plină de fapte bune și cu scrierile cele de suflet folositoare. După aceasta Sfîntul Meletie s-a dus la Constantinopol pentru alegerea ca patriarh a Sfîntului Grigorie de Nazianz și acolo s-a săvîrșit în Domnul.

Ioan, auzind de moartea patriarhului său, îndată a lăsat Antiohia și s-a dus la mînăstirea în care petrecuse mai înainte. Atunci monahii s-au bucurat mult pentru venirea lui Ioan și au făcut praznic duhovnicesc, primind de la dînsul obișnuitele învățături; apoi fericitul a petrecut acolo cinci ani în liniște, cu plăcere de Dumnezeu.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: "Dimineață să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan și să-l aduci pe el de acolo în cetate și să-l hirotonești preot, pentru că este vas ales și vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor". În aceeași vreme i s-a arătat îngerul și Sfîntului Ioan, pe cînd își făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate și să pri-mească de la dînsul hirotonia.

Deci, făcîndu-se ziuă, a venit patriarhul la mînăstire și fericitul Ioan a ieșit în întîmpinarea lui cu toți călugării. Apoi închinîndu-se, l-au dus în biserică cu cinstea ce i se cuvenea, iar el i-a binecuvîntat. Apoi săvîrșind patriarhul Sfînta Liturghie, i-a împărtășit pe toți cu Dumnezeieștile Taine. La urmă, dînd fraților binecuvîntare, a luat pe Ioan și l-a dus în cetate, iar monahii toți se tînguiau de despărțirea de Ioan.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Văzîndu-le acestea patriarhul Flavian și toți cei ce erau împreună cu dînsul, s-au înspăimîntat și s-au minunat. Apoi a străbătut vestea despre acea minune în toată Antiohia, prin cetățile cele de primprejur și în toată Siria, încît toți cei ce auzeau, ziceau în inimile lor: "Ce poate fi aceasta, că iată s-a arătat peste dînsul mărirea Domnului".

Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruință a se îngriji de mîntuirea sufletelor omenești, adeseori învățînd pe popor în biserică. De acest lucru se mira foarte mult tot poporul Antiohiei și lăuda pe fericitul; căci mai înainte de dînsul, pe nimeni nu a văzut în cetatea aceea, nici n-a auzit cîndva să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu pe de rost, fără carte sau scrisoare, ci el a fost între dînșii cel dintîi și cel mai vestit propovăduitor.

Astfel de cuvinte ieșeau din gura lui, încît toți cei ce-l ascultau nu puteau să se sature de vorbele lui cele dulci. Pentru aceea, mulți din cei ce scriau repede, însemnau cuvintele ce le vorbea Sfîntul Ioan și le dădeau unul altuia prescrise. Apoi se citeau învățăturile lui la mese și prin tîrguri, iar alții învățau cuvintele lui pe de rost, ca Psaltirea, căci așa era de plăcut la vorbă, ca vestit orator și tuturor învățător iubit, încît nu era nimeni în cetate care să nu fi dorit a asculta pe Sfîntul cînd vorbea.

Cînd știa poporul că Ioan are cuvînt de spus, toți alergau în biserică cu bucurie, lăsînd: oblăduitorii cetății judecățile, negustorii afacerile lor, meșterii lucrul din mîini, și alergau să asculte învățătura lui Ioan, sîrguindu-se să nu se păgubească de nici un cuvînt care ieșea din gura lui. Astfel că cel care n-ar fi auzit învățăturile lui cele curgătoare de miere se socotea păgubit. Drept aceea multe numiri de laude i se dădeau lui. Unii îl numeau gura lui Dumnezeu sau a lui Hristos, alții îl numeau dulce vorbitor iar alții izvorîtor de miere.

Fericitul avea cîteodată obicei de scotea cuvinte din adîncul înțelepciunii, și aceasta o făcea mai ales la începutul preoției sale, și alcătuia cuvînt de învățătură, neînțeleasă de oamenii cei neînvățați. Iar odată o femeie, ascultîndu-l și cele grăite neînțelegîndu-le, a ridicat glas din popor și a zis către dînsul: "Învățătorule duhovnicesc sau mai bine să-ți zic, Ioane Gură de Aur, adîncit-ai fîntîna sfintelor tale învățături, iar funia minții noastre este scurtă și nu poate să o ajungă!"

Atunci a zis mulțimea poporului: "Deși o femeie a zis cuvîntul acesta, dar Dumnezeu i-a dat acest nume; de acum înainte Gură de Aur să fie numit". Din acea vreme și pînă astăzi, Gură de Aur a fost numit de toate Bisericile. Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a gîndit în sine că nu este de folos a spune către popor învățătură cu meșteșugire de cuvinte. Și de atunci se sîrguia să-și împodobească vorba sa nu cu cuvinte ritoricești, ci simple și învățătoare de obiceiuri frumoase, pentru ca și ascultătorii cei mai neînvățați să înțeleagă și să aibă folos. Apoi Sfîntul Ioan nu numai în cuvînt era bărbat puternic, ci și în faptă; pentru că făcea și minuni cu puterea lui Hristos, tămăduind pe cei neputincioși.

O femeie, cu numele Evclia, avea un singur fiu și fiind cuprins de fierbințeală și aproape să moară, a rugat pe Sfîntul Ioan să-l tămăduiască. Iar Sfîntul, luînd apă, a făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori, în numele Preasfintei Treimi și a stropit cu dînsa pe cel bolnav și îndată l-a lăsat fierbințeala și, sculîndu-se sănătos, s-a închinat Sfîntului.

Era în Antiohia un cîrmuitor bogat înșelat cu eresul marcioniților - după numele lui Marcion ereticul -, care făcea mult rău celor binecredincioși. Femeia aceluia, căzînd într-o boală cumplită, nici un doctor nu putea s-o vindece. Și, din zi în zi, crescîndu-i durerea mai cumplit, a chemat ocîrmuitorul pe eretici în casa sa și le-a zis să ajute femeii lui, rugîndu-se pentru sănătatea ei. Iar ei s-au rugat pentru dînsa neîncetat trei zile și mai mult, dar nimic n-au folosit.

După aceea a zis femeia către bărbatul său: "Aud de un preot cu numele Ioan, care viețuiește cu episcopul Flavian, că este ucenic al lui Hristos și orice cere de la Dumnezeu îi dă lui. Deci rogu-te, du-mă la dînsul ca să se roage pentru tămăduirea mea, căci am auzit că multe semne face. Iar marcioniții nu-mi ajută nimic și din aceasta se vădește credința lor cea rea. Pentru că de ar fi fost dreaptă credința lor, le-ar fi ascultat Dumnezeu rugăciunea".

Ascultînd bărbatul cuvintele ei, a dus-o la biserica dreptcredincioșilor și neîndrăznind s-o ducă pe ea înăuntru, pentru că era eretic, a așezat-o înaintea bisericii și a trimis la episcopul Flavian și la preotul Ioan, spunîndu-le despre venirea sa și despre pricina venirii, ca să se roage Domnului nostru Iisus Hristos pentru sănătatea femeii sale, care bolea cumplit.

Ieșind la dînșii episcopul împreună cu Ioan au zis: "Dacă vă veți lepăda de eresul vostru și vă veți apropia de Sfînta, Sobornicească și Apostolească Biserică, veți dobîndi mîntuire de la Hristos Domnul". Iar el a făgăduit cu osîrdie a se lepăda. Și a poruncit Sfîntul Ioan să aducă apă și a rugat pe Flavian ca să facă semnul Crucii peste apa aceea. Făcîndu-se aceasta, a poruncit să o verse peste cea bolnavă, care îndată s-a făcut sănătoasă, ca și cum n-ar fi fost bolnavă niciodată și slăvea pe Dumnezeu.

Văzînd eparhul minunea ce s-a făcut cu femeia sa, s-a apropiat împreună cu dînsa de Sfînta Biserică, lepădîndu-se de eresul lui Marcion și s-a făcut bucurie mare pentru întoarcerea eparhului. Iar ereticii s-au tulburat foarte tare și s-au mîniat asupra Sfîntului Ioan, semănînd pretutindeni asupra lui hule și clevetiri, zicînd că este vrăjitor și fermecător.

Însă Dumnezeu degrab a închis gura lor cea mincinoasă, aducînd asupra lor o pedeapsă cumplită. Căci odată, fiind cutremur mare în Antiohia, a căzut capiștea în care ereticii aveau adunarea lor și acolo, fiind adunați mulțime fără de număr, au murit, fiind uciși de căderea capiștei; iar dintre cei binecredincioși, nici unul nu s-a vătămat de cutremur. Acest lucru văzîndu-l, nu numai ereticii ce mai rămăseseră ci și elinii, au cunoscut puterea lui Hristos și, dărîmînd capiștile lor, au crezut în adevăratul Dumnezeu prin învățătura Sfîntului Ioan.

După aceasta, Nectarie patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Grigorie Nazianzul, cu pace s-a săvîrșit. Și a fost căutat cu sîrguință un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Deci, unii au vestit pe împăratul Arcadie despre Ioan - pentru că se dusese vestea pretutindeni despre viața și despre învățătura lui -, și toți l-au socotit vrednic de o treaptă ca aceea, ca să primească după Nectarie, ocîrmuirea Bisericii Constantinopolului.

Deci, împăratul îndată a trimis scrisoare către Flavian ca să trimită pe Ioan la Constantinopol; iar poporul Antiohiei, fiind înștiințat de aceasta, s-a adunat în biserică, fiind aprins de dragostea către Ioan. Și nevrînd a se lipsi de un asemenea învățător, s-au împotrivit toți trimișilor de la împăratul. Deci, nevoind să asculte pe patriarhul lor, n-au lăsat să-l ia pe Sfîntul Ioan; dar nici Ioan nu voia să meargă la Constantinopol, căci, fiind smerit, se judeca pe sine a fi nevrednic de o treaptă ca aceea.

De acest lucru înștiințîndu-se împăratul, s-a mirat și a dorit și mai mult să vadă pe Ioan și să-l așeze pe scaunul patriarhal. Deci, trimițînd a doua oară, a poruncit lui Asterie comitul să-l scoată din Antiohia în taină, fără ca să știe poporul; ceea ce s-a și făcut.

Apropiindu-se Sfîntul Ioan de Constantinopol, a ieșit în întîmpinarea lui tot poporul, cu mulțime de boieri, fiind trimiși de împăratul să-l întîmpine. Deci a fost primit cu cinste de împăratul și de toată adunarea poporului și toți se bucurau de un luminător ca acesta al Bisericii.

Numai singur Teofil, patriarhul Alexandriei, și cei de un gînd cu dînsul, se tulburau pentru că pizmuiau slava lui Ioan și-l urau pe el, încît nici nu voiau să se învoiască cu adunarea care alegea pe Ioan, ci se gîndeau la un alt preot cu numele Isidor, pe care voiau să-l ridice în scaun. Totuși s-a plecat soborului și a sfințit pe Ioan arhiereu și l-a așezat pe scaunul patriarhal în a douăzeci și șasea zi a lunii februarie.

Atunci a venit împăratul și cu dînsul toți domnii și boierii, vrînd să ia binecuvîntare de la Sfîntul Ioan, patriarhul. Iar el, făcînd rugăciune pentru împăratul și pentru popor și binecuvîntîndu-i pe toți și-a deschis gura sa cea de Dumnezeu insuflată și a rostit învățătură folositoare de suflet în care povățuia pe împăratul să petreacă în dreapta credință neabătut, să se depărteze de eretici, să vină adeseori la biserică și să fie drept și milostiv.

Apoi îi zicea: "Să știi că nu mă voi rușina, cînd va fi trebuință de învățătură și de mustrare, pentru folosul sufletului tău, precum nici proorocul Natan nu s-a rușinat de împăratul David, descoperind greșeala lui".

Astfel învăța pe toți stăpînitorii duhovnicești și pe cei mirenești și pe cei de sub stăpîniri, ca fiecare să petreacă în faptele cele bune și să țină cuvîntul său de învățătură cu care toți s-au mîngîiat, ascultîndu-l.

Pe cînd el spunea dumnezeieștile cuvinte, era în popor un oarecare om îndrăcit pe care l-a scuturat duhul cel necurat și l-a aruncat la pămînt, strigînd cu glas înfricoșat, încît s-au înspăimîntat toți cei ce erau în biserică. Iar fericitul Ioan, poruncind să-l aducă înaintea sa, a făcut semnul cinstitei Cruci peste dînsul și, izgonind pe duhul cel necurat, a făcut pe om sănătos; lucru pe care văzîndu-l poporul, s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu că le-a dat un mare luminător și un doctor sufletesc și trupesc preaiscusit.

Sfîntul Patriarh Ioan, luînd cîrma Bisericii, a început a paște bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare, dezrădăcinînd obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vîrtos dintre preoți, precum: necurățenia, zavistia, nedreptatea și orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curățenia, dragostea, dreptatea, milostenia și tot felul de fapte bune și cu gura sa cea de aur pe toți îi povățuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului ci și prin cetățile și țările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mîntuirea sufletelor omenești. Pentru că trimitea din clericii săi cei iscusiți și temători de Dumnezeu, bărbați sfinți, care întăreau dreapta credință cu propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu; iar credința cea rea și eresurile le înlătura, povățuind pe cei rătăciți la calea mîntuirii.

În Fenicia a dărîmat capiștile idolești care erau din vremurile cele de demult, stricînd temeliile lor. Pe poporul celților, vătămat de credința cea rea a arienilor, cu înțelepciune l-a tămăduit și la dreapta credință l-a povățuit, pentru că a poruncit unor preoți și diaconi care au fost aleși pentru acest lucru, ca să învețe limba celților și i-a trimis la poporul acela să le propovăduiască buna credință în limba lor celtică. Iar pe sciții care locuiau împrejurul Dunării, în același chip i-a luminat. Eresul marcioniților din părțile răsăritului, de asemenea l-a risipit. Astfel, toată lumea a luminat-o cu învățătura sa.

Apoi avea purtare de grijă și pentru cei săraci și neputincioși, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămînzi, îmbrăca pe cei goi și de orfani și văduve mai înainte de toate se îngrijea. Apoi a zidit și bolnițe (spitale) pentru odihna bolnavilor și a străinilor care nu aveau unde să-și plece capul, dîndu-le toată îndestularea, rînduindu-le slugi și doctori. Și apoi toată purtarea de grijă și rînduiala, a încredințat-o la doi preoți temători de Dumnezeu. Iar el se sîrguia pentru îndreptarea Bisericii, iubind pe cei buni, iar pe cei răi învățîndu-i și mustrîndu-i. Pentru aceea era foarte iubit de cei buni și urît de cei răi.

Mai ales unii din clericii lui care viețuiau rău, nu iubeau pe Sfîntul, de vreme ce dădea pe față faptele lor cele rele și pe unii chiar de la biserică îi depărta. Iar ei pentru aceasta se mîniau pe el. Mai cu seamă erau nemulțumiți de Serapion diaconul, pentru că acela, slujind cu bună credință patriarhului și avînd viață curată, a zis odată către Sfîntul, fiind toți clericii de față: "Nu poți, stăpîne, a-i îndrepta pe aceștia, dacă nu-i vei izgoni pe toți cu un toiag".

Zicînd astfel, mulți s-au întărîtat și au început în popor a-l vorbi de rău pe Sfîntul Ioan, hulindu-l, pe el care era vrednic de toate laudele. Însă Sfîntul, deși știa răutatea lor, nu lua în seamă, pentru că, cu cît îl huleau mai mult, cu atît mai mult înflorea slava lui în părțile cele depărtate, încît mulți veneau de departe, dorind să-l vadă pe Sfîntul și să audă învățătura lui.

Același Serapion diaconul, a adus la mînie și pe Severian mitropolitul asupra Sfîntului Ioan, căci a spus cum că ar fi zis Severian oarecare hulă asupra lui Hristos. Iar Ioan, rîvnind după Hristos Domnul său și uitînd de dragostea care o avea față de Severian, îndată l-a izgonit de la sine. Iar după aceasta, fiind rugat de împăratul, l-a iertat pe dînsul și iarăși l-a primit la sine.

Fericitul, cu toate că era într-o treaptă destul de mare și viețuia în mijlocul lumii, totuși nu și-a lăsat niciodată nevoințele monahicești, ci vremea care îi rămînea de la treburile bisericești, închizîndu-se deosebi în chilia sa, o petrecea în singurătate și rugăciune sau în citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți. Postea întotdeauna și se înfrîna fără măsură, pentru că numai pîine de orz și apă gusta și somn puțin și acela nu pe pat ci stînd și nevoindu-se.

Apoi la ospețe și la veselii nu mergea niciodată, pentru că din tinerețe deprinzîndu-se cu post și înfrînare, nu putea nici să se uite spre bucate dulci și grase, neavînd stomacul sănătos. Ci toată mintea sa o îndreptase spre înțelegerea dumnezeieștii Scripturi și mai ales iubea Epistolele Sfîntului Apostol Pavel, al cărui chip îl avea în chilia sa.

Odată, scriind la tîlcuirea epistolelor lui, a gîndit în sine, zicînd: "Cine știe oare, plăcut lui Dumnezeu este aceasta, oare înțeles-am puterea scripturii acestui sfînt sau nu?" Și se ruga lui Dumnezeu ca să-i vestească aceasta. Dumnezeu, degrab ascultînd pe robul Său, i-a dat acest fel de vestire.

Cînd s-a închis singur în chilie noaptea și scria tîlcuirile la o lumînare aprinsă, Proclu, care îi slujea, a vrut să intre la patriarh. Și uitîndu-se prin crăpătura ușii, vrînd să vadă ce face, l-a văzut șezînd și scriind. Iar un om bătrîn și foarte cinstit, stînd lîngă dînsul la spate, s-a plecat la urechea patriarhului și-i vorbea binișor. Și omul acela era cu totul asemenea la chip cu Sfîntul Apostol Pavel, care era în perete înaintea lui Ioan. Aceasta nu numai o dată a văzut-o Proclu, ci de multe ori și se mira foarte, nepricepîndu-se cine este acela care vorbește cu patriarhul și cugeta cum a intrat acolo, căci pretutindeni erau ușile încuiate, încît nu era cu putință cuiva să intre.

Deci, Proclu a așteptat pînă ce va ieși omul acela. Dar cînd a sosit vremea de tocat pentru utrenie s-a făcut nevăzut. Astfel văzînd Proclu în trei nopți, a îndrăznit să întrebe pe Sfîntul patriarh, zicînd: "Stăpîne, cine este cel ce-ți vorbește noaptea la ureche?" Sfîntul a răspuns: "N-a fost nimeni la mine". Atunci Proclu i-a spus lui cu amănuntul cum a văzut prin crăpătura ușii un om bătrîn și cinstit șoptindu-i la ureche cînd scria, și spunea ce fel era chipul și fața celui ce se arăta. Iar Sfîntul se minuna auzind acestea.

Apoi Proclu, uitîndu-se la chipul lui Pavel, a zis: "Acest chip era acela care l-am văzut". Atunci, cunoscînd Ioan că însuși pe Sfîntul Apostol Pavel l-a văzut Proclu, s-a încredințat că este primită osteneala lui și, căzînd la pămînt, a mulțumit lui Dumnezeu și s-a rugat cu lacrimi fierbinți. Apoi, de atunci, s-a ocupat cu și mai multă sîrguință de scrierea dumnezeieștilor cărți, pe care ca pe niște comori de mult preț le-a lăsat Bisericii lui Hristos.

Acest mare învățător al lumii, mustra toate strîmbătățile și nedreptățile care se făceau; chiar și pe împăratul și pe împărăteasa îi învăța să nu facă strîmbătate nimănui, ci să facă lucruri drepte. Iar pe boieri și pe bărbații cei cu dregătorii, pe cei ce răpeau averi străine și făceau strîmbătate săracilor, îi îngrozea cu judecata lui Dumnezeu.

Deci, a început a se ridica asupra lui zavistie, nu numai de la clerici, cărora le poruncea Sfîntul să viețuiască după așezămîntul legii, ci și de la stăpînitorii mirenești. Și precum dintr-o scînteie mică se aprinde un foc mare, așa și din mustrarea păcatelor a început a se aprinde mînia în inimile acelora care se știau pe sine că sînt în niște asemenea păcate.

Astfel, zavistnicii batjocoreau învățătura Sfîntului, iar cuvintele lui cele înțelepte și bune le socoteau nebunește ca rele, zicînd că patriarhul în propovăduirea sa în biserică, nu învață ci mustră; nu sfătuiește, ci ocărăște; nu îndreptează, ci hulește pe împăratul și pe împărăteasa și pe toți stăpînitorii. Apoi îl socoteau neacoperitor de păcatele aproapelui.

Pe acea vreme era un eunuc oarecare în palaturile împărătești, cu numele Evtropie, care era mai mare peste postelnicii împăratului. Acela, ridicîndu-se la dregătoria de patriciu, a sfătuit pe împăratul ca să dea această lege, ca nimeni să nu mai scape la biserică pentru vina de moarte și chiar de ar scăpa cineva, cu sila să se scoată din biserică și să se pedepsească. Pentru că acel obicei era de demult, ca oamenii care greșeau ceva greu împotriva legilor cetățenești și se osîndeau la moarte, să fugă la biserică - precum odinioară israilitenii în cetățile de scăpare -, și așa scăpau de pedeapsa morții.

Evtropie, stricînd acel așezămînt vechi, a rînduit să scoată din biserică pe cei vinovați, de care lucru Sfîntul Ioan Gură de Aur, mîhnindu-se, socotea acea faptă ca o mare silă adusă Bisericii. Dar nu după multă vreme, chiar Evtropie a căzut în groapa pe care a săpat-o altora și s-a tăiat cu sabia pe care o ascuțise pentru alții. Căci mîniindu-se împăratul asupra lui pentru oarecare pricini mari, a căzut asupra lui Evtropie pedeapsa cu moartea.

Deci, Evtropie a fugit la biserică și s-a ascuns în altar sub Sfînta Masă. Iar fericitul Ioan, fiind în amvon, de unde avea obiceiul a învăța pe poporul ce-i stătea înainte, ca un foarte mare rîvnitor, a rostit un cuvînt de mustrare asupra lui Evtropie, zicînd: "Ar fi lucru cu dreptate ca legea nedreaptă cea din nou așezată, chiar acela care a scornit-o și a așezat-o să o împlinească".

Acest cuvînt prinzîndu-l pizmașii lui Ioan, au început a-l huli în mijlocul poporului, numindu-l nemilostiv, neiubitor de oameni și neacoperitor de greșelile omenești. Și astfel cîte puțin întărîtau inimile mai multor oameni spre mînie asupra Sfîntului Ioan. Dar el voind a plăcea lui Dumnezeu iar nu oamenilor, se sîrguia după obiceiul său în buna ocîrmuire a Sfintei Biserici.

Pe vremea patriarhiei Sfîntului Ioan Gură de Aur, erau încă o mulțime de arieni în Constantinopol, care își țineau credința, săvîrșind slujbele lor. Deci fericitul gîndea în ce chip ar curăța cetatea de acel eres. Și aflînd vreme cuviincioasă, a zis către împăratul: "Binecredinciosule împărate, dacă ar fi pus cineva între pietrele cele scumpe ce sînt în coroana ta vreo piatră proastă, întunecată și necurată, nu ar fi necinstită toată coroana?"

Împăratul a răspuns: "Adevărat, așa este". Iar Ioan a zis: "Tot așa este de necinstită cetatea aceasta, care, deși este dreptcredincioasă, totuși are într-însa pe necredincioșii arieni. Și precum tu, împărate, te-ai fi mîniat pentru necinstirea coroanei tale, așa și Atotputernicul Dumnezeu se mîhnește de cetatea aceasta, care este înșelată de eresul arienilor. Deci se cuvine ca, ori să aduci pe eretici la unirea credinței, ori să-i izgonești din cetate".

Auzind acestea împăratul, a poruncit îndată să aducă înaintea sa pe mai marii arienilor și le-a poruncit să spună înaintea patriarhului mărturisirea de credință a lor. Iar ei au început a grăi cuvinte de rea credință și de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos; atunci împăratul a poruncit să-i izgonească din cetate.

După cîtăva vreme, arienii avînd iarăși ajutători și mijlocitori pe cei ce slujeau în palaturile împărătești, oameni cu dregătorii, au început a intra în cetate în zile de Duminici mergînd cu rugăciuni către locașul lor și cîntînd ereticeștile lor cîntări prin care huleau pe Preasfînta Treime. Pentru acest lucru înștiințîndu-se preasfințitul patriarh Ioan s-a temut ca nu cumva să înceapă cineva din poporul cel neînvățat, a urma acelor rugăciuni arienești.

Deci, a poruncit clerului său ca să umble cu rugăciuni prin cetate, purtînd cinstitele cruci, sfintele icoane și făclii aprinse și să cînte laude lui Dumnezeu, alcătuite spre slava Preasfintei Treimi împotriva cîntărilor arienești celor hulitoare. Atunci s-au întîlnit pe cale dreptcredincioșii cu arienii, certîndu-se între ei. Odată s-a ridicat chiar război, încît din amîndouă părțile au căzut cîțiva morți; iar lui Visarion, eunucul împărătesc, fiind și el acolo în mulțimea celor dreptcredincioși, i-au spart capul cu o piatră. De acest lucru înștiințîndu-se împăratul, s-a mîniat foarte tare asupra arienilor și le-a poruncit să nu îndrăznească a mai intra în cetate; și astfel s-a izgonit atunci din cetate hula ereticească.

Între cei înșelați cu eresul arian era și un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie și care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neștiind ce să-i răspundă - pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăției grecești, căci era om iute și cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: "Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică și eu voi răspunde pentru tine".

Deci în altă zi, fiind chemat patriarhul la palat și șezînd cu împăratul, a început Gaina iarăși a cere de la împărat biserică în cetate pentru soborul arienesc. Și cerea aceasta ca o răsplătire pentru ostenelile pe care le-a avut el în războaie și pentru vitejia arătată. Iar marele Ioan i-a răspuns, zicînd: "Împăratul de va voi să fie temător de Dumnezeu, nu are putere asupra bisericilor, în care sînt puși de Dumnezeu stăpînitorii cei duhovnicești. Iar ție dacă îți trebuie biserică, intră în oricare voiești și te roagă, căci iată, toate bisericile care sînt în cetate îți sînt deschise".

Iar Gaina a zis: "Dar eu sînt de altă mărturisire și de aceea voiesc să am în cetate deosebită biserică dumnezeiască, împreună cu cei de o credință cu mine; și rog împărăteasca stăpînire să poruncească a se îndeplini cererea mea pentru că eu multe osteneli am avut, luptîndu-mă pentru stăpînirea grecească, vărsîndu-mi sîngele și punîndu-mi sufletul pentru împărat".

Ioan i-a răspuns: "Pentru ostenelile tale ți-ai luat răsplătire, mai multă cinste, mărire, boierie și daruri de la împărat. Deci ți se cade a gîndi ce erai mai înainte și cum ești acum? Cum erai sărac și neslăvit și cum te-ai îmbogățit și te-ai mărit acum? Și în ce fel de rînduială erai cînd viețuiai de cealaltă parte a Dunării și în care ești acum? Căci erai atunci ca unul din țăranii cei proști și săraci, îmbrăcat cu haine proaste, abia avînd pîinea cea de toate zilele spre hrană, iar acum ești voievod mai cinstit și mai slăvit decît alții, fiind îmbrăcat în haine de mare preț, avînd aur și argint din destul și avere mare și toate acestea le ai de la împărat. Acest fel de răsplătire ai luat pentru ostenelile tale; deci fii mulțumitor și slujește cu credință împărăției grecești dar nu cere daruri dumnezeiești pentru slujire lumească".

De niște cuvinte ca acestea rușinîndu-se Gaina, a tăcut și n-a mai cerut de la împărat biserică. Iar împăratul s-a minunat de înțelepciunea lui Ioan, care cu puține cuvinte a astupat gura acelui barbar nebun și plin de neîmblînzită mînie.

Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat și, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare și a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui și cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deși știa că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol, însă fiind gata a-și pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară și din lup l-a prefăcut în oaie și împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.

După aceasta Sfîntul Ioan s-a dus în Asia în vreme de iarnă pentru îndreptarea sfintelor biserici de acolo, deși era neputincios cu trupul; însă a trecut cu vederea sănătatea sa, numai ca Biserica lui Dumnezeu să nu se facă neputincioasă, vătămîndu-se de păstorii cei răi, pentru că mulți din cei de acolo, fiind iubitori de argint, vindeau darul Preasfîntului Duh, hirotonind cu plată - cum era Antonie, mitropolitul Efesului -, a cărui vină Evsevie, episcopul Valintinopoliei, a trimis-o scrisă pe hîrtie patriarhului.

Deci acolo, Sfîntul Ioan a scos pe mulți episcopi care iubeau simonia și pe cei care i-au hirotonit cu plată, depărtîndu-i de la dregătoria lor și a pus pe alții mai vrednici în locul acelora. Și îndreptînd bine toate bisericile Asiei s-a întors la Constantinopol.

Astfel, pe cînd Sfîntul patriarh Ioan Gură de Aur aducea mult folos Bisericii lui Dumnezeu, mustrînd cu limbă slobodă păcatele oamenilor care nu se pocăiau, învățînd, tămăduind și povățuind către pocăință; iar mai vîrtos cînd cu buzele cele dulci grăitoare și cu sabia cea ascuțită a cuvîntului lui Dumnezeu dezrădăcina cămătăria, iubirea de argint, jefuirile, din inimile oamenilor celor cu dregătorie și ale celor bogați, care, fiind puternici asupreau pe cei neputincioși și luau averile săracilor cu sila, atunci aceia se mîniau asupra lui, fiind mustrați.

Însă nu voiau nicidecum a se abate de la acele răutăți, pentru că, împietrindu-li-se inima, cu greu auzeau cuvintele lui Ioan și se iuțeau în inimile lor asupra lui, cugetînd rău despre dînsul și făcînd clevetiri mincinoase. Iar mai vîrtos împărăteasa Eudoxia s-a mîniat asupra lui pentru că toate cuvintele pe care Gură de Aur le rostea de obște pentru cei ce răpeau cele străine, acestea împărăteasa le socotea că pentru dînsa le grăiește și le privea acelea ca o dosădire și mustrare a ei. Pentru că era foarte iubitoare de argint și cuprinsă de nesățioasa poftă a aurului, încît multora le făcea strîmbătate, luîndu-le averile cu sila.

Deci, a mustrat-o pe ea însăși conștiința ei cînd Sfîntul Ioan grăia despre iubirea de argint, care este rădăcina a toată răutatea, iar pe cei ce răpeau cele străine îi înfricoșa cu pedeapsa lui Dumnezeu. Din această pricină mîniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie.

În acea vreme era în Constantinopol un bărbat oarecare, numit Teodorit, avînd boierie de patriciu și bogăție multă, pe care îl pizmuia împărăteasa și, dorind să-i ia averea, căuta asupra lui vreo vină. Dar nu afla pentru că era om bun și viețuia cu dreptate.

Neputînd să-i ia cu sila averea, a aflat acest meșteșug, căci l-a chemat la sine și i-a zis: "Știi cîtă avere împărătească se cheltuiește neîncetat; cît aur se dă oștilor care apără împărăția și fără de număr sînt aceia care se hrănesc în toate zilele din vistieria împărătească, din care pricină ni s-a împuținat averea. Deci să dai și tu o parte din averea ta, ca datorie către vistieria împărătească, pentru ca să afli la noi har și pe urmă iarăși vei lua la vreme ceea ce vei da acum".

Teodorit, pricepînd gîndul împărătesei, cum că nu-i trebuie să umple vistieria împărătească, ci inima sa cea nesățioasă de iubirea de argint voiește a o sătura cu averea lui, a mers la fericitul Ioan povestindu-i acea dorință a împărătesei și-l ruga cu lacrimi să-l ajute și să-l apere de împărăteasa care căuta să-i ia bogăția. Iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoare către împărăteasa, sfătuind-o cu cuvinte alese și blînde, ca să nu facă asuprire lui Teodorit. Iar ea, deși era mînioasă asupra Sfîntului, însă a făcut atunci după cererea lui, pentru că s-a rușinat de înțeleapta lui sfătuire și a făgăduit că nu-i va face lui Teodorit nici un rău.

După aceasta, Teodorit, ascultînd gura cea de aur grăitoare a lui Ioan, care învăța pentru milostenie și sfătuia să nu ascundem comoara în pămînt, unde mîna cea zavistnică voiește a o lua, ci în cer, unde nimeni nu o zavistuiește nici n-o ia; apoi, temîndu-se ca nu cumva să cadă în vreo nevoie pentru bogăția sa - căci știa năravul împărătesei, că nu va înceta a căuta vină asupra lui pînă cînd își va săvîrși răutatea -, pentru aceea a socotit să-și dea bogăția sa Împăratului ceresc.

Deci, oprindu-și o mică parte din averile sale pentru chivernisirea casei, toate celelalte averi care erau foarte multe, le-a dat casei Bisericii, ca să fie spre hrană străinilor, săracilor și bolnavilor.

Auzind împărăteasa de aceasta, s-a mîhnit foarte și a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd: "După porunca ta, sfinte patriarh, am iertat pe Teodorit patriciul, neluînd nimic de la dînsul pentru trebuința împărăției noastre, iar tu ai răpit averea lui spre a te îmbogăți. Oare nu era mai cu cuviință a o lua noi, iar nu tu? Pentru că acela s-a îmbogățit, slujind împăraților. Pentru ce te-ai împotrivit nouă? Noi n-am luat nimic de la dînsul; deci ți se cădea și ție a nu lua averile lui".

La aceste cuvinte, Ioan a scris către împărăteasa în acest fel: "Socotesc că nu este tăinuit iubirii tale de Dumnezeu cum că, de aș fi poftit bogăție, nimic nu m-ar fi oprit pe mine a o avea; pentru că am avut părinți care aveau avere multă, fiind de neam bun și bogați. Însă de bunăvoie m-am lepădat de bogăție. Deci, cum nu m-aș fi rușinat acum a căuta aceea pe care singur am lăsat-o și pe alții îi învăț ca să le treacă cu vederea? Zici că averea lui Teodorit am luat-o spre a mea îmbogățire. Să știi însă că acela nu mi-a dat nimic și de mi-ar fi dat, eu nu aș fi primit de la el. Ci el a dat bogăția sa lui Hristos, făcînd milostenie săracilor și scăpătaților și bine a făcut, căci însutit va primi de la Hristos în veacul ce va să fie. Eu aș fi voit ca și tu, rîvnind lui Teodorit, să ascunzi averile tale în cer, ca astfel, cînd vei fi lipsită, să fii primită în veșnicile locașuri. Iar dacă gîndești ca să iei de la Hristos ceea ce a dat Teodorit, tu vei vedea, căci nu pe noi, ci chiar pe Hristos Îl vei mînia".

Împărăteasa, citind această scrisoare a Sfîntului Ioan, s-a umplut de mînie și cugeta cum i-ar face Sfîntului Ioan nedreptate.

În acea vreme a venit din Alexandria la Constantinopol o văduvă cu numele Chilitropa, pentru o pricină ca aceasta. Cînd era în Alexandria voievodul Pavlichie, avînd în acea vreme dregătoria de la Augustal, atunci acea văduvă a fost clevetită de oarecari oameni zavistnici către voievodul Pavlichie că are aur mult; iar Pavlichie, care era foarte iubitor de aur, aflînd oarecare pricină asupra văduvei aceleia, a prins-o și a silit-o să-i dea cinci sute de galbeni.

Iar ea, neavînd atîta aur, și-a pus zălog la vecinii săi hainele și vasele, și abia adunînd cinci sute de galbeni, a dat voievodului, nefiind vinovată cu nimic. Iar după ce a fost scos Pavlichie din dregătoria sa și s-a dus la Constantinopol pentru a da socoteală, a plecat și acea văduvă săracă, și intrînd în corabie, a mers în urma lui. Apoi, venind înaintea împăratului, a căzut înaintea lui cu plîngere, jeluindu-se asupra lui Pavlichie, că a luat de la dînsa cu sila atîta aur, fără nici o vină.

Împăratul a poruncit eparhului cetății să facă întrebare și judecată de acel lucru, ca să dea văduvei tot ce a luat Pavlichie de la dînsa. Iar eparhul ajutînd lui Pavlichie, l-a scos nevinovat și pe văduvă a lăsat-o păgubașă. Dar ea, fiind împinsă de multă mîhnire, s-a dus la împărăteasa și, spunîndu-i toată nevoia, cerea de la dînsa milă și ajutor. Împărăteasa, fiind și ea iubitoare de aur, s-a bucurat de un lucru ca acesta, căci nădăjduia că și ea va cîștiga aur mult.

Deci, îndată a chemat pe Pavlichie și cu mare mînie l-a mustrat pe el pentru jefuirea averii străine și pentru strîmbătatea ce o făcuse acelei văduve sărace. Apoi a poruncit să-l țină sub strajă pînă cînd va da o sută de litre de aur. Pavlichie, văzînd că nu este cu putință a scăpa din mîinile împărătesei, a trimis acasă și a adus atîta aur cît ceruse împărăteasa.

Împărăteasa, din tot aurul acela, a dat văduvei numai treizeci și șase de galbeni de aur și a eliberat-o, pe cînd celălalt aur l-a luat la dînsa. Iar văduva a ieșit de la împărăteasă plîngînd și văitîndu-se pentru o strîmbătate ca aceea. Auzind de Sfîntul Ioan că apără pe cei asupriți, a alergat la dînsul și i-a spus cu de-amănuntul toate cîte i-a făcut ei Pavlichie și împărăteasa. Sfîntul Ioan, mîngîind pe văduva care plîngea, a trimis la Pavlichie și, chemîndu-l în biserică, a zis către dînsul:

"Ne-a venit înștiințare despre nedreptatea care o faci, asuprind pe cei săraci și luînd cu sila averile cele străine, precum ai făcut acestei văduve sărace, netemîndu-te de Dumnezeu, Care este părintele orfanilor și judecător al văduvelor. Deci, pentru aceasta te-am chemat aici, ca să dai cinci sute de galbeni femeii căreia i-ai făcut nedreptate. Dă-i ceea ce se cuvine ca să scape de datornicii săi și să nu piară împreună cu copiii săi în cea mai de pe urmă sărăcie. Apoi, să te mîntuiești și tu de un păcat ca acesta și să milostivești pe Dumnezeu, pe Care L-ai mîniat și Care va răsplăti ție pentru facerea de rău a orfanilor".

Pavlichie a răspuns: "Stăpîne, această văduvă mai mult mi-a făcut mie nedreptate; pentru că, jeluindu-se împărătesei contra mea, împărăteasa a luat de la mine o sută de litre de aur; și acum ce voiește mai mult de la mine? Să se ducă la împărăteasa și să-și ia ce este al ei de la dînsa!"

Sfîntul a zis către dînsul: "Deși împărăteasa a luat de la tine aurul, însă văduva aceasta n-a primit ce a fost al său și ea nu este vinovată de nedreptatea ce ți s-a făcut ție de către împărăteasă. Pentru că împărăteasa a luat de la tine atîta aur nu atît pentru dînsa, cît pentru alte păcate ale tale și jefuiri pe care le-ai făcut fiind la dregătorie. Iar tu nu face pricină, vorbind contra împărătesei, căci îți spun că nu vei ieși de aici pînă ce nu vei da văduvei tot ce ai luat de la dînsa, pînă la galbenul cel mai de pe urmă; iar cei treizeci și șase de galbeni pe care i-a dat ei împărăteasa, aceia să-i fie de cheltuială pentru drum". Și astfel, Sfîntul Ioan n-a eliberat pe Pavlichie din biserică.

Împărăteasa, aflînd despre aceasta, a trimis la Ioan, zicînd: "Liberează pe Pavlichie că am luat aur destul de la dînsul pentru acea datorie". Ioan a răspuns trimișilor: "Nu va fi eliberat de aici Pavlichie pînă cînd nu va da femeii celei sărace ceea ce a luat de la dînsa". Împărăteasa a trimis iarăși la Sfîntul ca să elibereze pe Pavlichie. Iar Sfîntul a răspuns: "Dacă împărăteasa voiește să-l eliberez, apoi să trimită acestei văduve cinci sute de galbeni, căci nu este lucru mare a face aceasta, fiindcă a luat mult mai mult de la Pavlichie, adică o sută de litre de aur".

Împărăteasa, auzind aceasta, s-a umplut de mînie și îndată a trimis doi sutași cu două sute de ostași ca să scoată cu sila pe Pavlichie din biserică. Dar cînd ostașii s-au apropiat de ușile bisericii și voiau să intre, îndată li s-a arătat îngerul Domnului stînd lîngă ușă și ținînd sabia în mîinile sale și nu-i lăsa să intre.

Ostașii, văzînd îngerul cel înfricoșat, s-au temut și au fugit înapoi. Și alergînd la împărăteasa cu cutremur, i-au spus de arătarea îngerească. Iar ea, auzind, s-a spăimîntat cu duhul și n-a mai îndrăznit a mai trimite la Sfîntul Ioan după Pavlichie. Voievodul, văzînd că nu l-a ajutat împărăteasa, a trimis la casa sa după aur și a dat văduvei cinci sute de galbeni, și așa a fost eliberat. Iar femeia, luîndu-și al său, s-a întors în cetatea sa, bucurîndu-se.

Împărăteasa nu înceta a face supărare contra fericitului Ioan și din zi în zi se înmulțea mînia și răutatea în inima ei asupra plăcutului lui Dumnezeu, care era fără de răutate și drept. După puțină vreme împărăteasa a trimis la Sfîntul Ioan, pe de o parte cu îngrozire, iar pe de alta, cu momeli, zicînd:

"Încetează a te mai împotrivi nouă și nu te mai atinge de lucrurile cele împărătești, că nici noi nu ne atingem de lucrurile cele bisericești și te lăsăm singur să le îndreptezi. Încetează de a mă mai face pe mine pildă tuturor prin biserici, vorbind de mine și mustrîndu-mă. Pentru că eu, pînă acum, te aveam pe tine ca pe un părinte și-ți dădeam cinstea ce ți se cuvenea; iar dacă nu te vei îndrepta și nu vei fi mai bun către noi, atunci să știi că nu-ți voi răbda mai mult".

Sfîntul Ioan, auzind aceste cuvinte de la împărăteasă, s-a mîhnit foarte și, oftînd greu, a zis către cei trimiși:

"Împărăteasa voiește să fiu ca un mort, care nu vede nedreptățile ce se lucrează și nu aude glasurile celor asupriți și ale celor ce plîng și suspină și nu face mustrări celor ce greșesc. Dar de vreme ce sînt episcop și mie îmi este încredințată purtarea de grijă pentru suflete, sînt dator a privi cu ochi neadormiți asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăța pe toți și a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra.

Pentru că știu că a nu mustra fărădelegile și a nu certa pe cei ce fac rele, este dovedită pierzare și mă tem că dacă vom tăcea noi pentru cele ce se fac cu nedreptate, să nu se zică și despre noi cuvîntul acesta al lui Iosie: Preoții au ascuns calea Domnului. Dar și dumnezeiescul Apostol poruncește ca pe cel ce greșește să-l mustri înaintea tuturor, ca și alții să aibă frică. Tot același Apostol învață, zicînd: Propovăduiește cuvîntul, stăruiește cu vreme și fără de vreme; mustră, ceartă, și te roagă.

Eu, deși mustru fărădelegile, nu mustru însă pe cei ce fac fărădelegile și nu vorbesc în față pe nimeni, nici am defăimat pe cineva, nici am pomenit cîndva în învățătura mea numele împărătesei, spre a o defăima. Ci pe toți de obște i-am învățat și-i învăț ca să nu facă rău și să nu asuprească pe cel de aproape. Dacă pe cineva din cei ce ascultă cuvintele noastre îl mustră conștiința pentru vreun lucru rău, apoi se cuvine aceluia ca nu asupra noastră să se mînie, ci asupra lui însuși, pentru că a făcut niște lucruri ca acelea, și să se abată de la rău spre a face bine.

Dacă împărăteasa nu se știe că a făcut ceva rău, nici că a făcut nedreptate cuiva, apoi pentru ce se mînie asupra mea, care învăț pe popor să se abată de la toată nedreptatea? S-ar fi cuvenit mai bine să se bucure, pentru că n-a făcut nedreptate, căci eu nu mă lenevesc a învăța pentru mîntuirea poporului peste care ea împărățește. Iar dacă ea este vinovată de păcatele acelea pe care cu cuvinte învățătoare mă sîrguiesc a le dezrădăcina din inimile oamenilor, apoi să știe că eu nu o mustru pe dînsa, nici nu îi fac necinste, ci singure faptele ei o mustră pe dînsa și-i aduc mare necinste și rușine sufletului ei. Deci, poate să se mînie împărăteasa cum voiește, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mînia pe oameni decît pe Dumnezeu. Căci dacă aș plăcea oamenilor, apoi nu aș fi rob al lui Hristos".

Niște cuvinte ca acestea și multe altele asemenea zicînd Sfîntul celor trimiși, i-a slobozit pe dînșii cu pace. Iar ei, întorcîndu-se la împărăteasa, i-au spus toate cele ce au auzit. Împărăteasa atunci s-a pornit cu și mai mare mînie și foarte mult ura pe fericitul Ioan; apoi nu numai împărăteasa, ci și mulți alții care viețuiau în nedreptate și fără pocăință îl pizmuiau.

După aceea îl urau nu numai cei ce petreceau în Constantinopol, ci și alții de prin laturile cele mai depărtate, dintre care erau Teofil, patriarhul Alexandriei, care de la început nu-l iubea pe Sfîntul Ioan și nu voia să-l aleagă pe el la patriarhie. Apoi Acachie, episcopul Veriei, Severian al Gavalului și Antioh al Ptolemaidei. Iar în Constantinopol erau doi preoți și cinci diaconi și din împărăteștile palaturi erau mulți care-l urau și trei văduve vestite și bogate, Marsa, Castritia și Evgrafia, care viețuiau în necurăție.

Toți pismătăreții Sfîntului Ioan, sfătuindu-se, căutau vină asupra lui, ca să aducă în popor veste rea despre dînsul. Deci au trimis mai întîi în Antiohia, cercetînd că doar vor afla vreun rău pe care l-ar fi făcut Ioan din copilărie. Dar au murit cei ce făceau iscodiri și n-au aflat nimic. Apoi au trimis în Alexandria la Teofil, care știa să alcătuiască minciuni cu meșteșug; dar nici acela nu putea grăi ceva asupra vieții Sfîntului Ioan, care strălucea ca soarele cu faptele cele bune. Însă Teofil cu dinadinsul se îngrijea de aceasta, cum să izgonească pe Sfîntul Ioan din scaun, avînd ajutătoare pe împărăteasa și pe alți oameni răi; iar mai vîrtos, și-a cîștigat ajutor pe satana.

Apoi pricina izgonirii Sfîntului Ioan s-a început astfel.

Era în Alexandria un preot cinstit cu numele Isidor Xenodoh, adică hrănitor de străini, împodobit cu viața și cu cuvîntul și era pretutindeni slăvit pentru faptele cele bune și înțelepciunea lui. Acesta era bătrîn, optzeci de ani avînd de la nașterea sa, iar preot fusese hirotonit de Sfîntul Atanasie cel Mare, patriarhul Alexandriei. Asupra acestui Isidor a prins ură Teofil, din pricina lui Petru, protopopul Alexandriei. Căci Teofil, vrînd să scoată din slujbă fără de vină pe Petru și să-l izgonească din biserică, Isidor apăra pe Petru și vina cea adusă asupra lui o dovedea că este nedreaptă.

Deci, Teofil a început a se mînia asupra lui Isidor și mai întîi a îndepărtat din biserică pe acel Petru cu nedreptate, după aceea căuta pricină și asupra lui Isidor, ca și pe el să-l depărteze. În acea vreme o oarecare văduvă cu numele Teodotia, a dat lui Isidor o mie de galbeni ca să cumpere haine și să îmbrace pe cei goi, pe orfani și pe văduvele sărace care se aflau în Alexandria. Apoi a rugat pe Isidor să nu spună despre aceasta lui Teofil patriarhul, ca nu cumva să ia aurul și să-l cheltuiască la zidiri de piatră.

Isidor, luînd aurul, a făcut după cum l-a rugat Teodotia. Dar Teofil, înștiințat fiind despre aceasta de oarecine, cum că Isidor a luat o mie de galbeni de la Teodotia și, nespunîndu-i lui, i-a cheltuit spre trebuința săracilor, s-a mîniat foarte tare asupra lui Isidor. Căci Teofil era mare iubitor de argint și a adus asupra lui Isidor o vină grea, zicînd că un păcat mai presus de fire a necinstit pe bătrînul. Însă vina aceea, scrisă de însuși Teofil, nu era adevărată, căci deși cumpărase Teofil martori mincinoși, minciuna era minciună, iar nevinovatul Isidor s-a aflat curat. Atunci Teofil, din răutatea sa cea neîmblînzită, a scos din preoție pe Isidor cu necinste și cu bătăi, deși era nevinovat. Iar Isidor, primind necinstea fără vină, cu cinste a lăsat Alexandria și s-a dus la liniște în muntele Nitriei în care petrecuse mai înainte cînd era tînăr și, șezînd în coliba lui, se ruga lui Dumnezeu cu răbdare.

În acea vreme erau în mînăstirile Egiptului patru frați, bărbați împodobiți cu fapte bune și temători de Dumnezeu, care toată viața lor o petrecuseră în posturi și osteneli monahicești. Și numele lor erau: Dioscor, Amonie, Evsevie și Eftimie, iar cu porecla se numeau "lungii", pentru că erau înalți de statură. Aceștia, nu numai de alexandreni erau iubiți, pentru faptele lor cele bune și pentru viața lor cea văzută de toți, ci chiar de Teofil, fiind foarte cinstiți de el.

Unul dintre dînșii, cu numele Dioscor, chiar nevrînd el, a fost ales episcop al Bisericii Ermopoliei. Acesta nu era Dioscor cel care a fost eretic, ci altul; căci acesta a trăit cu mulți ani mai înainte de acela. Acesta a fost episcop al Ermopoliei și, viețuind cu sfințenie, a dobîndit sfîrșit fericit. Iar acela a fost patriarh al Alexandriei și a fost blestemat de Sfinții Părinți de la al patrulea Sinod.

Deci, pe acest fericit Dioscor l-a făcut Teofil episcop, iar pe cei doi frați ai lui, pe Amonie și pe Eftimie, i-a rugat să rămînă împreună cu dînsul în patriarhie și i-a silit să primească treapta preoției. Iar ei, petrecînd lîngă Teofil, cînd l-au văzut că nu viețuiește după Dumnezeu și că mai mult iubește aurul decît pe Dumnezeu și că face multe strîmbătăți, n-au voit mai mult a petrece împreună cu dînsul, ci, lăsîndu-l pe el, s-au întors la liniștea lor.

Teofil, înțelegînd pricina plecării lor, foarte s-a mîniat, și dragostea pe care o avea către dînșii a schimbat-o în ură și cugeta cum le-ar face rău. Deci, mai întîi a scornit pentru dînșii o veste, că lungii, dimpreună cu Isidor cel izgonit, țin de eresul lui Origen și pe mulți monahi i-au înșelat cu eresul acela. După aceea, a trimis la episcopii cei mai de aproape, poruncindu-le ca îndată să izgonească pe monahii cei mai bătrîni din munții și din pustia aceea. Iar pricina pentru care sînt izgoniți să nu le-o spună lor.

Deci, cînd au făcut episcopii după porunca patriarhului, izgonind pe toți cinstiții și plăcuții lui Dumnezeu nevoitori de prin munți și de prin pustie, s-au adunat cei izgoniți împreună cu preoții lor și venind în Alexandria la patriarh, l-au rugat să le spună pentru ce sînt osîndiți și izgoniți de prin locurile lor. Iar el, căutînd cu ochi mînioși asupra lor și răcnind cu mînie, s-a pornit spre dînșii ca un îndrăcit și, aruncînd omoforul pe după grumazul lui Amonie, l-a bătut pînă la sînge, strigînd: "Ereticule, blestemă pe Origen". Asemenea și pe ceilalți bătîndu-i și nelăsînd pe nici unul dintr-înșii a răspunde ceva înaintea lui, i-a izgonit pe toți cu necinste din fața sa; și s-au întors în colibele lor fără răspuns, neținînd seama de mînia și de îndrăcirea lui Teofil.

Apoi Teofil, chemînd pe episcopii cei mai de aproape, a dat anatemei pe acei patru călugări nevinovați, pe Amonie, pe Evsevie și pe Eftimie, frații lui Dioscor și pe fericitul Isidor cel mai sus pomenit, necercetîndu-i pentru credință, nici chemîndu-i acolo de față. Și încă nu s-a îmblînzit mînia lui, căci a scris singur împotriva lor multe pricini mînioase pentru eresuri, pentru fermecătorii și pentru alte multe păcate. Apoi, cumpărînd bîrfitori și mărturii mincinoase, le-a dat acele scrisori, poruncindu-le ca, atunci cînd va învăța el în biserică pe popor, în zi de praznic, să se apropie de dînsul și înaintea poporului să i se dea acele pricini scrise împotriva acelor călugări pomeniți mai sus, aducînd înainte și martorii cei mincinoși.

Aceste toate făcîndu-se, Teofil a poruncit să se citească în sobor bîrfelile cele alcătuite. Apoi luîndu-le, a mers la eparhul cetății și arătîndu-le lui, au luat de la dînsul cinci sute de ostași și s-au dus la muntele Nitriei ca să-i izgonească din părțile Egiptului pe Isidor, pe frații lui Dioscor și pe toți călugării care urmează lor, ca pe niște eretici și vrăjitori. Deci, mai întîi a trimis arapii săi și au scos din scaun pe Dioscor.

După aceea, îmbătînd pe ostași cu vin, au năvălit noaptea asupra muntelui Nitriei și, mai întîi decît pe toți, căutau pe Isidor și pe frații lui Dioscor, pe Amonie, pe Evsevie și pe Eftimie. Neaflîndu-i, pentru că se ascunseseră într-o rîpă, a poruncit ostașilor să năvălească asupra tuturor monahilor și să le jefuiască averile, adică hainele și bucatele.

Ostașii fiind beți, pornindu-se prin toate locurile cele pustii și prin peșteri, au omorît pe sfinții pustnici, ca la zece mii, cu moarte crudă, adică cu foc și cu sabie, în a zecea zi a lunii iulie, în care Sfînta Biserică săvîrșește pomenirea lor. Iar ceilalți călugări s-au împrăștiat ascunzîndu-se pe unde au putut. Astfel, oștindu-se Teofil prin pustie, s-a întors în Alexandria.

După acel război, s-au adunat monahii care mai rămăseseră și plîngînd pentru moartea părinților și a fraților lor, s-au împrăștiat care pe unde au putut. Dioscor, împreună cu frații săi, cu fericitul Isidor și cu mulți alți monahi care erau foarte vestiți în post și în fapte bune și aleși făcători de minuni - cărora nu le era greu că erau necăjiți și izgoniți, ci pentru că fără vină sînt depărtați din Biserică de către Teofil, și numărați cu ereticii -, au mers la Siluam, patriarhul Ierusalimului. Dar Teofil îndată a trimis la dînsul și la toți episcopii Palestinei, spunînd: "Nu se cade vouă, fără voia mea, a primi pe cei caterisiți de mine și izgoniți".

Atunci, acei părinți izgoniți, neștiind unde să plece, s-au dus la Constantinopol, la Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca la un liman bun și, căzînd înaintea lui, îl rugară cu lacrimi ca să-și arate mila sa spre dînșii și să le ajute, fiind în mare nevoie.

Văzînd Sfîntul Ioan cincizeci de bărbați care îmbătrîniseră în fapte bune, i s-a făcut milă de ei și a lăcrimat ca și Iosif pentru frații săi. Apoi, înțelegînd de la dînșii pentru care pricină au avut de la Teofil atîta nevoie, i-a mîngîiat cu cuvinte bune și i-a liniștit, dîndu-le loc de odihnă lîngă Biserica Sfintei Mucenițe Anastasia. Și-i hrănea pe dînșii, nu numai Sfîntul Ioan Gură de Aur, ci și Sfînta Olimpiada diaconița, care le-a dat multă îndestulare din averea sa. Căci ea toată averea sa o întrebuința pentru săraci și pentru străini, ca să aibă odihnă, precum și cele trebuincioase trupului, fiind cu adevărat sfîntă, și a cărei pomenire se cinstește la douăzeci și cinci iulie. Dar și monahii aceia erau cu adevărat sfinți, dintre care pe unii Biserica îi cinstește cu pomenire.

Atunci era între dînșii unul, anume Ierax, care viețuise singur mulți ani în pustie și căruia, venind odată diavolii, i-au zis: "Bătrînule, mai ai să trăiești încă cincizeci de ani; deci nu vei putea răbda în pustia aceasta atîta vreme". Iar bătrînul, pricepînd înșelăciunea lor, a zis către dînșii: "Mîhnire mi-ați făcut mie vestindu-mi scurtarea anilor, pentru că eu m-am pregătit pentru două sute de ani a răbda în această pustie". Auzind diavolii aceasta, au fugit rușinați. Pe un părinte ca acesta, pe care n-au putut să-l miște diavolii, pe acesta l-a izgonit Teofil Alexandreanul.

Mai era între dînșii și un preot Isaac, ucenicul Sfîntului Macarie, curat fiind din pruncie, pentru că el fusese dus încă de la vîrsta de cinci ani în pustietate și acolo a fost crescut, fiind iscusit în dumnezeiasca Scriptură, avînd toate cărțile în minte. Și toți monahii aceia pe care-i izgonise Teofil erau sfinți și cuvioși și-i cinstea pe dînșii foarte mult fericitul Ioan.

Deci, nu i-a oprit a merge la biserică. Dar cu dumnezeieștile Taine le-a poruncit să nu se împărtășească, pînă cînd va înțelege desăvîrșit cauza izgonirii lor și va face pace între Teofil și între dînșii. Apoi i-a oprit să nu vestească despre aceasta pe împăratul, nici să se jeluiască asupra lui Teofil, făgăduind că prin scrisoarea sa îl va împăca cu dînșii. Deci, îndată a scris către Teofil, rugîndu-l ca să-i lase pe acei călugări să viețuiască în pace prin locașurile lor din Egipt iar pe cei despărțiți să-i primească iarăși la unire.

Teofil, luînd scrisoarea Sfîntului Ioan și auzind de la niște clevetitori mincinoși că Sfîntul Ioan ar fi primit la Sfînta Împărtășire pe cei izgoniți, ceea ce nu era adevărat, s-a mîniat foarte tare asupra Sfîntului Ioan pentru că a primit pe cei depărtați și că le ajută lor. Apoi a scris un răspuns foarte aspru către Ioan. Iar Sfîntul Ioan a scris și a doua oară cu pace, rugîndu-l să înceteze cu mînia și să primească pe monahi a petrece acolo de unde au fost izgoniți. Dar Teofil i-a răspuns Sfîntului Ioan și mai aspru decît înainte, mîniindu-se mai mult asupra lui decît asupra acelor monahi. Dar aceștia, văzînd că Teofil stă neschimbat în răutatea sa, au scris toate nevoile lor pe care le-au suferit de la Teofil fără nici o vină și au dat această scrisoare împăratului, jeluindu-se cu lacrimi asupra celui care-i mîhnise, rugîndu-se să poruncească să fie judecați.

Făcîndu-i-se milă împăratului de niște asemenea călugări cinstiți și plini de fapte bune, a trimis o scrisoare către eparhul Alexandriei, ca să trimită pe Teofil cu sila la Constantinopol spre judecată, pentru ca înaintea Sfîntului Ioan patriarhul și înaintea episcopilor care vor fi adunați să dea seama de răutatea sa și să primească pedeapsă pentru faptele sale.

Apoi a scris și către Inochentie, papa al Romei, rugîndu-l să trimită și el episcopi la sobor în Constantinopol ca să judece pe Teofil. Iar papa îndată a poruncit episcopilor săi să fie gata de călătorie și aștepta vestea de la împăratul Arcadie, ca să-i spună dacă s-au adunat episcopii răsăritului. Dar împăratul n-a mai scris a doua oară și nici episcopii Apusului n-au mai venit. Iar Teofil a umplut de aur punga eparhului Alexandriei, care a îngăduit pe Teofil pînă cînd va strînge toate aromatele din India, cele cu bun miros și dulci la mîncare, cu care voia să umple o corabie pentru ca să le aducă la Constantinopol.

În acea vreme Teofil a înduplecat pe Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, ca să-i ia partea, căci a scris către el ca și cum s-ar fi arătat rîvnitor după buna credință, să adune sobor în insula Cipru și să blesteme cărțile lui Origen - pentru că încă nu erau blestemate cărțile acelea de către Sfinții Părinți de către un sinod a toată lumea, pînă la Sinodul al cincilea.

Atunci Teofil a defăimat prin scrisoarea sa și pe Sfîntul Ioan, zicînd că este eretic, căci a primit la sine pe origeniști și se împărtășește cu dînșii. Iar episcopul, fiind fără de răutate - după cum scrie că cel fără de răutate crede tot cuvîntul -, a crezut minciuna, necunoscînd vicleșugul lui Teofil. Și rîvnind foarte după buna credință, a blestemat cărțile lui Origen în soborul de acolo, scriind Sfîntului Ioan și sfătuindu-l ca și el să facă același lucru.

Sfîntul Ioan, negrăbindu-se la aceasta, se îndeletnicea cu Sfintele Scripturi și toată mintea sa la aceasta o avea îndreptată, ca să învețe pe popor în biserică și să aducă pe păcătoși la pocăință. Apoi Teofil, pregătindu-se de călătorie la Constantinopol pentru judecată, a rugat pe Sfîntul Epifanie să meargă și el acolo, căci zicea că se face sobor asupra origeniștilor. Iar Epifanie, ascultîndu-l, s-a sîrguit degrab și, întrecînd pe Teofil, s-a dus acolo. Dar mai înainte de sosirea lui, s-a întîmplat la Constantinopol un fapt ca acesta.

Era un boier cu numele Teognost, bărbat bun și temător de Dumnezeu. Acest boier a fost clevetit către împărat de către un alt boier răucredincios și pizmătăreț, că ar fi hulit și ar fi grăit de rău pe împărat și că ar fi numit pe împărăteasă nesăturată de aur și pierzătoarea stăpînirii, răpind averi străine fără dreptate. Deci împăratul s-a mîniat asupra lui și a poruncit să-l ducă în surghiunie la Tesalonic și toată bogăția lui să o ia, numai o singură vie, care era afară din cetate, să i-o lase, pentru hrana femeii lui Teognost și a copiilor lui.

Mergînd Teognost la Tesalonic, a căzut bolnav de supărare și a murit; iar femeia s-a mîhnit rău pentru moartea bărbatului său și pentru averea luată și, venind la Sfîntul Ioan, i-a spus nevoia sa cu lacrimi. Dar Sfîntul a mîngîiat-o cu cuvinte folositoare și a sfătuit-o să-și pună nădejdea în Dumnezeu. Apoi i-a poruncit ca în fiecare zi să ia hrană pentru copiii săi și pentru sine de la casa de străini cea bisericească. Iar Sfîntul căuta vreme prielnică să roage pe împărat pentru acea văduvă, ca doar să-i întoarcă înapoi ei și copiilor ei averea luată fără vină. Însă răutatea împărătesei a făcut împiedicare și nu numai asupra acelei văduve, ci și asupra fericitului Ioan a adus mai multă nevoie.

Sosind vremea în care se culeg strugurii, cînd toți oamenii ies la viile lor, a ieșit și împărăteasa și se plimba prin viile împărătești. Atunci, trecînd pe lîngă via lui Teognost - pentru că nu era departe de viile împărătești -, a văzut că este frumoasă și intrînd într-însa a tăiat un strugure cu mîinile sale și l-a mîncat. Și era acest obicei împărătesc că, dacă intra împăratul sau împărăteasa în vreo vie străină și mînca struguri, stăpînul acelei vii să nu mai aibă stăpînire peste dînsa, ci să fie numărată între viile împărătești, iar stăpînului viei să i se dea sau prețul pentru via sa sau altă vie, în locul aceleea, de la împăratul.

Deci, după acest așezămînt împărătesc, împărăteasa a poruncit să scrie via lui Teognost între viile împărătești. Aceasta a făcut-o gîndind în două feluri; pe de o parte să facă necaz văduvei și copiilor ei, căci se mîniase pe dînsa, pentru că aflase că a alergat la Sfîntul Ioan și i-a spus lui toată nevoia sa; iar pe de alta, fiindcă ea căuta pricină asupra Sfîntului Ioan, cum să-l izgonească din scaun, pentru că știa că dacă el ar fi aflat de aceasta, nu va tăcea nicidecum și se va scula împotriva ei pentru văduva cea nedreptățită. Și astfel, de aici se va face pricină și se va săvîrși lucrul cel gîndit, ceea ce s-a și făcut.

Văduva aceea năpăstuită a venit la fericitul și, tînguindu-se, i-a spus cum împărăteasa i-a luat via, cea mai de pe urmă nădejde pentru chiverniseala copiilor săi, iar Sfîntul Ioan îndată a trimis scrisoarea sa către împărăteasă, prin arhidiaconul Evtihie, vorbindu-i de milostivire, aducîndu-i aminte de viața cea bună a părinților săi și de faptele cele bune ale împăraților celor mai dinainte. Și, mai aducîndu-i aminte de frica lui Dumnezeu și de judecata cea înfricoșată a Lui, a rugat-o să întoarcă via văduvei celei sărace.

Ea a scris înapoi Sfîntului cu asprime, neplecîndu-se învățăturilor lui, nici ascultînd rugămintea; ci punea înainte legile împărătești cele vechi și, ca și cum ar fi fost nedreptățită de Sfîntul, se lăuda că nu va răbda o mustrare ca aceea. Astfel zicea: "Mă înfrunți cu cuvintele tale ca și cum aș face nedreptate și fărădelege, neștiind așezămintele împărătești; m-ai năpăstuit cu vorbele tale și nu voi răbda pînă la sfîrșit să fiu defăimată de tine".

Sfîntul Ioan, citind scrisoarea aceea, s-a dus la palat la împărăteasa și, șezînd lîngă dînsa, a început a o sfătui iarăși cu cuvinte blînde, vorbindu-i mai mult decît întîi și rugînd-o să dea înapoi via văduvei. Ea a zis: "Ți-am scris ce este așezat pentru vii de împărații cei de demult; să-și ia văduva altă vie în locul aceleia sau să-și ia prețul pentru dînsa". Sfîntul a zis: "Nu-i trebuie ei altă vie, nici nu cere preț pentru dînsa, ci pe a sa o cere; dă-i dar înapoi via ei".

Împărăteasa a zis: "Nu te împotrivi așezămintelor împărătești celor de demult, că nu-ți va fi spre bine o împotrivire ca aceasta". Ioan a răspuns: "Nu pune înainte așezămintele și legile pe care le-au așezat împărații păgîni, pentru că nimic nu te oprește pe tine a strica o lege nedreaptă și a așeza alta dreaptă, fiind împărăteasă bine credincioasă. Deci, dă înapoi via celei nedreptățite, ca să nu te numesc pe tine a doua Isabelă și să moștenești împreună cu ea și blestemul".

Acestea zicînd Sfîntul, s-a aprins împărăteasa de mare mînie și a răsunat palatul de strigarea ei, dovedind răutatea cea tăinuită în inima sa, zicînd: "Eu însămi mă voi răzbuna asupra ta și de acum nu numai că nu voi da via văduvei, dar nici alta în locul aceleia și nici prețul nu voi porunci să-i dea. Iar ție îți voi da pedeapsă pentru ocara aceasta". Deci a poruncit să scoată pe Sfîntul Ioan cu sila din palat.

Cu astfel de ocară ieșind Sfîntul patriarh de la împărăteasă, a poruncit lui Evtihie arhidiaconul, zicîndu-i: "Spune portarilor bisericii ca atunci cînd va veni împărăteasa la biserică, să închidă ușile, să n-o lase să intre, precum și pe toți cei care vor veni împreună cu dînsa, și să-i spună că Ioan a poruncit să se facă așa".

Sosind praznicul Înălțării Sfintei Cruci și adunîndu-se tot poporul în biserică, apoi venind și împăratul cu toți boierii săi, a venit și împărăteasa cu toată curtea. Iar cînd a văzut-o portarul venind, a închis înaintea ei ușile bisericii, nelăsînd-o să intre înăuntru, după porunca patriarhului. Și cînd strigau slugile: "Deschideți împărătesei!", portarii răspundeau: "Patriarhul a poruncit să n-o lăsăm". Iar ea, umilindu-se de mînie și de rușine striga, zicînd: "Vedeți toți și înțelegeți ce fel de necinste îmi face acest om. Toți intră în biserică și numai pe mine singură mă oprește; au doară nu este drept să mă răzbun asupra lui și să-l izgonesc din scaun?"

Așa strigînd ea, unul din cei ce venise cu dînsa, avînd sabie, a scos-o și a întins mîna ca să lovească cu sabia în ușă și îndată i s-a uscat mîna și s-a făcut ca moartă. Văzînd împărăteasa și toți cei împreună cu dînsa, s-au temut foarte și s-au întors înapoi. Iar cel cu mîna uscată a intrat în biserică și a stat în mijlocul poporului cu mare glas strigînd: "Miluiește-mă, stăpîne sfinte, și-mi tămăduiește mîna aceasta uscată care a îndrăznit a lovi asupra sfintei biserici; am greșit, iartă-mă". Iar Sfîntul, cunoscînd pricina uscării mîinii, i-a poruncit să se spele în spălătorul altarului și spălîndu-se, îndată mîna s-a făcut sănătoasă.

Apoi tot poporul, văzînd o minune ca aceasta, a dat laudă lui Dumnezeu. Și nu s-au tăinuit acestea toate nici înaintea împăratului. Dar împăratul, știind obiceiul cel rău al împărătesei, tăcea ca și cum n-ar fi știut nimic. Iar pe Sfîntul Ioan îl iubea mult și-l asculta pe el cu plăcere, însă împărăteasa mereu căuta vicleșug pentru izgonirea Sfîntului Ioan, care lucru l-a și săvîrșit degrab.

După aceasta a venit la Constantinopol și Sfîntul Epifanie, episcopul Ciprului, după sfatul lui Teofil, aducînd cu sine și cărți scrise împotriva lui Origen. Și, ieșind din corabie, a intrat în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care este departe de cetate ca de șapte stadii și, săvîrșind dumnezeiasca Liturghie, a hirotonit un diacon împotriva canoanelor, care nu îngăduiesc nici unui episcop să hirotonească în eparhie străină, fără porunca păstorului din acea eparhie. După aceasta a intrat în cetate și a găzduit într-o casă neștiută.

Sfîntul Ioan, auzind de venirea lui Epifanie și că a slujit în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul și împotriva canoanelor a făcut diacon în eparhia lui, nu s-a mîniat de aceasta asupra lui, știindu-l că este bărbat sfînt și fără răutate, ci l-a rugat să vină la dînsul și să găzduiască în casele patriarhiei ca și alți episcopi. Iar Epifanie n-a vrut să se vadă cu Sfîntul Ioan, dorind să placă lui Teofil, și a răspuns către cei trimiși: "Dacă Ioan nu va izgoni din cetate pe Dioscor și pe călugării lui și de nu va iscăli lepădarea cărților lui Origen, apoi eu nu am împărtășire cu Ioan".

Iar Sfîntul Ioan a răspuns prin trimișii lui Epifanie, zicînd: "Nu se cuvine a face ceva cu îndrăzneală mai înainte de judecata soborului". Iar pizmașii Sfîntului Ioan, venind la Epifanie, l-au îndemnat să intre în biserica Sfinților Apostoli în zi de praznic și înaintea a tot poporul să blesteme cărțile lui Origen și pe monahii cei izgoniți din Egipt, împreună cu Dioscor, să-i lepede ca pe niște origeniști; apoi pe Ioan să-l mustre, ca unul ce primește pe eretici și se unește cu dînșii. Iar a doua zi Epifanie a mers la biserică, rîvnind după buna credință.

Sfîntul Ioan, înștiințîndu-se de ceea ce voia să facă Epifanie, a trimis la dînsul, zicînd: "Epifanie, multe faci împotriva canoanelor. Întîi ai slujit Sfînta Liturghie și ai hirotonit în eparhia mea, fără voia mea; după aceea te-ai rușinat a petrece împreună cu noi și acum năvălești asupra Bisericii mele, îndrăznind a face dezbinări, fără judecata soborului. Deci, păzește-te, ca să nu ridici tulburare în popor, că apoi singur vei avea primejdie".

Acestea auzind Epifanie, s-a înduplecat și, ieșind din biserică, aștepta venirea lui Teofil. Iar Domnul, nelăsînd să se facă nici un fel de vrajbă și de mînie între plăcuții Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele și că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulți oameni despre faptele cele bune și mari ale Sfîntului Ioan, despre credința lui cea fără prihană și despre viața lui cea desăvîrșită. Astfel, se mira că mulți s-au sculat asupra lui Ioan și multe pîri se aduc asupra lui; dar aștepta să vadă ce fel de sfîrșit va avea lucrul ce s-a început.

Împărăteasa Eudoxia, auzind că Epifanie se înstrăinează de Ioan și nu are cu dînsul unire, a priceput că este mînie între dînșii. Și, chemînd pe Epifanie la sine, a zis către dînsul: "Părinte Epifanie, tu știi că toată împărăția greco-romană sub mîna noastră este. Deci, iată astăzi toată stăpînirea Bisericii îți voi da, dacă mă vei asculta pe mine și vei îndeplini toată dorirea inimii mele și vei face ceea ce gîndesc eu". Iar Epifanie a zis: "Spune, fiică, și după puterea noastră ne vom sîrgui a face ceea ce va fi spre mîntuirea sufletului tău".

Atunci împărăteasa, crezînd că vicleșugul său va pleca pe Epifanie spre al său gînd, a început a grăi despre Sfîntul Ioan, zicînd: "Ioan s-a făcut nevrednic de cîrma Bisericii și de această mare treaptă, căci se ridică asupra împăratului și nouă nu ne dă cinstea ce ni se cuvine. Afară de aceasta, mulți spun că el este eretic mai de demult. Pentru aceea aș fi vrut să adunăm sinod și să-l scoatem din această treaptă, ca să punem pe altul în locul lui, care să ocîrmuiască bine Biserica, pentru ca să fie și împărăția noastră în pace".

Astfel grăind împărăteasa către Epifanie, tremura de mare mînie și iarăși a zis: "Și nu este de trebuință a osteni mulți părinți, adunîndu-i aici în sinod, ci sfinția ta, părinte, izgonește-l pe dînsul din scaun, iar în locul lui pune pe altul pe care-l va arăta ție Dumnezeu și eu voi face ca toți să te asculte pe tine".

Epifanie a zis către dînsa: "Fiică, ascultă pe părintele tău fără mînie. De va fi Ioan eretic, precum ziceți voi, și nu se va pocăi de acel eres, apoi nevrednic va fi de scaunul patriarhiei și vom face precum poruncești; iar dacă numai pentru această vină, că te-ar fi hulit, voiești a-l izgoni pe el, apoi Epifanie nu voiește aceasta, pentru că împăraților li se cuvine să fie buni, blînzi și să ierte hulele ce vin asupra lor. Că voi aveți peste voi împărat în cer și veți lua de la El iertarea greșelilor voastre, dacă veți ierta și voi altora. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru cel din cer este milostiv".

Împărăteasa a zis către Epifanie: "Părinte, de vei face împiedicare izgonirii lui Ioan, apoi eu voi deschide capiștile idolilor și voi face ca mulți, depărtîndu-se de la Dumnezeu, să se închine idolilor și vor fi cele de pe urmă mai rele decît cele dintîi". Acestea zicînd cu mînie, vărsa și lacrimi din ochii săi. Iar Epifanie, mirîndu-se de mînia ei nebunească, i-a zis: "Curat sînt de această judecată". Și astfel zicînd, a ieșit din palat. Apoi îndată s-a dus vestea că împărăteasa a pornit pe marele Epifanie contra Sfîntului Ioan, căci, intrînd acela în palat, s-a sfătuit cu împărăteasa pentru îndepărtarea lui Ioan.

Această veste a ajuns chiar pînă la Ioan. Iar el, fiind iute din fire și, avînd cuvîntul gata pe buzele sale, cînd învăța în biserică, a pomenit înaintea întregului popor, din dumnezeiasca Scriptură, răutatea multor femei. Auzind poporul că este vorba pentru femei, au priceput mulți că a făcut pildă despre împărăteasa. Iar pizmașii lui Ioan au scris toate pildele lui pe hîrtie și le-au dat împărătesei. Acestea citindu-le, i s-a părut că chiar pentru dînsa a vorbit astfel.

Deci se duse la împăratul jeluindu-se că Ioan o hulește în biserică înaintea întregului popor. Și tînguindu-se, zicea împăratului: "Înțelege că a mea dosădire este a ta ocară; căci cînd mă hulește pe mine Ioan, pe tine te hulește, necinstea mea este și necinstea ta".

Apoi ruga pe împăratul să poruncească a se aduna un sobor asupra lui Ioan ca să-l izgonească din scaun. Împărăteasa a mai scris și către Teofil Alexandreanul ca să vină iute la Constantinopol, netemîndu-se de nimic, căci "eu - zicea ea -, și pe împăratul voi ruga pentru tine și voi astupa gura tuturor potrivnicilor tăi, numai vino fără zăbavă și adună episcopi mulți, ca să izgonești din scaun pe vrăjmașul meu Ioan". Iar Teofil, întărit de scrisoarea împărătesei, s-a grăbit spre a veni la Constantinopol, avînd corăbii încărcate cu aromate din India și cu poame și cu bucăți de mătase de mare preț, țesute cu fir, pentru ca să înșele pe mulți cu daruri și să-i plece spre sfatul său.

În acea vreme fericitul Ioan a scris către Sfîntul Epifanie astfel: "Frate Epifanie, am auzit că ai făcut sfat cu împărăteasa, pentru izgonirea mea; dar să știi că și tu nu vei mai vedea scaunul tău". Iar Epifanie i-a răspuns așa: "Răbdătorule de chinuri, Ioane, năpăstuit fiind, biruiește; dar nici tu nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni pe tine". Și s-a împlinit proorocia la amîndoi, pentru că Epifanie, mai zăbovind puțin la Constantinopol, a cunoscut că fără dreptate vor să-l osîndească pe cel drept.

Nevoind să fie părtaș la acea judecată tîlhărească, s-a urcat cu ai săi în corabie, nespunînd nimănui nimic, și pe ascuns s-a întors la ale sale. Dar călătorind pe mare, s-a mutat la Domnul, neajungînd la scaunul său, după proorocia Sfîntului Ioan. La fel și Sfîntul Ioan, în a doua izgonire a sa, neajungînd la locul la care a fost trimis, s-a odihnit în Domnul, după proorocia lui Epifanie. Despre acest lucru mai pe urmă se va vorbi. Iar acum să ne întoarcem cu povestirea istoriei celei dintîi.

Teofil, patriarhul Alexandriei, întărit fiind cu scrisoarea împărătesei, a venit la Constantinopol fără zăbavă, cu mulți episcopi, pe care cu viclenie îi înduplecase la un gînd cu dînsul, netemîndu-se de nimic. Însă împăratul n-a voit să vorbească cu Teofil, pînă cînd vor veni episcopii trimiși de Inochentie, papa Romei, pentru că nu știa că romanii așteptau a doua scrisoare prin care să le vestească adunarea episcopilor Răsăritului. Pentru aceea, deși erau gata de cale, n-au pornit a veni. Iar împărăteasa a ascuns de împăratul pe toți episcopii care veniseră cu dînsul, le-a spus cugetul său pe care-l are asupra lui Ioan și i-a rugat să se sîrguiască cît vor putea să izgonească pe Sfîntul din scaun. Apoi găsindu-i împărăteasa și pe dînșii tot astfel cugetînd, s-a mîngîiat foarte. După aceea umplîndu-le pungile cu aur și întărind sfatul, le-a dat voie a se retrage din palat.

După aceasta, împărăteasa a chemat la sine pe toți cei ce se plîngeau împotriva lui Teofil, pe călugări, pe preoți și pe episcopi; căci veniseră încă șase episcopi din Egipt, preoți și diaconi, douăzeci la număr, care se depărtaseră de Teofil și aduseseră multe pricini asupra lui, voind să se judece împreună cu dînsul.

Pe aceștia adunîndu-i împărăteasa, i-a rugat să înceteze cu planul lor și să nu aducă în judecată pricinile lui Teofil, ci să ierte năpăstuirile care li s-au făcut de dînsul. Astfel, unii au ascultat pe împărăteasa și, punîndu-și nădejdea spre Dumnezeu, au tăcut; iar alții se împotriveau foarte. Deci, pe cei ce au tăcut împărăteasa i-a îmbogățit cu daruri, iar pe cei ce se împotriveau, prinzîndu-i, i-a trimis în surghiun la Tesalonic.

Monahii cei mai sus pomeniți, pentru a căror strîmbătate urma să se facă judecata împotriva lui Teofil, văzînd că s-au schimbat lucrurile și că nu pentru aceea se adună sobor, ca să fie judecat Teofil, ci ca să fie izgonit Ioan. Apoi, cunoscînd că nu pot să aducă la judecată pîră contra lui Teofil, a cărui mînă o sprijinește împărăteasa, au încetat de a se mai jelui și nici daruri de la împărăteasa nu au voit a primi; ci s-au îndestulat cu aceea că Teofil îi îngăduie a se înapoia pe la locurile lor prin pustia Egiptului. Căci meșteșugărețul Teofil, intrînd în oraș, mai întîi a căutat să se împace cu călugării cei izgoniți, pentru ca numai cu Sfîntul Ioan să aibă pricină.

Deci, tăcînd călugării, unii îndată s-au întors în pustiile lor, dintre care era și Isidor cel de-a pururea pomenit și cuviosul Ierax. Iar Dioscor, după puțină vreme a răposat în Constantinopol și a fost îngropat cu mare cinste. Tot acolo a murit și Amonie, care, cînd era aproape să moară a proorocit că tulburătorii Bisericii cei ce s-au sculat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur, se vor sfîrși cu grea moarte; care lucru s-a și împlinit și despre care se va spune mai pe urmă. Astfel, scăpînd Teofil de toți pîrîșii săi, a rămas fără grijă.

În acea vreme Sfîntul Ioan, după obiceiul său, propovăduind cuvîntul lui Dumnezeu, a spus niște cuvinte din Sfînta Scriptură, anume din cărțile împăraților: "Adunați la mine pe proorocii cei de rușine, pe cei ce mănîncă la masa Isabelei, ca să vorbesc către dînșii precum a zis Ilie: Pînă cînd șchiopătați de amîndouă gleznele voastre? De este Domnul Dumnezeu, mergeți în urma Lui, iar de este masa Isabelei vă veți îngrețoșa".

Acestea auzind pismătăreții Sfîntului Ioan, au spus lui Teofil și episcopilor care erau cu dînsul; iar ei au scris acele cuvinte, tîlcuindu-le rău, mai adăugînd și altele, zicînd că Sfîntul Ioan a asemănat înaintea tuturor pe împărăteasa cu Isabela, iar pe dînșii i-a numit prooroci fără rușine. Deci, scriind acelea, le-au dat împăratului și împărătesei. Atunci împărăteasa tînguindu-se, cerea împăratului pedepsirea Sfîntului Ioan.

Împăratului i-a părut rău de împărăteasa sa și toată mînia ce o avea asupra lui Teofil a întors-o asupra lui Ioan. Deci, a poruncit lui Teofil să adune sobor contra lui Ioan. Iar Teofil cu toți ai săi, s-a bucurat de mînia împăratului asupra Sfîntului Ioan și a aflat doi diaconi pe care Sfîntul Ioan îi depărtase de la biserică, pentru păcate; căci unul făcuse ucidere, iar altul desfrînare.

Pe aceia chemîndu-i Teofil, le-a făgăduit că-i va aduce la treapta lor, numai să-l asculte și să mărturisească asupra lui Ioan minciuni. Iar ei ticăloșii, avînd pizmă asupra lui Ioan și dorind dregătoria lor cea dintîi, îndată au făgăduit că vor face după voia lui Teofil. Deci a scris Teofil multe pricini mincinoase asupra Sfîntului Ioan și le-a dat diaconilor acelora ca să le aducă soborului, ca de la ei. Iar locul soborului era orînduit să fie înaintea cetății Calcedonului, unde era curtea împărătească și o biserică mare a Sfinților Apostoli Petru și Pavel; acolo s-au adunat episcopii împreună cu Teofil.

Iar Sfîntul Ioan ședea în casa patriarhală, împreună cu episcopii ce erau cu dînsul, care erau patruzeci la număr, și se mira foarte cum Teofil, care trebuia să fie judecat și să dea răspuns pentru atîtea învinuiri, acela a venit acum cu episcopi și a întors pe împăratul încît, nu numai că nu dă răspuns de ale sale nedreptăți, ci caută să judece și pe alții.

Apoi a început a grăi către episcopii săi: "Fraților, rugați pe Dumnezeu pentru mine și dacă iubiți pe Hristos, să nu ieșiți de la bisericile voastre; pentru că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii și, multe necazuri avînd, mă voi duce din această viață; căci văd că satana nerăbdînd învățătura mea, a făcut sfat asupră-mi". Ei, auzind acestea, s-au spăimîntat și au plîns toți. Iar Sfîntul, zicîndu-le să tacă, îi mîngîia să nu plîngă pentru dînsul.

Astfel vorbind el către soborul său, iată au venit trimișii de la soborul lui Teofil, chemînd pe Ioan la judecată, ca să răspundă împotriva pricinilor celor aduse asupra lui. Iar episcopii cei ce erau cu Sfîntul Ioan au zis lui Teofil prin trimișii aceia: "Nu chema, precum a chemat Cain pe Abel, ci vino tu la noi, în cetatea aceasta legiuită; pentru ca noi să auzim mai întîi îndreptarea ta, căci avem asupra ta scrisori care cuprind șaptezeci de călcări de lege pe care le-ai făcut tu. Deci vino tu aici, căci noi - care cu darul lui Dumnezeu ne-am adunat nu spre risipirea Bisericii ci spre pace -, sîntem mai mulți decît cei din soborul vostru".

Sfîntul Ioan a zis: "Nu pot merge la vrăjmașii mei cei dovediți". Și fiind chemat și a doua oară, și a treia oară, n-a mers, zicînd: "La cine să merg, la pîrîșii ori la judecătorii mei? Eu sînt gata a sta și înaintea soborului a toată lumea, însă să stea și vrăjmașii mei cu mine la judecată, dar altul să fie care să ne judece. Pe cînd acum, și pîrîșii și judecătorii mei sînt aceiași. Ei nu voiesc să se judece cu mine, ci ca să mă judece pe mine; deci nu voi merge la o judecată ca aceasta. Să se adune episcopii de la toate scaunele și atunci voi sta la judecată".

Acestea zicînd, a trimis în locul său trei episcopi și doi preoți, ca să grăiască pentru dînsul. Iar adunarea lui Teofil văzînd pe trimișii lui Ioan și cele grăite nevoind a le auzi, i-au apucat și i-au bătut; iar pe unul dintre ei a pus lanțurile de fier, pe care le pregătise Sfîntului Ioan. Apoi a început a citi pricinile nedrepte asupra lui Ioan celui nevinovat și curat cu inima, care erau alcătuite din minciuni; și punînd martori mincinoși, l-au judecat.

Sfîntul Ioan, în acea vreme, șezînd în biserică împreună cu episcopii săi, zicea:

"Multe sînt valurile și cumplită este chinuirea. Dar nu ne temem de înecare pentru că sîntem pe piatră. Să spumeze marea și să se tulbure, dar piatra nu se poate zdrobi. Să se ridice valurile, însă corabia lui Iisus nu pot să o înece. Eu de ce să mă tem? Nu cumva de moarte? De trăiesc, viețuiesc lui Hristos, iar de voi muri, am dobîndă. Sau de izgonire să mă tem? Dar al Domnului este pămîntul și plinirea lui. Pentru care avuție să-mi pară rău? Dar nimic n-am adus în lumea aceasta și este dovedit că nici nu am putea lua ceva cu noi. Chiar de ceea ce este în lumea aceasta mai înfricoșat, eu nu mă tem și de ceea ce este fericire în lume, nu bag seamă. Nici de sărăcie nu mă tem, nici bogăția nu o poftesc, nici nu mă cutremur de moarte, ci mă rog ca voi să sporiți spre cele bune".

Acestea și mai multe alte cuvinte spunînd Sfîntul către ce-i ce-l ascultau, în aceeași vreme Teofil cu episcopii săi a judecat pe Sfîntul Ioan ca să fie scos din scaun; și l-au judecat, nevăzînd fața lui, nici auzind glasul lui. Astfel au săvîrșit într-o zi răutatea pe care de demult o aveau în inimă.

După aceea a trimis la împăratul scrisoarea aceasta: "De vreme ce Ioan se face vinovat de multe, și singur știindu-se astfel, n-a voit a veni la judecată, de aceea acum este depărtat de la noi, fiindcă și canoanele spun așa. Acum nimic nu trebuie mai mult decît numai să poruncească stăpînirea ta, ca să-l izgonească pe Ioan din scaun, chiar fără voia lui".

Împăratul Arcadie n-a ascultat nici învinuirile aduse asupra lui Ioan, nici răspunsul lui; ci crezînd numai cuvintele nedrepte ale acelui sobor, îndată a poruncit să izgonească pe Sfîntul din scaun. Deci, a trimis la el un oarecare boier cu ostași, ca la război. Iar poporul, auzind aceasta, s-a aprins de mînie și s-a strîns mulțime fără număr, nelăsînd să izgonească pe Sfîntul Ioan. Așa că unii strigau împotriva împăratului și a împărătesei, iar alții împotriva lui Teofil și a celor de un gînd cu dînsul, zicînd că, cu nedreptate este osîndit Sfîntul Ioan; încît poporul trei zile nu s-a depărtat, străjuind și nelăsînd ca să-l izgonească. Iar Sfîntul, temîndu-se ca nu cumva să născocească altă vină asupra lui, că adică nu se supune împăratului, s-a tăinuit de popor și fiind seară, a ieșit pe ascuns și s-a dat în mîinile ostașilor celor ce voiau să-l ia.

Ostașii, luîndu-l pe dînsul, l-au dus la malul mării și au plutit spre Prenet, care este în dreptul Nicomidiei. Iar poporul nerăbdînd nelegiuirea, a făcut mare zgomot și multă răscoală prin cetate, încît unii au fost răniți, iar alții au și murit. Pe Teofil poporul îl căuta să-l ucidă cu pietre; dar el, înțelegînd aceasta, a fugit pe ascuns din cetate și a plecat cu corabia la Alexandria. Asemenea s-au împrăștiat și cei ce fuseseră la un gînd cu dînsul. Iar tulburarea în popor era pretutindeni, încît și prin biserici și prin tîrguri striga asupra celor ce făcuseră judecata cea nedreaptă și depărtaseră pe luminătorul lumii.

Ajungînd poporul chiar la palatul împărătesc, striga cu mare glas și tînguire, ca iarăși să aducă pe Sfîntul Ioan în scaun. Atunci s-a făcut într-o noapte un înfricoșat cutremur de pămînt, încît toți au fost cuprinși de o mare frică, iar mai vîrtos pe împărăteasa o cuprinsese o mare groază și cutremur, pentru că palatul ei se clătina mai vîrtos decît alte ziduri, din care a și căzut o parte oarecare. Iar poporul mereu striga cu glas mare: "De nu va fi întors Ioan, apoi toată cetatea va cădea".

Și s-a spăimîntat împăratul de pedeapsa lui Dumnezeu și de tulburarea poporului și astfel a trimis de grabă pe un împuternicit al împărătesei, anume Visarion, în urma Sfîntului Ioan, căci împărăteasa a rugat pe împăratul să poruncească să-l aducă înapoi, fiindcă o cuprinsese frică și cutremur de strigătele poporului. Atunci alergau trimișii unul după altul, sîrguindu-se a ruga pe Sfîntul ca să se întoarcă în cetate, și s-a umplut marea Traciei de trimiși.

Întorcîndu-se fericitul și înștiințîndu-se cetățenii de aceasta, au ieșit toți în întîmpinarea lui cu lumînări aprinse, încît se acoperise marea de corăbiile ce întîmpinau pe Sfîntul. Sosind Sfîntul Ioan în cetate, n-a voit să intre înăuntru. Ci, petrecînd, aștepta pînă ce se va face cercetare într-un sobor mai mare, ca să vadă pentru ce a fost izgonit. Iar poporul nu voia aceasta, ca să fie păstorul lor afară și striga tare asupra împăratului.

Deci, silit fiind de popor, a intrat în cetate și a fost dus cu cinste în biserică, cu psalmi și cu cîntări. Și, făcînd rugăciune, a șezut pe scaunul său. Apoi, dînd pace poporului, a făcut învățătură și toți s-au bucurat cu bucurie mare pentru întoarcerea lui. Atunci toată ceata zavistnicilor s-a răspîndit pînă în sfîrșit și toți zavistnicii au fugit și au tăcut.

Ocîrmuind Sfîntul Ioan Biserica lui Hristos cu bună liniște și hrănind oile sale cele cuvîntătoare cu învățăturile cele izvorîtoare de miere, toate bisericile s-au veselit de acest păstor și învățător. Iar după cîtăva vreme iarăși s-a ridicat furtuna cea dintîi asupra fericitului, dintr-o pricină ca aceasta. Un idol de argint în chipul împărătesei Evdochia era făcut și pus pe un stîlp înalt, aproape de biserica Sfintei Sofia, în mijlocul uliței celei mari. Acolo se obișnuise a se face priveliște și mulți, adunîndu-se la acel stîlp, își făceau jocurile lor.

Sfîntul Ioan, văzînd că spre ocara Bisericii s-a făcut acolo aproape o priveliște ca aceea, a început cu îndrăzneală, după obiceiul său, a vorbi contra acelora care au pus idolul acolo și care au poruncit a se face jocuri. Iar împărăteasa, avînd încă în sine mînia cea mai dinainte pornită asupra Sfîntului, auzind cuvintele lui, iarăși a priceput că împotriva ei grăiește Sfîntul.

Deci, s-a umplut de mînie și iarăși a poruncit să se adune sobor asupra Sfîntului Ioan. Sfîntul simțind aceasta, a început mai pe față a grăi despre dînsa, la toată adunarea: "Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan". Cu aceste cuvinte a pornit pe împărăteasa spre mai mare mînie și cu mare plîngere a rugat pe împăratul ca să poruncească iarăși să se facă sinod asupra Sfîntului Ioan. Și îndată s-au trimis cărți împărătești pe la toți episcopii, ca să se adune la Constantinopol și să judece pe Ioan.

Astfel, s-au adunat toți ca și mai înainte, afară de Teofil, căci el știa cum că întîi abia a scăpat de popor și se temea acum a mai merge singur acolo; ci a trimis în locul său trei episcopi care aduceau canoanele ce le făcuseră arienii asupra Sfîntului Atanasie cel Mare, ca astfel, cu acele canoane să judece pe Sfîntul Ioan, care, fiind izgonit, s-a suit singur iarăși pe scaun, fără sinod.

Deci, fericitul Ioan a fost osîndit după acele canoane nedrepte, pentru că nu căutau altă vină și nu făceau altă cercetare, decît numai să răspundă la aceasta: cum fiind scos, a îndrăznit iarăși a se sui pe scaun, fără sinod? Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur a răspuns, zicînd: "La judecată n-am stat, nici cu pîrîșii mei nu m-am înfățișat, nici am văzut pricinile cele scrise asupra mea, nici vreo osîndire n-am avut. Ci, împărații m-au izgonit și aceia m-au întors iarăși; iar canonul acesta cu care mă judecați pe mine, nu este de la cei dreptcredincioși, ci de la arieni, contra lui Atanasie cel Mare". Iar sinodul, neprimind acest răspuns, l-au scos afară din scaun.

Deci, sosind praznicul cel mare al Sfintelor Paști, îndemnat fiind împăratul de episcopi, a trimis la Sfîntul Ioan, zicînd:

"Ieși din biserică, pentru că ești judecat de două soboare și nu-mi este cu putință a intra în biserică, pînă cînd ești tu într-însa". Iar Sfîntul Ioan a răspuns împăratului prin trimiși, zicînd așa: "Eu am primit Biserica de la Hristos, Mîntuitorul meu; deci nu pot să ies dintr-însa singur, de nu voi fi cu sila izgonit. A ta este cetatea și pe tine toți te ascultă. Dacă voiești a mă depărta de Biserica lui Hristos, apoi trimite pe ai tăi să mă scoată cu sila afară dintr-însa, și voi avea răspuns înaintea lui Dumnezeu că n-am ieșit de voia mea din Biserică, ci cu forța împărătească am fost izgonit".

Acestea auzindu-le împăratul, se îngrijora. Însă, fiind îndemnat de cei potrivnici, a trimis pe Marin dregătorul, care păstra averea împărătesei, de a scos cu sila din biserică pe Sfîntul Ioan, învățătorul cel mare. Dar i s-a poruncit că poate să rămînă în casele patriarhiei pînă la o vreme. Deci a petrecut Sfîntul acolo două luni, neieșind din chilia sa, pînă cînd împăratul a poruncit să meargă în surghiun.

În acea vreme vrăjmașii lui Ioan au îndemnat pe un om să-l ucidă pe dînsul. Deci, a început omul acela a se face îndrăcit, ca să nu fie cunoscut acel lucru rău pe care cugetase să-l facă. Și pregătind o sabie, căuta vreme cu prilej ca să omoare pe Sfîntul. Dar mai înainte, pînă a nu se face acea fărădelege, a cunoscut poporul acea taină și, prinzînd pe omul acela, l-a dus la eparhul cetății spre cercetare. Iar Sfîntul Ioan, auzind de aceasta, a trimis pe episcopii care se aflau lîngă dînsul și a izbăvit pe omul acela, mai înainte pînă a nu fi încercat cu bătăi.

După aceasta, un rob al unui preot, anume Elpidie, fiind însărcinat cu uciderea Sfîntului, a primit cincizeci de galbeni și a alergat degrabă la curtea patriarhiei, voind a năvăli înăuntru. Iar un oarecare, ce se întîmplase acolo, l-a oprit din alergarea lui, ca să spună pricina, pentru ce se sîrguiește așa degrab. El, nerăspunzînd nimic, a lovit cu sabia pe omul acela. Altul, văzînd ceea ce se petrece, a strigat către dînsul, iar el și pe acela l-a omorît; la fel și pe al treilea. Așa că s-a făcut mare tulburare în curtea patriarhiei. Iar robul a fugit înapoi și l-a întîmpinat un om care ieșise din baie și care a vrut să-l prindă, iar el și pe acesta l-a rănit cu sabia și a murit.

Din acea vreme poporul străjuia cu osîrdie pe Sfîntul Ioan, ziua și noaptea șezînd lîngă casa patriarhului, schimbîndu-se unii după alții, căci vedeau că vrăjmașii lui căutau să-l omoare. Apoi, trecînd cele cincizeci de zile, a venit poruncă de la împăratul ca Sfîntul Ioan să meargă în surghiun. Acolo era un bărbat cu boierie, care a sfătuit pe Sfîntul să iasă în taină, ca să nu se facă război între popor și ostași, "căci atunci - zicea el - vei fi vinovat de multă vărsare de sînge, pentru că porunca este ca să te ia cu sila și de se va împotrivi poporul, se va ridica război".

Sfîntul Ioan, auzind aceasta, a chemat pe episcopii săi iubiți și pe clerici, precum și pe fericita Olimpiada diaconița și, învățîndu-i să fie tari în dreapta credință, le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă. Iar ei au plîns pentru dînsul cu amar, apoi și el plîngînd, s-a despărțit de dînșii cu jale și a ieșit pe porțile cele mici care erau spre mare, ca să nu fie știut de popor. Acolo ostașii îl așteptau și, luîndu-l, îndată l-au pus într-o corabie mică și l-au dus în Bitinia, iar de acolo, l-au dus mai înainte pe cale.

În aceași zi, după izgonirea Sfîntului Ioan, s-a aprins prestolul bisericii, nu din oarecare pricină omenească, ci din mînia lui Dumnezeu și, deodată, focul s-a ridicat la înălțime și s-a răspîndit prin toată biserica. Apoi, suflînd vînt puternic, a ieșit focul din biserică și mergînd prin văzduh, a trecut prin tîrg, ajungînd la palat, unde se făcea sfatul boierilor, și aprinzîndu-se și acel palat, a ars pînă la temelii.

Atunci era o vedere înfricoșată, căci focul, ca în chipul unul șarpe însuflețit, umbla împrejur, arzînd casele cele mai depărtate, iar cele care erau mai aproape de biserică au rămas întregi, ca prin aceasta să fie cunoscut că nu din întîmplare, ci din mînia lui Dumnezeu s-a făcut arderea aceea, pentru izgonirea Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Astfel că în trei ceasuri, adică de la ceasul al șaselea pînă la ceasul al nouălea, mulțime de zidiri preafrumoase, cu podoabe nespuse și bogății fără număr, s-au prefăcut în cenușă. Dar nici un suflet n-a pierit din tot poporul în focul cel înfricoșat, și toți ziceau că pentru izgonirea Sfîntului Ioan pedepsește Dumnezeu cetatea cu foc, căci au izgonit fără vină pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar vrăjmașii Sfîntului Ioan, dimpotrivă, răspundeau zicînd că "cei de un gînd cu Ioan au aprins biserica".

Pentru aceea mulți au fost prinși și pedepsiți cu munci de către eparhul cetății, care era elin cu credința, dintre care unii au și murit. Însă nu s-a aflat nici o pricină, cum că oamenii au dat foc, ci aceasta era numai mînia lui Dumnezeu.

Fericitul Ioan, fiind dus în surghiunie, a răbdat multe necazuri de la ostași, pentru că le poruncise împărăteasa să-l amărască în tot timpul pe cale, că doar va muri mai degrabă. Deci, îl puneau pe dobitoc fără șea și mergea repede, așa că într-o zi făcea cale cît s-ar fi cuvenit a merge două sau trei zile. Apoi nu-i dădeau odihnă deloc și găzduia la case proaste și necurate, uneori și la case de jidovi, alteori și la case de desfrînare. Iar în biserică nu-l lăsau nicăieri și cu cuvinte de hulă îl dosădeau, îl ocărau și-l batjocoreau. Apoi i-au luat banii ce i se dăduseră de cheltuială pe cale. Cu astfel de necaz a fost dus în surghiun Sfîntul Ioan Gură de Aur.

Cînd li se întîmpla a trece pe lîngă vreo cetate în care erau episcopi, prieteni de-ai lui Teofil, iar lui Ioan pizmași, aceia îi făceau negrăită batjocură, iar alții nu-l lăsau nici în cetate să intre. Apoi unii îndemnau pe ostași, prin daruri, ca să-i facă și mai mult necaz pe cale. Iar pe alocuri, auzind Sfinții Părinți că îl duc în surghiun, îi ieșeau în întîmpinare și plîngeau pentru dînsul, pentru că învățătorul acesta răbda chinuri pe nedreptate.

Despre acestea singur pomenește în epistola sa trimisă din Cucuso, către Ciprian, zicînd: "Multe nevoi mi s-au întîmplat pe cale, dar despre acelea n-am avut nici o grijă. Iar cînd am venit în părțile Capadochiei și Tavrociliciei, multe cete de sfinți părinți ne întîmpinau pe noi și nu numai de părinți, ci și mulțime de fecioare călugărițe, vărsau izvoare de lacrimi și plîngeau cu amar, văzîndu-ne pe noi că ne duce în surghiun, și ziceau între ele: "Mai bine ar fi fost să se fi stins soarele, decît să fi tăcut gura lui Ioan". Și aceste vorbe m-au tulburat mai mult și m-au mîhnit, de vreme ce i-am văzut pe toți plîngînd pentru mine; iar despre altele cîte mi s-au întîmplat, nici o grijă n-am avut". Acestea singur le-a scris Sfîntul Ioan despre sine.

Fiind dus în Armenia, în cetatea Cucuso, l-a primit cu dragoste în casa sa Adelfie, episcopul cetății aceleia, căci prin descoperirea lui Dumnezeu a fost sfătuit în vedenie să-l primească. Acolo petrecînd Sfîntul Ioan, prin învățătura sa, a adus la Hristos pe mulți necredincioși închinători la idoli.

După aceea a venit poruncă de la împărăteasa ca Sfîntul Ioan să fie izgonit mai departe, într-un loc pustiu, ce se numea Pitiunt, care este la malul mării Pontului (Marea Neagră), ce se învecinează cu barbarii. Deci, luîndu-l ostașii, l-au dus, făcîndu-i multe feluri de neajunsuri, ca și întîi, că doar ar muri mai degrabă, ducîndu-l uneori prin ploaie și alteori prin arșița soarelui, iar prin cetăți și prin sate nu-l lăsa să intre. Astfel călătorea Sfîntul Ioan spre surghiunul său.

Mai înainte cu puține zile de sfîrșitul său, stînd într-o noapte la rugăciune, după obiceiul său, au venit la dînsul Sfinții Apostoli Petru și Ioan, pe care și mai înainte îi văzuse, cînd viețuia în mînăstirea Antiohiei, și au zis către dînsul:

"Bucură-te, păstorul cel bun al oilor lui Hristos cele cuvîntătoare și răbdătorule de chinuri! Sîntem trimiși la tine de Stăpînul nostru Cel de obște, Iisus Hristos, ca să-ți ajutăm și să te mîngîiem în necazuri și în ostenelile tale, pe care le-ai suferit pentru curăția vieții tale. Căci ai mustrat pe împărații care făceau fărădelege, făcîndu-te următor Sfîntului Ioan Botezătorul, mustrătorul călcării de lege.

Pentru aceea, împuternicește-te și te întărește, pentru că ție ți s-a pregătit mare răsplată în împărăția cerurilor și îți binevestim bucurie mare; căci după puține zile te vei duce la Domnul Dumnezeul tău și te vei odihni împreună cu noi în împărăția cerului, în veacul cel fără de sfîrșit. Deci nădăjduiește, că ai biruit pe vrăjmași, și pe cei ce te urăsc pe tine i-ai rușinat, iar pe potrivnicul diavol l-ai biruit. Dar pe Eudoxia o vor mînca viermii și te va căuta pe tine spre ajutor și nu te va afla; apoi va muri cu durere mare, căci va fi fără vindecare, fiindcă de la Dumnezeu este rînduită a lua acea pedeapsă".

După aceea i-au dat lui oarecare mîncare, zicînd: "Primește aceasta și o mănîncă, pentru că de acum nu-ți mai trebuie altă mîncare în viață. Aceasta îți va fi ție destul pînă cînd îți vei da sufletul în mîinile lui Dumnezeu". Iar el a mîncat înaintea lor și s-a veselit. Apoi cei ce se arătaseră, s-au dus de la dînsul.

Acolo, împreună cu Sfîntul Ioan, erau doi preoți și un diacon, care merseseră din Constantinopol împreună cu dînsul în surghiun, și nu se despărțeau de dînsul, ci împreună pătimeau, fiind legați cu dragoste de dînsul. Aceia au văzut cînd au venit la Ioan Sfinții Apostoli și au auzit toate cuvintele grăite de dînșii, bucurîndu-se foarte, că au pătimit împreună cu un om ca acesta, care este foarte plăcut lui Dumnezeu și are parte împreună cu Sfinții Apostoli.

Apoi, mai mergînd puține zile, au ajuns la Comani, unde era o biserică a Sfîntului Sfințitului Mucenic Vasilisc, episcopul Comanilor, care a pătimit pentru Hristos în Nicomidia, împreună cu Luchian, preotul Antiohiei, de la Maximian păgînul împărat, și au stat acolo lîngă acea biserică.

Fiind atunci praznicul Înălțării Cinstitei Cruci, în acea noapte s-a arătat fericitului Ioan, Sfîntul Mucenic Vasilisc, zicînd: "Nădăjduiește, frate Ioane, că mîine vom fi amîndoi împreună". Același sfînt mucenic s-a arătat și preotului bisericii sale, zicînd: "Gătește loc fratelui Ioan, căci vine la noi".

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Ioan a rugat pe ostași ca să rămînă acolo pînă la al cincilea ceas, iar ei nu l-au ascultat, ci voiau să plece mai degrabă. Deci, pornind corabia, fugea ca o pasăre înaripată și în puțină vreme a străbătut treizeci de stadii de la cetate. Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, iarăși s-au întors lîngă biserica Sfîntului Vasilisc, și se mirau foarte. Iar Sfîntul Ioan iarăși i-a rugat să aștepte puțin în locul acela, pînă cînd se va ruga în biserică. Ostașii, văzînd puterea lui Dumnezeu, Care îndată i-a întors din cale și i-a adus cu mînă nevăzută iarăși la locul cel dintîi, au împlinit dorința Sfîntului.

Intrînd el în biserică, a cerut veșminte bisericești și și-a schimbat toată îmbrăcăminta sa, pînă la încălțăminte. Apoi hainele sale le-a dat celor ce erau cu dînsul în corabie, iar cu cele bisericești a săvîrșit Sfînta Liturghie și s-a împărtășit cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sîngelui lui Hristos.

După aceea, făcînd rugăciune de mulțumire, a dat sărutarea cea mai de pe urmă celor ce erau împreună cu dînsul. Apoi, culcîndu-se, a grăit cuvîntul cel obișnuit: Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Însemnîndu-se cu semnul Crucii, a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: "Amin!" Și îndată și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, în ziua Înălțării Cinstitei Cruci, pentru că a purtat Crucea în toată viața sa, răstignindu-se lumii și împreună răstignindu-se cu Hristos. Apoi a fost pus în aceeași biserică împreună cu Sfîntul Mucenic Vasilisc și s-a împlinit proorocia Sfîntului Epifanie al Ciprului, care i-a zis că: "Nu vei ajunge la locul acela la care te vor izgoni". Căci mergînd spre Pitiunt, a răposat la Comani, neajungînd la locul hotărît.

Astfel s-a stins lumina Bisericii, astfel a tăcut gura cea de aur, astfel și-a săvîrșit nevoința și alergarea bunul nevoitor și pătimitor, care a fost pe scaunul patriarhiei șase ani, iar în surghiun a suferit trei ani, fiind dus din loc în loc.

Murind acest mare dascăl al lumii, cei doi preoți cu diaconul, care îl urmaseră pînă la răsuflarea cea mai de pe urmă, plîngînd mult după părintele lor, s-au dus la Roma la Papa Inochentie și i-au spus toate cu de-amănuntul, cele ce a răbdat Sfîntul Ioan și pentru care pricini. Apoi i-au spus și despre adormirea sfinției sale și cum, mai înainte de răposarea lui, au venit la dînsul Sfinții Apostoli Petru și Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu și cele ce au grăit către dînsul; și, după aceea, i-au spus cum i s-a arătat Sfîntul Mucenic Vasilisc.

Papa Inochentie, auzind toate acestea, s-a minunat foarte și s-a mîhnit de o nedreaptă izgonire ca aceea și de moartea unui dascăl ca acela și stîlp al Bisericii. Papa a spus toate acelea împăratului Onorie, fratele lui Arcadie, care împărățea în Roma, și s-au mîhnit amîndoi, adică și împăratul Onorie și Papa Inochentie.

Deci, îndată au scris către împăratul Arcadie. Papa a scris din partea sa așa: "Sîngele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate, precum de demult sîngele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; și cu adevărat va fi pedepsit, pentru că în vreme de pace a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat și împreună cu dînsul ai izgonit și pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredințat-o năimiților și nu păstorilor".

Acestea și multe altele a scris Papa Inochentie către Arcadie, oprindu-l pe el și pe Eudoxia, soția sa, de la Dumnezeieștile Taine și dînd anatemii pe toți cei ce au izgonit pe Sfîntul Ioan. Iar pe Teofil, nu numai din treaptă, ci și de la creștinătate înstrăinîndu-l, l-a chemat la judecată sobornicească, ca să primească pedeapsă pentru faptele sale. Apoi Onorie a scris către fratele său Arcadie, astfel: "Nu știm, zice el, ce lucrare diavolească te-a înșelat pe tine frate, ca să te încrezi în femeie, s-o asculți pe dînsa și să faci unele ca acestea, pe care nici un împărat creștin nu le-a făcut. Căci cuvioșii episcopi care sînt aici strigă împotriva împărăției voastre, fiindcă pe Ioan marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără de judecată și împotriva canoanelor l-ați depărtat din scaun și, chinuindu-l cu amar surghiun, l-ați lipsit și de viață". La sfîrșitul acestei scrisori, l-a mai sfătuit să se pocăiască și să pedepsească pe aceia care au fost pricina tulburării Bisericii și a izgonirii lui Ioan.

Primind Arcadie scrisoarea de la fratele său și de la papa, a simțit o nespusă mîhnire și temere. Deci, căutînd pe aceia care cu zavistie se sculaseră asupra Sfîntului Ioan, i-a muncit în multe feluri; pe unii i-a tăiat cu sabia și pe alții i-a scos din dregătoriile lor cu ocară. Apoi, pe unii din acei episcopi care au judecat pe Sfîntul Ioan și care se aflau atunci în Constantinopol, a poruncit să-i prindă și să-i închidă în temnița poporului, între care era și Isihirion, feciorul fratelui lui Teofil. Iar către Teofil a scris foarte aspru, poruncindu-i să fie gata de judecată la Tesalonic, ca să primească veșnica pedeapsă pentru răutatea sa.

Apoi, pe femeia sa Eudoxia a izgonit-o în alte case și a închis-o acolo, poruncind să nu meargă nimeni la dînsa, ci numai o roabă. Iar pe toate rudele ei care au fost ajutătoare răutății, le-a izgonit și le-a luat averile. Pe unii însă cu răni și cu temnițe i-a muncit. După aceea a scris Papei Inochentie, vestindu-l despre toate cele ce a făcut și cu smerenie și cu pocăință își cerea iertare. Apoi a scris către fratele său, Onorie, să se roage de papa să-l dezlege de blestem, și astfel a dobîndit cererea. Pentru că papa citind rugăciunea lui cea cu smerenie, i-a primit pocăința și a scris către fericitul Proclu, care atunci era episcop al cetății Cizicului, ca să dezlege pe împărat de anatema și să-l împărtășească cu Sfintele Taine, iar pe fericitul Ioan să-l scrie între sfinți.

Acestea făcîndu-se, Domnul Dumnezeul izbîndirilor Însuși a început a face izbîndă asupra vrăjmașilor plăcutului Său Ioan, căci a pornit cumplite pedepse și au murit toți cu moarte crudă, după proorocia fericitului Amonie. Iar episcopii, clericii, stăpînitorii mirenești, precum și poporul cel de obște, care s-au ridicat asupra Sfîntului Ioan Gură de Aur și au grăit hule asupra lui ca să fie depărtat, s-au umplut de răni cumplite și au murit. Iar altora li s-au uscat mîinile și picioarele și au murit în chinuri.

Unul dintre acei judecători nedrepți, căzînd de pe cal și frîngîndu-i-se mîna cea dreaptă cu care scrisese pricini nedrepte asupra Sfîntului Ioan cel drept, nevinovat și curat cu inima, a murit acolo îndată. Altul, muțind și uscîndu-i-se mîinile, nu putea a le duce la gură, și așa s-a săvîrșit. Altuia, care grăise hule asupra Sfîntului Ioan, i s-a umflat limba și, neputînd vorbi nimic, a scris pe hîrtie și a mărturisit păcatul său. Astfel, se vedea mînia lui Dumnezeu cea mare, cu multe feluri de chinuri pedepsind pe cei ce fuseseră pricinuitori surghiuniei Sfîntului Ioan.

Răposînd degrab Inochentie Papa al Romei, Teofil patriarhul Alexandriei a scăpat de pedeapsa omenească, însă de pedeapsa lui Dumnezeu n-a scăpat. Ci, a căzut în mîinile Judecătorului Cel drept și izbînditor; căci și-a pierdut mintea de supărarea și de rușinea ce-l cuprinsese pentru răutatea ce i-o făcuse Sfîntului Ioan. Apoi, căzînd într-o boală grea, a murit. Iar lui Chiril, episcopul de la Calcedon, i s-au umplut de răni picioarele, pe care doctorii le-au tăiat cu ferăstrăul ca să nu putrezească. Însă n-a încetat putrezirea, apoi a murit.

Iar ticăloasa împărăteasă Eudoxia, de multă supărare și de rușine, a căzut într-o cumplită boală de sînge și s-a umplut trupul ei de răni, precum mai înainte au spus apostolii către fericitul Ioan, încît nu era cu putință celor care treceau pe acolo să rabde mirosul cel greu ce ieșea din trupul ei. Mulți doctori iscusiți au căutat-o pe dînsa și întrebuințau tot felul de doctorii, însă ea singură a zis mai pe urmă către doctori: "Pentru ce nu puteți să mă vindecați de această boală?" Dar ei nu îndrăzneau să-i spună. Iar ea a zis către dînșii: "Dacă voi nu știți pricina pentru care nu pot să mă vindec, apoi să vă spun eu vouă. Această boală am luat-o din mînia lui Dumnezeu, pentru patriarhul Ioan".

Deci, a înapoiat și via lui Teognost și altora le-a dat înapoi toate cele ce le luase cu nedreptate; însă n-a dobîndit tămăduire, ci a murit în acea boală crudă. Iar după moartea ei, mormîntul în care era pusă s-a cutremurat treizeci și trei de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, pînă la aducerea cinstitelor moaște ale Sfîntului Ioan Gură de Aur la Constantinopol.

După toate acestea, Adelfie, episcopul Arabiei, care primise pe Sfîntul Ioan cu dragoste la Cucuso, cînd a auzit de răposarea lui, s-a întristat foarte, că un luminător atît de mare și un învățător a toată lumea a murit în surghiun. Deci, cu sîrguință se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, să-i arate în care ceată a sfinților se află Sfîntul Ioan.

Odată, rugîndu-se astfel, a văzut în vedenie un tînăr luminat și vesel, care, luîndu-l de mînă, l-a dus la un loc luminat și i-a arătat ceata sfinților învățători ai Bisericii. Apoi el uitîndu-se împrejur, într-o parte și în alta, vrînd să vadă pe cel dorit, n-a putut să-l zărească. Dar tînărul acela, arătînd lui Adelfie pe fiecare dascăl și patriarh al Constantinopolului, iarăși îl scotea de acolo. Însă el, mergînd în urma tînărului, era mîhnit că nu văzuse pe Sfîntul Ioan împreună cu Sfinții Părinți.

Voind să iasă afară, l-a ținut pe dînsul de mînă cineva care stătea lîngă ușă și a zis către dînsul: "Pentru ce ieși de aici așa de mîhnit? Căci aici chiar de ar intra cineva mîhnit se întoarce vesel; iar tu faci dimpotrivă, ai intrat vesel și ieși mîhnit". Răspuns-a Adelfie: "Mă mîhnesc pentru aceasta, că nu am văzut pe iubitul meu Ioan împreună cu dascălii Bisericii". Iar el a zis către dînsul: "Pe Ioan zici, pe propovăduitorul pocăinței? Pe acela nu poate să-l vadă cineva fiind în trup pentru că stă înaintea scaunului lui Dumnezeu, pe care-l înconjoară Heruvimii și Serafimii". Atunci s-a bucurat Adelfie, primind vestea aceasta despre Ioan și a preamărit pe Dumnezeu Care i-a arătat această taină.

Astfel, Sfîntul Ioan Gură de Aur, după multe vifore de nevoi și supărări pe care le-a răbdat pentru dreptate, a sosit la limanul ceresc cel neînviforat, unde împreună cu îngerii bucurîndu-se, slăvește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site