Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site


Pătimirea Sfinților Mucenici Achepsima episcopul, Iosif preotul și Aitala diaconul
(3 noiembrie)

Viețile Sfinților pe luna noiembrie


În părțile Persiei, în cetatea ce se numește Naesson, era un episcop credincios, pe nume Achepsima. Acesta, din fragedă copilărie și pînă la bătrînețe, a săvîrșit tot felul de fapte bune și fără prihană și-a păzit viața. Mai tîrziu, deși avea optzeci de ani, n-a slăbit de osteneală, nevoindu-se foarte mult cu postul, cu rugăciunile și cu purtarea de grijă cu sîrguință, pentru turma cea încredințată lui.

Dar mai multă nevoință a arătat aproape de sfîrșitul său, cînd a răbdat bărbătește pînă la sînge pentru Domnul său; pentru Care și-a pus și sufletul cu osîrdie, după grele și îndelungate chinuri. Însă cu cîțiva ani înainte de nevoința sa cea mucenicească, a avut această proorocie pentru pătimirea sa:

Odată, șezînd în casă, un copil al său umplîndu-se de duh proorocesc, l-a sărutat pe cap și a zis: "Fericit este capul acesta, căci pentru Hristos va lua chinuri!" Iar el, bucurîndu-se pentru acea proorocie, a zis: "Fie mie, o, fiule, după spusa ta!"

Lîngă Achepsima ședea, în acea vreme, un prieten al său, episcopul unei cetăți din apropiere. Acela, auzind cuvintele pe care le spusese copilul, a zîmbit și i-a zis acestuia: "Spune-mi, o, fiule, dacă știi ceva și despre mine!" Iar copilul cel insuflat de Dumnezeu a răspuns: "Tu nu vei vedea cetatea ta, ci, întorcîndu-te către dînsa, pe drum vei răposa într-un sat ce se cheamă Etradat". Și s-a împlinit proorocia copilului pentru amîndoi episcopii. Căci unul a răposat pe drum, în satul prevestit de copil, iar capul lui Achepsima s-a învrednicit de cunună mucenicească.

Savorie, împăratul perșilor cel răucredincios, a ridicat prigoană mare asupra creștinilor din ținutul său. Chiar în zilele mîntuitoarelor patimi ale lui Hristos, a trimis poruncă, în toate laturile stăpînirii sale, ca să fie uciși toți cei ce mărturisesc pe Hristos în Persia. În acea vreme mulțime de creștini au fost uciși de necredincioși fără cruțare, prin sate și prin cetăți; căci slujitorii idolești și vrăjitorii se sălbăticeau mai vîrtos asupra lor și cu sîrguință căutau pe cei ce se ascundeau. Îi scoteau de prin case și de prin locurile cele ascunse și îi omorau prin cumplite munci. Iar alții, din cei credincioși, se predau singuri în mîinile păgînilor și cu osîrdie își vărsau sîngele.

Deci mulți din cei ce erau în palatele împărătești au fost uciși pentru Hristos, cu care împreună a fost ucis și Azadis famenul, care era foarte iubit de împărat, ca un adevărat rob al lui Iisus Hristos și mărturisitor al preasfîntului Său nume. Înștiințîndu-se împăratul de moartea iubitului său famen Azadis, i-a părut foarte rău de dînsul; și a potolit acea ucidere a poporului, dar a poruncit ca numai pe propovăduitorii și învățătorii credinței creștine să-i caute spre a fi omorîți.

Această poruncă împărătească fiind vestită pretutindeni, mai marii vrăjitorilor și fermecătorilor străbăteau toată Persia cu sîrguință, căutînd pe episcopii și pe preoții creștini, pe care îi ucideau cu tot felul de chinuri. În acea vreme a fost prins și Sfîntul Achepsima, episcopul. Iar cînd îl duceau cei ce-l luaseră pe el din casă, unul dintre casnici, apropiindu-se, îi spuse la ureche: "Poruncește ceva pentru casa ta!" Iar el, arătînd cu mîna spre casă, a zis: "De acum nu mai este casa mea, că eu fără zăbavă mă voi duce la casa mea cea de sus".

Iar pe cînd se afla în cetatea Avril și fusese dus înaintea domnului vrăjitorilor, pe nume Adrax, acesta l-a întrebat pe Sfîntul Achepsima: "Cine ești tu?" Iar Sfîntul, cu mare glas, a mărturisit că este creștin. Atunci Adrax a zis către dînsul: "Oare adevărate sînt cele spuse despre tine, că nu asculți porunca împărătească și că propovăduiești un singur Dumnezeu?" Iar Sfîntul a răspuns fără temere: "Toate cele ce ai auzit despre noi sînt adevărate, căci propovăduim un Dumnezeu, iar pe cei ce vin la mine îi sfătuiesc să-L cunoască și să creadă în El, împreună cu mine".

Și a zis Adrax: "Noi am auzit de tine, că ești mai înțelept decît alții, dar acum vedem că, cu nimic nu ești mai înțelept decît copiii cei fără de pricepere. Căci ce pricepere este aceasta, să te împotrivești poruncii împăratului și să nu te închini prea luminatului soare și focului, cărora însuși împăratul se închină?" Iar Sfîntul a răspuns: "Și împăratul vostru și voi împreună cu dînsul ați înnebunit, căci, lăsînd pe Ziditorul, vă închinați făpturii!"

Atunci Adrax a spus cu mînie: "O, bătrîn mincinos! Ne numești nebuni pe noi, care cinstim și ne închinăm soarelui, unei stihii ca aceasta, care toate le înviază și le luminează? Tu ești nebun cu adevărat și dacă nu te vei supune poruncii împărătești, apoi bătrînețile tale nu te vor izbăvi din chinurile cele grele, nici Dumnezeul tău Cel răstignit nu te va scoate din mîinile noastre".

Iar Sfîntul a spus: "Să se astupe necurata ta gură care hulește pe Dumnezeul meu. O, păgînule, cu amenințarea ta voiești a mă înspăimînta, ca să mă depărtezi de la părinteștile așezăminte, cu care m-am învățat din tinerețe și în care am ajuns la căruntețe? Deși te lauzi cu mîndrie că nu mă vor izbăvi bătrînețile mele, nici Dumnezeul meu nu mă va scăpa din mîinile voastre, să știi însă că nici eu nu voi schimba lucrul cel mai bun pe cel mai rău; căci ce folos voi avea în aceste puține zile, să fiu liber din mîinile voastre? Mai degrabă și fără voia mea se va cere de la mine datoria cea de obște a morții. Nu mă voi închina soarelui, nici nu voi cinsti focul, ca să nu rîdă cineva de bătrînețile mele și să nu socotească cineva că mai mult iubesc viața decît pe Dumnezeul meu; nu voi vinde atîtea bunătăți cerești, pentru viața aceasta atît de scurtă".

Atunci, îndată a poruncit vrăjitorul să-l întindă pe Sfîntul gol pe pămînt și să-l bată tare cu toiege ghimpoase. Și atît de mult a fost bătut peste tot trupul, încît și pămîntul s-a înroșit de sîngele lui. După îndelunga bătaie, iarăși punîndu-l chinuitorul înaintea sa, a zis: "Achepsima, unde este Dumnezeul tău Căruia te închini, ca să vină acum să te scoată din mîinile mele?"

Sfîntul a răspuns: "O, nelegiuitule! Dumnezeul meu este pretutindeni, El umple cerul și pămîntul și poate să mă scoată din mîinile tale. Dar eu nu pentru aceasta rog bunătatea Lui, ca să mă scape de chinuirea ta, ci ca să-mi dea răbdare în chinuri; pentru ca, răbdînd pînă la sfîrșit, să dobîndesc cununa vieții. Iar tu, care te ridici împotriva Dumnezeului Celui viu, fiind pămînt și cenușă, de ce fel de chin și moarte ești vrednic? Cu adevărat ești vrednic să arzi în focul acela, căruia acum, ca unui Dumnezeu, te închini, pentru ca dumnezeul tău să te ardă în veci". Iar domnul vrăjitorilor auzind acestea, s-a iuțit cu mînie și a poruncit să-l lege pe Sfîntul cu lanțuri grele și să-l închidă în temniță.

A doua zi a fost prins preotul Iosif, care avea șaptezeci de ani. Asemenea și Aitala diaconul, amîndoi bărbați drepți și sfinți, a căror rîvnă după Dumnezeu era ca rîvna lui Ilie proorocul; iar vederea lor cinstită și cuvîntul lor ca o sabie ascuțită de amîndouă părțile, tăind necredința. Aceștia au fost aduși înaintea necuratului vrăjitor. Iar el, căutînd asupra lor cu mîndrie și cu ochi groaznici, a zis: "O, neam pierdut! Pentru ce, înconjurînd pe poporul cel prost, îl înșelați cu învățăturile voastre cele nedrepte?" Preotul a răspuns: "Noi nu înșelăm poporul, ci de la înșelăciune îl întoarcem către adevăratul Dumnezeu, Care este Domn și Ziditor al soarelui și al focului și a toată făptura cea văzută și nevăzută; și nu este nedreaptă învățătura noastră, de vreme ce este pentru Unul Dumnezeu Cel drept".

Vrăjitorul a zis: "Care învățătură este mai dreaptă? Oare aceea de care se ține împăratul și toți voievozii lui sau aceea pe care au alcătuit-o oamenii cei proști, cei lepădați, cei săraci și de nimic, precum sînteți și voi?" Răspuns-a preotul: "Cu adevărat, noi sîntem oameni proști și lepădați numai în lumea aceasta; căci nu în bogăția cea vătămătoare de suflet și în mîndria vieții, ci în sărăcia și smerenia noastră binevoiește a ne ține Dumnezeul nostru. Pentru aceea, mulți dintre noi se fac de bunăvoie săraci și smeriți, împărțindu-și averile lor în mîinile săracilor, pentru că nădăjduim a lua însutit de la Domnul nostru. Căci, dacă ne-am fi îndeletnicit cu strîngerea bogăției, apoi, lucrînd cu mîinile noastre, ne-am fi îmbogățit mai mult decît tine care nu lucrezi nimic, ci numai mănînci ostenelile cele străine și răpești averile altora, nedreptățind pe poporul cel sărac. Iar nouă ne ajunge din ostenelile noastre, să ne hrănim singuri cu măsură și să ajutăm și pe frații cei neputincioși. Căci știm că este anevoioasă calea bogaților în împărăția cerului și cei ce vor să se îmbogățească lesne cad în ispite".

Atunci vrăjitorul, tăindu-i vorba, a zis: "Lasă minciuna la o parte și te închină focului și soarelui!" Preotul a răspuns: "Să nu nădăjduiești niciodată că mă vei vedea făcînd voia voastră cea fărădelege, căci nu voi lăsa pe Cel ce a făcut focul și soarele, nici nu mă voi închina zidirii". Auzind acestea vrăjitorul, a poruncit să-l dezbrace pe Sfîntul Iosif, să-l întindă pe pămînt și cu bețe din lemn de trandafir, ce are ghimpi ascuțiți ca spinii, să-l bată pînă cînd toată pielea lui se va jupui și carnea va cădea de pe oase. Iar Sfîntul, fiind cu totul însîngerat, a strigat: "Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, că ai binevoit să fiu spălat cu sîngele meu de păcatele mele". Iar după îndelungată bătaie, Sfîntul a fost legat cu două lanțuri de fier și aruncat în temniță lîngă Sfîntul Achepsima, unde unul pe altul se încurajau spre ușurința durerilor lor, mîngîindu-se cu nădejdea milei lui Dumnezeu.

Preotul Iosif, fiind aruncat în temniță, a rămas Aitala diaconul legat înaintea domnului vrăjitorilor, spre care, căutînd vrăjitorul, a zis: "Dar tu ce zici? Vei împlini porunca împăratului? Te vei închina marelui soare și gusta-vei din sîngele jertfelor, ca să te izbăvești de nevoia ce-ți stă asupra sau vei rămîne aspru și neplecat ca și ceilalți?" Iar Sfîntul diacon a răspuns: "Lucrul acesta este al necuratelor tale căruntețe, ca să bei sînge și, în loc de Dumnezeu, să ai pe acela pe care l-a zidit Dumnezeu; însă eu nu voi fi atît de orbit cu ochii sufletești, precum ești tu, și nu voi cinsti făptura mai mult decît pe Făcătorul".

Auzind acestea, chinuitorul a poruncit să lege mîinile lui sub genunchi și să-i pună un lemn mare prin legătura mîinilor și șase ostași să sară peste dînsul, călcîndu-l cu picioarele; iar după aceea să-l bată cu toiege ghimpoase, fără cruțare. Deci sărind peste dînsul ostașii, i s-au desfăcut încheieturile și, bătîndu-l cu toiege ghimpoase, i s-a zdrobit carnea. Iar el, răbdînd cu vitejie, a zis către vrăjitor: "Te veselești, chinuitorule, văzînd trup omenesc sfîșiat, precum se veselește cîinele sau corbul cînd vede stîrvul și așteaptă să se sature dintr-însul. Însă să știi, necuratule, că nu socotesc întru nimic chinurile acestea". Iar vrăjitorul, mai mult mîniindu-se, a poruncit să-l bată pe Sfînt și mai tare, pînă cînd i s-au sfărîmat oasele și i- a căzut carnea de pe oase. După aceea, încetînd a-l bate, l-au dus în temniță; dar nu putea nici să pășească, din cauza rănilor celor cumplite și, aducîndu-l ca pe un lemn, l-au aruncat la cei mai dinainte pătimitori.

După ce au trecut cinci zile, sfinții au fost aduși din temniță la locul ce se numea rai, unde era templul zeului focului, pe care îl cinsteau păgînii perși. Acolo, domnul vrăjitorilor, stînd la judecată, a zis către sfinți: "Spuneți-mi degrabă, veți rămîne încă în nebunia voastră sau, schimbîndu-vă spre lucrul cel bun, veți fi una cu noi?" Sfinții au răspuns: "Spre știință să-ți fie ție, judecătorule, că în gîndul pe care l-am avut din început, în acela și acum sîntem și pînă în sfîrșit tot în el vom petrece; și nici cu îngrozirile, nici cu chinurile, nici cu darurile, nici cu orice alt chip nu vei schimba mărturisirea noastră cea bună: căci un Dumnezeu și Domn a toate știm și mărturisim și Lui Unuia credem și ne închinăm".

Acestea auzindu-le vrăjitorul, îndată a găsit alt chin. A poruncit să-i lege cu frînghii pe sub mîini, asemenea și coapsele și fluierele picioarelor, și să pună un lemn prin frînghii pe care să-l învîrtească; și astfel, cu acele frînghii, să-i strîngă pe ei. Aceasta făcîndu-se, s-a dat sfinților cumplită chinuire și durere, încît li se sfărîmau oasele, de auzeau și cei ce stăteau departe de acea priveliște cum le trosneau oasele. Iar cei ce-i chinuiau, ziceau către dînșii: "Vă mai împotriviți voii împărătești?" Dar ei răspundeau: "Cel ce face voia împăratului vostru celui fărădelege este potrivnic lui Dumnezeu". Și așa au fost chinuiți sfinții de la al treilea ceas pînă la al șaselea. După aceea chinuitorul a poruncit să-i ducă iarăși în temniță, dar sfinții nu puteau să meargă, de aceea au fost duși ca niște saci și aruncați acolo unde au fost și mai înainte. Apoi chinuitorul a poruncit străjerilor să nu fie lăsat nimeni să intre la dînșii, iar dacă ar voi cineva să le dea lor ceva bucate sau băutură sau haine, acela îndată să fie ucis.

Deci au petrecut pătimitorii lui Hristos în acea temniță trei ani, în mare nevoie, slăbind de foame și de sete și de putrezirea rănilor, răbdînd durere fără de măsură, încît chiar și străjerii se umileau văzînd nevoia lor și de multe ori lăcrimau, dar se temeau să le aducă vreo ușurare oarecare, avînd groază de domn; doar în taină, cîte unul dintre dînșii le dădea uneori cîte o bucată de pîine sau puțină apă; și așa răbdau toate pentru dragostea lui Hristos.

După trei ani a venit acolo Savorie, împăratul perșilor și împreună cu dînsul a venit cel mai mare domn peste toți vrăjitorii care erau în Persia. Numele lui era Ardasabor. Acela, fiind înștiințat despre Sfinții Mucenici Achepsima, Iosif și Aitala, care erau în temniță, a poruncit ca să-i aducă pe ei înaintea sa și, cînd au ieșit sfinții din temniță, erau ca niște trestii clătinate de vînt, așa de mult slăbiseră; căci, fiind chinuiți cu foame și cu sete, se uscaseră ca fînul ce cade de vînt. Deci, neputînd să meargă singuri, au fost aduși de alții la Ardasabor domnul; și aveau sfinții o înfățișare minunată, căci era chipul lor ca al morților celor ce zac în morminte, cu ochii duși în fundul capului și oasele acoperite numai cu piele.

Văzîndu-i, domnul a zis: "Creștini sînteți?" Sfinții au răspuns: "Da, sîntem creștini, credem în Dumnezeul cel viu și ne închinăm Lui". Iar domnul a zis: "Vedeți în ce nevoie v-a adus credința voastră, în ce fel de strîmtorare și scîrbă? Căci din cauza chinurilor și a legării îndelungate ați pierdut înfățișarea omului celui viu și arătați ca morții cei ce zac în morminte. Deci, vă sfătuiesc, închinați-vă prea luminatului soare; iar de nu mă veți asculta, apoi cu cumplită moarte veți muri". Iar sfinții toți cu o gură se lepădau de păgînătate și mărturiseau pe Dumnezeul cel adevărat, Care nu numai pe soare, ci și toată făptura a zidit-o; și se arătau a fi gata spre moarte pentru Ziditorul tuturor.

După multe îndemnuri, dacă a văzut domnul că nu poate să-i înduplece către a sa voie, a poruncit ca mai întîi treizeci de ostași să-l bată pe Sfîntul Achepsima cu curele crude pe spate și pe pîntece; iar vrăjitorul striga: "Supune-te poruncii împăratului și vei fi viu!" Dar Sfîntul, pînă cînd îi era cu putință, răspundea: "Eu voia Domnului meu mă sîrguiesc a o sfîrși cu toată tăria pe care am luat-o de la Dînsul". Apoi slăbind, a tăcut. După aceea i-au tăiat sfîntul lui cap și s-a împlinit proorocia copilului aceluia insuflat de Dumnezeu, care, mai înainte sărutîndu-l pe cap, a zis: "Fericit este capul acesta, că pentru Hristos va lua chin!" Iar trupul Sfîntului, ducîndu-l în drum, l-au aruncat spre mîncare cîinilor iar straja stătea departe, pîndind ca să nu-l fure creștinii. Dar după trei zile, ducîndu-se străjerii undeva, au luat creștinii acea comoară de mult preț și au îngropat-o cu cinste.

După uciderea Sfîntului Achepsima, cu porunca ighemonului a fost bătut Sfîntul preot Iosif. Iar ostașii strigau: "Viu vei fi, dacă te vei supune dorinței împăratului!" Și striga și Sfîntul: "Unul este Dumnezeu și nu este altul afară de El, în Care trăim și ne mișcăm și sîntem. Acestuia credem și pe Acesta Îl cinstim; iar de porunca împăratului nu ținem seama!" Deci fiind el bătut îndelung, a slăbit și s-a făcut ca un mort. Și socotind toți că a murit, l-au scos afară și l-au aruncat în tîrg. Apoi, văzîndu-l că încă sufla, l-au luat și l-au aruncat în temniță.

Iar după chinuirea Sfîntului Iosif, domnul a început a grăi către Sfîntul diacon Aitala: "Iată viața și moartea, cinstea și ocara stau înaintea ochilor tăi; deci nu-ți alege ție pe cel mai prost lucru, lăsînd pe cel mai bun, și nu merge pe acea cale pe care au mers cei doi nebuni, care au primit chin vrednic după faptele lor. Tu ascultă sfatul meu, ca să te învrednicești de mare cinste și să primești daruri din mîinile împărătești. Iar de nu mă vei asculta, apoi singur vei fi vinovat de pierzania ta". Iar sfîntul diacon a răspuns: "Mare rușine ar fi pentru mine înaintea cerului și a pămîntului, dacă n-aș călători pe aceeași cale, pe care au mers înaintea mea părinții mei. Căci dacă aceia, fiind bătrîni cu anii și neputincioși cu trupul, așa de bărbătește au pătimit, apoi eu, care sînt mai tînăr cu anii și mai tare cu trupul, cum m-aș teme de aceste chinuri vremelnice? Nu mă tem de moarte, pentru Hristos, Cel ce a murit pentru mine; nu voiesc pentru viața cea vremelnică a pierde pe cea veșnică; nu voi vinde dreapta mea credință pentru darurile și cinstea voastră".

Atunci tiranul a zis cu mînie către cei ce stăteau înainte: "Luați-l și bateți-l mai tare decît pe cei dintîi!" Iar Sfîntul a zis: "Cîine rău și necurat! Aceste chinuri numai pe cei împuținați la suflet îi înfricoșează, iar nu pe cei ce sînt bărbați tari și ale căror suflete s-au aprins cu rîvna lui Hristos".

Deci au început a bate mult pe Sfîntul Aitala, iar domnul, mirîndu-se, grăia către ai săi: "Ce este aceasta, că toți creștinii nu iau în seamă viața aceasta iar moartea o doresc ca pe o viață fericită?" Și cei ce stăteau înaintea lui au zis: "Au de la părinții lor o învățătură dată, care zice că este o altă lume, mai bună decît aceasta; și ei, crezînd învățăturii aceleia, nu iau în seamă această lume, nădăjduind spre cea mai bună. Deci, pentru aceea, cu a lor voie își aleg moartea". Astfel stînd domnul de vorbă cu ai săi multe ceasuri, Sfîntul în acea vreme căpăta răni fără număr.

După aceea, domnul arătîndu-se ca și cum ar fi milostiv, a poruncit să înceteze a-l mai bate și a zis către Sfîntul: "Supune-te voinței împăratului și vei fi sănătos, căci sînt la noi doctori care pot vindeca degrabă toate rănile!" Sfîntul a răspuns: "Chiar de ați fi putut cu un cuvînt să mă vindecați de răni, tot nu m-aș fi supus fărădelegii voastre". Iar domnul a zis: "Ispitindu-te am zis acestea, căci, chiar de te-ai fi supus, cu neputință îți este a fi sănătos după niște răni ca acestea atît de mari, care numai cu moartea se tămăduiesc. Deci, fii spre pildă tuturor creștinilor, ca să nu mai îndrăznească a se împotrivi voinței împăratului și să necinstească pe boierii lor".

Sfîntul a răspuns: "Judecătorule fărădelege, deși totdeauna grăiești minciuni, acum, nevrînd, ai spus adevărul, că sînt pildă de bărbăție și mărime de suflet tuturor creștinilor. Căci mulți dintre credincioși, uitîndu-se la mine ca la un chip viu și văzînd marea mea pătimire pentru Hristos, se vor umple de rîvnă după Domnul Dumnezeul nostru și vor răbda pentru El niște chinuri ca acestea".

Domnul, mirîndu-se de răbdarea și bărbăția lui, căutînd spre un prieten al său iubit, care stătea înainte, cu numele Adesh, și care era din cetatea ce se numea Avril, a zis către dînsul: "Pe acești doi creștini, pe Iosif și pe Aitala, să-i iei în cetatea ta și fă ca ei să fie uciși cu pietre de creștini. Căci pentru aceea n-am voit să-i tai cu sabia, pentru ca învățătorii creștini să-și primească sfîrșitul din mîinile creștinilor".

Iar Adesh i-a pus pe ei pe dobitoace, ca pe niște snopi sau lemne neînsuflețite, căci nu puteau nici să umble, nici să șadă, fiindcă mădularele lor erau slăbite de chinurile cele fără de număr și s-a dus cu dînșii către cetatea sa. Dar pe cale, cînd era nevoie de a se odihni sau de a înnopta, atunci îi lua de pe dobitoace ca pe niște trupuri moarte și îi punea pe pămînt, căci nu puteau să-și miște nici mîinile, nici picioarele, fiind zdrobiți în bătăi. Și dacă cineva de milă ar fi voit a le da lor mîncare sau puțină apă, trebuia să le pună cu mîna în gură. Apoi iarăși ridicîndu-i pe ei de la pămînt, îi punea pe dobitoace și, legîndu-i, îi ducea ca pe niște morți.

Deci ajungînd la cetatea Arvil, i-a aruncat într-o temniță necurată și nu lăsa pe nimeni dintre creștini să meargă la dînșii și să aibă vreo purtare de grijă pentru ei. Așa că putreziseră rănile foarte tare și curgea dintr-însele sînge și nu era cine să li le lege, sau să-i întoarcă pe altă parte sau să le potolească setea cu vreun pahar de apă rece. Așa pătimeau sfinții pentru Dumnezeu.

Pe atunci era în cetatea aceea o femeie credincioasă și sfîntă, pe numele Sinandulia, care-i hrănea în taină pe cei ce pătimeau pentru Hristos în temnițe. Aceea, aflînd despre Iosif și Aitala, cum că sînt în temniță, a venit cu slugile sale noaptea și, dînd mult aur paznicilor, a intrat în temniță și i-a aflat pe sfinți vii, negrăind nimic, numai suflînd încă puțin. Deci a rugat pe străjeri ca să-i dea voie să-i ia puțină vreme în casa sa, făgăduind ca mai înainte de a se face ziuă să-i aducă iarăși în temniță. Straja i-a dat voie, iar ea, luîndu-i pe dînșii, i-a dus în casa sa care nu era departe de temnița aceea și, punîndu-i pe pat, le-a spălat rănile și le-a șters sîngele cu o pînză curată, pe cînd trupul său și l-a uns cu sîngele lor; le-a uns apoi trupurile cu mir de mare preț și le-a legat rănile de la mîinile și picioarele cele zdrobite și plîngea pentru dînșii.

Ușurîndu-se puțin durerea lor, Iosif și-a venit în fire și, privind la femeia aceea credincioasă care plîngea și se tînguia lîngă el cu amar, a început a grăi către dînsa: "Facerea ta de bine pe care ne-ai arătat-o nouă, o, sfîntă femeie, este bineprimită la Dumnezeu și nouă, celor ce pătimim pentru Dînsul. Dar a te tîngui cu așa amar pentru noi nu este cu cuviință, căci este departe această tînguire de credința noastră și de nădejdea cea adevărată și creștinească". Iar femeia a răspuns: "Eu mă bucur că Hristos v-a dat vouă atîta bărbăție încît răbdați chinurile cele mai cumplite; dar și mai mult m-aș fi bucurat dacă v-aș fi văzut săvîrșind pătimirea pînă la sfîrșit; a plînge este omenește, pornind din milă". Sfîntul Iosif a zis către dînsa: "Însă nu se cuvine să plîngi pentru noi, căci știi că toate necazurile pe care le suferim pentru Hristos mijlocesc veșnica veselie". Apoi, începînd a se lumina de ziuă, îndată sfinții au fost aduși în temniță.

Trecînd șase luni, sfinților li se tămăduiră puțin rănile și puteau să stea pe picioare și să umble puțin; și numai mîinile Sfîntului Aitala erau ca niște moaște. Atunci Adesh, cel ce-i luase de la Ardasabor spre ucidere, a fost scos din stăpînirea sa, iar în locul lui a venit alt judecător, mai cumplit decît cel dintîi, cu numele Zvrot. Pe acesta, cînd a intrat în cetate, și pe cînd se aduceau jertfe în capiștea zeului lor, adică cel al focului, popii l-au vestit despre Sfinții mucenici Iosif și Aitala, zicînd: "Sînt în temniță doi învățători creștini, care au fost chinuiți mai înainte de Ardasabor, iar după aceea au fost aduși aici, ca să fie uciși cu pietre de către creștini. Dar de vreme ce nu puteau să umble din cauza rănilor, nu i-am scos spre ucidere, ci am așteptat să se tămăduiască, sperînd să-i înduplecăm către a noastră credință.

Judecătorul, auzind aceasta, îndată a poruncit să-i aducă înaintea sa și, vorbind mult cu dînșii, cu îmbunări și cu îngroziri îi silea să se închine focului și să guste din jertfe. Dar, văzînd că nu sporește nimic cu acestea, a poruncit mai întîi să-l spînzure gol pe Sfîntul Iosif, cu capul în jos, și să-l bată cu vine de bou. Și, fiind bătut tare, rănile ce se tămăduiseră puțin, iarăși s-au înnoit și sîngele curgea ca dintr-un izvor. Iar unul dintre vrăjitorii ce stăteau acolo s-a apropiat de sfînt și i-a zis cu blîndețe: "Omule, dacă te rușinezi de popor a intra înaintea tuturor în capiștea zeului nostru și a jertfi cu noi, apoi făgăduiește în taină a face aceasta, și vei fi slobod de chinuri". Dar Sfîntul a strigat cu mare glas: "Depărtați-vă de la mine toți cei ce lucrați fărădelegea, că a auzit Domnul rugăciunea mea". Și a fost bătut trei ceasuri; după aceea, chinuitorul a poruncit ca, dezlegîndu-l, să-l ducă în temniță, căci iarăși nu putea merge pe picioare, din cauza rănilor ce i se înnoiseră.

Sfîntul Iosif fiind dezlegat și dus la temniță, în locul lui au spînzurat pe Sfîntul Aitala, care, asemenea, a fost bătut îndelung, fără cruțare. Iar el neîncetat striga: "Sînt creștin!" Apoi, dezlegîndu-l și pe Sfîntul Aitala, au spînzurat în locul lui pe un om oarecare ce era de credința cea rătăcită a maniheilor, care, de asemenea, mărturisea înaintea tuturor credința cea nedreaptă și defăima pe perși pentru păgînătatea lor. Deci, spînzurîndu-l și pe acela, au început a-l bate; iar el răbda la început bătăile dar, cînd au început a-l bate mai aspru, a strigat cu glas tare, blestemînd pe manihei și, lepădîndu-se de credința lui, a făgăduit că se va închina zeilor persani.

Sfîntul Aitala fiind acolo și auzind acestea, îl batjocorea pe el și zicea: "Abia ai gustat chinul, și te-ai lepădat de credința maniheică. Bine este cuvîntat Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne întărește pe noi în toate chinurile cele cumplite și ne învrednicește să fim nebiruiți și neclintiți întru dreapta noastră credință".

Acestea auzindu-le judecătorul, s-a mîniat asupra Sfîntului și a poruncit ca iarăși să-l bată cu nuiele de trandafir ghimpoase. Și atît de mult a fost bătut, încît se părea că a murit și, ducîndu- l afară, l-au așezat ca pe un mort. Iar unul din vrăjitori văzînd trupul gol zăcînd, din firea lui aplecat spre milă, l-a acoperit cu pînză curată; care lucru, văzînd unii din prietenii lui, i-au spus judecătorului; și, prinzîndu-l pe acela, l-au bătut fără milă. Astfel i-au răsplătit lui cei nemilostivi pentru mila ce avusese. Iar pe Sfîntul Aitala, simțindu-l că încă mai sufla, tîrîndu-l de picioare, l-au dus în temniță.

După cîtăva vreme, iarăși au fost aduși sfinții din temniță înaintea judecătorului, care le-a zis: "Miluiți-vă, oameni, gustați din sîngele jertfelor și veți fi slobozi de chinuri!" Iar ei, într-un glas, au zis: "Nu se cuvine omului să bea sînge; numai cîinilor ce sînt mîncători de mortăciuni! Dar tu, de vreme ce, deși ești om cu firea, ești cîine cu năravul, lătrînd asupra lui Dumnezeu Cel ce te-a zidit pe tine, poți bea sînge ca un cîine și te satură de el!"

Judecătorul mîniindu-se, iarăși a poruncit să-i bată. Însă cei ce-i stăteau înainte, umilindu-se, au zis: "Măcar din jertfele cele fierte gustați, în loc de sînge, ca să vă sloboziți din chinuri". Sfinții au răspuns: "Nu ni se cuvine nouă a spurca cu ceva credința noastră cea fără de prihană". După aceasta, judecătorul cu sfetnicii săi au rostit asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă: să fie uciși cu pietre de către creștini.

Sfîntul Iosif a zis: "Voiesc a spune ceva în taină judecătorului". Și îndată a alergat către dînsul judecătorul, crezînd că are să se învoiască la păgînătatea lor. Deci slugile, l-au ridicat de la pămînt și judecătorul s-a plecat către dînsul. Iar Sfîntul, umplîndu-se de mîhnire, l-a scuipat în față, zicînd: "O, fără de rușine și fără de omenie ești; nu te rușinezi a năvăli așa cumplit asupra firii omenești și a-ți revărsa mînia asupra celor ce abia mai suflă?"

Atunci judecătorul, rușinat, s-a întors la locul său și a trimis îndată mulțime de slugi prin casele creștinilor să-i aducă cu sila la divan, ca să-l ucidă cu pietre pe Sfîntul Iosif. Apoi, ducîndu-l pe el puțin mai departe de divan, la loc mai larg, au săpat o groapă și l-au pus într-însa, căci nu putea să stea. După aceea, i-au legat mîinile la spate și i-au așezat pe creștini de jur împrejur, cu sila punîndu-le pietre în mîini și poruncindu-le să arunce cu ele asupra Sfîntului și să-l ucidă, ceea ce au și făcut, chiar fără voie.

Tot atunci a fost adusă și fericita Sinandulia și, silită fiind să arunce cu pietre asupra Sfîntului, ea a strigat: "Din veac nu s-a auzit așa ceva, ca să silească cineva pe femeie să-și ridice mîna asupra bărbaților celor sfinți, precum faceți voi, care în loc să vă luptați împotriva vrăjmașilor, ați pornit război împotriva noastră, iar patria care este în pace o umpleți de sînge și de crime". Dar păgînii au bătut o țepușă într-o trestie lungă și i-au dat-o ca să împungă cu ea de departe pe sfînt. Însă ea a zis: "Mai bine mi-aș înfinge mie această suliță în inimă, decît să mă ating de sfîntul și nevinovatul lui trup".

Deci, au aruncat împrejurul Sfîntului mulțime de pietre, încît numai capul i se vedea. Iar unul dintre păgîni, ridicînd un pietroi, l-a înălțat deasupra Sfîntului și l-a lovit cu el în cap, încît i l-a zdrobit; și astfel bunul nevoitor și-a dat duhul în mîinile Domnului.

Apoi a pus străji să păzească trupul Sfîntului Mucenic ca pe o comoară, ca să nu fie furat de cei credincioși. Iar în a patra zi a fost un cutremur mare și tunete și fulgere; apoi, căzînd foc din cer, i-a ars pe străjeri și pietrele s-au risipit ca praful. După aceea, încetînd cutremurul, tunetele și fulgerele, a venit poporul la locul unde era trupul Sfîntului împroșcat cu pietre și a aflat pietrele risipite, iar trupul Sfîntului nu l-au mai găsit, căci Domnul, cu judecățile Sale, l-a dus în loc neștiut.

Iar Sfîntul Aitala, diaconul, a fost dus într-un sat ce se numea Patrias, și, de asemenea, a fost ucis cu pietre de creștini, care au fost siliți să facă aceasta. Iar noaptea, călugării, care viețuiau aproape, au luat în taină sfîntul lui trup și l-au îngropat cu cinste. Apoi în locul acela, unde a fost ucis Sfîntul Aitala, cu puterea lui Dumnezeu a crescut un copac de mirsină, care tămăduia tot felul de boli. Și a fost acolo copacul peste cinci ani, tămăduind neputințele tuturor celor ce alergau la el; care lucru, văzîndu-l păgînii, s-au înveninat și l-au tăiat din rădăcină. După aceea, mulți ani, cei vrednici vedeau în locul acela o lumină cerească strălucind, și îngeri cîntînd și slăvind pe Dumnezeu, Care preamărește pe Sfinții Săi. Cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim și noi întru cele înalte și împreună cu îngerii să cîntăm slavă lui Dumnezeu în veci. Amin.


La începutul paginii | Viețile Sfinților pe luna noiembrie


Copyright © 1999-2016 Pagini Ortodoxe Românesti. Toate drepturile rezervate.



Home | Vietile Sfintilor | Calendar | Predici ale Parintelui Cleopa | Acatistier | Links | Cauta in site