Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Viața Cuviosului Lazăr
(7 noiembrie)

Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Cuviosul Părintele nostru Lazăr era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Părinții lui se numeau Nichita și Irina, de bun neam amîndoi, cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți. Cînd s-a născut Cuviosul, s-a văzut în casa aceea un nor foarte luminos, care arăta că pruncul născut are să se facă fiu al luminii și al zilei și sălășluire a dumnezeieștii străluciri. Cum au văzut norul acesta, femeile care veniseră acolo spre cercetarea celei ce născuse, atît de mult s-au înfricoșat, încît au fugit afară din casă pentru vederea cea prea slăvită. Pe lîngă aceasta a urmat și o altă minune căci, după ce a trecut puțină vreme și s-a ridicat norul din mijloc și au intrat femeile în casă, o, minune, au văzut pe prunc stînd drept pe picioarele sale, cu fața către răsărit, avînd mîinile strînse la pieptul său în chipul crucii. Pentru aceea, de atunci se spunea de către toți că viața pruncului aceluia va fi negreșit foarte vestită și preamărită.

După ce a ajuns Cuviosul mai în vîrstă, părinții l-au dat la dascăl să învețe sfintele cărți. Și învăța tînărul științele cu înlesnire, dar ura din tot sufletul apucătura dascălului său, pentru că era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua în mîinile sale, îndată îl dădea săracilor. Deși dascălul său îl ocăra pentru aceasta totdeauna și-l bătea, Cuviosul însă nu înceta a face acest lucru. Căci milostivirea ce o avea către săraci și ura către iubirea de argint îl făcea să sufere ocările și bătăile. Cu toate că dascălul lui îl ocăra și-l bătea pentru banii pe care îi lua și-i dădea săracilor, totuși dascălul se minuna de fapta lui și-l lăuda către toți.

După ce a ajuns Cuviosul în vîrstă mai mare și în cunoștință mai desăvîrșită, a dorit să fugă din patria sa și să se ducă la Ierusalim, ca să se închine Sfîntului Mormînt al Domnului, precum și la celelalte Sfinte Locuri. Însă, de cîte ori a încercat să se ducă, era oprit de rudeniile lui. Dar ca să nu fugă pe ascuns, părinții lui l-au dus la o mînăstire ce era aproape și se numea Orovilor, ca acolo să se silească la sfintele științe și să se iscusească mai înainte în fapte bune; dar mai mult ca să fie păzit de monahii cei mulți care erau într-însa și să nu fugă.

Însă fericitul Lazăr, aprinzîndu-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se liniști și cugeta totdeauna să fugă. Și, aflînd odată vreme bună, s-a furișat de părinți, de rudenii și de monahi și cu toată sîrguința a alergat la Ierusalim.

Trecînd pe la Hone, unde a făcut minuni Sfîntul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat să-l ajute în călătoria lui; și așa a plecat de acolo și s-a dus în Atalia. Aflîndu-se el acolo, un monah nelegiuit care călătorea împreună cu Cuviosul, a cugetat să-l vîndă saracinilor de acolo, ca să ia bani. Cînd monahul se tocmea cu dînșii în limba armenească să dea pe copilul Lazăr - după iconomia dumnezeiască -, un creștin care știa limba aceea, a înțeles vorbirea și dînd de știre Cuviosului, acesta îndată a fugit de acolo și s-a dus în muntele ce era aproape. Acolo, aflînd un ieromonah cu cinstită cuviință, bătrîn și cu vîrsta și cu înțelepciunea și întrebat fiind de dînsul cine este și de unde vine, Cuviosul a spus patria și pe părinții săi și dorul pe care-l avea să se închine sfintelor locuri.

După aceea a spus și vrăjmășia monahului aceluia care voia să-l vîndă, precum și toate cele ce i s-au întîmplat în călătorie. Iar acel bărbat întrebînd iarăși pe Cuviosul dacă are încă acel cuget să se ducă la Ierusalim și auzind că dorește foarte mult aceasta, i-a zis că nu este cu cuviință să se ducă acolo unde voiește, pentru că fiind foarte tînăr, cu înlesnire va fi biruit de diavolul. Că este foarte rău ca cineva să urmeze repede gîndului său, pentru că se dă pradă vrăjmașului, care are întinse în toate părțile mrejele și cursele pierzării. Ci, dacă voiește să-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului său, să rămînă în mînăstirea în care este el egumen și acolo să se facă monah și să petreacă cîtăva vreme, pînă ce va veni la vîrsta desăvîrșită; și atunci poate să iasă de acolo și să se ducă fără primejdie.

Ascultînd această bună sfătuire, dumnezeiescul Lazăr a rămas cu bucurie în mînăstirea aceea și, dezbrăcîndu-se de hainele mirenești și de omul cel vechi, s-a îmbrăcat în cel nou, adică în Hristos, împreună cu hainele cele monahicești pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevoințele cele pustnicești. Iar postul, care subțiază grosimea trupului și domolește patimile ce se ridică împotriva sufletului, atît de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfătarea și multa mîncare. Apoi ascultarea, care este temelia nevoinței monahicești, și smerenia, cea mai înaltă decît toate faptele cele bune, cu atîta sîrguință le-a cîștigat, încît s-a făcut celor mai de pe urmă chip și pildă cu aceste două fapte bune.

Dar ce să zicem despre priveghere, despre slăbirea trupului și despre cealaltă rea pătimire, cu care se nevoia, ca să-și subțieze trupul? Atît numai putem zice că, de vreme ce dobîndise, pe lîngă firea cea bună pe care o avea, și nevoința cea bună, pentru aceasta lucra cu înlesnire toată fapta bună, ca și cum ar fi fost ceresc iar nu pămîntesc. Pentru că firea cea bună pricinuiește sufletului putere și nevoința cea bună iarăși duce la sfîrșit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca să nu se minuneze de nevoințele dumnezeiescului Lazăr, să nu-l laude și să nu-l propovăduiască tuturor. Dar mai mult decît alții îl lăuda egumenul mînăstirii, părintele său cel duhovnicesc, căruia Cuviosul îi slujea și lua de la dînsul în loc de plată pentru slujire, învățătura pustniciei.

După ce a petrecut Cuviosul multă vreme în mînăstirea aceea, odată i-a zis starețul: "Eu, fiul meu, după puțină vreme, mă voi duce în pămînt, maica cea de obște a tuturor, iar pe tine te încredințez lui Hristos, Stăpînului tuturor, ca Acela să aibă grijă de tine". Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adîcul sufletului și a plîns foarte mult, că nu suferea nici să audă despărțirea de starețul său. Cu toate acestea nu a trecut multă vreme și starețul lui s-a dus către Domnul. Iar dumnezeiescul Lazăr, plîngînd și tînguindu-se mult pentru moartea lui, după trei zile s-a dus din mînăstire și, mergînd într-o peșteră ce era acolo mai aproape, într-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat într-însa să se liniștească și singur să vorbească cu Dumnezeu.

Acolo, la atîta nevoință și aspră pătimire s-a dat pe sine cel cu sufletul răbdător, încît este cu greu limbii omenești să povestească. Însă, cu cît se sîrguia să-și ascundă de oameni faptele sale cele bune, cu atît mai mult se făcea vestit tuturor. Pentru că fapta bună arată oamenilor pe cel ce o lucrează, deși acela s-ar sîrgui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta în fiecare zi alergau la Cuviosul mulțime de oameni ca să-l vadă și să primească binecuvîntarea lui.

Și nici lungimea căii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le împiedica sîrguința, numai să nu se lipsească de vederea cuviosului. Iar pentru ca să înlesnească asprimea drumului, unii adunau vreascuri și lemne multe și le-au ars pe calea cea pietroasă. Apoi au vărsat oțet peste dînsa ca să se înmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfărîmau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au făcut mai lesnicioasă calea ce ducea la Cuviosul. Pentru că dumnezeiasca dragoste spre cele bune, îndeamnă pe oameni să facă și lucruri de cele cu neputință și anevoie de isprăvit.

Astfel de dragoste avea mulțimea oamenilor către Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfîntul Lazăr, dorea mult să se suie la dînsul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru această pricină, Sfîntul a voit să se zidească acolo o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu și chilii, ca să se odihnească frații care veneau la dînsul și care voiau să se facă monahi. Căci erau foarte mulți care se lepădaseră de lume și voiau să viețuiască împreună cu Cuviosul în toată viața lor.

Deci, Sfîntul a zidit acolo o mînăstire mare și frumoasă, fiindcă s-a sîrguit și mulțimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru plăcut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru că fiecare din creștinii de acolo avea mare bucurie să se arate ascultător și supus Cuviosului și să împlinească porunca lui.

Dar pentru că vestea despre Sfîntul Lazăr a străbătut în toate părțile și alergau toți la dînsul pentru folosul lor, s-a dus la el și un oarecare om, care i-a spus că avea gîndul să se ducă în locul acela - pe care-l arăta cu degetul -, ca să prindă niște albine sălbatice ce erau încuibate acolo în prăpăstii. Iar Cuviosul, ori pentru că a socotit moartea omului aceluia, căci era locul cu adevărat prăpăstios și primejdios, ori pentru că a văzut mai înainte ce avea să fie din darul Sfîntului Duh ce era într-însul, a zis către el: "Mai de folos îți este, fiul meu, să nu cauți spre locul acela, fiindcă atîrnă deasupra capului tău o primejdie mare și pierzare, dacă te vei apropia de dînsul; deci să te lași de un gînd ca acesta, dacă voiești să scapi de primejdie".

Omul acela însă, neascultînd sfatul Cuviosului, s-a dus împreună cu alți tovarăși ai lui la locul cel prăpăstios și, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de către tovarășii lui și s-a coborît în prăpastie. Socotiți ce rău mare este a nu asculta cineva pe cei care îl sfătuiesc cele de folos. Pentru că omul acela nici nu ajunsese la jumătatea prăpastiei și funia s-a rupt, iar el a căzut jos cu cădere vrednică de jale și de lacrimi. Și astfel a murit mai înainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colțurile pietrelor și a primit rod aducător de moarte din socoteala sa cea nebunească. De atunci ceilalți luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la niște cuvinte de prooroc și nu se împotriveau lui nici într-un chip.

Altă dată s-a dus un om la cuviosul și i-a mărturisit păcatele sale, spunîndu-i că, deși nu știe nici un meșteșug, el însă își cîștigă cu înlesnire cele necesare vieții. Căci se scoală noaptea și se duce în case străine, fură dintr-însele orice găsește, se duce apoi în loc retras și le ascunde. Iar cînd stăpînii caselor își caută lucrurile furate, el le spune că sfinții îi descoperă multe lucruri ascunse și pe lîngă aceasta îi arată lui și locul unde hoții au ascuns lucrurile ce li s-au furat.

Apoi, luînd cinstita Cruce pe umerii săi sau o icoană a vreunui sfînt, ia pe păgubași și-i duce la locul acela, zicîndu-le să sape; și așa își află fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii îl cinstesc pe dînsul ca pe un prieten al lui Dumnezeu și ca pe un sfînt vrednic de descoperiri dumnezeiești. Pentru aceasta, oamenilor făcîndu-li-se milă de dînsul, îi dau cîte o părticică din lucrurile cele furate și aflate.

Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: "O, fiule, acest meșteșug rău, sau mai bine zis acest vicleșug cu care zici tu că îți agonisești cu înțelepciune și cu înlesnire cele de nevoie vieții tale, să-l lași. Vai ție, pentru întunecarea minții tale, căci te amăgești și te batjocorești de diavolul și socotești ca o înțelepciune ceea ce ai învățat pentru pierzarea sufletului tău, socotind întunericul drept lumină. Și de nu vei înceta cu această faptă rea, vei fi vinovat de mare pedeapsă, cum zice proorocul Isaia: Căci socotiți amarul dulce. Iar după puțin va veni peste tine pedeapsa și urgia lui Dumnezeu".

Auzind acestea omul, a căzut la picioarele cuviosului și a cerut cu lacrimi iertare pentru păcatul său, făgăduind că de aici înainte nu se va mai pleca la amăgirea diavolului, ci va părăsi o nelegiuire ca aceasta și va lucra fapte bune din toată puterea lui. Deci luînd iertare de la Cuvios, a împlinit cu lucrul făgăduința pe care a făcut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile Sfîntului.

Dar, deși Sfîntul Lazăr pricinuia mare folos multora și cu cuvintele și cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cădeau în păcat îi ridica și pe cei ce stăteau în fapta bună îi întărea, cu toate acestea, cugeta să se ducă de acolo și să meargă la Ierusalim, ca să scape de slava oamenilor. Căci știa cît de mare împiedicare este aceasta celor ce aleargă pe calea ce duce la cele cerești. Și pentru ca să-și împlinească dorința pe care o avea din tinerețe, adică să vadă și să se închine sfintelor locuri, chemînd pe frații care se călugăriseră și viețuiau în mînăstirea pe care o zidise el, le-a arătat lor scopul.

Apoi mîngîindu-i pe dînșii, căci foarte se mîhneau pentru despărțirea lui, le-a poruncit să păzească toate cîte se cuvin cinului monahicesc și să se îngrijească din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu și de faptele bune care pricinuiesc mîntuirea sufletului. Deci, sărutîndu-i pe dînșii, a plecat de acolo și s-a dus la Ierusalim.

După ce s-a închinat la Ierusalim și a văzut și toate celelalte minunate locuri de acolo, și chiar Mormîntul cel stăpînesc al Domnului, după puține zile s-a dus la lavra Sfîntului Sava. Acolo a găsit cu cale să rămînă multă vreme, ca împreună cu cuvioșii părinți care viețuiau acolo să se nevoiască și să agonisească mult folos de la dînșii, de vreme ce nimic altceva nu îndeamnă atît de mult pe oameni la fapta bună, ca întrecerea cea bună a acelora care petrec în fapte bune. Că, precum piatra care se freacă de altă piatră se face netedă, potrivită și mai strălucită, așa și cel îmbunătățit, cînd se întrece cu alt îmbunătățit, mai mult sporește și se face mai strălucit.

Deci Cuviosul Lazăr, fiind primit de egumenul și de frații lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei și a făcut într-însa șase ani întregi, nevoindu-se întocmai ca monahii cei de frunte și aleși, care se sîrguiau în trup să ajungă pe îngerii cei fără de trup.

Dar dumnezeiescul Lazăr, nu numai se nevoia ca aceia, ci îi și covîrșea în toate și isprăvile lui erau pentru toți vrednice de mirare. De aceea s-a judecat și s-a socotit de către toți vrednic a se face preot și-l îndemna la aceasta chiar și egumenul mînăstirii. Iar el la început nu voia, zicînd că nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul îl silea să ia asupra sa și slujba aceasta, fiindcă știa pe Sfîntul Lazăr cît de mare era în fapta bună, Cuviosul nu a găsit cu cale să se mai împotrivească egumenului, ca să nu se arate semeț. Deci, nevrînd, a primit și s-a hirotonit de către Patriarhul Ierusalimului; și a mai petrecut Cuviosul în mînăstirea aceea încă alți șase ani.

După aceea, văzînd pe monahii cei îmbunătățiți că ieșeau din mînăstire în întîia săptămînă a Sfîntului și marelui Post de patruzeci de zile, după obiceiul cel vechi și se duceau în pustie, iar în săptămîna Stîlpărilor iarăși se întorceau în mînăstire, aducînd cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit și el să se ducă. Și nearătînd scopul său egumenului, a plecat pe ascuns din mînăstire. Nu că ar fi defăimat pe egumen; căci care altul a arătat atîta ascultare către cei mai mari ca fericitul Lazăr? Ci, pentru că s-a biruit de dulceața liniștii pe care o dorea de mai mulți ani și pe care căuta să o dobîndească în tot chipul.

Deci, petrecînd în pustie zilele hotărîte ale sfintei patruzecimi, s-a întors împreună cu ceilalți frați în mînăstire. Dar toți aceștia au fost primiți și mîngîiați de egumen, căci erau obosiți de multele și lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazăr singur a fost izgonit din mînăstire, după porunca egumenului, nefiind lăsat nici să intre pe poartă. Și multă vreme a petrecut afară plîngînd cu lacrimi și rugîndu-se să-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim și a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus îndată la lavră și a rugat foarte mult pe egumen să-l ierte pe Lazăr, prietenul său. Așa, Cuviosul a luat iertare de la egumen și iarăși a fost numărat cu ceilalți frați ai lavrei.

Rămînînd în lavră încă un an, pînă pe vremea Sfîntului și Marelui Post și văzînd pe ceilalți ducîndu-se iarăși în pustie și nesocotind nici supărarea egumenului, nici izgonirea sa din mînăstire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarăși și el în pustie. Căci dulceața și frumusețea liniștii, pentru cei ce au gustat-o o dată, li se face totdeauna dorită încît îi face să defăimeze pe toate celelalte și să alerge numai către aceasta. Din această dulceață gustînd și Cuviosul, nu a suferit să rămînă în mînăstire și să se păgubească de fericirea și liniștea pustietății. Pentru aceasta, ducîndu-se la loc liniștit și în raiul faptei bune, n-a voit să se mai întoarcă în lavră. Ci, aflînd un loc foarte înalt, a zidit deasupra lui un stîlp; apoi, lepădîndu-se cu totul de lume și de orice lucru pămîntesc, s-a suit pe stîlp ca un ostaș sprinten, ca să se războiască nu contra trupului și a sîngelui, ci contra duhurilor răutății. Și petrecînd mulți ani deasupra lui, s-a nevoit cu bărbăție împotriva diavolilor și a săvîrșit mari biruințe asupra lor.

Într-una din zile, coborîndu-se Cuviosul de pe stîlp și umblînd pe un loc șes și neted, a auzit de sus un glas, zicîndu-i: "Lazăre, se cuvine să te duci în patria ta!" Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela și, căutînd împrejur și nevăzînd pe nimeni, a socotit că acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus în locul acela și a doua și a treia oară și a auzit același glas, a crezut că era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai rămas încă acolo, ca să cunoască adevărul mai cu de-amănuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la niște cuvioși părinți care locuiau pe aproape și care din tinerețe petreceau acolo în pustietate și le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dînșii să-l învețe ce trebuie să facă.

Încredințîndu-se de la acei cuvioși că glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo și a mers la Ierusalim. Luînd în tovărășie un monah îmbunătățit, anume Pavel, a mers cu dînsul pînă la Sevastia. De acolo, despărțindu-se, Pavel s-a dus în Trapezunda, iar Cuviosul Lazăr s-a dus la Roma, unde dorea de multă vreme să se ducă ca să se închine celor doi mari apostoli.

Deci, mergînd cu multă sîrguință și trecînd printr-o pădure, l-au întîmpinat doi urși mari de care el s-a temut foarte și, neavînd unde să fugă ca să scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-și ochii și mîinile la cer, a zis cuvintele lui David: "Doamne, să nu Te depărtezi de la mine că necazul este aproape și nu este cine să-mi ajute. Mîntuiește-mă, Stăpîne, din gura fiarelor băutoare de sînge și scapă sufletul meu de moarte". Atunci, o, minune! a văzut îndată pe urși că au plecat în jos capetele lor și s-au dat la o parte din drum cu sfială și au lăsat cuviosului calea ca unui stăpîn și împărat al lor, să treacă pe drumul său; pentru că de fapta bună și fiarele știu a se smeri.

Deși omul lui Dumnezeu a fost păzit neatins de fiarele acelea simțite, dar fiara cea nevăzută, adică diavolul, văzînd toate acestea, s-a prefăcut în chip de cîine negru și mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea înaintea lui pe drum și-l înfricoșa să-l rupă cu dinții, iar alteori mergea în urmă-i și-l lătra tare și sălbatic, căutînd să-l apuce de picioare. Toate acestea le-a făcut blestematul timp de trei zile. Iar cînd Sfîntul avea trebuință să meargă în vreun sat să-și ia puțină hrană pentru drum, fiindcă nu ducea cu sine nici măcar o pîine, nici nu se îngrijea pentru ziua de mîine, atunci îl împiedica pierzătorul, căci cu multele lui lătrături zădăra cîinii cei adevărați de prin sate și-i aducea asupra Sfîntului; dar el se pornea întîi asupra lui, apoi și spre ceilalți.

Drept aceea, pentru aceste împiedicări Cuviosul petrecea flămînd toată ziua și noaptea, neputînd a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, văzînd mărimea de suflet a Cuviosului, răbdarea și nădejdea lui către Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh și, neputînd să-i mai stea împotrivă, ca de un bici s-a izgonit și a rămas rușinat, neputinciosul. Iar Sfîntul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mîntuit de ispită și de supărarea lui.

De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a făcut mai tare decît ispitele vrăjmașului, a ajuns în Efes și s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind împreună cu dînsul, i-a arătat dorința ce avea să se ducă la Roma. Iar arhiereul, minunîndu-se de blîndețea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceața cuvintelor lui și de darul Sfîntului Duh care strălucea într-însul, s-a robit cu totul de dragostea lui și l-a rugat să rămînă împreună cu dînsul și astfel să se oprească din călătoria spre Roma.

Cuviosul, deși a părăsit gîndul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfătuit arhiereul Efesului, dar a rămîne împreună cu dînsul și a părăsi liniștea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecînd de acolo, s-a dus la Mînăstirea Orovului din care fugise cînd era să se ducă la Ierusalim. Aflîndu-se acolo, la început nu se arăta pe sine cine este. Iar după cîtăva vreme, rugîndu-l monahii care erau acolo să le spună cine este, pentru că nu puteau să-l cunoască, le- a spus că este Lazăr, care odată a fost păzit de dînșii. Și îndată a străbătut vestea în toate părțile din împrejurimi că Lazăr s-a întors iarăși în mînăstirea lui și alergau toți ca să-l vadă și mai ales maica sa - căci tatăl său acum murise.

De aceea, bucurîndu-se toți, priveau fața cea prea dulce a Cuviosului și ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Căci pe lîngă celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea și cuvîntul îndulcit cu sarea Sfîntului Duh, ca și dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multă liniște și dulceață și nu cu puțin dar, încît putea să înduplece și sufletul cel de piatră. Pentru aceasta cei mai mulți au plîns de bucurie văzînd pe minunatul Lazăr și auzind dumnezeieștile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dînsul mulți și-i tulburau liniștea, s-a hotărît să fugă de acolo și să se ducă într-un loc liniștit.

Deci, stînd acolo puține zile, ca numai să împlinească dorul mamei sale, pentru că o vedea întristată foarte mult pentru despărțirea lui, a plecat căutînd să afle un loc mai liniștit. Și auzind de sihăstria ce era în dreptul muntelui Galisiului în care era și o biserică a Sfintei Mucenițe Marina și unde locul era după plăcerea lui, s-a dus acolo. Și, văzînd locul foarte liniștit, s-a numărat și el împreună cu cei doi frați buni pe care i-a aflat acolo.

Apoi, înștiințîndu-se arhiereul Efesului că Lazăr iubitul său s-a dus acolo, a simțit în inima sa mare bucurie, dorind să-l aibă aproape și să petreacă împreună cu dînsul. Deci, ducîndu-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie și a dat în stăpînirea lui sihăstria aceea și pe frați, poruncindu-le să asculte de Cuviosul ca niște fii pe părintele lor, neîmpotrivindu-se niciodată voii și socotinței lui la nici un lucru.

Deprinzîndu-se mai mult dumnezeiescul Lazăr în luptele pustniciei, mai cu osîrdie se sîrguia la toate faptele bune. Însă dorea să nu-l știe nimeni, căci el socotea că a lucra cineva fapta bună pentru vederea și plăcerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face răul. De acea zicea:

"Cei ce lucrează fapta bună ca să cîștige slavă de la oameni, aceștia nu au nici un folos, după cum zice sfințita Evanghelie: și-au luat plata lor. Că de nu ar fi fost cineva să le laude faptele bune, ei, cu adevărat, nu s-ar fi apucat nicidecum să lucreze fapta bună. Iar cei care lucrează fapta bună pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscută, aceștia vor lua de la Dînsul multă laudă. Iată dar cu cît este mai bună slava lui Dumnezeu decît slava oamenilor! Că aceea este vremelnică și stricăcioasă și nu rămîne pînă în sfîrșit, ci, mai înainte de a muri ei, se va vădi fățărnicia lor. Deci, cu cît este mai bună și mai înaltă slava lui Dumnezeu, cu atît este mai presus acela care lucrează fapta bună în ascuns".

Așa lucra Cuviosul, adică își ascundea faptele bune și se arăta pe sine mai prejos decît toți, deși el era îmbunătățit și slăvit. Căci, precum cel ce strigă cu trîmbița din partea cea mai înaltă a tîrgului, se face arătat tuturor, așa și dumnezeiescul Lazăr, de s-ar fi dus în partea cea mai ascunsă de loc, totuși se făcea cunoscut tuturor, deși nu striga cu trîmbița, dar faptele bune îl arătau.

Pentru aceasta, alerga totdeauna la dînsul mulțime nenumărată de oameni, iar lucrul cel dintîi al Cuviosului era să hrănească cu cuvînt sufletele celor care veneau la dînsul; iar al doilea, să hrănească și trupurile lor cu bucate îndestulătoare. Acest lucru obișnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa și a fraților săi și chiar dacă ar fi avut numai o pîine, lucru ce mira pe fiecare. Atît de multă iubire de oameni avea Cuviosul, încît covîrșea pe cei mai vestiți în iubirea de oameni. Căci aceia făceau milostenie din prisosința lor sau dădeau cîte puțin celor care erau lipsiți, iar Cuviosul, singur dintre toți, dădea chiar hrana pe care o avea pentru ca să-și mîngîie trupul său cel slăbănogit de post și să-l întărească - pentru că era obosit de osteneli -, și pe aceea o dădea altora cu mărinimie de suflet, neîngrijindu-se pentru sine; căci el se mulțumea a hrăni pe cei ce aveau trebuință. Aceasta se cheamă adevărata milostenie; pentru că a da cineva din cele de prisos, nu înseamnă iubire de oameni, ci a da cele ce-i sînt lui de nevoie și a împărți săracilor și din puținul pe care îl are.

Această mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi frați, care locuiau acolo mai înainte, după cum am zis, ci se mîhneau foarte și în fiecare ceas cîrteau; iar bucatele cu care Sfîntul ospăta pe cei străini, le socoteau lipsă și scădere a trupurilor lor. Deci, încercînd să-i schimbe obiceiul și neputînd, s-au dus de acolo și au lăsat pe Cuviosul cu puțini ucenici. Aceștia, cu voia Cuviosului, au semănat bob aproape de un drum de obște și fiind pămîntul bun și gras, a ieșit bobul și a făcut mult rod, încît nu era nici un călător care să nu mănînce din rodul bobului și să nu ia încă și la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mîhneau foarte, căci vedeau ostenelile lor luate de alții.

Sfîntul însă nu se mîhnea, ci mîngîia și pe ucenicii săi și-i făcea să se bucure, cu cuvintele sale cele aducătoare de mîngîiere. Și cînd a venit vremea, le-a poruncit să culeagă bobul iar ei nu au voit să se ducă și să se ostenească în deșert, căci nu mai rămăsese decît puțin rod într-însul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugămintea, i-a făcut de s-au dus toți și l-au cules.

Apoi, aducînd bobul în arie, au citit după regulă rugăciunea ce se obișnuiește la arie. Și, dacă l-au bătut, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate! au văzut că era în arie atît de mult rod, încît ar fi socotit cineva că toate păstăile bobului s-au prefăcut în rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte și, aducîndu-și aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cînd îi mîngîia, au alergat la dînsul și, spunîndu-i minunea, își cereau iertare pentru împotrivirea ce au arătat-o către dînsul, nevoind să adune bobul. Iar Cuviosul îndată i-a iertat, căci știa că nu au făcut-o din răutate, ci pentru că nu știau ce se va întîmpla de nu le va ajunge.

După puțină vreme, văzînd Sfîntul că nu se folosea acolo, ci se păgubea din pricina supărărilor și a tulburărilor oamenilor, a plecat din acel loc și s-a dus la un stareț îmbunătățit, care locuia în muntele Galisiului cel din dreapta sihăstriei. Acela i-a spus că în vîrful muntelui este o peșteră foarte îndemînatecă pentru pustnicie, căci se află în mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi că acolo suferă lipsă de hrană și cîți se duc acolo să viețuiască sînt supărați de diavoli. După aceea i-a spus că în acea peșteră și-a săvîrșit nevoințele pustniciei și marele Pafnutie.

Deci, dumnezeiescul Lazăr a hotărît să locuiască în acea peșteră. Și cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedeslușite și cu strigăte străine; căci au înțeles că merge acolo pierzătorul lor și pentru aceasta au început să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, rămînînd neînfricoșat, cînta și umbla pe acolo cu multă îndrăzneală, știind că toate lucrurile diavolilor erau numai năluciri, iar nu adevărate.

Deci, suindu-se în vîrful muntelui, a stat înaintea peșterii și a săvîrșit cîntarea ce o cînta de obicei. După aceea și-a făcut semnul Sfintei Cruci, însemnînd și piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a văzut că Sfînta Cruce s-a întipărit îndată deasupra pietrei atît de adînc și de frumos, încît oricine ar fi văzut-o, ar fi socotit că a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta văzînd-o Cuviosul, a cunoscut că mergerea lui acolo s-a făcut după dumnezeiasca pronie și că, după începutul bun, va fi și sfîrșitul bun. Deci, a mulțumit lui Dumnezeu, apoi, intrînd în peșteră și văzînd că era îndemînatecă după cum voia și, mai ales, că picura și puțină apă din piatra de deasupra ca să potolească setea lui, a hotărît să se liniștească într-însa și singur să vorbească cu Dumnezeu.

Dar cine poate să spună cîte nesuferite ispite a răbdat Cuviosul Lazăr de la diavoli, fiind în pustietate lipsit de frați împreună locuitori? Că în toate zilele cît a petrecut Cuviosul în peșteră, nu încetau blestemații diavoli de a-l ispiti în tot chipul, înfricoșîndu-l cu multe feluri de năluciri ca să-l facă să fugă de acolo. Iar Sfîntul primea cu bărbăție războiul lor, răbdînd împotriva ispitelor ce i se aduceau neîncetat. Și a rămas acolo mulți ani, vorbind singur cu Dumnezeu. După aceea, șase monahi, nu se știe de unde, s-au înștiințat despre Cuviosul, căci afară de starețul, nimeni altcineva nu știa unde se liniștește; iar bătrînul acela nu a spus nici unui om, căci așa avea poruncă de la Cuviosul.

Acei șase monahi s-au dus la Cuviosul și l-au rugat cu lacrimi să-i primească a locui împreună cu dînsul. Iar Cuviosul Lazăr, văzînd dorința lor cea mare, a primit și le-a dat multe rînduieli de viață monahicească cum să petreacă. Apoi, avînd de multă vreme gînd să zidească o biserică mică în numele Stăpînului Hristos aproape de ușa peșterii, dar neputînd de unul singur fără ajutorul altcuiva și aflînd ajutători pe cei șase monahi, a voit să se apuce de lucru, însă nu avea de cheltuială. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogată și îmbunătățită în Efes, care i-a dat bani și a zidit biserica în numele Mîntuitorului nostru, Iisus Hristos.

După acestea, mergînd acolo și alți șase frați și făcîndu-se doisprezece, iar locul fiind strîmt și neîncăpător ca să facă chilii, nici acoperămînt sau altceva pentru adăpostire, ci locuind sub cer fără acoperămînt, Cuviosul s-a suit împreună cu frații în vîrful muntelui Galisiului și acolo au zidit o biserică în numele Născătoarei de Dumnezeu, precum și chilii destule împrejurul ei, ca să locuiască frații. Apoi au zidit și alte chilii pustnicești, afară din mînăstire, departe una de alta, ca frații să poată avea într-însele deplină liniște.

Odată, Cuviosul liniștindu-se într-una din chiliile pustnicești în vreme de vară și fiind multă arșiță, pe cînd își citea rugăciunile ceasului al șaselea, atît de mult timp a citit încît credea că are să moară; și neaflînd acolo apă să bea, s-a întins pe pămînt leșinat, cu mîinile înălțate către Dumnezeu, cerînd ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic în mîngîiere și iute în ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Său care se primejduia și îndată a trimis un dumnezeiesc înger la ucenicul sfîntului, care petrecea acolo. Dîndu-i un vas plin cu apă, i-a zis să alerge la sihastru; și cu apa a înviat pe părintele său cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Și așa a scăpat Cuviosul de moarte.

Însă, vrăjmașul nostru diavolul nu se liniștea, ci s-a făcut în chipul unui șarpe mare și negru și a intrat fără de veste în chilia Sfîntului ca să-l înfricoșeze. Iar Cuviosul, cunoscînd măiestria satanei și fiind obișnuit a face război cu dînsul, nu s-a înfricoșat nicidecum, ci a făcut asupra lui semnul cinstitei Cruci și îndată s-a făcut nevăzut.

Atunci, fiindcă se înmulțeau monahii și mînăstirea fiind strîmtă nu-i încăpea, de vreme ce, cînd a zidit-o Cuviosul nu socotea că se vor aduna așa de mulți, fiindcă locul era aspru și lipsit de apă și de toate cele ce sînt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca să-i arate de este sfînta Lui voie să zidească o biserică mai mare și o mînăstire mai largă ca să locuiască frații care veneau să se sălășluiască acolo precum și unde să pună temeliile bisericii.

Astfel, într-o noapte rugîndu-se el, a auzit un glas care îi poruncea să iasă afară din chilia lui și ieșind a văzut un stîlp de foc care ajungea pînă la cer și îngerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pămînt, cîntau o cîntare foarte dulce: "Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui". Deci îndată a înțeles că în locul acela unde s-a arătat stîlpul, era voia lui Dumnezeu să zidească biserica. Apoi a început zidirea cu mare osîrdie; și zidind din temelie o biserică mare și frumoasă, a făcut și mînăstire împrejurul bisericii, nu mai prejos ca altă mînăstire, atît ca mărime, cît și ca împodobire a zidirii.

Cred că este bine să spunem și aceasta. Cum și de unde Cuviosul, neavînd nici un ban, a aflat atîta mulțime de argint și a făcut atîtea zidiri cu mari cheltuieli, și cum, în atît de puțină vreme, a săvîrșit un așa de minunat și mare lucru al mînăstirii. Roman, împăratul de atunci al grecilor, mîniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintîi ai Constantinopolului, pentru niște pricini, dar mai ales fiindcă îl bănuia că voia să-i ia împărăția, s-a pornit cu atîta urgie împotriva lui Constantin, încît l-a trimis în surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-și plînge acolo soarta.

Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazăr și împărtășind durerea lui Constantin, s-a mîhnit foarte mult pentru soarta lui, căci nu făcuse nici un rău împăratului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dînsul și ca să-l mîngîie în suferințe și ca să-i dea bună nădejde cum că el are să fie diadoh (urmaș) al împărăției grecilor, după cum mai înainte a văzut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se sălășluise într-însul.

Trecînd puțină vreme, a murit Roman și s-a făcut împărat Constantin, după cum i-a proorocit Cuviosul. Și, aducîndu-și aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare sumă de bani, mai multe vase și odoare, precum și danii de mult preț ca să termine zidirea mînăstirii desăvîrșit. Deci, cu acești bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Învieri - căci așa a numit-o -, cu toată acea mare și vestită mînăstire.

Zidirea mînăstirii a început, după cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie și iarăși cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atîtea cheltuieli și s-au săvîrșit cele de trebuința mînăstirii. Iar monahii mereu se înmulțeau datorită vieții îmbunătățite a Cuviosului și în puțină vreme s-au făcut mai mult de șapte sute, dintre care unul era chiar fratele după trup al dumnezeiescului Lazăr. Acesta, învățîndu-se de la fratele său faptele cele bune ale petrecerii monahicești, atît de mult a sporit în fapta bună, încît i-a întrecut pe toți ceilalți; așa că el era al doilea după fratele său. Pentru aceea, după moartea Cuviosului, prin chibzuința și cu alegerea tuturor fraților, el a primit conducerea mînăstirii și cu laude a sporit întru dînsa.

După ce Sfîntul a săvîrșit mînăstirea, a mai zidit și un stîlp aproape de biserică, în partea din spate, înalt și descoperit, cu greu de suit și foarte strîmt, avînd lățime numai de trei palme. Și s-a suit deasupra lui, luînd numai o haină de piele, cu capul descoperit și desculț și purtînd fiare grele. Acolo suferea toate greutățile iernii, ploi tulburătoare, ninsori multe, răceala și iuțimea înghețurilor, prin care se făcea ca și cristalul pururea pomenitul. Suferea încă și fierbințeala verii și arșițele cele mari. În astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fără de trup.

Odată s-a pornit o ploaie atît de mare și de tulburătoare, încît ducea și pietrele cele mari în pornirea apei și multe dobitoace a omorît, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un păzitor de capre, aflîndu-se acolo, aproape de mînăstire și văzînd potopul acela, a alergat la mînăstire ca să scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dînsa și căutînd la stîlp și cerînd ajutor de la Sfîntul - o, cine va povesti mărimea minunilor Tale, Hristoase Mîntuitorule! -, a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu Maria că stătea în văzduh deasupra stîlpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie și păzind pe Cuviosul. Cine a văzut sau cine a auzit cîndva vreo minune ca aceasta? Că deși un heruvim păzea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a păzit îngerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a văzut cineva, cum că s-a făcut pentru vreun sfînt, afară de dumnezeiescul Lazăr, pe care însăși Împărăteasa îngerilor îl acoperea ca un nor și păzea nevătămat pe robul Său.

Ascultați încă și alta asemenea. A ieșit vestea în toate părțile acelea, că de stîlpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, ci era ferit de toate acestea. Și unii credeau acestea fără de îndoială, iar stăpînitorul locului aceluia din împrejurimi, n-a crezut pînă ce n-a văzut cu ochii săi.

Deci, în vremea iernii, cînd cădea ninsoare mare și îl lovea în față de nu putea nici să respire, s-a dus cu multă osteneală la mînăstire. Și mergînd aproape de stîlp a văzut o minune vrednică de spaimă, că ninsoarea care cădea de sus cu pornire, cînd se apropia de stîlp se ducea în lături și cădea pe pămînt, necăzînd nici o picătură deasupra stîlpului. Minunea aceasta văzînd-o acela și minunîndu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru îndoiala ce avusese mai înainte și, dobîndind iertare, s-a întors la locașul său, propovăduind tuturor minunea pe care a văzut-o, crezînd cele ce se spuneau despre Sfîntul.

Ucenicul Sfîntului s-a dus odată într-un sat din apropiere pentru oarecare trebuință, iar o desfrînată s-a dus la dînsul și-l ispitea în multe feluri să-l aducă în păcat. Iar el, - o, fire a oamenilor lesne înșelătoare! -, cînd era gata să cadă în păcat, a auzit glasul Cuviosului, care îl înfricoșa foarte și îi pomenea munca cea înfricoșată și veșnică pe care avea să o ia pentru acest păcat. Iar de glasul acela atît de mult s-a înfricoșat și s-a cutremurat ucenicul, încît s-a întors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu știa nimic mai înainte de a se înștiința de la ucenicul său. Dar Dumnezeu, Care preamărește pe robii Săi, a strigat în locul Cuviosului Lazăr pe ucenic și l-a scos din primejdie, vrînd cu aceasta să facă minunat pe Cuvios.

Într-o vreme, grecii avînd război cu perșii, între ostașii grecilor era și un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiți în război, mulți dintre dînșii au fost robiți de perși, împreună cu Filipic și au fost duși în țara barbarilor. Acolo fiind pus în temniță, legat cu lanțuri de fier, se chinuia cu foamea și cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu să moară ca să scape de o viață grea ca aceea. Fiind de mulți ani în acea închisoare și neavînd ajutor din nici o parte, dar nici nădejde de scăpare, într-o noapte și-a adus aminte de marele Lazăr și de minunile ce le făcea. De aceea, cu lacrimi fierbinți l-a rugat să-l izbăvească din legături și din temniță. Atunci, o, minune! la miezul nopții i s-a arătat Cuviosul și, cum a atins fiarele, îndată au căzut din picioarele lui și i-a poruncit să-l urmeze.

Deci, fiind dezlegat, s-a pornit împreună cu dînsul la drum, mergînd toată noaptea, iar cînd se lumina de ziuă, s-au aflat amîndoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul îndată s-a făcut nevăzut, iar Filipic a rămas singur. Atunci și-a venit în sine și a cunoscut că acela era muntele Galisiului și a preamărit pe Dumnezeu pentru mîntuirea care i-a dat-o. După aceea, ducîndu-se la mînăstire și povestind minunea, a mulțumit Cuviosului, apoi n-a mai voit să se ducă la rudeniile sale și s-a făcut monah, petrecînd cealaltă parte a vieții sale cu dragoste de Dumnezeu.

Iconomul mînăstirii, fiind împotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei altă mînăstire, într-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, căci nici răceala iernii, nici arșița verii nu-l supăra. Și aceasta a făcut-o iconomul ca să atragă pe monahi cu frumusețea locului și să-i ia acolo, ca să dobîndească slavă mare și să lase pustie mînăstirea Sfîntului Lazăr. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, deși se silea în tot chipul pentru aceasta. După ce s-a înștiințat, Cuviosul l-a chemat și i-a zis cu blîndețe ca să înceteze un lucru ca acesta și să nu mai fie împotriva lui. Iconomul însă, nu numai că nu a voit să asculte pe părintele său cel duhovnicesc, ci i-a zis și cuvinte aspre și a început lucrul cu și mai multă sîrguință, neținînd seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis și a doua oară și a treia oară să înceteze, iar iconomul a rămas același, nu i-a mai zis alt cuvînt decît acesta: "Dumnezeu, fiule, se va îngriji ca să te îndrepteze".

Deci, după cuvîntul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, că, mai înainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticălos și a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Căci nu este altă patimă mai rea decît neascultarea, fiindcă are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam și Evei, care le-a adus moartea.

Altădată niște frați, aducînd vin la mînăstire, cînd au sosit la un han au descălecat de pe dobitoace și au șezut să mănînce. Iar după ce au mîncat, unul dintre dînșii, ridicînd vasul, a zis: "Binecuvintează, părinte". Atunci, o, minune!, a auzit îndată glasul Cuviosului, zicîndu-i: "Dumnezeu, fiul meu, să te binecuvinteze!" Glasul acesta l-a auzit și celălalt frate care era împreună cu dînsul.

Apoi, ajungînd în cealaltă zi la mînăstire și descărcînd vinul, Sfîntul le-a zis să bea puțin vin ca să se întărească și, același frate, ridicînd iarăși vasul să bea vin, a zis către Cuviosul: "Binecuvintează, părinte!". Iar Cuviosul i-a zis: "Tu, fiule, și ieri ai luat binecuvîntare, dar nu și tovarășul tău". Și îndată el a cunoscut că glasul care l-au auzit a fost cu adevărat al Cuviosului. În acest chip erau toate cunoscute ochilor sufletești ai Sfîntului, și nu-i era nimic ascuns sau tăinuit. Pentru că cei care au ochii sufletului lor curățiți de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptății și de la Dînsul primesc strălucirea lucrurilor celor ascunse.

Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o slugă două vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas și numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscînd furtul slugii, i-a zis: "Păzește-te, fiule, să nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca să nu te primejduiești". Dar el, neluînd în seamă cuvîntul Cuviosului, s-a dus cu bucurie să ia vasul pe care-l ascunsese și îndată a sărit din vas un șarpe mare și înfricoșat care a început a-l izgoni și de nu ar fi chemat pe Sfîntul în ajutor, nu s-ar fi izbăvit de primejdie.

Odată era mare secetă și uscăciune în părțile acelea, secînd izvoarele și rîurile. Pentru aceea răsadurile s-au veștejit, roadele s-au stricat și toate ierburile de pe pămînt erau gata să se piardă. Și mînăstirea Cuviosului suferea de uscăciunea aceasta mai mult decît orice altă parte de loc. Căci, fiind în vîrful muntelui, nu numai în vreme de secetă, ci și în vreme de ploaie era lipsită de apă de izvor. Văzînd Cuviosul uscăciunea aceasta, mereu vărsa pîraie de lacrimi, mîhnindu-se foarte tare pentru primejdia de obște. De aceea cu fierbințeală ruga pe Dumnezeu să se milostivească spre zidirea Sa și să adape pămîntul cel uscat de secetă, cu ploi îndestulate.

Iar Dumnezeu, Care toate le iconomisește spre folos, n-a trecut cu vederea rugăciunea Sfîntului, însă nu s-a plecat la toată rugăciunea lui, căci rugăciunea Cuviosului era să plouă în toate părțile. Dumnezeu n-a făcut după cererea lui; ci, ca să aducă pe păcătoși la pocăință cu certarea aceasta, a plouat numai la mînăstire în chip foarte minunat. Căci după ce a trecut noaptea și a răsărit soarele s-a arătat deodată un nor cu ploaie care venea deasupra mînăstirii și a plouat îndestulat peste dînsa; iar celelalte părți din împrejurimi se pedepseau cu uscăciune. Numai monahii care erau în mînăstire au dobîndit apă și au umplut toate vasele ce erau acolo și după aceea iarăși s-a făcut senin curat.

Văzînd vecinii din împrejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugîndu-l cu lacrimi fierbinți ca să-i fie milă de ei și să roage pe Dumnezeu să Se milostivească spre dînșii. Iar Cuviosul, ascultîndu-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decît întîi. Deci a auzit Domnul pe robul Său și a încetat uscăciunea, iar pămîntul prin ploaie, iarăși și-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugăciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci și pentru încetarea ei.

Odată, aflîndu-se mînăstirea într-o mare lipsă de pîine, astfel încît numai trei pîini mici se aflau în toată mînăstirea; acele trei pîini mici binecuvîntîndu-le Cuviosul, a săturat mulțime de monahi, vreo șapte sute și mai mulți. Așa că, toate erau cu putință, după credința cea curată a Cuviosului și nimic nu-i era cu neputință.

După acestea, Cuviosul a căzut într-o boală grea, așa că își aștepta moartea cu bucurie, căci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, să moară și să fie cu Hristos. Atunci stătea împrejurul lui mulțimea ucenicilor plîngînd cu jale pentru moartea părintelui lor celui duhovnicesc, încît tînguirile lor ar fi pornit spre lacrimi și pe cei mai tari de inimă.

Pentru aceasta părintele lor, cu toate că ajunsese la cele mai de pe urmă suflări, făcîndu- i-se milă de fiii săi și întristîndu-se că rămîneau orfani, s-a pornit spre plîngere și a rugat pentru dînșii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obișnuită, acoperămîntul și scăparea lui. S-a rugat, zicînd să-i dăruiască încă puțină vreme de viață. Dar nu pentru că el ar fi fost iubitor de viață, căci cum ar fi putut Cuviosul să fie astfel, el care era mort pentru lume și dorea totdeauna să moară și să fie cu Hristos? Ci, pentru că i s-a făcut milă de fiii săi cei duhovnicești, de aceea se ruga Cuviosul.

Iar Preacurata Fecioară, care a născut pe însăși Viața, mîntuirea cea de obște a neamului omenesc, precum a păzit pe Cuviosul de toate celelalte rele, așa și pînă la sfîrșitul vieții lui i s-a făcut ajutătoare și împiedicătoare a morții lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stăpînirea vieții și a morții în mîna Lui, să adauge la viața Cuviosului încă cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, cînd era bolnav, a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu rugînd pentru aceasta pe Fiul său; care lucru s-a și împlinit, că îndată s-a făcut sănătos și a mai trăit încă cincisprezece ani.

De atunci pînă ce a împlinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe pătimiri și nevoințe, petrecînd o viață mai strîmtorată decît atunci cînd era tînăr și puternic cu trupul. Căci în cele șapte zile ale săptămînii nu mînca nimic, iar cînd trebuia să mănînce, hrana lui erau verdețurile crude.

Deci, astfel de viață ducînd și nemaiputînd să mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stîlpului, ca să șadă pe dînsul și să-și întindă picioarele și într-o parte și în alta, căci nu putea să le mai întoarcă precum voia, fiindcă erau obosite și rănite. Și cu toate că ședea pe lemnul acela, picioarele însă nu se apropiau, așa că nu avea nici o mîngîiere, ci încă și mai multe dureri suferea Sfîntul. Căci picioarele lui erau atît de umflate și de rănite, încît văzîndu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.

Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri și plin de dureri și răni un an întreg și, aflîndu-se plin de zile după Dumnezeu, după ce a plinit și cei cincisprezece ani pe care i-a dăruit Dumnezeu prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu și după ce, mai înainte, și-a cunoscut de la Dumnezeu sfîrșitul vieții sale, nespunînd nici unuia din ucenici, căci iarăși ar fi plîns și s-ar fi tînguit, a scris testamentul cu mîna sa, rînduind toate lucrurile mînăstirii și l-a ascuns în sînul său. Și astfel, trăind șaptezeci și doi de ani, s-a despărțit de cele materiale și de trup, de această vale a plîngerii și de necazuri, mutîndu-se la Dumnezeu.

La sfîrșitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Căci îndată ce s-a despărțit de trup dumnezeiescul lui suflet și s-a suit la cele cerești, s-a pogorît de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a arătat la nașterea lui, vestind săvîrșirea prea fericitului și chemînd pe toți ucenicii la stîlp, cu prea slăvita lumină ce strălucea într-însul. A chemat încă și pe Grigorie, ucenicul Sfîntului, care se liniștea atunci în Biserica Născătoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, după cum mai înainte am spus.

Deci, cîți vedeau norul, alergau la stîlp și, văzînd moaștele Cuviosului, plîngeau și se tînguiau cu nemîngîiere. Apoi văzîndu-se orfani, chemau pe părintele lor, nesuferind despărțirea de dînsul și doreau să moară cu Cuviosul. Se mîhneau încă și pentru că socoteau că s-a sfîrșit nefăcînd nici un testament. Dar mai mult decît toți se mîhnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea către Cuviosul, a zis către dînsul ca și cum ar fi fost viu: "Pentru ce, părinte, ne-ai mîhnit pe noi cu așa mare întristare? Pentru ce ne-ai pricinuit două întristări pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit să faci așezămînt și să ne poruncești cele cuviincioase, ci ai lăsat moartea ta necunoscută? Nu ți-a fost oare milă de noi, fiii tăi? Nu vezi cum ne-a slăbit pe noi plînsul pentru tine?"

Acestea zicînd Grigorie către moaștele Cuviosului, o, minune! cel ce zăcea mort și fără suflare, ca un om viu și însuflețit și-a ridicat mîna cea dreaptă și a pus-o în sînul său, de unde, luînd testamentul, l-a dat în mîinile lui Grigorie și iarăși s-a așezat mort. Iar Grigorie luînd testamentul și citindu-l cu luare aminte, a văzut cum că nu era iscălit într-însul numele Sfîntului, după obicei; și iarăși a zis către cel ce zăcea mort: "Părinte, dacă iscălitura numelui tău nu va întări și nu va adeveri acestea cîte le-ai scris în testament, noi, fiii tăi, nu te vom îngropa". Atunci Cuviosul, cu înfricoșată minune s-a sculat iarăși și a șezut înaintea tuturor, iscălind numele său și cu iscălitura sa a întărit toate cîte erau scrise în testament.

După aceea, iarăși a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaște au fost îngropate lîngă stîlpul unde a suferit nevoințele cele mai presus de fire, ca să fie locul acela mormînt și mărturie a nevoinței Cuviosului care s-a nevoit acolo. Și astfel sfintele lui moaște au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbăvire de tot felul de neputințe și dăruire îmbelșugată a tuturor bunătăților celor mîntuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat în ceruri de îngeri înconjurat, unde este Biserica celor întîi născuți, unde sînt începătoriile îngerilor, horele apostolilor și ale proorocilor, rînduielile mucenicilor, adunările dascălilor, soboarele pustnicilor și lauda cea necontenită a Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine toată slava cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site